CUPRINS

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE................................................ 6

Îndatoririi şi misiuni generale................................................................. 7
1.1.Ţinuta şi înzestrarea luptătorului în acţiuni militare.................................. 8
3.Indicaţii metodice privind organizarea şi desfăşurarea instruirii
luptătorului................................................................................................... 9

CAPITOLUL 2. PREGĂTIREA TACTICĂ………………………………. 11

2.1. Scopurile pregătirii tactice………………………………………………... 11
2.2. Indicaţii metodice………………………………………………………… 11
2.3. Deplasarea pe cîmpul de luptă……………………………………………. 13
2.4. Ducerea observării şi de cercetare a inamicului………………………….. 13
2.5. Alegerea, ocuparea şi mascarea locului de observare................................. 14
2.6. Întocmirea schemei sectorului de observare şi a registrului de observare.. 15
2.7. Cercetarea detaliilor de relief…………………………………………….. 15
2.8. Trecerea obstacolelor şi a porţiunilor de teren greu accesibile…………... 18
2.9. Trecerea obstacolelor şi barajelor………………………………………… 18
2.10. Trecerea porţiunilor de teren bătute cu foc de artilerie…………………. 21
2.11. Trecerea porţiunilor de teren incendiate………………………………… 21
2.12. Acţiune specifice luptei de apărare…………………………………... 22
2.13. Acţiune specifice a luptei in ofensivă…………………………………… 25
2.14. Lupta împotriva mijloacelor blindate…………………………………… 28
2.14.1. Mijloacele de orbire a blindatelor.......................................................... 29
2.14.2. Confecţionarea şi întrebuinţarea mijloacelor de imobilizare şi de distrugere a
blindatelor……………………………………………………….. 29

CAPITOLUL 3. INSTRUCŢIA TRAGERII………………………………. 31

31
3.1. Clasificarea armamentului de infanterie…………………………………...
32
3.2. Caracteristica tehnico-tactică a armamentului de infanterie…………….....
33
3.3. Funcţionarea pieselor şi mecanismelor…………………………………... .
33
3.4. Muniţia folosită de această categorie de arme este următoarea……………
3.5. Curăţirea, păstrarea, controlul zilnic şi pregătirea armamentului pentru
33
trageri..................................................................................................................
35
3.6. Grenadele de mînă........................................................................................
38
3.7. Procedeele şi regulile de tragere din armamentul de infanterie....................
38
3.7.1. Determinarea punctului mediu al loviturilor…………………………… 39
3.7.2. Aşezarea în teren a obiectivului………………………………………... 41
3.8. Reguli de tragere cu armamentul de infanterie…………………………... 44
3.9. Tehnica ochirii……………………………………………………………. 45
3.10. Operaţiuni pentru tragere specifice anumitor categorii de armament… 46
3.11. Defecţiunile şi modul de înlăturare a lor ……………………………….. 46

CAPITOLUL 4. PRGĂTIREA DE GENIU……………………………...49

4.1. Lucrări genistice pentru executarea observării, focului,
protecţiei luptătorului si mascarea acestora…………………………………49
4.2. Mascarea………………………………………………………………...52
4.3. Amplasamentul de tragere şi adăposturile pentru tehnica de luptă..........53
4.4. Adăposturile pentru personal…………………………………………....54

4
CAPITOLUL 5. APĂRAREA N.B.C……………………………………..58
5.1. Arma nucleară…………………………………………………………...58
5.2. Arma chimică…………………………………………………………....59
5.3. Arma bacteriologică (biologică)………………………………………..60
5.4. Mijloacele de protecţie individuală……………………………………...61
5.5. Mijloacele de protecţie colectivă……………………………………...65

CAPITOLUL 6. TOPOGRAFIE MILITARĂ……………………………67

6.1.Indicaţii metodice………………………………………………………..67
6.2. Orientarea în teren (fără hartă)………………………………………….67
6.2.1. Orientarea în teren cu ajutorul soarelui şi ceasului……………………68
6.2.3. Orientarea în teren cu busola………………………………………….68
6.2.4. Determinarea azimutului unei direcţii cu busola……………………...69
6.2.5. Orientarea în teren cu ajutorul hărţii…………………………………..69
6.2.6. Orientarea hărţii cu busola…………………………………………….70
6.2.7. Determinarea expeditivă a distanţelor în teren………………………..72
6.3. Deplasarea după azimut………………………………………………...73
6.3.1. Determinarea azimutului magnetic……………………………………73
6.3.2. Deplasarea după un azimut dat………………………………………..73

CAPITOLUL 7. INSTRUCŢIA DE FRONT…………………………….75

7.1. Scopul Instrucţiei de front……………………………………………….75
7.2. Indicaţii metodice………………………………………………………..75

CAPITOLUL 8. PREGĂTIREA FIZICĂ………………………………...76

8.1. Gimnastica................................................................................................76
8.1.1. Complexul de exerciţii libere nr.1.........................................................76
8.1.2. Complexul de exerciţii libere nr.2.........................................................77
8.1.3. Complexul de exerciţii libere nr.3.........................................................78
8.2. Pista cu obstacole......................................................................................82
8.3. Lupta corp la corp.....................................................................................88
8.4. Deplasarea rapidă......................................................................................93

CAPITOLUL 9. REGULAMENTELE MILITARE……………………..97

CAPITOLUL 10. PREGĂTIREA MEDICO-MILITARĂ……………...98

10.1. Măsuri profilactice de igienă individuală...............................................98
10.2. Măsuri profilactice de igienă colectivă...................................................99
10.3. Acordarea primului ajutor.....................................................................100

CAPITOLUL 11. CURS SCURT DE SUPRAVEŢUIRE........................117

11.1. Adăpostul.......................... .......................... ....................................... 118

11.1.1. Materialele necesare pentru amenajarea unui adăpost improvizat....118
11.1.2. Cortul.................................................................................................119
11.2. Procedee privind pregătirea, aprinderea si menţinerea focului............ 119
11.2.1. Focul in soba improvizată..................................................................120
11.2.2. Focul in groapa sau în şanţ.................................................................120
11.2.3. Focul intre pietre................................................................................120

5
11.2.4. Focul vînătoresc.................................................................................120
11.2.5. Focul tip stea......................................................................................121
11.2.6. Focul haiducesc................................................................................. 121
11.2.7. Pregătirea focului ..............................................................................121
11.2.8. Aprinderea focului.............................................................................121
11.2.9. Păstrarea focului ...............................................................................121
11.2.10. Transportul focului..........................................................................121
11.3. Acumularea, filtrarea, păstrarea si transportul apei..............................121
11.3.1. Consumarea raţională a apei presupune............................................122
11.3. 2. Se interzice.......................................................................................122
11.4. Acumularea, pregătirea şi conservarea hranei. ....................................123
11.5. Pregătirea şi conservarea hranei...........................................................124
11.5.1. Pregătirea şi conservarea alimentelor de origine animală ................124
11.5.2. Pregătirea alimentelor de origine vegetală........................................124
11.5.3. Conservarea improvizată a cărnurilor ..............................................124
11.5.4. Conservarea alimentelor de origine vegetală ...................................124
11.6. Acordarea primului ajutor sau autoajutorul.........................................124
11.7. Luptă in condiţii de izolare..................................................................125

ANEXE………………………………………………………………126

6
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE

Manualul luptătorului se adresează militarilor în termen care sînt instruiţi, în perioada instruirei
iniţiale. În acelaşi timp, manualul se doreşte a fi un ghid pentru comandanţii de subunităţi –
instructori pe timpul procesului de formare a competenţei de luptător.
Militarii în termen trebuie să-şi însuşească cunoştinţe şi să-şi formeze deprinderi temeinice,
absolut obligatorii pentru a putea să devină luptători autonomi, motivaţi, instruiţi, eficienţi, care să
poată în măsură să folosească, individual sau în echipă, puterea de foc a armamentului din dotare, să
stăpînească situaţiile de stres şi condiţiile de supravieţuire impuse de cîmpul de luptă. Aceasta se
realizează prin:
– cunoaşterea armamentului individual din dotare şi formarea deprinderilor de trăgător;
– asigurarea rezistenţei fizice necesare îndeplinirii misiunilor de luptă în condiţii de efort
prelungit;
– realizarea legăturilor telefonice şi radio, transmiterea şi recepţionarea informaţiilor şi
datelor;
– executarea misiunilor de luptă în medii NBC (în măsură să execute decontaminarea
personală, a armamentului şi a tehnicii din dotare);
– asigurarea protecţiei şi mascării acţiunilor proprii, plantarea minelor antipersonal şi
antiblindate, executarea de baraje explozive şi neexplozive, de distrugeri, confecţionarea de mijloace
improvizate de trecere peste cursurile de apă;
– executarea mişcărilor de instrucţie de front, cu şi fără armă; cunoaşterea comenzilor şi
semnalelor de conducere şi înştiinţare-alarmare;
– cunoaşterea legilor şi regulamentelor militare generale şi ordinelor în vigoare, a drepturilor
şi obligaţiunilor militarului şi asigurarea unei comportări regulamentare, civilizate în orice ocazie;
– formarea deprinderilor de bază privind acţiunile tactice în cîmpul de luptă;
– formarea deprinderilor privind organizarea traiului şi luptei în condiţii de izolare şi mediu
ostil, timp îndelungat, în păduri, grote, corturi, alte adăposturi improvizate;
– acordarea primului ajutor (autoajutorului şi ajutorului reciproc) în caz de rănire, accident sau
îmbolnăvire;
– respectarea regulilor de bază ale dreptului internaţional umanitar;
– protecţia mediului ambiant în acţiunile militare în conformitate cu legislaţia în vigoare;
– asigurarea motivării şi automotivării în obţinerea performanţei militare, călirea psihică şi
formarea comportamentului de militar;
– educarea în spiritul tradiţiilor armatei şi armei (specialităţii militare).
Instruirea militarului, în esenţă trebuie să conducă potrivit căruia fiecare luptător trebuie să ştie
SĂ LUPTE, SĂ SUPRAVIEŢUIASCĂ ŞI SĂ ÎNVINGĂ.
În luptă, luptătorul acţionează, de regulă, în cadrul subunităţii din care face parte (pluton, grupă,
echipă), a unor structuri constituite temporar (patrulă, post etc.) sau independent.
De îndeplinirea integrală şi cu succes a misiunii de către fiecare luptător depinde în ultimă instanţă,
succesul misiunii subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi, fapt ce evidenţiază rolul deosebit al
acestuia în luptă.
Pentru desfăşurarea acţiunilor militare, luptătorul trebuie să fie multilateral pregătit, atît din punct de
vedere al pregătirii militare generale (indiferent de arma sau specialitatea militară) cît şi ca specialist
în armă (specialitate). Luptătorul trebuie să cunoască în orice moment unde este şi ce acţiuni
desfăşoară inamicul, să acţioneze cu hotărîre, să fie combativ, şi să dea dovadă de iniţiativă, să
folosească procedee ingenioase de luptă în condiţiile impuse de situaţia şi acţiunile inamicului.
Acţiunea luptătorului trebuie să conducă la nimicirea inamicului, atît în lupta apropiată cît şi de la
distanţă, în toate formele luptei şi procedeele specifice. Rezultatul luptei depinde de voinţa sa de a
învinge şi de capacitatea de a utiliza oportun şi eficace armamentul din dotare, tehnica şi materialele
la dispoziţie.
În situaţia epuizării tuturor formelor şi metodelor aplicate şi nereuşind să nimicească inamicul
superior numericeşte, iar datorită împrejurărilor defavorabile, luptătorul a fost luat prizonier, acesta

7
trebuie să utilizeze orice mijloace şi să găsească posibilităţi pentru a se elibera şi a se întoarce la
trupele proprii.
Ca prizonier, luptătorul este obligat să-şi păstreze onoarea şi demnitatea de militar al Armatei
Naţionale, să apere secretul militar, să dovedească fermitate şi bărbăţie, să sprijine pe militarii aliaţi
căzuţi prizonieri, să-i reţină de la complicitate cu inamicul şi să respingă toate încercările inamicului
de a-l folosi împotriva Patriei şi armatei sale (aliaţilor).
Luptătorul căzut ca prizonier, pe timpul cît se află în captivitate, trebuie să-şi respecte superiorii
şi să se subordoneze acestora, să nu uite nici un moment că este militar al Armatei Naţionale.
Îndatoririle şi misiunile generale ale luptătorului sunt următoarele:
– să cunoască misiunea sa de luptă, a subunităţii din care face parte (grupă, echipaj, echipă
etc.) şi a luptătorilor vecini;
– să acţioneze cu fermitate şi stoicizm în apărare şi cu îndrăzneală şi hotărîre în ofensivă;
– să execute continuu observarea şi ascultarea pe cîmpul de luptă, să descopere la timp
inamicul şi să raporteze imediat despre aceasta comandantului său;
– să nimicească cu focul armamentului din dotare inamicul, blindatele acestuia şi ţintele
aeriene care zboară la înălţime mică, să fie în măsură să acţioneze atît în cadrul subunităţii cît şi
izolat, folosind cele mai adecvate procedee de luptă şi toate mijloacele la dispoziţie;
– să execute un foc eficace asupra inamicului pe timpul luptei şi să raporteze comandantului
cînd a consumat jumătate din muniţia alocată pentru ziua (misiunea) de luptă;
– să folosească cu pricepere terenul şi mijloacele individuale de protecţie, să amenajeze în
barem lucrările genistice individuale şi ale subunităţii;
– să cunoască şi să aplice tehnicile de trecere prin baraje, porţiuni de teren contaminat,
incendiat sau cu distrugeri masive sau peste diferite obstacole; să cunoască modul de executare a
decontaminării personalului şi armamentului (tehnicii) din dotare;
– să execute ordinele (comenzile, semnalele) comandantului, să-l apere în luptă, iar dacă
acesta şi-a pierdut capacitatea de a conduce şi a lupta, să ia comanda subunităţii (dacă a fost numit),
raportînd despre aceasta comandantului eşalonului superior subunităţii din care face parte;
– să nu părăsească poziţia (postul) încredinţată fără aprobarea comandantului; în cazul în
care fără voia sa a fost izolat, să continue lupta şi să se alăture subunităţii proprii cea mai apropiată,
continuînd lupta în cadrul acesteia;
– în caz de rănire sau contaminare să ia măsuri pentru acordarea autoajutorului, după care să
continue îndeplinirea misiunii de luptă; dacă acest lucru nu este posibil, cu aprobarea comandantului,
să se deplaseze la punctul de adunare a răniţilor. Dacă este în imposibilitatea de a se deplasa singur,
să aştepte venirea sanitarilor, păstrînd asupra sa armamentul, materialele de protecţie individuală şi
celelalte materiale din dotare;
– să cunoască locul punctului de aprovizionare de luptă al companiei (bateriei) şi la ordin să
execute aprovizionarea cu muniţie a subunităţii din care face parte, folosind cu pricepere, pe timpul
deplasării, avantajele oferite de teren;
– să cunoască drepturile materiale şi băneşti ce i se cuvin la campanie, stabilite prin norme;
modul de preparare a hranei din concentrate alimentare şi regulile de trai şi luptă în condiţii de
izolare;
– să cunoască prevederile de bază ale dreptului internaţional umanitar referitoare la război
(campanii militare) şi să acţioneze în permanenţă pentru respectarea acestora.
Pe timpul acţiunilor de luptă, luptătorul trebuie să manifeste o permanentă grijă pentru
păstrarea şi întreţinerea armamentului individual şi colectiv, a tuturor materialelor din dotare, să-şi
îmbrace echipamentul regulamentar, să observe neajunsurile în echiparea camarazilor şi să-i ajute la
remedierea acestora; să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă, să ştie şi să acorde primul
ajutor camarazilor în caz de rănire, contaminare, accidentare şi îmbolnăvire.

1.1. Ţinuta şi înzestrarea luptătorului în acţiuni militare

Pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, luptătorul va fi echipat cu ţinuta din dotare
corespunzătoare anotimpului, de iarnă sau de vară.
Rolul ţinutei în luptă este acela de a proteja luptătorul faţă de condiţiile de timp şi anotimp şi de a-l
adecva la mediul înconjurător.

8
În acelaşi timp, modul de confecţionare a echipamentului precum şi accesoriile acestuia, permit
luptătorului o anumită lejeritate în mişcare precum şi o repartiţie echilibrată a materialelor
(accesoriilor) necesare desfăşurării acţiunilor în cîmpul de luptă.
Armamentul şi alte accesorii necesare militarului (luptătorului) în luptă sunt repartizate potrivit
funcţiei pe care acesta o ocupă în cadrul subunităţii, precum şi în funcţie de specificul armei
(specialităţii militare).
Indiferent de arma sau specialitatea militară din care face parte, fiecare luptător, va fi echipat astfel:
– ţinuta conform anotimpului;
– armamentul din dotare;
– casca;
– vesta antiglonţ;
– baioneta-pumnal, (pentru luptătorii cu pistol mitralieră şi puşcă semiautomată cu lunetă);
– lopata mică de infanterie;
– portîncărcătoare pentru pistol mitralieră, puşcă mitralieră, puşcă semiautomată cu lunetă;
– echipamente de protecţie individuală N.B.C.;
– bidonaş pentru apă;
– sac de merinde, acesta conţinînd în interior: gamelă, lingură, hrană rece, lenjerie de schimb
ustensile şi materiale de igienă personală de întreţinere a ţinutei şi încălţămintei, (cînd se prevede),
foaia de cort.

1.2. Indicaţii metodice privind organizarea şi desfăşurarea instruirii luptătorului

Procesul de instruire al militarului începe din prima zi a sosirii acestuia în unitatea militară şi durează
pînă la sfîrşitul serviciului militar acestuia.
Elementele care însumează instruirea iniţială şi formarea luptătorului fac obiectul perioadei
Instruirea iniţială.
Instruirea iniţială are ca scop de a transmite militarilor cunoştinţele strict necesare, de a le forma
deprinderi practice de acţiune în cîmpul de luptă, de a menţine la militari convingeri şi atitudini
privind încadrarea în mediul militar, de a le cultiva trăsături moral-psihologic corespunzător, a-i
modela din punct de vedere cultural şi educaţional, în final de a realiza competenţa de luptător
autonom şi eficient.
Planificarea instruirei iniţiale se va elabora de către organele (comandanţii de subunităţi) din
unităţile-baze de instruire la termenele ordonate de eşalonul superior.
Planificarea va trebui să prevadă, în principiu următoarele elemente:
– obiectivele instruirii (generale şi specifice);
– pregătirea şi antrenarea comandanţilor (instructorilor) în perioada imediat precedentă
începerii procesului de instrucţie;
– evaluarea unor riscuri şi disfuncţionalităţi ce pot apărea pe parcursul instruirii;
– planificarea evaluării nivelului de instruire al militarilor.
Instruirea va avea caracter cu preponderenţă practic-formativ, iar terenurile (locurile) de
instruire repartizate vor fi cît mai adecvate specificului şedinţelor de instruire. Se va asigura baza
materială care să permită desfăşurarea instruirei cît mai apropiată de realitatea cîmpului de luptă şi
îndeplinirea obiectivelor propuse.
Pentru realizarea unei cît mai bune instruiri se vor utiliza filme de instrucţie (casete video),
machete ale terenului, alte mijloace care să asigure militarilor o percepere cît mai clară a
modalităţilor de acţiune pe cîmpul de luptă.
Instruirea luptătorilor va fi asigurată şi prin executarea marşurilor de instruire pe jos, pe
diferite distanţe, care vor fi planificate, progresiv, pe măsura creşterii gradului de instruire a
militarilor, precum şi prin organizarea instruirei în unitatea militară şi în centre de instruire, pe
perioade determinate.
În prima perioadă a modulului de pregătire vor fi planificate şedinţe „de celelalte arme“ care să
asigure, ulterior, o trecere gradată şi eficientă la conţinuturi de instruire (la instrucţia tactică generală)
care să se cristalizeze pe fundamente deja formate. De exemplu, înaintea şedinţei de însuşire a
tehnicilor de deplasare şi executare a focului pe cîmpul de luptă vor fi planificate teme specifice

9
instrucţiei de front (fuga, pasul alergător, saltul, mersul tîrîş), de instrucţia tragerii cu armamentul de
infanterie (poziţiile de tragere şi de luptă etc.) şi de geniu (executarea locaşurilor individuale).
Instruirea va fi condusă de către comandanţii de plutoane (instructori) pe baza unor documente
de conducere (planuri-conspecte) individuale şi pentru fiecare şedinţă în parte.
Ca formă de organizare a instruirii se impune desfăşurarea procesului formativ conduse de
comandanţii de subunităţi – instructori.
La sfîrşitul modulelor de pregătire, se vor desfăşura activităţi de evaluare a nivelului de
pregătire a militarilor conform standardelor.
Rezultatele fiecărui militar, vor fi consemnate în caietele comandanţilor de plutoane, atît în
mod curent, cît şi în urma evaluărilor.
Acestea vor fi consemnate şi în fişa individuală a fiecărui militar, document care îl va însoţi în
unitatea operaţională unde va fi repartizat.

CAPITOLUL II
PREGĂTIREA TACTICĂ

2.1. Scopurile pregătirii tactice

Scopul pregătirii tactice generale este de formare a luptătorului polivalent, autonom, motivat,
bine instruit, să poată folosi individual sau în echipă puterea de foc, capabil să ducă acţiuni în cîmpul
de luptă, avînd reacţii imediate la orice intervenţie sau stimuli exteriori, indiferent de situaţii şi
condiţii; în măsură să se deplaseze cu repeziciune şi abilitate în cîmpul tactic, folosind cu pricepere

10
avantajele terenului, proprietăţile armamentului individual din înzestrare, în lupta cu forţa vie,
mijloacele blindate şi aeriene ale inamicului.
Pentru aceasta luptătorul trebuie:
- să treacă cu repeziciune prin (peste) baraje, porţiuni de teren contaminate, incendiate, cu
distrugeri, precum şi peste diferite obstacole naturale, să folosească cu pricepere mijloacele de
protecţie individuală N.B.C. şi echipamentul de decontaminare din înzestrare;
- să fie un bun luptător, rezistent la eforturi fizice şi psihice prelungite, capabil să acţioneze în
grup sau în condiţii de izolare şi să rezolve cu calm şi tact situaţiile create în cîmpul de luptă;
- să aplice tehnicile însuşite, să ia decizii rapide şi să acţioneze energic şi oportun indiferent de
condiţiile impuse;
- să execute deplasarea în cîmpul tactic, în diferite forme de teren, folosind procedee de trecere
eficiente, concomitent cu executarea unui foc oportun şi eficace cu armamentul individual;
- să nimicească personalul şi mijloacele de foc ale inamicului, folosind grenade de mînă
antipersonal şi antiblindate;
- să-şi însuşească tehnicile de acţiune necesare capturării sau evitării contactului cu inamicul,
precum şi memorării detaliilor referitoare la activitatea acestuia;
- să execute cercetarea terenului şi a inamicului, să reţină datele observate, să le noteze şi să le
raporteze în timp oportun;
- să cunoască principiile de organizare a traiului în condiţii de izolare temporară şi să execute
activităţile necesare supravieţuirii în astfel de condiţii;
- să mînuiască cu iscusinţă mijloacele de luptă din înzestrare pentru nimicirea ţintelor aeriene
care zboară la mică înălţime, singur sau împreună cu ceilalţi luptători, folosind cele mai adecvate
procedee;
- să folosească cu pricepere proprietăţile naturale de protecţie şi de mascare ale terenului.
2.2. Indicaţii metodice
Baza instruirii iniţiale a soldatului este pregătirea tactică. Tactica este partea componentă a artei
militare care se ocupă cu studiul, organizarea, pregătirea şi ducerea luptei pentru îndeplinirea cu
maximă eficacitatea scopurilor fixate. Pregătirea tactică este una din cele mai importante obiecte ale
pregătirii de luptă a trupelor.
Şedinţele se desfăşoară, de obicei, la centrele de instruire după ce luptătorii au parcurs noţiunile
de bază la celelalte categorii de instruire.
Şedinţele vor fi planificate astfel încît să se urmărească succesiunea logică de desfăşurare a
acţiunilor de luptă.
Tactica luptătorului trebuie să îmbine deprinderile dobîndite la celelalte categorii de pregătire, într-un
model acţional integrator, unitar.
Metoda principală de instruire folosită de instructor este demonstrarea practică, însoţită de scurte
explicaţii, apoi repetarea de către luptători a mişcării (acţiunii) arătate (explicate), pînă la însuşirea ei
corectă.
Însuşirea conţinutului unei secvenţe de instruire are următoarea succesiune:
- anunţarea conţinutului secvenţei;
- crearea momentului tactic;
- prezentarea situaţiilor (comenzilor) la care se execută;
- prezentarea mişcării (acţiunii) de către instructor;
- trecerea la învăţarea acesteia şi corectarea greşelilor.
Mişcările (acţiunile) se învaţă, în principiu, pe grupuri de 2-3 luptători, iar problemele cu caracter
static se pot executa odată cu mai mulţi luptători.
La sfîrşitul însuşirii conţinutului fiecărei secvenţe de instruire, instructorul face o scurtă apreciere a
modului de desfăşurare a acesteia.
Sarcinile pentru studiu şi asigurarea materială vor fi anunţate cu cel puţin 48 de ore anterior datei de
desfăşurare a şedinţei, de către comandantul de subunitate.
Se recomandă ca terenurile de instrucţie să difere de la o şedinţă la alta.
Pentru organizarea şi desfăşurare şedinţelor se va acorda atenţie deosebită:
- pregătirii teoretice şi practice a instructorilor;
- amenajării genistice a terenului de instruire;
- asigurării bazei materiale corespunzătoare;

11
 - instructajului militarilor care marchează acţiunile inamicului.
Orice şedinţă trebuie să înceapă cu aducerea la cunoştinţa efectivului a regulilor şi măsurilor de
securitate pe timpul folosirii mijloacelor de marcare a focului şi a acţiunilor inamicului.
Pentru a evita accidentele pe timpul desfăşurării exerciţiilor se interzice:
- folosirea mijloacelor de imitare a focului de tipuri necunoscute;
- executarea tragerii cu muniţie de manevră la distanţă mai mică de 20 m, în direcţia în care se
găsesc oameni sau animale;
- folosirea petardelor, grenadelor şi fugaselor chimice la distanţă mai mică de 20 m faţă de
personal şi de materialele uşor inflamabile;
- tragerea cartuşelor de semnalizare (iluminare) sub un unghi mai mic de 40-45 grade;
- demontarea muniţiei de manevră, petardelor, grenadelor fumigene etc.;
- punerea petardelor, sticlelor incendiare, a grenadelor fumigene aprinse pe tehnică, pentru a
marca incendierea acestora;
- aruncarea materialelor explozive şi a substanţelor chimice în rîuri, lacuri sau bazine cu apă.
Instructorii sunt obligaţi să mai ia următoarele măsuri:
- să controleze starea de funcţionare a armamentului, existenţa şi calitatea muniţiei şi a
celorlalte materiale de marcare a focului înainte de începerea şedinţei, iar la terminarea acesteia să
verifice personal existenţa armamentului şi descărcarea acestuia, strîngerea şi predarea elementelor
de muniţie şi a materialelor de marcare a focului. Muniţia şi materialele de marcare a focului vor fi
transportate în lăzi şi nu se vor scoate decît atunci cînd este necesar;
- să pregătească militarii destinaţi pentru marcarea focului şi a acţiunilor inamicului, să-i
verifice dacă cunosc măsurile de siguranţă pe timpul lucrului cu aceste mijloace;
- să interzică militarilor escaladarea gardurilor sau zidurilor care prezintă un grad înalt de
dificultate sau pericol de accidente, să treacă prin rîuri (lacuri) adînci, repezi şi necunoscute.
2.3. Deplasarea pe cîmpul de luptă
Deplasarea luptătorului în cîmpul de luptă este acţiunea prin care acesta intenţionează să se
poziţioneze favorabil faţă de inamic în scopul îndeplinirii misiunii primite. Se adoptă în toate formele
luptei, ori de cît ori luptătorul se află în contact cu inamicul sau participă la efectuarea unor manevre
în spatele frontului.
În funcţie de situaţia în care se află faţă de inamic, luptătorul poate adopta următoarele deplasări:
- la pas (fugă),
- prin salturi sau tîrîş,
- în pas de manevră.
Alegerea uneia sau alteia deplasări este condiţionată de reacţia inamicului, de condiţiile oferite de
teren şi de capacitatea decizională a luptătorului.
Pe cîmpul de luptă deplasarea se combină în permanenţă astfel încît luptătorul să se plaseze într-o
poziţie avantajoasă faţă de adversar.
Deplasările la pas (fugă) se adoptă de regulă cînd luptătorul se află în atac, pe timpul apropierii de
o poziţie de apărare a inamicului puternic neutralizată sau atunci cînd asupra sa se execută un foc de
mică intensitate, precum şi pe timpul urmăririi inamicului care se retrage sau de cîte ori se
traversează zone cu factori de risc ridicat (incendiate, contaminate etc.).
La comandă sau din propria iniţiativă, luptătorul se deplasează prin salturi sau tîrîş, parcurgînd în
principal următoarele etape:
– alege procedeul de deplasare dacă n-a fost specificat prin comandă;
– vizualizează itinerarul de deplasare alegînd zonele cele mai protejate (mascate) astfel încît să
iasă pe cît posibil de sub focul inamicului;
– periodic, din poziţii intermediare, execută foc asupra inamicului pentru a asigura apropierea
sau depărtarea faţă de acesta.
Deplasarea la pas de manevră este specifică acţiunii curente, de mişcare în cîmpul tactic, în afara
unui contact nemijlocit cu inamicul şi ori de cîte ori luptătorul se află în marş pe jos.
Acest procedeu presupune menţinerea unui ritm prestabilit de deplasare, (4-5 km/h) pe un itinerar
ordonat sau ales, cu respectarea măsurilor de siguranţă nemijlocită.

12
2.4. Ducerea observării şi de cercetare a inamicului.
Obţinerea informaţiilor despre inamic şi despre mediul fizic, geografic şi uman în care se desfăşoară
acţiunile de luptă presupune o permanentă şi eficientă activitate de cercetare.
Observarea – constituie unul din procedeele de bază ale cercetării şi constă în supravegherea
cîmpului de luptă, descoperirea şi studierea inamicului, terenului şi a altor obiective în scopul
procurării datelor şi informaţiilor necesare.
Observatorul – este luptătorul numit să supravegheze inamicul, terenul şi spaţiul aerian.
Prin observare se asigură:
- descoperirea indiciilor care demască prezenţa, activitatea şi acţiunile inamicului;
- descoperirea şi studierea inamicului, terenului şi a obiectivelor din zona acţiunilor de luptă;
- urmărirea efectului focului executat de trupele proprii asupra inamicului, a incendiilor şi
distrugerilor produse;
- supravegherea spaţiului aerian;
- descoperirea întrebuinţării de către inamic a desantului aerian şi a trupelor aeromobile;
- prevenirea acţiunilor prin surprindere executate de către inamic.
2.5. Alegerea, ocuparea şi mascarea locului de observare
Locul din care luptătorul execută misiunile de observare se numeşte loc de observare – cînd
acţionează individual sau post de observare – cînd acţionează în cadrul echipei.
Locul ales pentru executarea observării se dispune în lucrări genistice, clădiri, copaci, dar şi pe
tehnica de luptă, autovehicule, elicoptere sau alte locuri favorabile executării observării terestre şi
aeriene.
Locul de observare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să permită executarea observării, pe cît posibil circular şi pe o distanţă cît mai mare;
- să fie mascat pe o suprafaţă cît mai mare împotriva observării terestre şi aeriene a inamicului
şi ferit de focul acestuia;
- să aibă căi de acces ascunse şi să asigure condiţii favorabile lucrului şi odihnei;
- să nu fie în apropierea unor repere caracteristice şi izolate din teren, care atrag atenţia
inamicului;
- să permită realizarea legăturii cu comandantul care l-a trimis în misiune (direct sau prin
subunităţile care acţionează în apropiere).
Luptătorul care execută misiuni de observare va fi asigurat cu mijloace de observare pe timp de
zi şi noapte, cu aparate de cercetare N.B.C., cu ceas, busolă, lanternă, planşetă, compas, riglă,
ustensile de scris, mijloace de semnalizare şi de legătură, hartă, jurnal de observare pentru evidenţa şi
transmiterea datelor procurate.
Cînd observarea se execută din transportorul amfibiu blindat (T.A.B.), maşina de luptă a
infanteriei (M.L.I.), elicoptere etc. sunt folosite mijloacele de observare şi de transmisiuni existente
pe acestea.
Observatorul primeşte ordinul de acţiune în teren, indicîndu-i-se:
- reperele, numerotarea lor şi distanţele pînă la ele;
- informaţii despre inamic;
- limitele sectorului de observare şi direcţia principală de observat;
- obiectivele de supravegheat;
- modul de raportare a datelor;
- indicative, frecvenţe, semnale;
- locurile posturilor de observare vecine şi modul de realizare a legăturii cu acestea;
- misiunea şi modul de acţiune pe timpul ducerii luptei;
- data şi ora începerii observării;
- secretul (cînd este nevoie).
Pe timpul executării observării, luptătorul este obligat să respecte următoarele principii:
- să cerceteze şi să observe fără a fi observat;
- să asculte şi să audă fără a fi auzit.
2.6. Întocmirea schemei sectorului de observare şi a registrului de observare
Pentru executarea observării inamicului şi a terenului, observatorului i se stabileşte un sector de
observare sau un obiectiv de observat.

13
Sectorul de observare cuprinde spaţiul terestru şi aerian în care se execută observarea. Dezvoltarea
frontală şi adîncimea acestuia sunt variabile şi depind de:
- teren;
- condiţii de vizibilitate;
- densitatea obiectivelor inamicului.
Limitele sectorului de observare (stînga, dreapta) se stabilesc prin repere sau azimuturi şi trebuie, pe
cît posibil, să se întretaie pe limita dinainte a barajului general al trupelor proprii cu cele ale
posturilor de observare vecine.
În adîncime, sectorul de observare, se împarte în zone, delimitate prin linii convenţionale, astfel:
- zona apropiată – cuprinde porţiunea de teren în care obiectivele pot fi văzute clar cu ochiul
liber;
- zona mijlocie – cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai îndepărtată a zonei apropiate
şi pînă unde observatorul poate recunoaşte cu ochiul liber siluetele tehnicii de luptă, formele
copacilor, caselor etc.
- zona îndepărtată – cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai îndepărtată a zonei mijlocii
şi pînă la limita vizibilităţii ce poate fi acoperită cu ajutorul aparatelor de observare din înzestrare.
Cînd situaţia impune, observatorul, execută observarea circulară a spaţiului terestru şi aerian fără a i
se stabili sector de observare.
Pentru evidenţa şi transmiterea datelor de către observator, se foloseşte jurnalul de observare.
Acesta, este documentul de evidenţă în care se consemnează toate datele obţinute prin observare. Pe
timpul executării observării, obiectivele descoperite se trec pe schemă (Anexa nr. 1) şi se înscriu în
registrul de observare (Anexa nr. 2), după care sunt raportate eşalonului superior. Datele importante
se raportează imediat.
Raportarea datelor se face în ordinea trecerii acestora în jurnalul de observare, folosindu-se după caz,
mijloacele fir sau radio, cu respectarea regulilor de codificare (dacă se face prin radio şi nu sunt
folosite staţii cu salt de frecvenţă).
La descoperirea militarilor izolaţi ai inamicului sau a unor grupuri mici, luptătorul-cercetaş se
adăposteşte, se maschează şi raportează cele observate prin semnalele stabilite, fiind gata să participe
la capturarea sau nimicirea acestora. În caz că inamicul încearcă să-l captureze, luptătorul-cercetaş se
adăposteşte, deschide focul şi se repliază spre trupele proprii.
2.7.Cercetărea detaliilor de relief
La cercetarea detaliilor de relief luptătorul-cercetaş trebuie să ţină cont de natura solului, existenţa şi
natura obstacolelor, de posibilităţile de observare şi de mascare. De asemenea, el trebuie să ţină cont
şi de modul în care acestea pot favoriza ducerea acţiunilor de luptă, dacă este posibilă deplasarea
tehnicii blindate, a artileriei şi a trupelor.
La cercetarea formelor de relief există particularităţi de care trebuie să se ţină seama pe timpul
desfăşurării cercetării:

Cercetarea unei înălţimi (creste, vîrf) se face în următoarea succesiune:

- se execută observarea de la distanţă:
- se apropie în ascuns de înălţime;
- se observă dacă este sau nu ocupată de inamic;
- dacă este ocupată de inamic se vor stabili: natura şi valoarea forţelor inamicului, dispozitivul
inamicului, lucrările genistice, barajele de mine şi obstacole existente;
- caracterul terenului, natura solului;
- existenţa acoperirilor naturale;
- existenţa căilor de acces spre vîrful înălţimii;
- căile de comunicaţie ocolitoare;
- posibilităţile de deplasare pe pantele înălţimii şi în apropierea acesteia.
Apropierea de înălţime şi ieşirea la creastă a luptătorului-cercetaş se face mascat, iar locurile
pentru oprire se aleg astfel încît să asigure cîmp de vedere şi de tragere pe o distanţă cît mai mare.
Dacă se constată că nu există inamic, luptătorul-cercetaş face semnul pentru continuarea acţiunilor.
Dacă se constată că înălţimea este ocupată de inamic se încearcă nimicirea lui sau ocolirea
înălţimii, funcţie de situaţie.

14
Cercetarea unei văi (trecători, defileu):
- se face cercetarea acesteia de la distanţă;
- se observă dacă este sau nu ocupată de inamic;
- se determină din vedere: natura solului; lărgimea văii; valoarea pantelor; natura vegetaţiei;
acoperirile naturale;
- existenţa punctelor obligate de trecere, locurilor unde se pot organiza ambuscade, atît de
inamic cît şi de trupele proprii;
- posibilităţi de producere a avalanşelor;
- căi şi posibilităţi de ocolire;
- starea comunicaţiilor (dacă există);
- existenţa şi caracteristicile cursurilor de apă.
Cînd valea (trecătoarea, defileul) nu este ocupată de inamic se va tranzita fără ca trupele
proprii să se oprească şi luîndu-se măsurile de siguranţă ce se impun pe cele două creste paralele.
Cînd este ocupată de inamic, se vor căuta căi ocolitoare sau funcţie de natura inamicului se pătrunde
pe flanc şi înapoia acestuia pentru nimicirea lui.
Pentru cercetarea celorlalte forme de relief se adoptă tehnici de acţiune asemănătoare celor
prezentate, cu particularizări asupra conţinutului misiunii.

Cercetarea unui drum (itinerar de deplasare) se execută în două faze, astfel:

- în prima fază, cu ajutorul hărţii, se studiază şi analizează:
- categoria drumului, materialul de acoperire, lăţimea acestuia;
- porţiunile dificile de trecere şi posibilităţile de varientare;
- starea şi tonajul podurilor;
- posibilităţile de mascare;
- sursele de aprovizionare cu apă şi materialele de reparare a drumului;
- vitezele de deplasare admise.
- în faza a doua, în mod practic, se determină:
- starea de practicabilitate în raport de anotimp şi condiţii atmosferice;
- porţiunile distruse sau favorabile pentru a fi blocate şi posibilităţile de ocolire ale acestora;
- existenţa podurilor, lucrărilor de consolidare, dacă acestea au fost distruse, pregătite pentru
distrugere sau minate;
- natura şi lăţimea drumului, raza curbelor, înclinarea pantelor;
- numărul şi starea liniilor telefonice şi telegrafice;
- posibilităţile naturale de mascare pe marginea drumului.
Cercetarea unui pod (viaduct, pasarelă) peste un curs de apă sau vale se face în
următoarea succesiune:
- observarea de la distanţă pentru a stabili dacă este păzit;
- starea şi caracteristicile podului, materialul din care este construit;
- lungimea, lăţimea, forţa de suport şi posibilităţile de distrugere ale acestuia;
- posibilităţile de refacere cu materiale din zonă;
- posibilităţile de trecere pe pod a diferitelor categorii de tehnică;
- natura rîului şi a malurilor, existenţa vadurilor de trecere, existenţa drumurilor ocolitoare.
Cercetarea unei păduri se execută în scopul de a stabili dacă este sau nu apărată (ocupată) de
inamic, precum şi caracteristicile acesteia.
Pe timpul cercetării unei păduri se stabilesc:
- desimea, grosimea, esenţa copacilor şi natura solului;
- existenţa drumurilor, potecilor, zonelor defrişate, poienilor, zonelor mlăştinoase;
- posibilităţile de trecere ale tehnicii prin pădure;
- locuri cu obstacole sau cu baraje de mine;
- existenţa unor incendii provocate sau accidentale, raioane contaminate şi modul de ocolire al
acestora.
Cercetarea unei păduri prezintă următoarele particularităţi:
- posibilităţi de cercetare limitate datorită vizibilităţii reduse din cauza vegetaţiei;
- deplasarea se execută de regulă pe jos;
- există posibilitatea de a fi surprins de inamic, dar şi de a te infiltra pînă aproape de el;

15
 - executarea unui foc eficace, dar la distanţă scurtă;
- zgomotele din pădure sunt amplificate de aceasta;
- existenţa pericolului izbucnirii incendiilor;
- intersecţiile de drumuri, de poteci se ocolesc, deoarece pot fi supravegheate de inamic.
Cercetarea unei clădiri izolate se execută după următorul algoritm:
- cercetarea ei de la distanţă;
- apropierea de clădire pe partea fără uşi şi fără ferestre şi pe cît posibil în ascuns;
- luptătorii cercetaşi pe timpul apropierii, se opresc în locurile mascate şi ascultă pentru a
depista prezenţa inamicului în clădire.
În interior se cercetează:
- toate încăperile şi nivelele;
- podul;
- subsolul;
- uşile se deschid cu ajutorul prăjinilor sau prin izbire cu piciorul, pentru a evita surprinderea
(dacă considerăm că există inamic sau că uşile sunt minate).
Dacă clădirea este ocupată de inamic, luptătorul-cercetaş raportează comandantului care l-a trimis şi
acesta hotărăşte dacă evită clădirea sau nimiceşte inamicul, în funcţie de situaţia din cîmpul de luptă.
Cercetarea unei localităţi se execută în două etape:
prima etapă, cu ajutorul hărţii, se stabilesc următoarele elemente:
locul de dispunere (pe vale, pantă, malul unui rîu, lac etc.);
natura şi forma terenului înconjurător;
natura clădirilor;
poziţia pieţelor, parcurilor, direcţia străzilor, posibilităţile de aprovizionare etc.;
în etapa a doua (în teren – practic), se execută cercetarea de la distanţă şi se intensifică pe
măsură ce se apropie de localitate, determinînd:
căile de acces care duc spre localitate şi dacă sunt apărate de inamic;
dacă localitatea este ocupată de inamic;
existenţa barajelor şi obstacolelor la intrarea în localitate;
direcţiile de ocolire a localităţii;
caracterul terenului, natura solului;
mărimea localităţii şi orientarea principalelor străzi;
dacă localitatea dispune de o reţea dezvoltată de canalizare, de metrou.
Luptătorul-cercetaş trebuie să raporteze toate aceste date comandantului care l-a trimis în misiune.
Cercetarea unui curs de apă
În vederea trecerii unui curs de apă, luptătorul-cercetaş se apropie în ascuns, execută observarea din
locuri adăpostite pentru a descoperi dacă cursul de apă este sau nu apărat de inamic.
Dacă este apărat de inamic determină prin observare: natura inamicului, dispozitivul de luptă,
caracterul terenului, posibilităţile de apropiere de cursul de apă, posibilităţile de trecere în ascuns a
cursului de apă.
La trecerea unui curs de apă se stabilesc caracteristicile acestuia: lăţimea, adîncimea, viteza
curentului, natura malurilor, natura fundului, locurile favorabile de trecere, existenţa podurilor.
2.8. Trecerea obstacolelor şi a porţiunilor de teren greu accesibile
Deplasarea luptătorului în cîmpul de luptă are un rol important pentru îndeplinirea misiunilor primite
cît şi pentru menţinerea integrităţii sale fizice şi psihice. În acest scop, luptătorul trebuie să cunoască
şi să stăpînească tehnicile de trecere a obstacolelor şi a porţiunilor de teren greu accesibile.
În lupta modernă, obţinerea succesului în acţiunile proprii şi diminuarea sau chiar anihilarea
eficienţei acţiunilor inamicului se pot realiza prin creşterea rolului acţiunilor izolate, duse în orice
condiţii de teren, timp şi anotimp, printr-o permanentă perfecţionare şi profesionalizare a luptătorului.
2.9. Trecerea obstacolelor şi barajelor
Pe timpul deplasării în cîmpul de luptă, luptătorul este pus în situaţia de a traversa (parcurge) porţiuni
de teren greu accesibile, cu obstacole şi baraje de diferite tipuri.
După caracterul lor, barajele se împart în:
- baraje neexplozive;

16
 - baraje explozive.
Din categoria barajelor neexplozive fac parte:
- reţeaua de sîrmă pe pari de lemn;
- reţeaua de sîrmă pe pari metalici;
- gardul de sîrmă pe un rînd de pari;
- gardul de sîrmă pe capre;
- reţeaua joasă de sîrmă pe ţăruşi de lemn;
- reţeaua joasă de sîrmă pe ţăruşi metalici;
- sîrma ghimpată încurcată;
- abatize antiinfanterie;
- capra de sîrmă;
- aricii de sîrmă;
- spiralele de sîrmă;
- barajele puţin vizibile;
- scîndurile cu cuie;
- capcanele antiinfanterie.
Trecerea barajelor antiinfanterie neexplozive impune, în prealabil, verificarea lor la minare.
Barajele de sîrmă, înainte de a fi trecute, trebuie să fie verificate, pentru a se constata dacă sunt
electrificate.
În cazul cînd barajele antiinfanterie sunt minate, se procedează mai întîi, la înlăturarea minelor de pe
fîşia de teren unde se vor realiza culoarele.
Barajele electrificate pot fi identificate după indici exteriori (prezenţa pe ţăruşi a materialelor
izolante, scîntei vizibile noaptea ce apar la atingerea sîrmei cu iarba, iarba arsă lîngă baraje), prin
aruncarea de la distanţă a unei bucăţi de sîrmă astfel ca un capăt al ei să cadă pe baraj iar celălalt pe
pămînt (la capătul sîrmei căzut pe pămînt apar scîntei şi fum), cu ajutorul mijloacelor speciale.
Trecerea barajelor de sîrmă neelectrificate se realizează atît prin executarea de culoare, cît şi prin
acoperirea lor cu materiale din zonă.
Culoarele prin barajele de sîrmă se execută cu ajutorul blindatelor, prin trageri de artilerie, cu ajutorul
încărcăturilor de exploziv alungite şi manual (cu ajutorul foarfecelor de tăiat sîrmă, baionetelor,
lopeţii mici de infanterie şi topoarelor).
În cazul executării culoarelor prin baraje de sîrmă cu încărcături alungite, se folosesc atît încărcăturile
alungite din înzestrare, cît şi cele confecţionate de către luptători.
Încărcăturile alungite confecţionate de către luptători se realizează dintr-un rînd de calupuri de
exploziv a 400-500 g aşezate cap la cap, pe scînduri de lemn, legate de acestea cu sfoară.
Lungimea totală a încărcăturii trebuie să fie cel puţin egală cu adîncimea barajului. Pentru simplitate
şi uşurinţă în transport, încărcăturile alungite se confecţioneze de maximum 3 m lungime şi cu
greutate de cel mult 35 kg.
Pentru executarea culoarelor, încărcăturile se introduc sub sîrmă, pe lîngă pari sau se aşează pe sîrmă
şi se explodează cu ajutorul unei amorse. Prin explozia încărcăturii, în barajul de sîrmă se formează
un culoar de 3-4 m lăţime.
Pentru executarea manuală a culoarelor prin barajele de sîrmă, se destină doi luptători înzestraţi cu
foarfece de tăiat sîrmă sau cu baioneta-pumnal şi mănuşi de protecţie.
Luptătorul taie mai întîi firele de jos, de lîngă par, care se ţin de către celălalt luptător cu mîna, apoi
pe cele de sus, din poziţia culcat pe spate.
Pe măsură ce firele sunt tăiate, acestea sunt aruncate lateral, dincolo de limitele culoarului, după care
echipa se deplasează la următorul rînd de pari.
Barajele de sîrmă mai pot fi trecute şi prin aşezarea pe acestea a grilelor de nuiele, baloturi de paie,
scîndurilor, scărilor sau prăjinilor.
Trecerea prin barajele de sîrmă puţin vizibile sau prin cele transportabile se execută prin tractarea lor
cu gheare de pisică şi cîrlige sau prin aşezarea grilelor, scîndurilor şi scărilor transversal peste
acestea.
Din categoria barajelor explozive fac parte:
- cîmpurile (grupurile) de mine antipersonal, antiblindate şi mixte;
- mine plantate izolat (mine cu acţiune întîrziată, mine cursă, mine comandate etc.);

17
- mine de apă (ancorate, afundate, de curent).
Trecerea prin barajele de mine este precedată, de regulă, de cercetarea acestora. Pentru cercetarea
barajelor de mine se folosesc toate procedeele de cercetare: observare, ascultare, fotografiere,
cercetarea nemijlocită a terenului şi incursiunea.
Ca procedeu de bază pentru cercetarea barajelor de mine este cercetarea nemijlocită a terenului
(obiectivului) care se execută atît în fîşia de teren ocupată de trupele proprii, cît şi în dispozitivul
inamic.
Barajele de mine executate de inamic în faţa limitei dinainte a apărării sau în adîncimea
dispozitivului propriu, prezintă unii indici de demascare cum ar fi:
- semnele de marcare şi împrejmuire a cîmpurilor de mine;
- movilele de pămînt săpat;
- iarba vestejită a brazdei ce acoperă mina;
- ţăruşi de plantare;
- sfori întinse;
- scule uitate sau pierdute;
- ambalaje şi urme lăsate pe teren sau pe zăpadă.
Luptătorilor destinaţi să execute cercetarea barajelor de mine li se asigură sonde, detectoare, mijloace
pentru neutralizarea şi distrugerea minelor descoperite, jaloane, indicatoare, steguleţe albe şi roşii.
Sondele pentru cercetare sunt de două feluri: lungi şi scurte. Sondele lungi sunt de 1,5-2 m şi se
folosesc pentru lucru din poziţia în picioare. Sondele scurte sunt de 0,4 m şi se folosesc pentru lucru
din poziţia culcat.
Pentru lucru, sonda se ţine înclinată la 20-25 de grade şi se înfige lin în pămînt, din 20 în 20 cm pe o
adîncime de 10-15 cm.
Dacă pe timpul cercetării cu sonda se constată un obiect tare, acest loc se cercetează cu multă atenţie.
La descoperirea minei, aceasta se deplantează sau se marchează cu un steguleţ.
Ghearele de pisică se confecţionează cu două, trei sau patru braţe şi sunt alcătuite din gheara propriu-
zisă şi o frînghie de tracţiune cu lungimea de 40-50 m.
Gheara de pisică se foloseşte la cercetarea porţiunilor de teren în scopul descoperirii eventualelor
mine cu acţiune la tracţiune, la cercetarea cursurilor de apă, la căutarea minelor cursă, la scoaterea de
la distanţă a minelor nedeplantabile sau necunoscute, la deplantarea de la distanţă a unor obiecte
presupuse a fi minate.
Pentru executarea unui culoar prin procedeul manual cu ajutorul sondelor şi ghearelor de pisică, după
ce a fost descoperită limita cîmpului de mine, luptătorii destinaţi pentru realizarea culoarului se
organizează astfel: doi luptători aruncă ghearele de pisică de-a lungul axei viitorului culoar şi
draghează în cîmpul de mine o porţiune de 15-20 m adîncime, în scopul distrugerii minelor
antiinfanterie care acţionează la tracţiune. Operaţiunea se repetă pînă la realizarea culoarului pe
întreaga adîncime a cîmpului de mine.
Valoarea de obstacol a unui sistem creşte proporţional cu gradul de dezvoltare şi cu densitatea
lucrărilor, deoarece fiecare canal în parte, avînd maluri cu pante mari, abrupte, căptuşite cu dale din
beton sau piatră şi parapeţi îl transformă în şanţ antiblindat; fiecare dig şi fiecare drum de solă (din
pămînt tasat, impracticabil pe timp ploios) pot constitui un bun aliniament pentru apărare şi un
detaliu artificial în teren greu accesibil pentru trupele aflate în ofensivă. În acest fel, rîurile întîlnite,
de valoare mică şi mijlocie, cu amenajări tehnice şi hidroenergetice multiple, capătă aspectul unor
cursuri de apă mari, iar prin organizarea în lungul malurilor a unor sisteme de irigaţii, cu reţelele lor
de canale deschise, cu diguri şi drumuri în rambleu, devin obstacole redutabile, greu de trecut sau
cucerit.
Ajuns într-o astfel de zonă, luptătorul este obligat să folosească mijloacele de trecere din zonă sau
improvizate sau să traverseze aceste obstacole.
Mijloacele de trecere din zonă sunt: bărcile, portiţele din bărci şi plutele executate din materiale
improvizate.
Materialul cel mai întrebuinţat pentru confecţionarea plutelor este lemnul sub formă de bîrne, bile,
prăjini, grinzi şi scînduri. Se mai pot folosi butoaie de lemn sau metalice, diferiţi plutitori, precum şi
bidoane, burdufuri etc.

18
Ca înveliş pentru plutitori, luptătorul poate întrebuinţa foi de cort, prelate, ţesături îmbibate cu smoală
sau cauciuc.
Pentru umplerea plutitoarelor se întrebuinţează paie, fîn, talaj, frunze uscate, stuf, vreascuri. Stuful şi
vreascurile strînse în legături pot fi folosite ca mijloace plutitoare, fără învelitori.
2.10. Trecerea porţiunilor de teren bătute cu foc de artilerie
Porţiunile de teren în care artileria inamicului execută foc, se parcurg în fugă, prin salturi, îmbinînd
tehnicile de deplasare în cîmpul tactic (saltul, mersul tîrîş etc.).
Saltul începe imediat ce proiectilul a explodat.
Cînd se aude zgomotul venirii altui proiectil, luptătorul ia poziţia culcat după cea mai apropiată
acoperire; uneori se poate adăposti chiar în gropile provocate de explozia proiectilelor, deoarece
probabilitatea ca următorul proiectil să cadă în acelaşi loc este mică, dar nu exclusă.
După traversarea zonei în care artileria inamicului execută foc, luptătorul continuă acţiunile de luptă
pe direcţia ordonată.
Cînd focul artileriei inamicului este puternic şi nu există posibilitatea înaintării, luptătorul se
adăposteşte şi aşteaptă mutarea sau încetarea focului artileriei.
2.11.Trecerea porţiunilor de teren incendiate
Pe cîmpul de luptă incendiile sunt iminente datorită în special folosirii în acţiunile de luptă a
explozivilor, a muniţiei şi substanţelor incendiare.
Parcurgerea acestor zone (dacă evitarea lor nu este posibilă) devine foarte periculoasă pentru luptător
datorită temperaturilor înalte ce se degajează, a iminenţei aprinderii hainelor, cît şi a muniţiei aflate
asupra sa.
Atunci cînd există posibilităţi, este indicat ca echipamentul luptătorului să fie udat sau ignifugat cu
substanţe speciale pentru a-i mări rezistenţa la foc.
Traversarea zonelor incendiate se face în viteza cea mai mare după ce în prealabil, luptătorul a lua
măsuri de protecţie a căilor respiratorii şi a feţei (se îmbracă masca contra gazelor) împotriva fumului
şi a temperaturilor ridicate.
2.12. Acţiune specifice luptei de apărare
Apărarea este forma de luptă care se adoptă în scopul respingerii unui inamic superior în forţe
şi ca înzestrare tehnică şi interzicerii pătrunderii lui în dispozitivul de apărare, menţinerii cu fermitate
a poziţiilor încredinţate, producerii de pierderi cît mai mari, slăbirii continue a capacităţii de luptă,
limitării pătrunderii în adîncime şi opririi ofensivei acestuia, precum şi pentru a cîştiga iniţiativa,
creînd condiţii favorabile trecerii la ofensivă.
Trecerea la apărare se poate face în contact nemijlocit sau în afara contactului cu inamicul (apărarea
pregătită în grabă sau apărarea pregătită din timp).
Apărarea din contact nemijlocit cu inamicul reprezintă modalitatea de acţiune în care lupta este
pregătită în timp scurt, concomitent cu ducerea acţiunilor de luptă în curs de desfăşurare.
Apărarea în afara contactului cu inamicul reprezintă modalitatea de acţiune în care lupta este
pregătită fără grabă, asigurîndu-se timp suficient pentru realizarea dispozitivului de luptă, organizarea
sistemului de foc şi amenajarea genistică a terenului.
Succesul în lupta de apărare, se obţine printr-o temeinică organizare, prin fermitatea şi dîrzenia
luptătorilor, prin folosirea cu iscusinţă a armamentului şi terenului, prin amenajarea genistică a
acestuia precum şi prin lupta corp la corp.
Apărarea trebuie astfel organizată, încît să respingă atacul blindatelor şi al infanteriei inamicului, iar
cînd acestea au pătruns în dispozitivul (poziţia) de apărare, să fie nimicite. Apărarea trebuie să
asigure protecţia N.B.C., împotriva focului artileriei şi a loviturilor aviaţiei.
În apărare, luptătorul acţionează, de regulă, în cadrul grupei din care face parte şi uneori individual,
avînd de îndeplinit diferite misiuni. Pentru a îndeplini misiunile încredinţate, luptătorul trebuie să
ştie:
– să aleagă, să ocupe, să amenajeze şi să mascheze rapid şi cu măiestrie locaşul de tragere, fie
din proprie iniţiativă, fie la comanda comandantului său, astfel încît, distanţa dintre el şi militarii
vecini, să fie de 6-8 m (8-12 paşi);
– să descopere la timp inamicul;

19
 – să folosească cu iscusinţă focul armamentului din înzestrare şi a grenadelor de mînă
defensive şi antitanc, pentru respingerea atacului inamicului;
– să nimicească prin foc şi prin lupta corp la corp inamicul pătruns în dispozitivul de apărare;
– să cunoască misiunea grupei şi a sa (locul în dispozitivul de luptă, direcţia sau sectorul de
tragere, semnalul pentru deschiderea focului şi muniţia ce se consumă, acţiunea pentru nimicirea
blindatelor de pe direcţia încredinţată, rîndul la armamentul de serviciu sau ca observator în cadrul
grupei, modul de comportare pe timp de noapte şi atunci cînd acţionează în zone cu factor de risc
ridicat);
– să cunoască locul de adunare a răniţilor;
– să ştie să organizeze traiul şi lupta în condiţii de izolare;
– să cunoască data şi ora cînd trebuie să fie gata pentru luptă;
– să ştie semnalele necesare ducerii luptei de apărare;
– să ştie locul comandantului de grupă şi al înlocuitorului acestuia.
La primirea misiunii, luptătorul se pregăteşte pentru apărare şi în acest scop desfăşoară următoarele
activităţi:
– ia poziţia pentru luptă culcat, pune un încărcător complet, încarcă arma, pregăteşte
grenadele de mînă defensive, lopata mică şi mijloacele individuale de protecţie N.B.C.;
– se orientează şi repetă misiunea de luptă;
– îşi trasează locaşul de tragere cu lopata mică de infanterie, observînd continuu inamicul;
începe amenajarea (săparea) locaşului individual de tragere;
– stabileşte legătura cu vecinii din grupă şi cu comandantul său;
– apreciază distanţele pînă la repere (dacă nu le-a primit) fixează înălţătorul şi ocheşte la
fiecare din ele;
– pregăteşte armamentul pentru tragere pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă;
– aşteaptă ordinul comandantului de grupă.
De regulă, în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul amenajarea genistică începe cu executarea
locaşului individual de tragere pentru poziţia culcat, după care, luptătorul adînceşte locaşul pentru
tragerea din poziţia pentru luptă în genunchi şi poziţia în picioare, iar dacă timpul permite, locaşurile
se unesc între ele, realizîndu-se şanţul de tragere al grupei.
Pentru situaţiile în care apărarea este în afara contactului cu inamicul, amenajarea genistică a
terenului poate începe cu executarea şanţului de tragere, după care pot fi amenajate adăposturi sub
parapet şi şanţul adăpost al grupei.
Indiferent de situaţie, luptătorul poate avea succes în acţiunile sale, mai ales atunci cînd va deschide
focul asupra inamicului de la distanţe mici.
Luptătorul trebuie să mai ştie, de asemenea, că în primul rînd trebuie nimiciţi la inamic ofiţerii,
observatorii, agenţii de legătură, servanţii armelor automate ş.a.
Pe timpul pregătirii de foc a artileriei inamicului, luptătorul se găseşte de regulă în şanţul adăpost al
grupei sau pe fundul locaşului de tragere, cu excepţia aceluia care este la armamentul de serviciu şi
care rămîne pe poziţie.
La trecerea inamicului în ofensivă, fie la comandă, fie la semnal, luptătorul ocupă locaşul de
tragere şi execută următoarele activităţi:
– alege obiectivul de nimicit de pe direcţia încredinţată;
– raportează comandantului de grupă, unde, cînd şi valoarea inamicului descoperit precum şi
modul de acţiune al acestuia;
– aşteaptă comanda (semnalul) pentru deschiderea focului, urmărind cu atenţie acţiunea
inamicului;
– nimiceşte inamicul care atacă în faţa sa, executînd focul atunci cînd are cele mai bune
condiţii de tragere; corectează focul după punctele de incidenţă ale gloanţelor asupra obiectivelor.
Luptătorul intensifică focul pe măsură ce inamicul se apropie de locaşul său de tragere, urmărind
separarea infanteriei de blindate şi respingerea atacului, contribuie la distrugerea blindatelor folosind
grenadele antitanc şi mijloacele improvizate. Dacă un blindat al inamicului a fost avariat, luptătorul
trebuie să ştie să-l nimicească, iar dacă blindatul continuă să se apropie de locaşul său individual,
luptătorul se adăposteşte pe fundul şanţului de tragere iar după trecerea acestuia se ridică, aruncă cu

20
grenade antitanc asupra lui, după care se întoarce şi continuă lupta pentru respingerea infanteriei care
atacă.
La ajungerea infanteriei inamicului la distanţa de 30-40 m de locaşul de tragere, luptătorul aruncă
grenadele de mînă defensive asupra acesteia. Inamicul pătruns în locaşul de tragere (poziţia de
apărare) se nimiceşte prin foc la gura ţevii, cu grenade de mînă şi prin lupta corp la corp.
Pentru ducerea luptei de apărare în condiţii de vizibilitate redusă sau pe timp de noapte,
luptătorul trebuie să ţină seama de următoarele particularităţi:
– observarea terenului, descoperirea şi indicarea obiectivelor se fac cu mai multă greutate
datorită întunericului, ceţii etc.;
– eficacitatea tuturor categoriilor de armament scade;
– orientarea în teren, menţinerea legăturii cu vecinii şi a direcţiilor de deplasare se fac cu
greutate;
– este favorizată apropierea în ascuns şi prin surprindere a inamicului.
Pentru a duce cu succes acţiuni de luptă în asemenea condiţii, luptătorul trebuie să stăpînească
următoarele tehnici:
– de executare a observării pe timp de noapte (vizibilitate redusă) şi pe timpul iluminării
terenului cu surse de iluminare sau cu ajutorul aparatelor de vedere pe timp de noapte;
– de pregătire a armamentului şi a aparatelor de vedere pe noapte;
– de identificare cu rapiditate a obiectivelor după zgomote şi după flacără la gura ţevii;
– de executare a focului asupra inamicului descoperit după flacăra la gura ţevii, după silueta
obiectivelor sau în urma iluminării terenului;
– de nimicire a inamicului prin foc şi cu grenade.
La plecarea la atac a inamicului, luptătorul aflat în apărare, deschide focul la comandă sau din
proprie iniţiativă, pe direcţiile pregătite din timpul zilei. În situaţiile în care luptătorul nu a reuşit să
execute imediat foc asupra obiectivelor descoperite pe timpul iluminării de scurtă durată, se
recomandă ca acesta să nu mai mişte arma de pe direcţia respectivă şi să aştepte cu atenţie următorul
moment de iluminare după care să deschidă focul.
În timpul desfăşurării acţiunilor de apărare pe timp de noapte, luptătorul trebuie să mai ştie
următoarele reguli:
– să nu privească în direcţia sursei de iluminare pe timpul iluminării, deoarece lumina
puternică îngreunează ulterior descoperirea inamicului;
– sursa de lumină mobilă (cartuşul de iluminare, proiectilul etc.) deformează dimensiunile
obiectivelor şi creează umbre mişcătoare, ceea ce împiedică determinarea precisă a locului acestora;
– obiectivele puternic iluminate par mai apropiate iar cele iluminate slab, mai depărtate;
– obiectivele de culoare mai închisă par a fi mai aproape, iar cele de culoare deschisă, mai
departe.
Apărarea pe timp de noapte se desfăşoară în condiţii mai grele şi diferite decît cea de pe timpul zilei,
neajunsurile create de întuneric şi celelalte condiţii de vizibilitate redusă (ceaţă, fum, praf, etc.) pot fi
depăşite cu succes printr-un antrenament sistematic şi perseverent al luptătorilor.

2.13. Acţiune specifice a luptei in ofensivă

Ofensiva este o formă de luptă care se adoptă în scopul nimicirii în scurt timp a inamicului, pentru
cucerirea unor obiective din adîncimea apărării şi asigurarea eliberării teritoriului naţional ocupat de
acesta.
Ofensiva poate fi executată din contact nemijlocit cu inamicul din mişcare, sau combinată, cu
infanteria pe jos sau îmbarcată pe blindate, precum şi ca desant pe tancuri.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul reprezintă modalitatea prin care acţiunile de luptă se
desfăşoară împotriva unei apărări pregătită din timp de inamic.
Ofensiva din mişcare constă în deplasarea luptătorilor din raionul de concentrare (plecare) spre
limita dinainte a apărării inamicului, desfăşurarea în dispozitiv premergător de luptă şi de luptă şi
atacul forţelor şi mijloacelor acestuia trecute de regulă, în grabă la apărare. Se execută cu succes
atunci cînd pe timpul pregătirii de foc s-a reuşit să se scoată din luptă majoritatea mijloacelor antitanc
ale inamicului.

21
Ofensiva se desfăşoară în orice anotimp, ziua şi noaptea, fără întrerupere, pînă la nimicirea completă
sau capturarea inamicului. Ea se poate duce atît împotriva unei apărări pregătite din timp cît şi
împotriva unei apărări organizată în grabă de către inamic.
În lupta ofensivă trebuie să se realizeze un ritm ridicat de înaintare, să se ducă acţiuni hotărîte şi pline
de iniţiativă. În scopul înaintării rapide şi hotărîte este absolut necesară combinarea eficientă a
focului cu mişcarea, trecerea cu rapiditate de la dispozitiv premergător de luptă, în dispozitiv de luptă
şi invers, precum şi menţinerea în permanenţă a cooperării cu vecinii, cu blindatele, cu artileria şi cu
aruncătoarele.
În ofensivă luptătorii sunt obligaţi să desfăşoare următoarele acţiuni:
– să înainteze pe direcţia ordonată prin misiune în urma tancurilor sau în urma exploziilor
loviturilor (proiectilelor) artileriei proprii şi să nimicească inamicul cu focul armamentului din
dotare;
– să indice blindatelor şi artileriei, obiectivele care le împiedică înaintarea;
– să folosească fără întîrziere efectele focului pentru a ataca pe inamic prin surprindere;
– la nevoie să dea ajutor blindatelor, la trecerea obstacolelor şi să le acopere cu foc în situaţia
în care acestea au fost avariate.
În lupta ofensivă luptătorul acţionează, de regulă în cadrul grupei din care face parte, fie pe jos sau
îmbarcat pe blindate, fie ca desant pe tanc. Cînd acţionează pe jos, luptătorul înaintează cu
îndrăzneală şi hotărîre în urma tancului, execută foc cu armamentul din înzestrare şi exploatînd
efectul loviturilor artileriei, aviaţiei şi al luptătorilor vecini, atacă inamicul prin surprindere şi îl
nimiceşte.
Pentru a acţiona cu succes în lupta ofensivă, luptătorii trebuie să fie curajoşi, rezistenţi fizic şi psihic,
să deschidă focul cu rapiditate şi precizie, să folosească avantajele terenului pe timpul înaintării, să
folosească cu precizie grenadele de mînă, să ştie să se ferească de grenadele inamicului şi să-l
nimicească, folosindu-se de toate tehnicile cunoscute (învăţate) inclusiv prin lupta corp la corp.
Atacul reprezintă acţiunea de tip ofensiv prin care luptătorul urmăreşte nimicirea sau capturarea
inamicului ori distrugerea unor obiective ale acestuia dispuse pe o poziţie sau în cadrul unui sistem
închegat (de foc, lucrări genistice, dispozitiv de luptă).
Pentru executarea cu succes a unui atac, luptătorul trebuie:
– să observe cîmpul de luptă continuu şi să raporteze comandantului de grupă datele despre
inamic;
– să ajute luptătorii din vecinătatea sa cu foc şi cu granade în acţiunile care se impun;
– să indice principalelor mijloace de foc obiectivele descoperite, să acopere cu foc acţiunile
acestora şi la nevoie să le dea ajutor pentru deplasare;
– să combine eficient focul cu mişcarea;
– să folosească terenul şi să execute deplasări rapide şi de scurtă durată pentru a ataca
rezistenţele inamicului prin surprindere;
– să acţioneze hotărît pentru nimicirea inamicului care execută contraatacuri;
– să urmărească imediat inamicul care se repliază.
Înaintea plecării la atac fiecare luptător primeşte misiunea de luptă, din care trebuie să reţină:
– ce s-a descoperit la inamic şi unde să intensifice observarea;
– misiunea sa de luptă, a grupei din care face parte şi a luptătorilor vecini;
– locul comandantului de grupă în dispozitiv;
– semnalele pentru deschiderea şi încetarea focului, de alarmare şi înştiinţare.
La pregătirea pentru atac luptătorul trebuie să execute următoarele activităţi:
– să pună baioneta la armă;
– să pună un încărcător complet şi să încarce arma;
– să pregătească grenadele de mînă, lopata mică şi mijloacele de protecţie individuală;
– să verifice ajustarea echipamentului;
– să amenajeze (la nevoie) trepte pentru ieşirea din locaşul de tragere (tranşee).
Pentru executarea atacului, la comanda sau la semnalul stabilit, luptătorul îşi ocupă locul în
dispozitivul de luptă (la ofensiva din mişcare) sau iese cu repeziciune din locaşul de tragere (tranşee)
se deplasează în fugă pe distanţa de 15-20 m (la ofensiva din contact) şi atacă pe direcţia ordonată.

22
În oricare situaţie, luptătorul înaintează, de regulă într-un ritm rapid (fugă, pas alergător) sub
protecţia focului artileriei şi sub sprijinul blindatelor, executînd trageri din mers cu scurte opriri
asupra inamicului descoperit şi fără a se opri în faţa limitei dinainte a apărării acestuia.
În situaţia în care atacul nu este sprijinit de blindate, luptătorul trebuie să înainteze către limita
dinainte a apărării inamicului prin salturi executate, fie la comandă, fie din proprie iniţiativă,
combinînd focul cu mişcarea. Luptătorul este obligat să înainteze pe direcţia ordonată şi să păstreze
un interval de 6-8 m (8-12 paşi) faţă de luptătorii vecini, să ia corect poziţia de tragere şi să execute
un foc rapid şi cu precizie pînă la cucerirea limitei dinainte a apărării inamicului. După cucerirea
acesteia, luptătorii pot continua atacul cîte unul sau pe grupuri mici de luptători, prin salturi sau
folosind diferite feluri de mers. În situaţia în care înaintarea a fost oprită temporar, luptătorul ocupă şi
amenajează un locaş de tragere, de unde, trebuie să fie pregătit să respingă în orice moment, acţiunile
ofensive ale inamicului.
În situaţia în care atacul infanteriei este sprijinit de blindate, luptătorul trebuie să cunoască să se
deplaseze în cadrul grupei, în urma tancului de sprijin la o distanţă cît mai mică de acesta, să atace
limita dinainte a apărării, continuînd înaintarea sub protecţia blindajului şi focului acestuia, precum şi
a transportoarelor amfibii blindate şi al celorlalte mijloace de întărire şi sprijin.
Barajele inamicului, pentru oricare din situaţie, se trec în fugă, de regulă, prin culoarele create de
tancuri, de pionieri sau de focul artileriei în cadrul grupei şi în urma tancului de sprijin. Dacă nu
există culoare, barajele neexplozive se trec prin sprijin reciproc între luptători, folosind scînduri, grile
sau alte mijloace, aflate asupra lor sau din zonă.
După trecerea prin culoarele în barajele inamicului, luptătorul continuă deplasarea, observarea şi
descoperirea inamicului, executînd foc asupra lui din mers cu scurte opriri. La ajungerea la o distanţă
de aproximativ 40 m de tranşeea inamicului, luptătorul, la comandă sau din proprie iniţiativă
pregăteşte grenadele de mînă pentru funcţionare şi aruncare şi cînd se apropie la distanţa de 30-25 m
de inamic, aruncă asupra acestuia grenadele de mînă ofensive şi cu strigăte de „URA“ îl nimiceşte
prin foc la gura ţevii şi prin lupta corp la corp, fără a se opri în tranşeea inamicului.
În cazul în care luptătorul primeşte misiunea să nimicească inamicul rămas în poziţia cucerită de
trupele proprii, acesta coboară şi se deplasează prin tranşee (şanţul de comunicaţie), nimiceşte
inamicul cu grenade de mînă, prin foc la gura ţevii şi prin lupta corp la corp; cercetează barajele
întîlnite dacă nu sunt minate, după care le aruncă afară din tranşee, iar dacă sunt minate, le distruge
cu grenade sau alte mijloace explozive şi continuă nimicirea inamicului din lucrările de apărare.
Luptătorul care acţionează în afara tranşeei (şanţului de comunicaţie) ţine legătura cu cei care se
deplasează prin tranşee şi curăţă cu foc drumul lor de înaintare, interzicînd inamicului să se replieze.
Pe timpul luptei în adîncimea apărării inamicului, luptătorul trebuie să folosească diferite tehnici de
deplasare în teren, în funcţie de intensitatea focului din cîmpul tactic, tehnici de folosire a
adăpostirilor din teren (copaci, gropi, movile etc.) pentru tragere şi protecţie proprie, tehnici de
cercetare a inamicului şi terenului, tehnici privind nimicirea inamicului şi a mijloacelor sale de foc
precum şi tehnicile privind participarea la manevrarea rezistenţelor izolate care îngreunează
înaintarea luptătorilor.
În numeroase situaţii luptătorul trebuie să ducă lupta ofensivă pe timp de noapte sau în condiţii de
vizibilitate redusă, cînd întunericul permite realizarea surprinderii de către inamic iar efectul focului
cu armamentul individual slăbeşte. Aceste acţiuni demonstrează că ducerea luptei pe timp de noapte,
impune o pregătire minuţioasă, multe antrenamente necesare formării deprinderilor şi tehnicilor
privind utilizarea aparatelor de vedere pe timp de noapte, a mijloacelor de iluminare, menţinerii
direcţiei de atac şi portului diferitelor semne de recunoaştere.
În ofensiva pe timp de noapte, fiecare luptător trebuie să cunoască următoarele:
– să-şi ajusteze echipamentul astfel încît pe timpul deplasării să nu facă zgomot;
– să păstreze o linişte desăvîrşită pe timpul acţiunilor;
– să respecte cu stricteţe toate măsurile de mascare în scopul realizării surprinderii;
– să se orienteze cu uşurinţă pe timp de noapte;
– să se deplaseze după azimut;
– să ia repede poziţia pentru luptă culcat, din proprie iniţiativă, la iluminarea terenului de către
inamic şi să rămînă nemişcat pînă la stingerea sursei de iluminare;

23
 – să nimicească inamicul prin foc de la distanţă, prin grenade de mînă, prin foc la gura ţevii şi
prin lupta corp la corp.
2.14. Lupta împotriva mijloacelor blindate
Mijloacele blindate constituie principala forţă de izbire a inamicului.
Lupta apropiată împotriva blindatelor se adoptă, de regulă, în ultima etapă a luptei generale
antiblindate. Ea începe din momentul cînd armamentul antiblindate nu mai poate interveni pe direcţia
repartizată (fie pentru că trebuie să asigure securitatea trupelor proprii, fie din cauza caracteristicilor
de construcţie ale armamentului antiblindate), şi se termină odată cu distrugerea sau respingerea
blindatelor inamicului din raionul în care se desfăşoară acţiunile de luptă.
Lupta împotriva blindatelor inamicului se adoptă în formele de luptă (apărare, ofensivă) cît şi pe
timpul marşului, staţionării sau în alte cazuri speciale de toţi militarii sau de către luptători special
instruiţi (grenadieri).
Acţiunile grenadierilor sunt deosebit de eficace în ambuscadele organizate asupra coloanelor de
blindate ale inamicului pe căile de acces, în apărare, în ofensivă, pe timpul urmăririi inamicului şi
retragerii acestuia.
Lupta grenadierilor se desfăşoară cu succes în localităţi şi păduri, deoarece există multiple posibilităţi
de a acţiona prin surprindere din clădiri, guri de canal, copaci etc. iar mijloacele blindate ale
inamicului au posibilităţi reduse de deplasare, manevră, observare şi executare a focului.
În lupta împotriva blindatelor participă luptători de toate armele, pregătiţi şi înzestraţi cu mijloace
corespunzătoare pentru ducerea luptei împotriva blindatelor.
Grenadierii acţionează asupra celor mai vulnerabile părţi ale blindatelor (şenile, roţi motrice, roţi de
întindere, rulouri de ghidaj, galeţi, vizori şi aparate de observare, baza turelei, ţeava tunului, ţeava
mitralierei etc.), ţinînd seama de servituţile lor în executarea tragerilor şi observării, folosind în acest
scop o serie de mijloace de luptă apropiată, care după destinaţie şi efect, se împart în:
- mijloace de orbire;
- mijloace de imobilizare şi de distrugere.
Acestea pot fi în înzestrare sau improvizate.
Mijloacele de orbire, din înzestrare, sunt: grenadele fumigene;
Mijloacele de orbire improvizate: sticlele incendiare, diferiţi combustibili (crengi verzi, paie, fîn,
ţiţei, carburanţi etc.), diferite articole de echipament (manta, veston etc.), foi de cort, pături etc.
Mijloacele de imobilizare şi distrugere din înzestrare, sunt: grenadele de mînă antitanc şi minele
antiblindate.
2.14.1. Mijloacele de orbire a blindatelor
Întrebuinţarea mijloacelor de orbire se face ţinîndu-se seama de proprietăţile acestora de a produce şi
întreţine fumul, de direcţia vîntului şi de necesitatea ca perdeaua de fum să nu împiedice executarea
observării şi a tragerilor de către trupele proprii.
Dacă vîntul bate lateral faţă de direcţia de înaintare a blindatului, grenadele şi lumînările se aruncă
(aşează) în partea din care bate vîntul, pentru ca acesta să ducă fumul peste blindat. Grenadele
fumigene se aruncă în faţa poziţiei de luptă a vînătorilor de blindate la distanţa de 10-15 m şi la
intervale, pe cît posibil, de 15-20 m între ele, iar grenadele fumigene se aşează la interval de 20-60 m.
Dacă vîntul bate frontal sau oblic dinspre trupele proprii spre inamic, grenadele fumigene se aruncă
în faţa blindatului la interval de 5-8 m, iar grenadele fumigene se aşează la interval de 10-15 m.
Dacă vîntul bate frontal sau oblic dinspre inamic spre trupele proprii, nu se folosesc mijloace
fumigene.
Grenadele fumigene se aşează cîte 2-3 în vetre amenajate din timp pe direcţiile cele mai favorabile
atacului cu blindate. Cînd este posibil, în faţa acestei vetre se vor dispune diferite mijloace de
distrugere sau baraje. Grenadele fumigene se aprind sub protecţia perdelei de fum realizate cu
ajutorul grenadelor fumigene.
Grenadele fumigene pot fi întrebuinţate cu succes şi prin aruncarea lor direct pe mijlocul blindat sau
pe ţeava tunului, pentru orbirea directă a blindatului.
Orbirea blindatelor se poate obţine şi prin astuparea vizorilor sau periscoapelor cu diferite mijloace
aflate la îndemînă (foaie de cort, pătură, manta, veston etc.). Acest procedeu impune urcarea

24
luptătorului pe blindat, ceea ce este posibil numai cînd acesta se deplasează cu viteză mică sau este
oprit.
Un procedeu eficace de orbire a blindatelor îl constituie, de asemenea, focul executat cu armamentul
de infanterie asupra periscoapelor şi vizorilor. Efectul psihologic se măreşte folosind muniţie cu glonţ
trasor, muniţie care pentru echipă poate fi confundată cu proiectilele antitanc cu trasor.
Mijloacele fumigene improvizate se dispun în vetre (gropi în pămînt) pe direcţiile probabile de
deplasare a blindatelor. Ele se aprind pe timpul deplasării blindatelor, astfel încît, la ajungerea
acestora în raionul respectiv, perdeaua de fum să fie realizată.
Sticlele incendiare se întrebuinţează pentru orbirea blindatelor, acţionîndu-se cu ele asupra vizorilor
şi periscoapelor acestora.
2.14.2. Confecţionarea şi întrebuinţarea mijloacelor de imobilizare şi de distrugere a
blindatelor
Mijloacele de imobilizare sunt acelea care prin acţiunea lor asupra unor părţi ale blindatelor le lipsesc
pe acestea de capacitatea de deplasare şi creează condiţii favorabile vînătorilor de blindate să le
scoată din luptă cu ajutorul mijloacelor de distrugere.
Imobilizarea unui blindat se obţine prin: ruperea unei şenile, distrugerea roţii motrice, blocarea
sistemului de transmisie, deteriorarea galeţilor, blocarea motorului etc.
Grenadele de mînă antiblindate constituie mijlocul principal de luptă apropiată împotriva blindatelor.
Pregătite pentru aruncare, au o greutate de aproximativ 1,200 kg. Fac parte din categoria grenadelor
percutate, ce acţionează prin suflu şi explodează în momentul izbirii de un obstacol tare. Ele se
aruncă astfel încît, fundul corpului grenadei să se lovească de blindajul tancului. Minele antiblindate
din înzestrare sunt destinate pentru minarea terenului împotriva blindatelor. Văzute de sus au diferite
forme (rotunde, pătrate, dreptunghiulare) iar corpul este confecţionat din metal, lemn, material
plastic. De regulă, funcţionează la apăsare.
Criterii de performanţă
– alegerea procedeului optim, în funcţie de reacţia inamicului;
– stabilirea elementelor iniţiale ale tragerii în concordanţă cu natura obiectivului, depărtarea
faţă de acesta şi condiţiile meteo;
– alegerea itinerarului de deplasare cu cele mai avantajoase posibilităţi de protecţie.
– alegerea poziţiei de tragere cea mai avantajoasă în funcţie de inamic, teren şi lucrările
genistice existente;
– stabilirea în maximum 6 secunde a elementelor iniţiale ale tragerii din momentul identificării
obiectivului;
– deschiderea focului după maximum 7 secunde.
– respectarea activităţilor algoritmice pe timpul cercetării inamicului sau a unui detaliu de relief
sau planimetrie;
– furnizarea a cel puţin 70% din informaţiile solicitate în limita de timp afectată;
– menţinerea secretului acţiunii pe toată durata îndeplinirii misiunii;
– combinarea procedeelor de deplasare şi deschidere a focului în raport cu acţiunile inamicului,
cu posibilităţile proprii şi caracteristicile terenului din zona acţiunilor de luptă;
– menţinerea contactului permanent cu inamicul, cu respectarea măsurilor de protecţie
nemijlocită.
– înţelegerea misiunii primite;
– deschiderea focului pe etape ale luptei, menţinerea locaşului de tragere, schimbarea locului de
tragere pe o poziţie avantajoasă în raport cu acţiunile inamicului şi misiunea primită;
– menţinerea şi la nevoie dezvoltarea măsurilor proprii de protecţie nemijlocită (folosirea
lucrărilor genistice, a zonelor cu posibilităţi de mascare, acoperire şi de executare a focului).
– alegerea procedeului de trecere (escaladare) a obstacolelor în raport cu posibilităţile oferite de
propria asigurare sau de materialele din zonă, în condiţiile menţinerii permanente sub observare şi foc
a inamicului;
– exploatarea avantajelor terenului pentru protecţie nemijlocită.

25
 CAPITOLUL III

INSTRUCŢIA FOCULUI

Instrucţia focului cu armamentul individual are ca scop formarea şi perfecţionarea deprinderilor

necesare pentru descoperirea obiectivelor care apar în cîmpul tactic şi nimicirea acestora prin foc
executat cu armamentul din dotare.
La terminarea exerciţiilor, militarii vor fi în măsură să îndeplinească următoarele obiective
operaţionale:
pentru armamentul individual de infanterie:
- să cunoască rolul (destinaţia) şi caracteristica tehnico-tactică ale armamentului;
- să cunoască şi să descrie principalele piese şi mecanisme ale armamentului;
- să demonteze parţial şi să monteze armamentul, în succesiunea şi în baremele stabilite;
- să cunoască funcţionarea pieselor şi mecanismelor armamentului;
- să cunoască şi să demonstreze incidentele de tragere şi procedeele practice de înlăturare a lor;
- să cunoască şi să desfăşoare activităţile necesare pentru: curăţirea, ungerea, păstrarea,
controlul zilnic şi pregătirea armamentului în vederea tragerii;
- să cunoască măsurile de siguranţă şi securitate pe timpul executării tragerilor în poligon.

3.1. Clasificarea armamentului de infanterie

După efectul la ţintă, armamentul individual poate fi:
- armament alb, care se foloseşte în lupta corp la corp avînd ca efect tăierea, împungerea sau
lovirea (baioneta, sabia, stiletul etc.);
- armament de foc, care se foloseşte în luptă la distanţe de peste 25 m, avînd efect prin
perforare.
Armamentul de foc individual se clasifică automat
- pistolul mitralieră AKM (fig.1)şi AK-74(fig.2),
Principiul de funcţionare: Funcţionarea automată a pistolului – mitralieră se bazează pe
principiul împrumutului de gaze şi forţei arcului recuperator.

26
Fig.1. pistolul mitralieră calibrul 7,62 mm AKM.

Fig.2.pistolul mitralieră calibrul 5,45 mm AK-74.

3.2. Caracteristica tehnico-tactică a armamentului de infanterie

CARACTERISTICI AKM AK-74

Calibrul(mm) 7,62 5,45
Distanţa de tragere(m):
maximă 3000 3000
după înălţător 1000 1000
eficace 400 440
cu lunetă
Cadenţa de tragere(lov/min):
teoretică 600 600
practică(foc cu foc) 40 40
practică(foc automat) 100 100
Viteza iniţială aglonţului(m/s) 715 900
Capacitatea încărcătorului(cartuşe)
30 30
Greutatea (kg):
fără baionetă cu încărcătorul gol 3,1 3,1
fără baionetă cu încărcătorul plin 3,6 4,05
Lungimea armei(mm):
fără baionetă 870 940
cu baionetă 1020 1090
ţevii 415 415
Numărul de ghinturi 4 4
Greutatea (g): 14,8- 10,4-
cartuşului 16,6 10,6
glonţului 7,5-8,0 3,15-3,65
încărcăturii de azvîrlire 1,6 1,4

27
 Demontarea:
- se scoate încărcătorul de la armă;
- se scoate penarul de accesorii;
- se scoate vergeaua de la armă;
- se demontează capacul cutiei mecanismelor;
- se demontează arcul recuperatorul;
- se demontează portînchizătorul împreună cu închizătorul;
- se demontează închizătorul de la portînchizător;
- se demontează apărătoarea mîinii stîngi cu tubul de gaze.
Montarea se execută în ordinea inversă a demontării.
3.3. Funcţionarea pieselor şi mecanismelor. Aceste categorii de arme funcţionează pe principiul
împrumutului de gaze, care constă în practicarea unui orificiu în partea din faţă a ţevii prin care
( după ce fundul glonţului a depăşit orificiul) o parte din gaze se scurg într-o cameră unde acţionează
asupra unui piston care transmite mişcarea (spre înapoi) portînchizătorului care, la rîndul lui, pune în
mişcare piesele şi mecanismele din interiorul armei.
Portînchizătorul, în mişcarea spre înapoi, acţionează asupra închizătorului care se dezăvoreşte de la
ţeavă (se deplasează împreună cu portînchizătorul), extrage tubul cartuş din ţeavă, care este aruncat
din armă de către aruncătorul de tuburi.
În timpul reculului, portînchizătorul cu închizătorul comprimă arcul recuperator şi armează cocoşul
pentru următoarea lovitură. Revenirea mesei reculante are loc datorită destinderii arcului recuperator.
În timpul revenirii, închizătorul, cu ajutorul unui prag dreptunghiular, împinge cartuşul următor din
încărcător în ţeavă, după care are loc înzăvorîrea acestuia la ţeavă.
Dacă pîrghia de siguranţă este la foc automat (la armele automate) şi trăgaciul este acţionat, după
înzăvorîrea închizătorului la ţeavă, cocoşul este eliberat automat lovind percutorul care iniţiază capsa
de aprindere a cartuşului. După ce fundul glonţului a trecut de orificiul pentru împrumut de gaze,
ciclul de funcţionare se repetă.
La armamentul semiautomat sau la cel automat, cînd pîrghia de siguranţă este la foc lovitură cu
lovitură şi trăgaciul este acţionat, cocoşul nu va fi eliberat după înzăvorîrea închizătorului la ţeavă.
Pentru plecarea glonţului următor, trăgătorul trebuie să elibereze trăgaciul şi să-l acţioneze din nou.
3.4. Muniţia folosită de această categorie de arme este următoarea:
Pistolul mitralieră cal. 7,62 mm cal. 7,62X 39 mm – cartuşe cal. 7,62 mm mod. 1943 cu glonţ
cu miez de oţel (PS), cu glonţ trasor (T-45), cu glonţ perforant-incendiar (BZ) şi cartuşe de manevră;
Pistolul mitralieră cal. 5,45 mm – cartuşe cal. 5,45X39 mm cu glonţ cu miez de oţel (PS), cu
glonţ trasor (7T3) şi cartuşe de manevră;
3.5. Curăţirea, păstrarea, controlul zilnic şi pregătirea armamentului pentru trageri:
Curăţirea şi ungerea armamentului se execută în următoarele situaţii:
 imediat după tragere;
 după executarea serviciului şi a exerciţiilor în teren fără tragere;
 în situaţii de luptă şi aplicaţii, zilnic;
 dacă armamentului stă nefolosit, cel puţin o dată pe săptămînă.
Curăţirea armamentului se execută în următoarea ordine:
 se pregătesc materialele pentru curăţare şi ungere;
 se demontează parţial armamentului;
 se controlează accesoriile şi se pregătesc pentru lucru;
 se curăţă canalul ţevii;
 se curăţă camera de gaze;
 se curăţă tubul de gaze;
 se curăţă cutia mecanismelor, porînchizătorul, pistonul de gaze şi închizătorul;

28
  celelalte piese metalice se şterg pînă la uscare cu cîrpă sau cîlţi; dacă s-au murdărit, acestea
se curăţă cu ulei şi se şterg pînă la uscare;
 piesele din lemn se şterg cu cîrpe uscate.
Armamentul se păstrează întotdeauna descărcat, cu încărcătorul scos, cocoşul nearmat,
asigurat, cu cursorul foii înălţătorului fixat la gradaţia „P”. Armamentul se dezasigură numai în
timpul tragerii.
Cînd subunitatea se găseşte în cazarmă sau în tabără, armamentul se păstrează în rastel; într-un
compartiment special al aceluiaşi rastel se păstrează încărcătoarele, portîncărcătoarele, baioneta-
pumnal în teacă, bidonaşul şi luneta de ochire.
Pe timpul deplasării la instrucţie şi pe timpul marşului, armamentul se poartă pe curea în poziţia „pe
umăr”, „la piept” sau „la spate” cu încărcătorul montat. Celelalte încărcătoare se găsesc în
portîncărcător.
Pe timpul deplasării pe automobile sau pe transportoare blindate, armamentul se ţine vertical între
genunchi. În timpul transportului pe calea ferată sau pe apă, armamentul se aşează în rastele speciale.
Dacă nu există rastele, armamentul se poate ţine în mîini sau pe un raft, fără să cadă sau să se
deterioreze;
Pentru verificarea funcţionării armamentului, a stării de curăţenie, a ungerii şi a pregătirii pentru
trageri se execută controlul armamentului, al accesoriilor şi al încărcătoarelor.
Soldaţii şi sergenţii controlează armamentul:
 zilnic;
 înainte de intrare în gardă, înainte de a pleca la instrucţie;
 în situaţii de luptă se controlează periodic în cursul zilei şi înainte de executarea misiunii
de luptă;
 în timpul curăţării armamentului.
La controlul armamentului de către soldaţi şi sergenţi se urmăresc:
 existenţa tuturor pieselor armamentului, verificarea fiecărei piese şi mecanism în parte
dacă nu există rugină, murdărie, ciocănituri, îndoituri, zgîrieturi care pot afecta funcţionarea normală
a mecanismelor;
 dacă pe piesele din lemn nu există crăpături, aşchieri şi lovituri;
 dacă vergeaua este bine fixată;
 dacă înălţătorul şi cătarea sunt în stare bună;
 dacă în canalul ţevii sunt obiecte străine;
 dacă piesele şi mecanismele funcţionează corect;
 dacă există curea, accesorii, încărcătoare, portîncărcătoare şi baioneta.
Cartuşele de război se controlează înainte de tragere, la intrarea în gardă şi la ordinul comandanţilor.
La controlul cartuşelor se verifică:
 dacă pe tuburi nu există rugină şi mîncături, dacă glonţul nu se clatină în tub;
 dacă pe capsă nu există pete verzi şi dacă capsa nu iese în afara tubului;
 dacă printre cartuşele de război nu se găsesc cartuşe de exerciţiu sau de manevră.
 toate cartuşele defecte se predau la depozit.
Pregătirea armamentului pentru trageri are ca scop asigurarea funcţionării lui în deplină siguranţă în
timpul tragerii şi comportă următoarele:
 se execută curăţarea, se controlează armamentul în stare demontată şi se unge;
 se controlează armamentul în stare montată;
 se controlează încărcătoarele;
 înainte de tragere se controlează cartuşele şi se încarcă în încărcătoare.
Dacă armamentul a stat un timp mai îndelungat la temperatură scăzută, înainte de încărcarea lui
se manevrează energic de cîteva ori portînchizătorul.

3.6. Grenadele de mînă

29
a. Ofensivă b. Defensivă c. Multifuncţională
Fig. 1. Grenade de mînă antiinfanterie

Construcţia grenadelor:
Grenada de mînă ofensivă RG – 42 (fig. 1.a) se compune din:
1.corpul grenadei din tablă de formă cilindrică;
2.fundul;
3.capacul cu bucşă filetată pentru focos;
4.cămaşa metalică cu striaţiuni longitudinale şi transversale;
5.tubul central;
6.încărcătura de explozie;
7.căpăcel de protecţie.

Grenada de mînă apărare F-1 (fig. 1.b) se compune din:

 corpul grenadei din fontă cu crestături exterioare longitudinale şi circulare;
 încărcătura de explozie;
 căpăcel de protecţie.

Tipul grenadei
Ofen-
Apărare Multifuncţională
sivă
Ofensivă

Apărare

Cumulativă
RKG-3
RG-42

F-1

Caracteristici

Greutatea [g] - - 1070 -

- cu focos UZRGM 520 700 - 155 560 -
- cu focos FG-M, FG-P 490 670 - - - -
Felul explozivului Trotil Trotil TH-45 Trotil Trotil Trotil
Greutatea explozivului [g] 120 60 440 - - -
Distanţa de aruncare [m] 40-50 35-45 18-20 - - -
0,17-
Raza de acţiune (puterea de
25 200 0,2 la 5 100 0,04
perforare) [m]
300

Grenada multifuncţională (fig. 1.c) se compune din:

 corpul grenadei cu încărcătura explozivă;

30
  învelişul brizant;
 încărcătura cumulativă;
 accesorii: magnet inelar, ventuză.
Pentru utilizare se înşurubează la grenadă focoasele: UZRGM, FG-M, FG-P (la cele ofensive şi
defensive) şi FGM-1, FGP-1 (la grenada multifuncţională). La grenadele cumulative, înainte de
utilizare se introduce focosul în locaşul din mîner sau din capacul corpului.
Funcţionarea grenadelor ofensive şi defensive este identică, diferind numai efectul la ţintă. După
înşurubarea focosului, grenada se ţine în mîna dreaptă cu focosul în sus şi cu pîrghia de declanşare
sprijinită în podul palmei. Fără a elibera pîrghia, se scoate splintul de siguranţă cu mîna stîngă şi se
aruncă grenada.
După aruncare, pîrghia de declanşare se eliberează, este rotită şi aruncată lateral, eliberînd astfel
percutorul care se deplasează sau se roteşte iniţiind capsa de aprindere. Flacăra de la capsa de
aprindere iniţiază întîrzietorul pirotehnic care arde un anumit timp determinat după care iniţiază
capsa detonantă şi, respectiv, încărcătura de explozie.
Grenadele cumulative, după montarea focoaselor şi înşurubarea mînerelor, se ţin în mîna dreaptă cu
pîrghia de declanşare sprijinită în podul palmei, se scoate splintul de siguranţă şi se aruncă. Pe
traiectorie, se desfac stabilizatoarele. La impact cu obiectivul, focosul funcţionează instantaneu
iniţiind încărcătura cumulativă.
Grenada de mînă multifuncţională se poate utiliza, în funcţie de situaţia de
luptă, ca:
 grenadă de mînă defensivă fără învelişul brizant;
 grenadă de mînă ofensivă cu învelişul brizant înşurubat;
 grenadă de mînă cumulativă cu învelişul brizant înşurubat şi cu magnetul inelar (sau
ventuza) montat în partea inferioară a grenadei.
Construcţia grenadei de mînă
cumulativă antitanc RKG-3
1-corp;
2-pîlnia cumulativã;
3-încărcătura de bază;
4-încărcătura suplimentarã;
5-bucşă;
6-garnitură;
7-capac;
8-gît;
9-tub;
10-bucşă;
11-capsă detonată;
12-detonator suplimentar.

Fig. 2. Grenada de mînă cumulativă antitanc RKG-3

După modul de acţiune şi al efectului la obiectiv, grenadele se împart în:

a) grenade de mînă cu efect prin suflu şi schije (ofensive şi defensive) destinate scoaterii din luptă a
personalului inamic;
b) grenade de mînă cu efect cumulativ destinate pentru lupta împotriva maşinilor de luptă blindate şi
pentru distrugerea amenajărilor genistice;
c) grenade multifuncţionale, care, în funcţie de situaţia de luptă, pot fi ofensive, defensive sau
cumulative.
Aruncarea grenadelor de mînă sunt următoarele: pregătirea grenadelor; aruncarea
grenadelor.

31
Pregătirea grenadelor se compune din următoarele mişcări:
- scoaterea dopului (capacului) grenadei;
- înşurubarea grenadei la focos;
- aşezarea grenadei pe bermă.
Aruncarea grenadelor se compune din următoarele mişcări:
- luarea grenadei de pe bermă, cu mîna dreaptă (stîngă), avînd focosul în sus şi strîngînd cu podul
palmei peste pîrghia de siguranţă şi cu degetele peste corpul grenadei;
- sprijinirea mîinii cu grenada pe genunchiul piciorului drept (stîng) sau pe pămînt, scoaterea cu
degetul arătător al mîinii stîngi (drepte), prin răsucire, a inelului cu cuiul de siguranţă şi aruncarea
grenadei;
- revenirea la poziţia pentru luptă în picioare sau adăpostirea în locaş (tranşee).

3.7. Procedeele şi regulile de tragere din armamentul de infanterie

3.7.1. Determinarea punctului mediu al loviturilor
Punctul mediu al loviturilor (P.M.L.) se stabileşte, în două situaţii: cînd numărul loviturilor este
mic (pînă la cinci lovituri) şi cînd numărul loviturilor este mai mare.
La un număr mic de puncte de incidenţă (pînă la cinci lovituri) poziţia P.M.L. se determină prin
procedeul diviziunii succesive a segmentelor. Pentru aceasta este necesar:
- pentru două lovituri - să se unească cu o linie dreaptă cele două puncte de incidenţă, iar
distanţa dintre ele să se împartă la jumătate (fig. 3.a);
- pentru trei lovituri - să se unească cu o linie dreaptă două puncte de întîlnire (cele mai
apropiate dintre ele), se împarte distanţa la jumătate. Punctul obţinut se uneşte cu cel de-al treilea
punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în trei părţi egale. Deoarece spre centrul
împrăştierii punctele de incidenţă sunt mai dese, prin P.M.L., al celor trei lovituri se înţelege
diviziunea cea mai apropiată de primele două puncte de incidenţă (fig. 3.b);
- pentru patru lovituri se continuă unirea punctului mediu al celor trei lovituri cu al patrulea
punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în patru părţi egale.
Diviziunea cea mai apropiată de primele trei puncte de incidenţă se ia ca punct mediu al celor
patru lovituri (fig. 3.d).
Cînd sunt patru puncte de incidenţă; punctul mediu al loviturilor se mai poate determina astfel:
punctele de incidenţă care sunt mai apropiate unul faţă de altul se unesc două cîte două, mijlocul
ambelor drepte se uneşte din nou, iar linia obţinută se împarte în două părţi egale; punctul de
diviziune astfel obţinut va fi punctul mediu al celor patru lovituri (fig. 3.c).
Atunci cînd există cinci puncte de incidenţă, punctul mediu al loviturilor se determină pentru
acestea în acelaşi mod ca şi în cazul anterior (fig. 3.e).
La baza stabilirii P.M.L. pentru un număr mare de puncte de incidenţă stă principiul simetriei
împrăştierii. În acest caz P.M.L. se determină prin procedeul trasării axelor de împrăştiere.
Pentru a lovi un obiectiv într-un timp cît mai scurt şi cu consum minim de muniţie, trebuie ca
tragerea să fie grupată şi precisă (fig. 4).
Tragerea grupată este tragerea în care împrăştierea reală a loviturilor trase cu armamentul
respectiv corespunde normelor de tragere fără să le depăşească.

32
 Fig. 3. Determinarea punctului mediu al loviturilor

Fig. 4. Gruparea şi precizia tragerii

Gruparea tragerii depinde de:

 calităţile armamentului;
 priceperea trăgătorului de a grupa loviturile pe o suprafaţă cît mai mică.
Trăgătorul poate menţine calitatea armamentului de a trage grupat prin:
 întreţinerea corectă a acestuia;
 executarea corectă a încărcării armamentului;
 ochirea uniformă, cu respectarea unui regim normal de tragere.
Prin precizia tragerii se înţelege, în general, precizia de suprapunere a punctului mediu al loviturilor
cu punctul dorit la ţintă, avînd în vedere şi gruparea loviturilor. Precizia de suprapunere a punctului
mediu al loviturilor cu punctul de control depinde de gradul de suprapunere a traiectoriei medii cu
cea tabelară.
Din două trageri, cea mai precisă va fi aceea la care mărimea împrăştierii este mai mică, iar punctul
mediu al loviturilor va fi dispus mai aproape de acel punct din ţintă în care se urmăreşte căderea
loviturii, adică mai aproape de punctul de control.
Precizia tragerii se asigură prin:
 reglarea corectă a armamentului;
 păstrarea cu grijă a armamentului şi muniţiei;
 o perfectă instruire a trăgătorului.
(Precizia tragerii este influenţată de:
 stabilirea punctului de ochire;
 aşezarea corectă a înălţătorului şi a corectorului de derivă;
 poziţia trăgătorului;
 mînuirea trăgaciului.
Cîmpul de luptă modern se caracterizează prin existenţă unor ţinte de dimensiuni mici care apar
timp scurt, impunînd exigenţe sporite preciziei tragerilor.

33
Dacă se execută tragerea cu aceeaşi armă, bine reglată în condiţii ideale (cartuşele sunt identice,
ochirea la fiecare lovitură în acelaşi punct, condiţiile meteorologice invariabile de la o lovitură la
alta) se observă că gloanţele nu vor avea aceiaşi traiectorie, punctele de cădere vor fi diferite,
determinînd pe panou o suprafaţă de împrăştiere delimitată. Mărimea suprafeţei de împrăştiere în
acest caz depinde numai de precizia armamentului. La tragerile reale însă condiţiile sunt altele, iar
mărimea şi forma suprafeţei de împrăştiere vor fi şi ele diferite. Deci, precizia tragerii depinde de
precizia armamentului, dar şi de alte cauze, care în funcţie de factorii care le produce se împart în:
 cauze exterioare;
 cauze determinate de caracteristicile cartuşului;
 cauze determinate de caracteristicile armamentului;
 cauze care depind de trăgător;
La tragerile la distanţe mari şi mijlocii, precizia tragerii este determinată în special de factorii care ţin
de balistica exterioară (prima şi a doua grupă de factori) şi de precizia de determinare a datelor pentru
introducerea corecţiilor de temperatură, vînt, derivaţie la unghiul de teren al ţintei, viteza de deplasare
a ţintei.
Trăgîndu-se la distanţe mici, precizia tragerii depinde în principal de precizia armei şi de trăgător, iar
influenţa factorilor exteriori şi ai cartuşului se diminuează considerabil.
Principalele cauze exterioare care influenţează precizia tragerii sunt:
 condiţiile atmosferice;
 condiţiile naturale de iluminare a dispozitivelor de ochire;
 influenţa aşezării obiectivului în teren ;
 influenţa terenului pe care se execută tragerea;
Condiţiile atmosferice influenţează asupra preciziei tragerii, fie direct, fie prin intermediul
trăgătorului, afectîndu-i capacitatea de luptă. Influenţa nemijlocită a condiţiilor atmosferice asupra
traiectoriei glonţului impune cu necesitate introducerea diferitelor corecţii atunci cînd se trage la
distanţe mijlocii şi mari.
Tablele de tragere care se folosesc ca elemente de bază la trageri sunt întocmite pentru condiţii
atmosferice normale, adică:
- presiunea la sol 750 mm Hg;
- temperatura aerului şi a încărcăturii de azvîrlire 150C;
- umiditate relativă 50%;
- viteza vîntului zero (fără vînt).
Valorile împrăştierilor înscrise în tabelele de tragere sunt determinate pe baza tragerilor
experimentale executate în poligoane în condiţii normale de tragere. Condiţiile atmosferice reale
diferă întotdeauna faţă de cele normale.
De aceea, pentru asigurarea lovirii ţintei se introduc corecţii de ochire la variaţiile de temperatură,
presiune, vînt lateral şi longitudinal, diferenţa de altitudine dintre poziţia de tragere şi ţintă,
iluminarea naturală a aparatelor de ochire, natura terenului de pe care se execută tragerea.
Corecţiile se introduc continuu atunci cînd se produc variaţii sensibile faţă de condiţiile iniţiale, chiar
pe timpul executării tragerilor, deoarece la tragerile la distanţe mijlocii şi mari, abaterile datorate
acestora pot avea valori mari.
De mare importanţă asupra preciziei tragerii este şi influenţa iluminării naturale a dispozitivelor
de ochire. Soarele prin poziţia sa pe care o are faţa de armă şi de trăgător influenţează precizia
tragerii. Astfel, în cazul cînd soarele se găseşte deasupra trăgătorului, vîrful cătării este iluminat
puternic şi nu se mai vede din cauza strălucirii sale. În aceste condiţii, trăgătorul, realizînd ochirea,
ridică vîrful cătării deasupra nivelului umerilor crestăturii înălţătorului, obţinîndu-se astfel abateri ale
loviturilor în sus (fig. 5.a). Similar are loc influenţa luminii solare cînd soarele se află în stînga sau în
dreapta (fig. 5.c, 5.d). De asemenea, cînd cerul este acoperit de nori se obţin lovituri sub nivelul
punctului ochit (fig. 5.b).

34
 Fig. 5. Influenţa iluminării naturale asupra preciziei tragerii

3.7.2. Aşezarea în teren a obiectivului în raport cu trăgătorul are o mare influenţă asupra preciziei
tragerii. Astfel, în cazul cînd ţinta este dispusă faţă de trăgător la o înălţime mult mai mare sau mult
mai mică, este necesar să se introducă corecţii funcţie de această diferenţă de nivel. Dacă se trage la
înălţimi mijlocii şi mari, eroarea de determinare a unghiului de teren poate condiţiona apariţia unor
abateri însemnate. Cînd tragerea se execută la distanţe mici acest factor se neglijează.
De asemenea, precizia tragerii este influenţată şi de natura terenului (solului) de pe care se execută
tragerea, de modul aşezării, fixării şi rezemării armamentului. Corecţiile de tragere cu armamentul
portativ se fac prin schimbarea punctului de ochire la iniţiativa trăgătorului sau la ordin.
Toleranţele de fabricaţie ale elementelor cartuşelor, atît la dimensiuni cît şi la încărcătura de
azvîrlire şi la greutatea glonţului sunt foarte strînse. Uneori însă diferenţele de greutate şi dimensiuni
nominale sunt sesizabile. Aceasta conduce la modificări ale vitezei glonţului ceea ce se răsfrînge
asupra mărimii împrăştierii. Variaţiile în greutate, dimensiunile şi forma glonţului în limitele
toleranţelor admise, influenţează asupra comportării sale pe traiectorie, mărind astfel împrăştierea.
Interdependenţa între toleranţele la greutatea glonţului, greutatea încărcăturii de azvîrlire, volumul
tubului cartuş, la compoziţia şi toleranţele de fabricaţie ale produselor de ardere şi la viteza iniţială a
glonţului pot fi determinate riguros. Aceşti factori pot produce variaţii ale vitezei iniţiale cu pînă la
10 - 20 m/s în jurul valorii medii (tabelare).
Organizarea generală şi particularităţile constructive ale fiecărui model de armament
influenţează diferit caracterul şi mărimea împrăştierii. Modificări constructive mici pot avea ca efect
importante îmbunătăţiri ale preciziei.
În procesul de exploatare a armei, ca urmare a uzurii, deteriorării parţiale sau chiar pregătirii
necorespunzătoare pentru trageri, precizia tragerilor poate fi diminuată considerabil.
La tragerea cu armamentul neautomat, precum şi la tragerea cu armamentul automat, după cum arată
practica, împrăştierea se subordonează legii normale de repartiţie. Abateri de la această lege se
observă doar în apropierea limitei maxime a bătăii, aceste cazuri neavînd însă importanţă practica.
La tragerea cu foc continuu cu armamentul automat, lovitura următoare este influenţată de lovitura
precedentă, care avînd o anumită acţiune asupra armei determină deplasarea întregului sistem,
deformaţii elastice, preluarea unor jocuri între piese şi mecanisme, vibraţii. Acţiunea loviturii
următoare se suprapune peste cea a loviturii precedente, influenţînd diferit împrăştierea loviturilor
trase.
În figurile 6, 7, 8, 9, 10 şi 1 este prezentată împrăştierea următoarelor gloanţe din serie faţă de primul,
în diferite poziţii de tragere.

35
Fig. 6. La tragere cu mitraliera pe crăcan

Fig. 7. La tragere cu puşca-mitralieră

Fig. 8. La tragere cu pistolul-mitralieră din poziţia culcat – nerezemat

Fig. 9. La tragerea cu pistolul-mitralieră din poziţia culcat – rezemat

Fig. 10. La tragerea cu pistolul-mitralieră din poziţia în genunchi

36
 Fig. 11. La tragerea cu pistolul-mitralieră din poziţia în picioare

Elipsa de împrăştiere se măreşte sau se deformează într-un mod specific fiecărei arme. Astfel, la
tragerea cu pistolul mitralieră, nerezemat, foc continuu, elipsa de împrăştiere îşi măreşte axa
verticală, fenomen care apare frecvent şi la tragerea cu mitralierele de calibru mare. În aceste condiţii
poate apare chiar fenomenul de fragmentare a elipsei de împrăştiere în două părţi.
Rolul trăgătorului în executarea tragerilor este hotărîtor. Aceeaşi armă, folosită de doi trăgători poate
da rezultate total diferite. Pentru asigurarea unor rezultate bune la tragere sunt necesare o pregătire
temeinică a trăgătorului şi un antrenament îndelungat.
La montarea armamentului, neînşurubarea completă a şuruburilor dă naştere la jocuri axiale ale ţevii,
la vibraţii care conduc la intensificarea uzurii unor piese şi la creşterea împrăştierii loviturilor trase.
Arcurile recuperatoare slăbite favorizează ciocnirea interioară a masei reculante cu peretele posterior
al cutiei mecanismelor, producînd vibraţii ale sistemului care influenţează negativ împrăştierea
loviturilor trase.
La armamentul automat cu împrumut de gaze, mărimea împrăştierii este determinată şi de poziţia
corectă a regulatorului de gaze.
La tragerea cu pistolul mitralieră, o importanţă deosebită o are rezemarea corectă a armei. Pentru a
pune în evidenţă influenţa condiţiilor de rezemare, la tragerea cu pistolul mitralieră cal. 7,62 mm, la
distanţa de 100 m se prezintă următoarele rezultate

Condiţiile de tragere Abaterea PML faţă de PC

Natura Poziţia de rezemare În înălţime În direcţie
reazemulu
i
Piatră Inelul inferior al ulucului + 15 0
Piatră Între inelele ulucului + 14 0
Piatră Inelul superior al ulucului + 23 0
Pămînt Inelul inferior al ulucului +7 -2
Pămînt Între inelele ulucului +5 0
Pămînt Inelul superior al ulucului + 14 -1

Din tabel rezultă că abaterea punctului mediu faţă de punctul de ochire poate fi însemnată prin
rezemarea diferită a armei pe reazeme diferite. În toate cazurile folosind un reazem mai dur,
traiectoria se înalţă cu valori ce depind de armă şi de natura reazemului. În general, poziţia de
rezemare a armei modifică înălţimea traiectoriei, iar modificarea condiţiilor de rezemare nu produc
abateri ale punctului mediu al loviturilor în direcţie.

37
3.8 . Reguli de tragere cu armamentul de infanterie
Regulile de tragere cu armamentul de infanterie sunt norme elaborate pe baza teoriei
probabilităţii şi completate prin trageri experimentale, care arată cum trebuie stabilite gradaţia
înălţătorului (gradaţia derivei, diviziunea reticulului);
punctul de ochire, în funcţie de:
 caracterul obiectivului;
 distanţa pînă la obiectiv;
 condiţiile de tragere (cu vînt şi fără vînt, pe ger sau pe căldură, la şes, în teren accidentat sau
în munţi etc.) astfel ca traiectoria medie să treacă prin centrul obiectivului.
Noţiuni specifice:
Înălţătorul – parte componentă a aparatelor de ochire mecanice, care asigură înregistrarea distanţelor
şi executarea ochirii.
Se compune, de regulă, din:
 baza înălţătorului;
 foaia înălţătorului;
 arcul lamelar;
 cursorul;
 ţelul (dioptrul);
 deriva.
Cătarea – parte componentă a aparatelor de ochire mecanice, care asigură reglarea armei şi
executarea ochirii.
Se compune, de regulă, din:
 baza cătării;
 sania cătării;
 apărătoarea cătării;
 cătarea propriu-zisă.

Cauză: Efect:
- la armamentul prevăzut cu cătare
lovitură în centru
şi înălţător (ţel)
- la armamentul prevăzut cu cătare
lovitură în centru
şi dioptru
Greşeli de ochire:Pe timpul ochirii cu aparatele de ochire mecanice:

 cătare plină lovitură sus

lovitură jos
- cătare subţire

lovitură în stînga
- cătare lipită stînga

- cătare lipită dreapta lovitură în dreapta

- cătare plină lipită stînga lovitură în stînga sus

- cătare plină lipită dreapta lovitură în dreapta sus

38
 - cătare subţire lipită stînga lovitură în stînga jos

- cătare subţire lipită dreapta lovitură în dreapta jos

3.9. Tehnica ochirii:

Asupra obiectivelor terestre fixe şi care apar, pe timp de zi:
 obţinerea poziţiei cătării bine prinse;
 suprapunerea marginii de sus a vîrfului cătării cu punctul de ochire;
Asupra obiectivelor terestre care se mişcă lateral faţă de direcţia de tragere, pe timp de zi:
De regulă, în vederea tragerii cu orice categorie de armament de infanterie, se execută următoarele
operaţiuni pentru tragere:
 pregătirea pentru tragere;
 executarea tragerii;
 încetarea tragerii (temporară sau completă);
 reluarea tragerii.
Pregătirea pentru tragere se compune din următoarele mişcări:
 luarea poziţiei pentru luptă;
 încărcarea armei;
 mînuirea înălţătorului.
Executarea tragerii se compune din următoarele mişcări:
 aşezarea armei în umăr;
 ochirea;
 mînuirea trăgaciului.
Încetarea temporară a tragerii se compune din următoarele mişcări:
 încetarea apăsării trăgaciului;
 asigurarea armei;
 trecerea armei în poziţia pentru luptă culcat;
 continuarea observării cîmpului de luptă.
Încetarea completă a tragerii se compune din următoarele mişcări:
 punerea înălţătorului la gradaţia minimă;
 scoaterea încărcătorului de la armă şi aşezarea lui pe pămînt, în dreapta (stînga), cu receptorul
pe direcţia de tragere;
 dezasigurarea armei, scoaterea cartuşului din camera cartuşului, lăsarea armei pe pămînt
(parapet), introducerea cartuşului în încărcător şi introducerea încărcătorului în geanta
portîncărcătoare;
 reluarea armei şi executarea percuţiei de control, avînd arma aşezată în umăr şi îndreptată pe
direcţia de tragere;
 asigurarea armei şi rămînerea în poziţia pentru luptă culcat.
3.10. Operaţiuni pentru tragere specifice anumitor categorii de armament:
Puşca mitralieră
 după luarea poziţiei pentru luptă, cu mîna dreaptă (stîngă) se desface clema arcuită, şi se
îndepărtează crăcanul de ţeavă, în aşa fel ca picioarele crăcanului să aibă o poziţie fixă;
 după revenirea la poziţia drepţi, se prinde crăcanul de vergea cu clema arcuită, cu mîna stîngă;
 după mînuirea înălţătorului, se verifică poziţia corectorului de derivă (să fie la gradaţia zero)
sau se fixează la gradaţia necesară.
3.11. Defecţiunile şi modul de înlăturare a lor: Armele de infanterie avînd acelaşi principiu de
funcţionare şi o organizare foarte asemănătoare, incidentele de tragere şi procedeele practice de
înlăturare a lor sunt identice şi se prezintă în tabelul de mai jos.

39
Nr. crt. Incidentul
1. 2.
Încărcătorul nu
alimentează arma.
1.
Înţepenirea cartuşului
(cartuşul s-a oprit cu
2.
glonţul în retezătura
culatei ţevii).
Rateu (închizătorul
zăvorît la ţeavă, cartuş în
3. camera de încărcare şi
cocoşul se sprijină pe
închizător).
Tubul tras nu este extras
din camera cartuş (tubul
cartuş a rămas în ţeavă,
cartuşul următor se
sprijină cu glonţul în
fundul tubului cartuş
4. neextras).
Tubul cartuş tras nu este
aruncat din armă.
5.
Modul de remediere
- Se reîncarcă arma şi se continuă tragerea.
- Se schimbă încărcătorul.
- Dacă zăvorul încărcătorului este defect, se trimite
arma la atelier.
- Se manevrează portînchizătorul de mîner spre
înapoi, se scoate cartuşul înţepenit şi se continuă
tragerea.
- Dacă incidentul se repetă, se schimbă încărcătorul.
- Se reîncarcă arma şi se continuă tragerea.
- Dacă incidentul se repetă, se controlează şi se
curăţă percutorul şi mecanismul de dare a focului;
dacă acestea s-au rupt ori s-au uzat, se trimite arma la
atelier.
 Se manevrează portînchizătorul de mîner spre
înapoi, se scoate încărcătorul şi se extrage cartuşul
înţepenit.
 Se extrage tubul cartuş cu închizătorul sau
vergeaua.
 Se continuă tragerea.
 Dacă incidentul se repetă, se curăţă camera
cartuşului şi muniţia.
 Se controlează şi se curăţă extractorul, apoi se
continuă tragerea.
 Dacă extractorul este defect, se trimite arma la
atelier.
 Se manevrează portînchizătorul de mîner spre
înapoi şi se scoate tubul cartuş din armă.
 Dacă incidentul se repetă, se curăţă orificiile de
gaze, piesele mobile şi camera cartuşului.
 Dacă extractorul este defect, se trimite arma la
atelier.
40
 Criterii de performanţă:
Militarul este admis la tragerile de luptă din armamentul de infanterie dacă realizează următoarele
performanţe:
– pentru cunoaşterea armamentului individual – demontarea şi montarea armamentul şi
înlăturarea incidentelor la tragere, în conformitate cu prevederile prezentului manual;
– pentru cunoaşterea regulilor de tragere – precizează diviziunea înălţătorului şi punctul de
ochire pentru fiecare obiectiv prevăzut în conţinutul şedinţei de tragere;
– pentru şedinţele de operaţiuni – execută corect operaţiunile, cu încadrarea în baremele
stabilite de către instructor;
– pentru şedinţele de tragere – în conformitate cu modul de apreciere prevăzut în conţinutul
şedinţelor.

41
 CAPITOLUL IV
PRGĂTIREA DE GENIU
Scopul pregătirii de geniu este ca militarii sa-si însuşească principalele noţiuni referitoare la
explozivi, mijloace de aprindere, barajele genistice explozive si neexplozive si sa-si formeze
deprinderile de baza pentru executarea lucrărilor simple de fortificaţie, pentru utilizarea eficienta a
explozivilor si pentru confecţionarea, instalarea barajelor genistice neexplozive si întrebuinţarea in
scopuri militare a barajelor genistice explozive.
Indicaţii metodice. Forma de organizare ce se adopta este şedinţa practica.
Pot fi prezentate ca modele diferite lucrări deja executate in poligonul de tragere sau de la posturile
de santinela.
Şedinţa practica de executare a locaşurilor de tragere se planifica înainte de şedinţele practice de
tactica de infanterie, datorita faptului ca este o acţiune componenta a celei din urma.
Timpul de execuţie al acestor lucrări sa se ia in calcul in stabilirea ulterioara a acţiunilor luptătorilor
pentru îndeplinirea diferitelor misiuni.
Daca se are in vedere ca lucrările sa fie folosite ulterior in rezolvarea unor noi misiuni, acestea pot
rămîne amenajate, iar daca nu, după terminarea şedinţei practice se iau masurile corespunzătoare de
protecţie a mediului, astupîndu-se gropile si prin aşezarea brazdelor corespunzător mediului
înconjurător.
Terenul folosit pentru aceasta şedinţa poate fi folosit si de alte subunităţi, dar cu condiţia de executare
a lucrărilor in alte locuri stabilite de către comandanţi, pentru a se respecta criteriile de performanţă.
4.1. Lucrări genistice pentru executarea observării, focului, protecţiei luptătorului si mascarea
acestora
Obiective operaţionale. Militarii sa execute in barem locaşurile individuale de
tragere, succesiv pentru poziţia „ culcat“, „ in genunchi“, „ în picioare“ atît in afara contactului, cît si
in contact nemijlocit cu inamicul, apoi sa le mascheze corespunzător, folosind mijloacele din
înzestrare si improvizate.
Lucrările genistice pentru executarea observării, a focului si asigurarea
protecţiei luptătorilor si care se executa in prima urgenta sunt locaşurile individuale de tragere.
Acestea se executa, funcţie de misiune, timpul la dispoziţie si evoluţia luptei pentru următoarele
poziţii: „ culcat“, „ in genunchi“, „ in picioare“. Poziţia de lucru a luptă
prezenta inamicului este Fig. 1.

42
Fig. 1. Executarea lucrărilor de fortificaţie in prezenta inamicului

Locaşurile individuale de tragere trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
 sa fie orientate pe direcţia de înaintare a inamicului;
 sa asigure posibilităţi de observare si tragere la distanta maxima eficace a armamentului
individual;
 sa ofere posibilităţi de legătură, de vedere si de sprijin cu foc a vecinilor;
 sa asigure protecţia luptătorilor împotriva schijelor si gloanţelor armamentului de infanterie;
 sa fie mascate corespunzător.
Pentru realizarea locaşurilor individuale de tragere se executa, in ordine,
următoarele operaţiuni:
 alegerea si ocuparea pozitiei de tragere, la ordin si din proprie iniţiativa;
 încărcarea si aşezarea armamentului in partea dreapta pregătit pentru tragere;
 scoaterea lopeţii mici din port si trasarea conturului locaşului de tragere;
 tăierea brazdelor de iarba cu dimensiunile 40x20x10 cm si aşezarea lor pe porţiunea rezervata
pentru berna;
 săparea locaşului din fata către înapoi, continuînd observarea asupra inamicului,
 depozitarea pamîntului in fata si pe părţile laterale, realizarea parapetului;
 mascarea, folosind brazdele de iarba, plasa de mascare individuala si vegetaţia din jur.
Pentru trageri cu A.G.-7, înălţimea parapetului in sectorul tragere trebuie sa fie de maximum 20
cm, iar in partea opusa (partea dinapoi) nu se amenajează parados.
Forma, dimensiunile si baremele pentru executarea locaşurilor individuale de tragere sunt arătate in
figurile 1, 2, 3. Pentru executarea rampei aruncătorului de grenade antitanc (A.G.-7), se adaugă 45
minute.

Fig. 2. Locaş individual de tragere din poziţia culcat, cu toate categoriile de armament de infanterie (pistol mitraliera,
puşca mitraliera, aruncător de grenade antitanc (A.G.-7, puşca semiautomata cu luneta si mitraliera) Volumul pamîntului
rezultat din săpătura – 0,250 m3 Timp de executare cu lopata mica – un om in 25 minute
Fig. 3. Locaş individual de tragere
din poziţia in genunchi cu toate
categoriile de armament de
infanterie. Volumul pamîntului
rezultat din săpătura – 0,400 m3.
Timp de executare cu lopata mica –
un om in 50 minute.

43
Fig. 4. Locaş individual de tragere din poziţia in picioare cu toate categoriile de armament de
infanterie. Volumul pamîntului rezultat din săpătura – 0,650 m3.Timp de executare cu lopata
mica – un om in 90 minute.

Mascarea locaşurilor de tragere se realizează cu acoperiş, formate dintr-un schelet si o învelitoare

sau numai din învelitoare (fig. 5,6).
Iarna, plasa de mascare, pentru aceste lucrări genistice, se realizează din
plase cu folie P.V.C. (ţesătura) alba, aşezate pe un schelet metalic, din prăjini, nuiele sau sîrmă.

Fig. 5. Mascarea locaşurilor de tragere folosind panouri rabatabile: a. panou de mascare instalat
deasupra locaşului; b. vedere generala a panoului rabatabil
Timp de executare – 1 om – ora

Fig. 6. Mascarea locaşurilor de tragere cu crenel neacoperit. Timp de executare – 1,5 oameni –
ore.
4.2. Mascarea
Mascarea este una dintre sarcinile asigurării genistice a acţiunilor de luptă.Măsurile genistice de
mascare se efectuează pentru ascunderea trupelor şi obiectivelor, asigurarea acţiunilor demonstrative,
amenajarea şi întreţinerea raioanelor şi obiectivelor false în scopul inducerii inamicului în eroare în
privinţa dispunerii şi acţiunilor reale ale propriilor trupe. Măsurile de mascare trebuie realizate activ,
convingător, permanent şi în mod variat.
Activismul mascări constă în tendinţa perseverentă de a ascunde dispunerea adevărată şi acţiunile
propriilor trupe, a dezorienta inamicul şi a provoca din partea lui acţiuni convenabile trupelor proprii.
Măsurile de mascare trebuie realizate permanent la toate etapele acţiunilor de luptă, ziua şi noaptea,
pe orice anotimp, iar procedeele de mascare trebuie să se deosebească prin diversitate şi naturaleţe.

44
Măsurile genistice de mascare includ vopsirea de mascare, întrebuinţarea măştilor artificiale, darea
formelor de mascare lucrărilor de fortificaţie, tratarea de mascare a terenului, utilizarea vegetaţiei,
întrebuinţarea machetelor şi lucrărilor false, precum şi a mijloacelor de fumizare, de mascare a
luminilor, de mascare prin sunete şi mascare de radiolocaţie.
În primul rînd, se utilizează pe larg proprietăţile de mascare ale terenului, adică existenţa măştilor
naturale – pădurilor, tufişurilor, caracterului accidentat al terenului, localităţilor şi a diferitelor
obiecte din teren.
Condiţia necesară a mascării este respectarea disciplinei de mascare, păstrarea secretului militar şi
executarea în ascuns a lucrărilor genistice. Disciplina de mascare constă în aceea ca să nu se atragă
atenţia inamicului la obiectivele mascate. Pentru aceasta se limitează mişcarea oamenilor, tehnicii
mijloacelor de transport pe sectoarele observate de inamic; nu se admite aglomerarea de personal şi
tehnică la punctele de trecere, punctele de conducere etc.; se interzice tăierea totală a vegetaţiei,
precum şi călcarea ierbii şi formarea cărărilor în raioanele de dispunere a obiectelor de mascat. În
afară de aceasta, trebuie respectate cu stricteţe regulile de mascare a luminilor şi sunetelor;
executarea lucrărilor genistice cu mascarea minuţioasă a lucrărilor executate şi materialelor de
construcţie; organizarea pregătirii materialelor de construcţie numai în locurile special destinate şi
alte măsuri.
Mijloacele de mascare din dotare
Din mijloacele de mascare din dotare fac parte mijloacele de mascare individuală, completurile
de mascare, reflectoarele poliedrice, mijloacele de mascare a luminilor şi de mascare prin fum.
Mijloacele de mascare individuală sînt destinate pentru mascarea, în primul rînd, a
cercetaşilor, lunetiştilor, transmisioniştilor, pionierilor-mineri, observatorilor. Din aceste mijloace fac
parte salopetele şi costumele de mascare.
Salopeta de mascare se compune din pantaloni, scurtă şi capişon. Faţa se ascunde sub o mască.
Combinezonul poate avea colorare pe faţă şi pe dos sau numai pe faţă. În cazul colorării duble el se
foloseşte pe fondul verdeţii şi nisipului, în celălalt caz – numai pe fondul verdeţii sau numai pe
fondul nisipului. Combinezonul are aplicaţii pentru prinderea materialelor de mascare aflate la
îndemînă.
Costumul de mascare se compune din scurtă, pantaloni şi mănuşi cusute din ţesătură de
bumbac albă. El se foloseşte în condiţii de iarnă. Completul are o panglică albă pentru mascarea
armei individuale.
Completurile de mascare sînt destinate pentru ascunderea tehnicii de luptă şi speciale,
lucrărilor de fortificaţie împotriva cercetării terestre şi aeriene, vizual-optice şi foto şi se
întrebuinţează pentru amenajarea măştilor verticale şi orizontale şi măştilor-acoperiş din acestea fac
parte completurile MKT şi masca universală fără carcasă.
Se produc completuri de mascare MKT de următoarele feluri: MKT-L – de vară din ţesătură
reticulară; MKT-S – de iarnă din ţesătură reticulară albită; MKT-T – de vară din plasă de bumbac cu
ochiul de 50x50 mm cu umplutură din bucăţi şi panglici de ţesătură pentru mascarea tehnicii pe
fonduri vegetale.
Toate completurile au acelaşi înveliş de mascare cu dimensiunile de 12x18 m. Completul
încorporează 12 elemente standard cu dimensiunile de 3x6 m fiecare, 3 şnururi de împreunare, 24
ţăruşi metalici şi o husă de ambalare. Învelişul de mascare se uneşte cu ajutorul şnururilor de
împreunare prin cusături continue ce se desfac rapid. Cu un complet MKT poate fi mascată o poziţie
de tragere cu sector de tragere circular sau limitat, un transportor blindat, un tanc şi alte obiecte.
Completurile de mascare au o masă de 40-70 kg, se instalează de către servanţi (echipaj) în curs de 5-
10 min.
Completul MKT-L are colorare dublă. Pe fond de vegetaţie se utilizează partea din faţă de
culoare brună-verzuie, iar pe fond de pămînt dezvelit – partea inversă de culoare pămîntie-verzuie.
Dacă în teren există pete cu vegetaţie şi pete de pămînt dezvelit, atunci acest înveliş poate fi
asamblat, astfel că să îmbine elemente puse cu partea din faţă cu elemente puse cu partea inversă.
4.3. Amplasamentul de tragere şi adăposturile pentru tehnica de luptă
Amplasamentele de tragere pentru, transportoare blindate(TAB, fig.7) se amenajează, astfel
încît să se creeze cele mai favorabile condiţii pentru executarea misiunilor de foc şi în acelaşi timp să

45
se mărească gradul de protecţie a echipajelor, servanţilor şi materialului împotriva mijloacelor de
nimicire ale inamicului.
Astfel de amplasamente de tragere au platforme pentru executarea focului, adăposturi pentru
echipaj (servanţi), rampe pentru intrarea (ieşirea) tehnicii de luptă şi parapete; la amplasamentele de
tragere pentru artilerie, în afară de aceasta, se fac nişe pentru muniţie. În funcţie de misiunea primită
şi de condiţiile de teren, amplasamentele de tragere se fac cu sector limitat de tragere sau cu sector
circular. Amplasamentele de tragere pentru tancuri au, de regulă, sector circular de tragere, totodată
groapa trebuie să aibă o astfel de adîncime, încît tancul ce stă pe fundul amplasamentului să poată
executa tragerea pe deasupra parapetului. Lăţimea rampei nu trebuie să fie mai mică decît lăţimea
gropii, lungimea se determină în funcţie de adîncimea gropii şi înclinarea rampei (de obicei 1:3 sau
1:4). În terenuri slabe pe rampă şi pe fundul gropii se fac acoperişuri de căi pentru roţi (şenile).
Amplasamentul de tragere pentru TAB,MLI se sapă cu ajutorul echipamentului de buldozer
montat pe tanc, prin procedeul de explodare sau manual.

Înainte de săparea amplasamentului

cu ajutorul echipamentului de
buldozer comandantul tancului alege
locul pentru dispunerea poziţiei şi face
trasarea amplasamentului, marcînd locul
pentru
săparea gropii cu jaloane sau ţăruşi.
Fig.7. Adăpost pentru TAB

La amenajarea amplasamentului de tragere pentru tanc prin procedeu de explodare se

întrebuinţează încărcăturile concentrate şi cele alungite.
Săparea manuală a amplasamentului pentru tanc este executată de echipajul tancului. Alegînd
locul pentru amplasament, echipajul curăţă terenul în sectorul de vedere şi tragere, face trasarea
amplasamentului, scoate stratul înierbat şi îl duce dincolo de limita exterioară a parapetului, sapă
groapa cu rampă pentru tanc, şanţul de adăpost pentru echipaj, apoi amenajează şi maschează tot
amplasamentul.
Amenajarea poziţiei de tragere pentru maşina de luptă pentru infanterie (MLI) şi transportorul
blindat constă în săparea şi mascarea amplasamentului de tragere, dispus într-un loc, de unde se
asigură executarea focului în direcţiile flancurilor şi spre intervalele dintre poziţiile grupelor de
trăgători. Amplasamentele de tragere pentru MLI şi transportorul blindat se sapă cu sector limitat de
tragere.
Amplasamentele de tragere pentru artileria antitanc au, de asemenea, cu precădere sector limitat
de tragere (60-120ş), dar în caz de necesitate se fac amplasamente cu cîmp de tragere circular. Pentru
artileria obuziere şi artileria tunuri amplasamentele de tragere se fac, de regulă, cu sector limitat de
tragere pentru tragerea din poziţii acoperite, deoarece aceste piese rar participă la executarea focului
prin tragere directă.
O particularitate caracteristică a majorităţii amplasamentelor de tragere este conturul
dreptunghiular al acestora, ceea ce permite întrebuinţarea cea mai eficientă a mijloacelor de
mecanizare, mai ales a echipamentului de buldozer pe tancuri şi pe autotractoare de artilerie.
Pentru protecţia tehnicii de luptă, automobilelor şi auto-tractoarelor, în primul rînd, servesc rîpele,
carierele, contrapantele şi alte adăposturi naturale. Dacă acestea lipsesc, se fac adăposturi de tip
îngropat de diferite dimensiuni, în funcţie de felul tehnicii. Adăpostul de tip îngropat include o
groapă, una sau două rampe pentru intrare şi ieşire şi parapetul. În funcţie de numărul de rampe,
deosebim două tipuri de adăposturi: adăpost înfundat, care are numai o singură rampă, şi de trecere –
cu două rampe. Acestea se amenajează, de regulă, pentru grupuri de maşini de luptă sau de
automobile cu remorci.
4.4. Adăposturile pentru personal
Adăposturile asigură o protecţie suficient de sigură a personalului atît împotriva mijloacelor
obişnuite de nimicire, cît şi împotriva mijloacelor de nimicire în masă ale inamicului. În funcţie de

46
condiţiile situaţiei de luptă, de existenţa timpului, forţelor şi materialelor pe poziţii şi în raioanele de
dispunere a trupelor se construiesc şanţuri de adăpost, adăposturi blindate şi adăposturi amenajate.
Şanţurile de adăpost sînt cele mai simple adăposturi pentru personal, ele pot fi descoperite
sau cu acoperişuri din lemn, saci cu pămînt şi din elemente de tablă metalică ondulată.
Cele mai răspîndite sînt şanţurile de adăpost cu acoperiş. Ele se amenajează, de regulă, pentru o
grupă, o echipă de servanţi, un echipaj nemijlocit în tranşee sau în amplasamentele de tragere.
Şanţul de adăpost descoperit reprezintă un şanţ cu adîncimea de 1,5 m, lăţimea la fund de 0,6
m, lungimea de cel puţin 3 m cu intrarea nemijlocit din şanţul de tragere, tranşee, şanţul de
comunicaţie sau, în cazul dispunerii şanţului de adăpost în afara tranşeei, cu intrarea sub formă de
rampă cu trepte.
Şanţul de adăpost acoperit protejează personalul împotriva efectului undei de şoc a exploziei
nucleare, reduce radiaţia penetrantă, asigură protecţia împotriva emisiunii de lumină, protejează
împotriva pătrunderii nemijlocite pe îmbrăcăminte şi piele a substanţelor incendiare şi toxice
întrebuinţate de inamic.
Pentru amenajarea unui şanţ de adăpost cu acoperiş din buşteni în soluri de tărie mijlocie la
săpare manuală cu lopata de geniu sînt necesare 35 om-ore de muncă, 2,1 m3 de lemn rotund şi 3 kg
de sîrmă. În faţa şanţului de adăpost se amenajează o porţiune de tranşee acoperită cu lungimea de
2,5 m. Dacă lipseşte materialul lemnos, se întrebuinţează sacii cu pămînt sau elementele din tablă de
oţel ondulată.
Adăposturile blindate, spre deosebire de şanţurile de adăpost, au un schelet rezistent şi asigură
o protecţie mai solidă a personalului împotriva mijloacelor moderne de nimicire. În adăposturile
blindate se exclude acţiunea vătămătoare a emisiunii de lumină, se reduce doza radiaţiei penetrante şi
se micşorează efectul undei de şoc. În faţa intrării în adăpostul blindat se face o porţiune de tranşee
acoperită cu lungimea de 2,5 m. Grosimea stratului de pămînt de protecţie de pe acoperişul
adăpostului blindat trebuie să fie de cel puţin 70 cm. Pentru încălzire în adăposturile blindate pot fi
instalate o sobă şi un coş de ventilaţie.
În funcţie de construcţie şi de materialele folosite, adăposturile blindate pot fi din materiale
lemnoase de construcţie fără îmbinări, din fascine de vreascuri, saci cu pămînt, precum şi din
elemente din tablă de oţel ondulată.
Adăpostul blindat de construcţie fără îmbinări are cea mai simplă construcţie. Pentru scheletul
adăpostului se întrebuinţează elemente de lemn rotund de dimensiuni necesare. În golul de intrare se
face un panou de uşă. Pentru construcţia adăpostului blindat destinat unei grupe sînt necesare în
soluri de tărie mijlocie 45 om-ore, în soluri tari – 50 om-ore de muncă, 5 m3 de lemn rotund, 5 kg de
sîrmă cu diametrul de 2-3 mm.
Adăpostul blindat din fascine de vreascuri se face în caz de existenţă a unii cantităţi mari de
vreascuri. Adăpostul se asamblează din diferite fascine închise după un anumit contur care formează
cadre. Cadrele au formă curbilinie cu porţiuni drepte din lături şi dedesubt. Pe toată lungimea
adăpostului fascinele se prind între ele cu sîrmă răsucită cel puţin în patru locuri, după perimetru.
Peretele plin frontal se astupă cu fascine rectilinii aşezate orizontal una peste alta cu o ieşire a
capetelor în afara conturului exterior al scheletului de cel puţin 15-20 cm.
Adăpostul blindat din tablă ondulată de oţel FVS se asamblează din elemente şi piese de producţie
industrială executate din tablă subţire de oţel şi din oţel profilat. Elementul gata reprezintă o foaie
gofrată de configuraţie curbilinie, la capetele căreia sînt sudate bucăţi de oţel cornier cu lungimea de
50 cm.
Adăposturile blindate din saci cu pămînt cu intrare tip gaură de acces se fac din saci drepţi (intrarea,
peretele frontal şi cei laterali) şi din învelişuri curbilinii armate (acoperişul) umplute cu pămînt.
Adăposturile amenajate, spre deosebire de cele blindate, posedă proprietăţi de protecţie încă
mai înalte, se compun din încăperea principală, anticameră şi antreu şi se amenajează cu mijloace de
protecţie din dotare. Aceste mijloace asigură aflarea şi odihna îndelungată a personalului, fără
întrebuinţarea mijloacelor individuale de protecţie în condiţii de infectare a terenului. Adăposturile
amenajate protejează în întregime personalul împotriva emisiunii de lumină, slăbesc efectul radiaţiei
penetrante şi undei de şoc ale exploziei nucleare.

47
În funcţie de construcţie şi de materialele întrebuinţate, adăposturile amenajate pot fi din material
lemnos de construcţie fără îmbinări sau compactă în cadre, din saci cu pămînt şi învelişuri curbilinii
armate, din elemente de tablă de oţel ondulată şi de construcţie şarpantă.
Adăpostul amenajat de construcţie din lemn fără îmbinări se echipează cu un agregat de
filtroventilaţie din dotare ce are un dispozitiv de protecţie pe priza de aer, cu o sobă de încălzire, are
uşă ermetică la anticameră, perdea ermetică la antreu şi uşă ermetică la intrare în încăperea
principală. În faţa intrării se amenajează o porţiune de tranşee acoperită cu lungimea de 2,5 m.

Fig.8.Adăpost amenajat din material lemnos

Adăpostul amenajat de construcţie compactă în cadre poate fi cu semiîncastrare (încastrare pe 1/3) în

lemn rotund (fig.8) sau cu grinzişoare de reazem încastrate. Scheletul construcţiei compacte în cadre
de orice tip se asamblează din diferite cadre montate strîns lipite unul de altul.
Adăposturile amenajate de construcţie din saci cu pămînt şi învelişuri curbilinii armate e raţional să
aibă intrare tip gaură de acces. Anticamera cu lungimea de 1,2 m se desparte de încăperea principală
printr-un perete despărţitor etanş.
Adăpostul amenajat de construcţie din tablă ondulată de oţel FVS se asamblează din trei elemente de
configuraţie curbilinie. Cuplate între ele, elementele formează un cilindru (inel) cu diametrul interior
de 180 cm. Corpul adăpostului se compune din nouă inele. Pe lungimea corpului elementele şi inelele
se îmbină cu aplicaţii pe o jumătate de lungime a ondulaţiei. Peretele frontal se astupă cu un panou
din bîrne sau cu diferiţi buşteni.
Adăpostul amenajat de construcţie şarpantă LKS-2 este o lucrare demontabilă de utilizare multiplă.
Corpul acestuia se compune dintr-o carcasă metalică sub formă de inele separate şi un înveliş de
ţesătură, care formează încăperea principală şi blocul de intrare.
Se construieşte adăpostul, de regulă, în următoarea succesiune. În teren sau în sistemul de tranşee se
alege locul pentru adăpost, se marchează cu ţăruşi şi se sapă groapa, se asamblează corpul
adăpostului, se montează pereţii despărţitori ermetici şi uşile, priza de aer cu instalaţia antiexplozivă,
instalaţia interioară. După aceea lucrarea se astupă cu pămînt şi se maschează.

Criterii de performanţă:
 săparea locaşului individual de tragere din toate poziţiile de tragere;
 mascarea locaşului individual;
 amenajarea, mascarea genistică a adăposturilor

48
 CAPITOLUL V

APĂRAREA N.B.C.

Apărarea Nucleară, Biologică, chimică (N.B.C.) şi împotriva mijloacelor incendiare se desfăşoară în

scopul pregătirii militarilor de toate armele pentru a acţiona eficient în medii contaminate nuclear,
biologic şi chimic sau în condiţiile întrebuinţării de către inamic a mijloacelor incendiare.
Armele de nimicire în masă (ANM) sînt arme cu capacitate mare de lovire destinate pentru
producerea pierderilor şi distrugerilor în masă. Din categoriile existente de ANM fac parte arma
nucleară, arma chimică şi arma bacteriologică (biologică). O varietate a armei nucleare este arma cu
neutroni.
Arma nucleară (AN) a apărut la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial în formă de bombe de
avion lansate pentru prima dată de către SUA asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki în
august 1945. Victime ale acestei crime au devenit circa 300 mii de oameni. Arma nucleară este cel
mai puternic fel de ANM.
Arma chimică (AC) a fost întrebuinţată pentru prima dată de către nemţi împotriva trupelor franco-
engleze în primul război mondial (la 22 aprilie 1915). În cel de-al doilea război mondial AC nu s-a
întrebuinţat. După cel de-al doilea război mondial arma chimică s-a perfecţionat. Armatele ţărilor din
NATO au primit în dotare substanţe toxice (ST) cu capacitatea de a produce nimicirea în masă a
forţei vii pe suprafeţe mari în termene scurte şi a exercita o influenţă moral-psihologică puternică
asupra personalului.
Arma bacteriologică (biologică) (AB) a apărut mai tîrziu decît cea chimică, deşi încercările tăriei
creării şi întrebuinţării au fost făcute de Germania încă în timpul primului război mondial. Înaintea
celui de-al doilea război mondial lucrări de creare a AB au fost întreprinse în Japonia. Din 1942 de
crearea AB au început să se ocupe SUA. După cel de-al doilea război mondial producerea AB s-a
realizat în Anglia, Australia, Canada, care au poligoane experimentale şi centre de cercetări ştiinţifice
comune.
Armele incendiare (AI) fac parte din armamentul obişnuit şi includ substanţe incendiare şi mijloace
de întrebuinţare în luptă a acestora.
5.1. Arma nucleară

49
Arma nucleară este arma de nimicire în masă cu efect exploziv, bazată pe folosirea energiei nucleare
ce se eliberează la reacţiile în lanţ de fisiune a nucleelor grele ale unor izotopi de uraniu şi plutoniu
sau la reacţiile termonucleare de sinteză a nucleelor uşoare ale izotopilor de hidrogen (deuteriu şi
tritiu) în nuclee mai grele, de exemplu, nuclee ale izotopilor de heliu.
Explozia nucleară este însoţită de eliberarea unei cantităţi enorme de energie, de aceea după efectul
de distrugere şi nimicire ea poate să depăşească de sute şi mii de ori exploziile celor mai mari muniţii
încărcate cu substanţe explozive obişnuite.
Printre mijloacele moderne de luptă armată arma nucleară ocupă un loc deosebit – ea este mijlocul
principal de nimicire a inamicului. Arma nucleară permite de a distruge mijloacele de nimicire în
masă ale inamicului, de a-i produce în scurt timp mari pierderi de forţă vie şi tehnică de luptă, de a
distruge lucrările şi alte obiecte, a infecta terenul cu substanţe radioactive, precum şi a exercita o
influenţă puternică moral-psihologică asupra personalului şi a crea prin aceasta părţii ce
întrebuinţează arma nucleară condiţii favorabile pentru obţinerea victoriei în luptă.
Dispozitivele destinate pentru realizarea procesului exploziv de eliberare a energiei nucleare se
numesc încărcături nucleare.
Din muniţiile nucleare fac parte componentele de luptă (părţile ogivale) încărcate cu încărcături
nucleare ale rachetelor de diferite tipuri şi destinaţie, bombele, torpilele, bombele submarine,
proiectilele de artilerie şi minele nucleare.
Puterea muniţiilor nucleare se caracterizează prin echivalentul de trotil, adică prin cantitatea de trotil
în tone, la explodarea căreia se eliberează aceeaşi cantitate de energie ca şi la explodarea încărcăturii
nucleare date.
Muniţiile nucleare se împart convenţional după putere în foarte mici (pînă la 1 kt), mici (1 - 10 kt),
mijlocii (10 - 100 kt), mari (100 kt - 1 Mt) şi foarte mari (peste 1Mt).
Aspectul exterior al muniţiilor nucleare depinde de construcţia şi destinaţia acestora. Corpul
muniţiilor nucleare are găuri, ferestruici de acces, prin care se verifică starea bună a automaticii
dispozitivului nuclear de încărcare. Muniţiile nucleare ale trupelor de uscat ale SUA şi containerele,
în care ele se transportă, se vopsesc în culoare verde şi se inscripţionează cu vopsea galbenă, iar cele
de şcoală se vopsesc în culoare neagră şi se inscripţionează cu vopsea albă. Pe corpul muniţiei se
inscripţionează cu litere galbene şi albe cu înălţimea 2,5 cm: marca muniţiei XM27, XM47 sau
XM48; indicii încărcăturilor nucleare Y1, Y2, Y3 ce determină echivalentul de trotil al acestora. În
afară de aceasta, pe toate muniţiile de şcoală deasupra marcajului obişnuit se aplică inscripţia roşie
"Training only" (numai pentru scopuri de învăţămînt).
Din mijloacele de întrebuinţare a armei nucleare fac parte: rachetele de destinaţie tactică, tactic-
operativă şi strategică; avioanele purtătoare de armă nucleară; rachetele cu aripi; submarinele;
artileria ce întrebuinţează muniţie nucleară; minele nucleare.
Armele de distrugere în masă nucleare, biologice şi chimice (A.D.M.N.B.C.) sunt acele arme care
folosite produc pagube/distrugeri pe scară largă şi /sau un mare număr de pierderi în personal. Prin
folosirea acestor arme se creează mari zone contaminate radioactiv, biologic sau chimic, se exercită
asupra personalului un puternic efect psiho-moral şi se îngreunează desfăşurarea acţiunilor militare.
Din categoria armelor de distrugere în masă nucleare, biologice şi chimice fac parte: arma nucleară,
arma chimică, arma biologică şi arma radiologică.
5.2.Arma chimică
Arma chimică (A.Ch) include substanţele toxice şi mijloacele de întrebuinţare a acestora. Se numesc
substanţe toxice (ST) compuşii chimici toxici destinaţi pentru nimicirea în masă a forţei vii la
întrebuinţarea în luptă a acestora. Substanţele toxice constituie baza armei chimice şi se află în
înzestrarea armatelor unui şir de ţări. În armata SUA fiecare ST are un anumit cifru literal. După
caracterul acţiunii asupra organismului uman ST se împart în substanţe neuroparalitice,
dermatovezicale, toxice generale, sufocante, psihochimice şi iritante.
După rapiditatea survenirii efectului vulnerant ST (în armata SUA) se împart în substanţe letale,
substanţe care scot temporar din luptă forţa vie şi substanţele care scot pentru o scurtă durată din
luptă forţa vie. La întrebuinţarea în luptă ST letale provoacă infectări grave (letale) forţei vii. Din
acest grup fac parte ST letale cu efect neuroparalitic, vezicant, toxic general şi sufocant, toxina
botulinică (substanţa XR). ST care scot temporar din luptă forţa vie (cu acţiune psihochimică şi
toxina stafilococică PG) lipsesc personalul de combativitate pe un termen de la cîteva ore pînă la

50
cîteva zile. Efectil vulnerant al ST care scot pentru o scurtă durată din luptă forţa vie (cu acţiune
iritantă) se manifestă pe durata aflării în contact cu acestea şi se menţine timp de cîteva ore după
ieşire din atmosfera infectată.
În momentul întrebuinţării în luptă ST se pot afla în stare de vapori, de aerosol şi lichid. În stare de
vapori şi de aerosol fin dispersat (fum, ceaţă) se trec ST întrebuinţate pentru infectarea stratului de
aer de la suprafaţa pămîntului. Norul de vapori şi aerosol format în momentul întrebuinţării muniţiei
chimice se numeşte nor primar de aer infectat (AI). Norul de vapori format pe contul evaporării ST
depuse pe sol se numeşte nor secundar. ST sub formă de vapori şi aerosol fin dispersat purtate de vînt
infectează forţa vie nu numai în raionul de întrebuinţare, dar şi la distanţe considerabile. Adîncimea
propagării AI în teren accidentat şi împădurit e de 1,5 - 3 ori mai mică decît în teren descoperit.
Pentru infectarea terenului, armamentului şi tehnicii militare, îmbrăcămintei, echipamentului şi
învelişului cutanat al oamenilor ST se întrebuinţează sub formă de aerosol macrodispers şi picături.
Terenul, armamentul, tehnica militară şi alte obiecte infectate sînt surse de infectare a oamenilor. În
aceste condiţii personalul va fi nevoit un timp îndelungat, condiţionat de persistenţa ST, să se afle în
mijloacele de protecţie, ceea ce va reduce capacitatea de luptă a trupelor.
Persistenţa ST în teren este timpul de la întrebuinţarea acestora pînă în momentul cînd personalul
poate să treacă sectorul infectat sau să se afle în acesta fără mijloace de protecţie.
ST pot pătrunde în organism prin aparatul respirator, prin suprafeţele rănite, prin mucoasă şi învelişul
cutanat. În caz de consumare a alimentelor şi apei infectate ST pătrund prin tractul gastrointestinal.
Majoritatea ST posedă capacitatea de acumulare a efectului toxic.
5.3.Arma bacteriologică (biologică)
Arma bacteriologică (biologică) reprezintă nişte muniţii speciale şi aparate de luptă cu mijloace de
transportare echipate cu mijloace bacteriene (biologice).
În calitate de mijloace bacteriene (biologice) pot fi întrebuinţate:
pentru vătămarea oamenilor: agenţii patogeni bacteriologici ai bolilor (pestă, tularemie, bruceloză,
antrax, holeră); agenţii patogeni virotici ai bolilor (variolă, febră galbenă, encefalomielită ecvină de
Venezuela); agenţii patogeni ai rickettsiozelor (tifos exantematic, febră pătată a munţilor sfîncoşi,
febră australiană); agenţii patogeni ai bolilor micotice (coccidioidomicoză, pocardi-oză,
histoplasmoză);
pentru vătămarea animalelor: agenţii patogeni ai febrei aftoase, pestei bovine, pestei porcine,
antraxei, morvei, febrei africane a porcinelor, pseudoturbării şi altor boli;
pentru nimicirea plantelor: agenţii patogeni ai ruginii cerealelor, manei cartofului, veştezirii
bacteriene a porumbului şi altor culturi insectele dăunătoare ale plantelor agricole; fitotoxicanţii,
defolianţii, erbicidele şi alte substanţe chimice.
O particularitate esenţială a armei bacteriologice (biologice) este existenţa perioadei latente de
acţiune, în cursul căreia cei vătămaţi îşi continuă activitatea, îndeplinindu-şi îndatoririle, apoi brusc
se îmbolnăvesc. Perioada latentă poate fi diferită, de exemplu, în cazul infectării cu ciumă sau holeră
ea poate să dureze de la cîteva ore pînă la 3 zile, cu tularemie - pînă la 6 zile, cu tifos exantematic -
pînă la 14 zile.
Pentru transportul mijloacelor bacteriene (biologice) se folosesc aceiaşi purtători ca şi pentru armele
nucleară şi chimică (bombele de aviaţie, proiectilele, minele, rachetele, generatoarele de aerosoli şi
alte mijloace). În afară de aceasta, recepturile bacteriene (biologice) pot fi aplicate şi pe căi
diversioniste.
Procedeul principal de aplicare a mijloacelor bacteriene (biologice) este infectarea stratului de aer de
la suprafaţa solului. La explodarea muniţiilor sau la declanşarea generatoarelor se formează norul de
aerosoli, pe calea de propagare a căruia particulele de receptură infectează terenul. E posibilă
întrebuinţarea mijloacelor bacteriene (biologice) cu ajutorul insectelor, căpuşelor, rozătoarelor etc.
infectate cu microbi patogeni.
Aplicarea de către inamic a armei bacteriologice (biologice) poate fi constatată după următoarele
indice exterioare vizibile:
formarea norului de aerosoli după explodarea muniţiei sau punerea în funcţiune a generatoarelor;
descoperirea rămăşiţelor containerelor speciale, muniţiilor şi altor feluri de armament;
existenţa unui număr mare de insecte, căpuşe, rozătoare necunoscute în regiunea dată etc.

51
Microbii patogeni nu pot fi descoperiţi cu organele de simţ ale omului. Acest lucru e posibil numai cu
ajutorul mijloacelor tehnice de cercetare bacteriologică (biologică) nespecifică.
5.4. Mijloacele de protecţie individuală
Mijloacele de protecţie individuală se află la fiecare militar. Din acestea fac parte mijloacele de
protecţie a aparatului respirator, mijloacele de protecţie a pielii şi ochilor personalului.
Mijloacele de protecţie a aparatului respirator
Din mijloacele de protecţie a aparatului respirator fac patre măştile antigaz filtrante şi izolante şi
aparatele de respirat.
Masca antigaz filtrantă este destinată pentru protecţia aparatului respirator, ochilor şi feţei
împotriva substanţelor toxice, radioactive şi aerosolilor bacterieni (biologici).
Masca antigaz se compune dintr-o cutie filtrantă şi partea facială. În afară de aceasta, din completul
măştii antigaz fac parte sacul portmască pentru păstrarea şi purtarea acesteia, o husă tricotată
hidrofobă (ce nu absoarbe umezeala), o cutie cu membrane de rezervă pentru interfon şi o cutie cu
pelicule, care nu aburesc, pentru asigurarea vizoarelor măştii antigaz împotriva aburirii. Iarna masca
antigaz se completează suplimentar cu manşete de izolare termică.
Cutia filtrantă serveşte pentru purificarea aerului inspirat de impurităţile nocive. Pentru aceasta ea
este prevăzută (pe curentul de aer) cu un filtru de fum (antiaerosoli) şi cu cărbune absorbant (material
de filtrare) special prelucrat.
În filtru sînt reţinuţi orice fel de aerosoli - praful radioactiv, fumul şi ceaţa de substanţe toxice,
precum şi aerosolii bacterieni (biologici). Materialul de filtrare reţine vaporii şi gazele de substanţe
toxice.
Partea facială este destinată pentru protecţia ochilor şi feţei omului împotriva pătrunderii substanţelor
toxice, radioactive, aerosolilor bacterieni (biologici) şi aducerea aerului purificat la aparatul
respirator.
Sacul portmască serveşte pentru păstrarea şi purtarea măştii antigaz. Pe pereţii laterali ai sacului sînt
două buzunare exterioare. Buzunarul cu clapă e destinat pentru păstrarea pachetului antichimic
individual (PAI), celălalt - pentru cutia cu peliculele care nu aburesc şi cu membranele de rezervă.
Pregătirea măştii antigaz pentru întrebuinţare începe prin determinarea mărimii necesare a
părţii faciale. Mărimea părţii faciale se determină după mărimea circumferinţei verticale a capului
prin măsurarea acesteia după o linie închisă ce trece peste vîrful capului, bărbie şi obraji
Mărimile părţilor faciale ale măştilor antigaz sînt prezentate în tab. 1.
Cagula măştii noi, înainte de a o pune, trebuie ştearsă din exterior şi din interior cu o cîrpă curată
umectată uşor cu apă, iar supapele de expiraţie trebuie suflate. Părţile faciale, care au fost în uz, se
dezinfectează cu alcool sau cu soluţie de 2% de formalină.
Pentru protecţia împotriva pătrunderii în aparatul respirator a prafului de pămînt şi celui radioactiv şi
în timpul acţiunilor în norul secundar de aerosoli bacterieni (biologici) trupele folosesc aparatul de
respirat R-2.
Mărimile părţilor faciale

Tabelul 1
Circumferinţa verticală a capului, cm, cagula măştii Mărimea
ŞMG ŞM-62 ŞM-66mu necesară
- Pînă la 63,0 Pînă la 63,0 0
62,5 - 65,5 63,5 - 65,5 63,5 - 65,5 1
66,0 - 67,5 66,0 - 68,0 66,0 - 68,0 2
68,0 - 69,0 68,5 - 70,5 68,5 şi mai mult 3
69,5 şi mai mult 71,0 şi mai mult - 4

52
Aparatul de respirat R-2 reprezintă o semimască filtrantă prevăzută cu două supape de inspiraţie şi
o supapă de expiraţie cu ecran de protecţie, o legătură de cap compusă din panglici elastice şi
neextensibile şi un dispozitiv de strîngere pe nas.
Partea exterioară a semimăştii este confecţionată din material sintetic poros, iar cea interioară - din
peliculă subţire de polietilenă, în care sînt montate cele două supape de inspiraţie. Între partea
exterioară şi cea interioară ale semimăştii este plasat filtrul din fibre sintetice. La inspiraţie aerul trece
prin toată suprafaţa exterioară a semimăştii, prin filtru, se purifică de praf şi pătrunde prin supapele
de inspiraţie în aparatul respirator. La expiraţie aerul iese în afară prin supapa de expiraţie.
Aparatul de respirat se păstrează într-un pachet de polietilenă, se poatră în sacul portmască.
Se confecţionează aparate de respirat de trei mărimi. Mărimea aparatului de respirat se determină
după mărimea distanţei dintre punctul cel mai adîncit al rădăcinii nasului şi punctul cel mai inferior al
bărbiei: pînă la 109 mm - mărimea 1, de la 110 pînă la 119 mm - mărimea 2, 120 mm şi mai mult -
mărimea 3.
Masca antigaz izolantă IP-4 este destinată pentru întrebuinţare numai pe uscat, iar masca antigaz
izolantă IP-5 este mijlocul de intervenţie şi salvare al echipajelor tancurilor echipate cu sisteme
pentru conducere pe sub apă şi poate fi folosită pentru lucrări uşoare sub apă la adîncimea de pînă la
7 m.
Măştile antigaz izolante sînt compuse din următoarele subansambluri principale: partea facială,
cartuşul regenerator cu dispozitiv de pornire, sacul respirator cu supapă de suprapresiune, carcasă
(IP-4) şi sacul portmască. Din completul măştilor antigaz izolante fac parte, de asemenea, peliculele,
care nu aburesc, plasate într-o cutie, brichetele pentru alimentare suplimentară cu oxigen (IP-5),
manşetele de izolare termică (IP-4), sacul pentru păstrarea măştii antigaz asamblate şi paşaportul
tehnic.
Mărimea cagulei la măştile antigaz izolante se determină printr-o singură măsurare (ca şi la alegerea
măştii ŞM-66mu): pentru cagulele măştilor antigaz IP-4 şi IP-5 (în mod corespunzător ŞIP-2b(k) şi
ŞIP-M) pînă la 64,0 cm - mărimea 1, de la 64,5 pînă la 68,5 cm - mărimea 2, 69,0 cm şi mai mult -
mărimea 3.
Trecerea măştii contra gazelor în poziţia „de luptă” se execută la comanda „GAZE”, la
semnalul de alarmare despre atacul nuclear, biologic şi chimic sau din proprie iniţiativă, astfel:
–se introduce faţa capului cu bărbia înainte în locaşul bărbiei;
–prin întinderea cordelelor acestea se trec peste cap în aşa fel încît să nu formeze cute, iar
vizoarele să vină în dreptul ochilor
– se ajustează masca pe cap;
– se face o expiraţie puternică;
– se deschid ochii şi se continuă respiraţia;
– se pune pe cap casca şi se strînge cureaua acesteia sub bărbie ;
– se închide capacul sacului portmască.
Scoaterea măştii contra gazelor se execută la comanda „Scoateţi masca”, astfel:
– se trece arma în poziţia „la umăr”, se pune pe pămînt sau se aşează pe parapet, în funcţie de
situaţie;
– se lasă casca pe spate;
– se lărgeşte cordeaua de fixare – ajustare prin tragere de capetele libere ale acesteia;
– se apucă cu mîna stîngă de cartuşul filtrant sau de blocul supapei de inspiraţie nr. 1, şi prin
mişcarea mîinii înainte şi în sus, se scoate masca de pe figură;
– se pune casca pe cap şi se strînge sub bărbie;
– se aşează masca în sacul portmască.
Activitatea nu se încadrează în timp.
Condiţiile de îndeplinire a normativului.
Luptătorul în componenţa subunităţii se află în cîmpul de luptă, în tehnica militară specială sau
de luptă. Masca antigaz sau respiratorul îs aranjate în poziţia de “marş”, neaşteptat se dă comanda
“Gaze” , luptătorul îmbracă masca antigaz. Timpul se calculează de la comandă pînă la îmbrăcarea
coifurii. Luptătorul va fi apreciat:
nota 10 -6sec., nota 9-7 sec., nota 8-8 sec., nota 7-9 sec., nota 6-10 sec., nota 5-11 sec.

53
 Militarul va fi apreciat cu calificativul „Nesatisfăcător” dacă îmbracă masca într-un timp mai mare
de 11sec. sau dacă:
– nu s-au executat corect operaţiunile 5, 6 şi 7 şi aerul contaminat pătrunde în interiorul
acesteia;
– sistemul de fixare s-a rupt pe timpul îmbrăcării;
– cartuşul filtrant nu este asamblat complet, vizorul este spart sau lipseşte una din supape;
– masca este necorespunzătoare mărimei sau neajustată.
Mijloacele de protecţie a pielii
Mijloacele de protecţie a pielii sînt destinate pentru protecţia personalului împotriva pătrunderii
substanţelor toxice în organismul omului prin piele, pentru asigurarea învelişurilor cutanate,
îmbrăcămintei, încălţămintei şi echipamentului împotriva infectării cu substanţe toxice, radioactive şi
aerosoli bacterieni (biologici), pentru ridicarea nivelului de protecţie împotriva emisiunii de lumină a
exploziilor nucleare, precum şi pentru protecţia de scurtă durată împotriva armelor incendiare.
Din mijloacele de protecţie a pielii fac parte completul militar de protecţie, costumul pelicular de
protecţie, îmbrăcămintea de protecţie specială, costumul complex militar de protecţie, costumul de
protecţie din sită.
Completul militar de protecţie şi costumul pelicular de protecţie se folosesc, de regulă, în
îmbinare cu costumul complex militar de protecţie.
Completul militar de protecţie sau costumul pelicular de protecţie şi masca antigaz se află permanent
asupra personalului, care trebuie să le folosească imediat, în caz de atac chimic, infectare radioactivă
şi aplicare de către inamic a mijloacelor bacteriene (biologice).
Completul militar de protecţie (CMP) este destinat pentru protecţia de nenumărate ori a
învelişurilor cutanate, îmbrăcămintei, echipamentului şi armelor individuale împotriva substanţelor
toxice, mijloacelor bacteriene şi prafului radioactiv. El se compune din mantaua de protecţie OP-1,
ciorapi de protecţie şi mănuşi de protecţie.
Mantaua de protecţie se confecţionează de cinci mărimi: prima - pentru militarii cu înălţimea pînă la
165 cm, a doua - de la 166 pînă la 170 cm, a treia - de la 171 pînă la 175 cm, a patra - de la 176 pînă
la 180 cm, a cincea - de la 181 cm şi mai sus.
Pentru transportarea mantalei în poziţia "de marş" în spate şi asigurarea trecerii rapide a acesteia în
poziţia "de luptă" şi pentru păstrare este prevăzută o husă.
Ciorapii de protecţie sînt confecţionaţi din ţesătură specială. La talpă sînt întăriţi cu şoşoni de
cauciuc. Ciorapii de protecţie se confecţionează de patru mărimi: prima - pentru cizmele de mărimea
37 - 40, a doua - pentru cizmele de mărimea 41 - 42, a treia - pentru cizmele de mărimea 43 şi mai
mare, a patra - pentru încălţămintea de iarnă.
Mănuşile de protecţie se confecţionează de două feluri: de vară BL-1m - cu cinci degete şi de iarnă
BZ-1m - cu două degete. Mănuşile se aleg după lungimea degetului mijlociu al mîinii. Pentru
mănuşile BL-1m: prima mărime - pînă la 176 mm, a doua - 76-85 mm, a treia - 82 mm şi mai mult.
Pentru mănuşile BZ-1m: prima mărime - pînă la 85 mm, a doua - 86 mm şi mai mult.
Costumul de protecţie (L-1) face parte din îmbrăcămintea de protecţie specială, care se foloseşte în
cazul acţiunilor de lungă durată în teren infectat cu substanţe toxice şi mijloace bacteriene
(biologice), precum şi la executarea lucrărilor de degazare şi dezinfectare.
Costumul de protecţie se compune dintr-o scurtă cu glugă, pantaloni cu ciorapi, două perechi de
mănuşi de protecţie cu două degete, un capişon şi o geantă pentru transportare.
Costumul de protecţie se confecţionează de trei mărimi: prima - pentru militarii cu înălţimea pînă la
165 cm, a doua - de la 166 pînă la 172 cm, a treia - peste 172 cm.
Costumul complex militar de protecţie (CCMP) este destinat pentru protecţia complexă a
personalului împotriva impulsului luminos şi prafului radioactiv al exploziilor nucleare, vaporilor şi
aerosolilor de substanţe toxice şi mijloacelor bacteriene (biologice). El se compune dintr-o scurtă şi
pantaloni, lengerie de protecţie, coifură, capişon, care se confecţionează din ţesătură de bumbac cu
impregnări speciale. Scurta şi pantalonii au construcţie asemănătoare cu cea a echipamentului
obişnuit de vară şi se confecţionează de aceleaşi mărimi. Partea de jos a scurtei are o piesă de
strîngere pentru ermetizare. Coifura de vară reprezintă o bonetă cu cozoroc şi storuri, cea de iarnă - o
căciulă cu clape şi storuri.

54
Costumul de protecţie din sită (CPS) este destinat pentru protecţia învelişului cutanat al omului şi
asigurarea echipamentului împotriva acţiunii distructive a emisiunii de lumină a exploziei nucleare.
Costumul se compune dintr-o scurtă şi pantaloni confecţionaţi din ţesătură-sită cu impregnare
ignifugă. Costumul se îmbracă pe deasupra echipamentului obişnuit sau al celui de protecţie.
Scurta e cu glugă, la un singur rînd de nasturi, de croială degajată cu mîneci alungite. Partea de jos a
mînecilor scurtei permite acoperirea completă a labelor mîinilor. Gluga scurtei are dimensiuni mărite,
ceea ce permite îmbrăcarea acesteia pe deasupra coifurii şi, în caz de necesitate, acoperirea feţei.
Pantalonii se îmbracă pe deasupra cizmelor. Pentru fixarea pantalonilor la brîu şi pe carîmbii
cizmelor ei au elastic sus şi jos.
Costumul se confecţionează de trei mărimi: prima - pentru militarii cu înălţimea pînă la 166 cm, a
doua - pînă la 178 cm, a treia - de la 179 cm în sus.
Mijloacele de protecţie a ochilor
Mijloacele de protecţie a ochilor sînt destinate pentru protecţia ochilor împotriva vătămării prin
arsură şi reducerea duratei orbirii temporare cauzate de emisiunea de lumină a exploziilor nucleare.
Din acestea fac parte ochelarii de protecţie OAF (ochelari antiarsură fotocromatici) şi OF (ochelari
fotocromatici).
În completul ochelarilor de protecţie OAF şi OF intră ochelarii de protecţie, tocul, două cutii cu
pelicule, care nu aburesc NPN, şi un şerveţel. Ochelarii de protecţie fac parte din mijloacele de
protecţie militare. Personalul îşi pune ochelarii din timp şi îi poartă permanent, cît există pericolul
aplicării de către inamic a armei nucleare. În poziţia "de marş" ochelarii sînt purtaţi în tocul de la
centură.
Ochelarii de protecţie OAF şi OF se confecţionează de două mărimi şi se aleg după lăţimea feţei la
umerii obrazului: prima mărime - pînă la 135 mm, a doua - 136 mm şi mai mult.

5.5. Mijloacele de protecţie colectivă

Din mijloacele de protecţie colectivă fac parte instalaţiile şi agregatele de filtroventilaţie, cu care se
echipează obiectivele mobile şi fixe ermetizate şi neermetizate, destinate pentru protecţia colectivă a
personalului împotriva acţiunii distructive a armei nucleare, chimice şi mijloacelor bacteriene
(biologice).
Obiective mobile sînt tancurile, maşinile de luptă pentru infanterie, automobilele echipate cu
instalaţii de filtroventilaţie.
Obiective fixe sînt fortificaţiile (adăposturile) de campanie de tot felul, amenajate cu mijloace de
ermetizare şi cu agregate de filtroventilaţie.
Agregatul de filtroventilaţie FVA-100/50 este destinat pentru amenajarea punctelor de comandă şi
a celor medicale, precum şi a adăposturilor pentru 20 de persoane şi mai multe. El se compune dintr-
un filtru absorbant FP-100/50, un ventilator VAP-1 cu motor electric şi un indicator de consum al
aerului URV-2. În afară de aceasta, din completul agregatului fac parte o instalaţie de ventilaţie cu
dispozitiv de protecţie, o instalaţie pentru suflarea anticamerelor, o garnitură de piese de montaj, două
uşi ermetice reglabile, două foi de cort din pînză cauciucată, hîrtie impermeabilă, în rulou (100 m2).
Agregatul se montează pe una dintre lăzile de ambalaj. Masa totală a agregatului împachetat
constituie cel mult 243 kg.
Obiectivele neermetizate de armament şi tehnică militară se amenajează cu instalaţii de
filtroventilaţie tip colector (FVUA-15, FVU-15, FVU-7, FVU-3,5).
Instalaţiile de filtroventilaţie FVUA-15, FVU-15, FVU-7, FVU-3,5 asigură cu aer purificat
echipajele compuse din patru, trei, doi şi un singur om în mod corespunzător.
Obiectivele de armament şi tehnică militară se amenajează cu instalaţii de filtroventilaţie de
primenire totală a aerului (pentru tancuri FVU şi FVUA-100), care sînt destinate pentru purificarea
aerului refulat în interiorul obiectivului de substanţe toxice, praf radioactiv şi de mijloacele
bacteriene (biologice) şi pentru crearea presiunii excedentare în interiorul obiectivului.
Cu FVU pentru tancuri se amenajează tancurile, MLI, MPCL, MCC. Din componenţa instalaţiei
fac parte priza de aer cu supapă ermetică, compresorul cu separator, filtrul absorbant, mecanismul cu
supape, conductele de aer.

55
Instalaţia de filtroventilaţie pentru automobile FVUA-100 se instalează, de regulă, în maşinile de
comandament şi stat-major, în obiectivele mobile de transmisiuni, în caroseriile maşinilor K-66 şi K-
376. Din componenţa instalaţiei FVUA-100 fac parte un prefiltru, un filtru absorbant, un ventilator
electric, un panou de control, o garnitură de piese de montaj, un filtru contra bruiajului radio.
Criterii de performanţă.
 folosirea mijloacele de protecţie chimică individuală şi colectivă;
 mijloacele de protecţie a tehnicii de luptă şi localităţii;
 desfăşurarea lucrărilor de decontaminare specială.

CAPITOLUL VI
TOPOGRAFIE MILITARĂ
Topografia militară, este partea topografiei generale, are ca obiect studiul terenului, folosirea
hărţilor, fotogramelor sau altor documente topogeodezice, executarea de măsurări expeditive în teren,
întocmirea de schiţe ale terenului în vederea organizării şi conducerii acţiunilor de luptă ale trupelor.
Topografia militară se desfăşoară în corelaţie cu pregătirea tactică şi are drept scop ca, militarii
să cunoască:
 metodele de însuşire a terenului şi particularităţilor de folosire a lui în ducerea acţiunilor de
luptă;
 semnele convenţionale topografice şi tactice;
 ordinea de lucru cu busola în teren.
 să cunoască metodele de orientare în cîmpul tactic fără a avea la dispoziţie o hartă topografică
militară sau alt document topogeodezic.
 să poată determina coordonatele obiectivelor militare şi transpunerea lor pe hartă;
 să poată deplasa după azimut în condiţii de zi şi noapte.
6.1.Indicaţii metodice
Şedinţele la topografia militară se desfăşoară practic în condiţii de teren cu folosirea hărţilor
topografice, riglei şi altor rechizite. Cunoştinţele şi deprinderile practice acumulate în procesul
instruirii specialiştilor se perfectează în perioada închegării grupelor, plutoanelor, companiilor şi în
timpul aplicaţiilor tactice.

6.2. Orientarea în teren (fără hartă)

Orientarea în teren constă în determinarea punctelor cardinale şi a punctului de staţie în
raport de detaliile înconjurătoare de planimetrie şi relief.
Prin „loc de staţie” se înţelege locul pe care îl ocupă în teren, la un moment dat, un militar, o
maşină de luptă sau o subunitate.

56
6.2.1. Orientarea în teren cu ajutorul
soarelui şi ceasului
Se ţine ceasul în poziţie orizontală şi
se roteşte pînă cînd indicatorul orar se
îndreaptă pe direcţia Soarelui.
Bisectoarea unghiului format de
indicatorul orar şi linia care trece cifra 12
de pe cadran indică direcţia sud ( fig. 1).

57
 Fig. 1. Orientarea în teren cu ajutorul Soarelui şi ceasului.

6.2.3. Orientarea în teren cu busola

Gradaţiile busolei pot fi exprimate în grade sau miimi. Gradaţia zero pe cadran mai este notată şi cu
litera N (nord), valoarea unei gradaţii pe cadran depinde de tipul şi precizia busolei.
Orientarea în teren cu ajutorul busolei se face astfel:
 se deblochează acul magnetic şi se roteşte în plan orizontal, pînă cînd vîrful acului
care reprezintă nordul va coincide cu gradaţia zero de pe cadran;
 literele N, S, E, V de pe cadran vor indica direcţiile spre punctele cardinale respective.
6.2.4. Determinarea azimutului unei direcţii cu busola
Se procedează astfel:
 militarul se îndreaptă cu faţa spre obiectivul (detaliul) căruia urmează să-i determine
azimutul;
 se deblochează acul magnetic, lăsîndu-l să oscileze, se întoarce busola în plan
orizontal în aşa fel ca vîrful acului magnetic să coincidă cu gradaţia zero de pe cadran;
 se menţine acul magnetic în poziţia iniţială, se roteşte capacul busolei pînă cînd
cătarea, ţelul şi obiectivul vizat se găsesc în acelaşi plan vertical;
 se citeşte pe cadran valoarea gradaţiei din dreptul indicelui, care este chiar azimutul
direcţiei spre obiectul considerat.
Indicaţii metodice. Această temă se va planifica atît pe timp de zi, cît şi pe timp de noapte, pentru
însuşirea tuturor metodelor de orientare fără hartă, punîndu-se accent pe lucrul cu busola în teren.
Criterii de performanţă:
 în ce constă orientarea în teren şi definirea locului (punctului) de staţie;
 orientarea în teren cu ajutorul Soarelui şi ceasului;
 orientarea în teren după Steaua Polară;

6.2.2. Orientarea în teren după .

Steaua Polară
Steaua Polară se găseşte
pe prelungirea imaginară a dreptei ce trece
prin ultimele stele (roţi) ale Carului Mare,
la aproximativ de 5 ori distanţa dintre roţi
şi face parte din constelaţia Carului Mic
(vezi fig. 2).
Direcţia spre ea indică nordul.

Fig. 2. Orientarea după Steaua Polară

.

 orientarea în teren cu ajutorul busolei.

6.2.5. Orientarea în teren cu ajutorul hărţii
A orienta harta în teren înseamnă a avea o astfel de poziţie încît direcţiile de pe hartă să
coincidă cu cele din teren şi să aibă acelaşi sens, asigurîndu-se astfel o corespondenţă între detaliile
terenului şi semnale convenţionale prin care acestea sunt reprezentate pe hartă.
Orientarea hărţii după detalii din teren

58
 Pentru a putea aplica acest procedeu, este necesar să se cunoască cel puţin o direcţie din teren,
faţă de care să stabilească poziţia hărţii (de exemplu: şosea, cale ferată etc.).
Orientarea se va face făcînd să coincidă sensul şi direcţia traseului căii de comunicaţie de pe
hartă cu cele din teren.
Dacă nu avem detalii liniare, procedăm astfel (vezi fig. 3):
 se alege un detaliu distinct, vizibil şi mai îndepărtat în teren, a cărui poziţie se identifică pe
hartă;
 se aşează rigla pe hartă,
astfel încît marginea ei să treacă
prin semnul convenţional al
punctului în care se execută
orientarea şi prin acela al
reperului ales în teren;
 se ridică harta în
poziţie orizontală, la nivelul
ochilor astfel încît semnul
convenţional ce reprezintă
detaliul din teren să fie îndreptat
către acesta;
 se vizează în lungul
riglei, rotind harta pînă cînd Fig. 3. Orientarea hărţii după detalii din teren
liniade vizare se suprapune pe
reperul ales din teren;

 se verifică orientarea hărţii, vizîndu-se spre un alt reper care este reprezentat şi el pe hartă.

6.2.6. Orientarea hărţii cu busola

Acest procedeu se aplică atunci, cînd
vizibilitatea este redusă, sau nu avem în teren
detalii de planimetrie care sunt reprezentate pe
hartă
Orientarea hărţii cu busola se poate face fie
utilizînd cadrul interior al hărţii, fie utilizînd
reţeaua rectangulară (caroiaj).
Pentru a orienta harta cu ajutorul busolei
procedăm în felul următor:
 - se aduce în dreptul indicelui gradaţia zero de
pe cadranul busolei;- se aşează busola cu
diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de
vest al hărţii, astfel încît nordul busolei să fie
orientat spre nordul hărţii (vezi fig. 4);

59
 Fig. 4. Orientarea hărţii cu busola utilizînd
cadrul interior

- se deblochează acul magnetic şi se lasă să se oprească din oscilaţie; se roteşte încet harta,
fără a mişca busola, pînă cînd vîrful nordic al acului magnetic se stabileşte (ca poziţie şi valoare) în
dreptul gradaţiei de pe cadran, corespunzătoare declinaţiei magnetice actualizate înscrise pe hartă
(partea de stînga-jos). Se obţine astfel poziţia orientată a hărţii.
Busola poate fi aşezată şi pe una din liniile verticale de caroiaj, în acest caz harta se roteşte pînă
ce vîrful nordic al acului magnetic se stabileşte la valoarea gradaţiei de pe cadran, corespunzătoare
corecţiei de direcţie (unghiul între nordul caroiaj şi nordul magnetic) înscrisă pe hartă.
Nu se ţine cont de declinaţia magnetică (unghiul dintre nordul geografic şi nordul magnetic) şi
de corecţia de direcţie (de busolă) dacă valorile acestora sunt mai mici decît cea mai mică gradaţie de
pe cadranul busolei (50 miimi). În aceste situaţii harta este orientată atunci cînd vîrful nordic al acului
magnetic se stabileşte în dreptul gradaţiei zero de pe cadran.
Foarte important este faptul să se cunoască dacă avem declinaţie magnetică vestică (negativă)
sau estică (pozitivă), corecţie de direcţie vestică (negativă) sau estică (pozitivă).
Determinarea locului de staţie
În orice situaţie, cînd se utilizează harta în teren, trebuie să determine pe ea punctul de staţie.
De multe ori, punctul de staţie nu coincide cu locul de dispunere a unor detalii ce pot fi
identificate uşor pe foile de hartă.
Determinarea locului de staţie prin intersecţie se aplică atunci cînd în jurul punctului de staţie
se află 3-4 sau mai multe detalii din teren ce pot fi identificate cu uşurinţă pe hartă. Din intersecţia
direcţiilor către aceste detalii, rezultă pe hartă, locul de staţie (vezi fig. 5). Harta trebuie mai întîi
orientată.
Determinarea locului de staţie prin radiere se aplică atunci cînd se staţionează în apropierea
unui detaliu de planimetrie din teren reprezentat prin semn convenţional pe hartă:
- se orientează mai întîi harta;
- se aşează o riglă pe semnul
convenţional ce reprezintă detaliul de
lanimetrie din teren, astfel încît pe
direcţia riglei să se vadă în teren detaliul
considerat;
- se trasează în lungul riglei o linie pe
hartă şi se măsoară în teren (expeditiv)
distanţa de la punctul de staţie pînă la acel
detaliu de planimetrie din teren (fig. 6);
- această distanţă se transformă la
scara hărţii şi se transpune pe linia trasată pe
hartă avînd şi originea în semnul convenţional
al detaliului din teren. Capătul acestui segment
este punctul de staţie. Fig. 5. Determinarea locului de staţie prin
radiere

Indicaţii metodice
Exerciţiile corespunzătoare acestei teme vor avea un caracter practic-aplicativ şi se vor desfăşura în
teren cu o asigurare materială corespunzătoare însuşirii cît mai temeinice a problemelor stabilite.

6.2.7. Determinarea expeditivă a distanţelor în teren

60
 Obiective operaţionale:
 însuşirea tuturor metodelor de determinare expeditivă a distanţelor în teren.
Determinarea distanţelor din vedere se bazează pe aprecierea din vedere a distanţelor pe baza
unui exerciţiu şi deprinderi formate în acest sens.
Pentru a avea o precizie corespunzătoare trebuie să ţinem cont de următoarele:
 un detaliu (obiect) din teren pare cu atît mai mare cu cît este mai aproape de observator;
 din două obiecte (detalii) situate la aceeaşi distanţă, cel mai mare pare mai aproape;
 pe timpul nopţii, obiectele mai bine luminate, par mai apropiate decît cele slab
luminate;
 obiectele de culori mai deschise par mai aproape decît cele de culori închise;
 obiectele din teren par mai aproape dacă sunt observate din picioare;
 obiectele (detaliile) par mai aproape decît sunt în realitate, în teren descoperit (şes, lac
etc.) sau pe zăpadă;
 cu cît contrastul dintre culoarea unui obiect (detaliu) şi fondul pe care se proiectează
este mai mare, cu atît acel obiect (detaliu) pare mai apropiat;
 obiectele (detaliile) privite de jos în sus, par mai apropiate decît atunci cînd sunt privite

Fig. 7. Determinarea distanţei în teren

cu ajutorul riglei gradate
de sus în jos (de la vîrf spre piciorul pantei).
Determinarea distanţelor cu pasul. Pentru a aplica acest procedeu, trebuie ca înainte militarul
să aibă pasul etalonat. Etalonarea pasului se face pe o porţiune de teren de aproximativ 200-300 m,
care se parcurge dus-întors. Drept valoare a pasului se consideră media aritmetică a rezultatelor
obţinute din cele două măsurări. O măsurare constă în împărţirea distanţei parcurse la numărul de
paşi făcuţi, rezultînd valoarea pasului.
Acest procedeu asigură o precizie corespunzătoare dacă măsurarea distanţei respective se face
în condiţii obişnuite (teren cu grad de accidentare redus, condiţii climaterice prielnice).
Lungimea pasului este influenţată de natura şi gradul de accidentare al terenului, tăria vîntului
etc.
Determinarea distanţelor cu ajutorul riglei gradate. Acest procedeu se bazează pe
recunoaşterea dimensiunilor unor obiecte (detalii) din teren şi lungimea braţului uman.
Pentru măsurare, rigla se ţine în poziţie verticală, cu mîna întinsă în
faţa ochilor. Distanţa pînă la obiectiv (detaliu) (fig. 7) se determină cu formula:

dxH
D=
h
care rezultă din asemănarea celor două triunghiuri ABB şi ACC, unde:
D = distanţa pînă la obiectivul (detaliul) din teren;
d = lungimea braţului;
h = porţiunea de riglă gradată, sub care se vede obiectivul în teren;
H = dimensiunea (înălţimea), presupusă cunoscută a obiectivului (detaliului) din teren.

6.3. Deplasarea după azimut

61
 Obiective operaţionale:
- însuşirea modului de determinare pe harta topografică, a azimutului magnetic şi de
deplasare în teren după un azimut dat.
6.3.1. Determinarea azimutului magnetic
Determinarea azimutul magnetic este o etapă intermediară executării deplasării în teren după
azimut. Se procedează astfel:
- se fixează, pe hartă, punctele de plecare şi de sosire precum şi punctele de frîntură ale
itinerarului de deplasare, se unesc între ele trasînd pe hartă itinerarul, respectiv direcţiile de deplasare
de la un reper la altul;
- se determină azimutele magnetice ale acestor direcţii de deplasare;
- se măsoară mai întîi orientările (gismentele) acestor direcţii cu ajutorul reţelei kilometrice
(rectangulare) trasate pe hărţile topografice militare, după care se vor transforma în azimute
magnetice.
Orientarea (gismentul) reprezintă unghiul format între direcţia liniei verticale de caroiaj şi
direcţia spre detaliu considerat de pe hartă, măsurat în sensul acelor de ceasornic (sens orar).
Declinaţia magnetică şi convergenţa meridianelor se iau din textul situat în stînga jos din afara
cadrului hărţii.
6.3.2. Deplasarea după un azimut dat
Deplasarea în teren după un azimut dat se execută în teren necunoscut sau în afară de drumuri, pe
timp de ceaţă, noaptea sau în pădure.
Pentru a se face deplasarea pînă la un anumit reper (obiectiv) din teren, fără a avea posibilitatea de
a fi observat, trebuie să se cunoască azimutul magnetic şi al direcţiei de deplasare şi distanţa pînă la
acel reper (obiectiv) din teren. Se procedează astfel:
- în punctul de plecare se roteşte capacul busolei pînă la indice, se citeşte valoarea azimutului
magnetic stabilit pentru deplasare;
- se roteşte apoi busola, în plan orizontal, pînă cînd vîrful nord al acului magnetic se aşează în
dreptul gradaţiei zero a cadranului, deci am introdus la busolă valoarea azimutului magnetic de
deplasare;
- se vizează, apoi, prin cătare, fără a mişca busola, şi căutăm pe această direcţie un reper
(obiectiv) care marchează în teren direcţia pe care ne deplasăm;
- după ce ajungem la reperul (obiectivul) ales, fixăm un alt reper (obiectiv) pe azimutul magnetic
dat. Se repetă această operaţiune pînă se ajunge la punctul final ce a fost indicat;
- între reperele alese se măsoară distanţa cu pasul, parcurgînd prin însumare depărtarea de la
punctul iniţial pînă la punctul dat.
Dacă condiţiile de deplasare şi de vizibilitate, sunt reduse, şi nu se pot alege repere (obiective)
intermediare între punctul de plecare şi punctul de sosire stabilit, se face deplasarea avîndu-se grijă ca
pe timpul deplasării să păstrăm la indicele de la busolă valoarea azimutului magnetic stabilit
(determinat).
Indicaţii metodice. Această temă se va desfăşura în teren, pe grupe de militari, avînd o asigurare
materială corespunzătoare, după ce în prealabil s-a ales la clasă itinerarul de deplasare şi s-au calculat
azimutele magnetice şi distanţele din teren pe hartă.

Criterii de performanţă.
 modul de orientare a hărţii în teren:
 după detaliile din teren;
 folosind busola şi cadrul interior al hărţii;
 folosind busola şi reţeaua kilometrică a hărţii;
 modul de determinare a locului de staţie metoda intersecţiei;metoda radierii.
 noţiunea de declinaţie magnetică;
 noţiunea de reguli de convergenţă medie a meridianelor;
 orientarea (gismentul) unei direcţii;
 modul de introducere la busolă a azimutului calculat;

62
  modul de deplasare după un azimut dat şi distanţă cunoscută.

CAPITOLUL VII

INSTRUCŢIA DE FRONT
Instrucţia de front are ca scop însuşirea de către militarii izolaţi sau în formaţie a mişcărilor
(poziţiilor), cu şi fără armă, de pe loc şi din mers, pe jos şi pe autovehicule şi formarea,
perfecţionarea şi menţinerea la aceştia a deprinderilor necesare executării lor. Totodată, instrucţia de
front dezvoltă rezistenţa fizică la eforturi prelungite, întăreşte spiritul de ordine şi disciplină,
contribuie la formarea înfăţişării ostăşeşti şi a demnităţii, dezvoltă spiritul solidarităţii între militari şi
îi obişnuieşte să poarte regulamentar echipamentul.
7.1. Scopul instrucţiei de front se realizează prin îndeplinirea succesivă de către luptător a două
categorii de obiective:
- prima, solicită capacitatea intelectuală a acestuia, prin necesitatea de a-şi însuşi noţiunile teoretice
prevăzute în „Regulamentul instrucţiei de front “, pe care să le exploateze eficient pentru realizarea
celei de-a doua categorii de obiective, care face apel în special la potenţialul fizic (motric) al
soldatului;
- îndeplinirea obligaţiunilor soldatului în timpul aranjamentului de formaţie precum şi după;
- executarea întocmai comenzile în formaţie, exerciţiilor de formaţie atît cu armă cît şi fără ea;
- îndeplinirea schimbării formaţiei în cadrul grupului.
- comenzile şi semnalele pentru conducerea subunităţilor, ziua şi noapte;
- formaţiile de adunare şi de marş, dispozitivul de luptă al grupei cînd acţionează pe jos;
- modul de dare a onorului şi a raportului;
7.2. Indicaţii metodice:
Instrucţia de front se va executa sub formă de şedinţe practice, în teren, majoritatea temelor şi
şedinţelor desfăşurîndu-se de regulă, în perioada iniţială a formării luptătorului, pentru a permite
aplicarea cunoştinţelor teoretice însuşite şi a deprinderilor practice formate în cadrul acestei categorii
de instrucţie şi pe timpul desfăşurării altor categorii de pregătire pentru luptă (ex.: instrucţia tactică,
instrucţia tragerii cu armamentul individual).
Şedinţele de instrucţie a luptătorului vor fi conduse nemijlocit de către comandanţii de grupe sub
comanda comandantului de pluton.
Prin specificul său, organizaţia militară asigură comandantului de subunitate posibilitatea de a
monitoriza şi în afara orelor special destinate instrucţiei de front, comportamentul luptătorilor din

63
acest punct de vedere şi, din această perspectivă, orice comandant va trebui să folosească fiecare
prilej pentru corectarea deprinderilor greşit formate de către luptători.
Criteriile de performanţă:
 corect, cu precizie, ritmic, individual şi în cadrul subunităţii, poziţiile (mişcările) cu şi fără armă,
de pe loc şi din mers;
 poziţiile pentru luptă culcat, aşezat, în genunchi, înapoia unei adăpostiri şi în picioare cu arma,
precum şi modul de deplasare pe cîmpul de luptă, sub focul inamicului;
 adunarea pentru îmbarcare, îmbarcarea pe (în) autovehicule (maşini de luptă) şi debarcarea de pe
(din) acestea.

CAPITOLUL VIII

PREGĂTIREA FIZICĂ
Scopul pregătirii fizice este de a asigura gătinţa fizică a militarilor pentru activitatea de luptă şi
alte sarcini la instruirea şi educarea lor
Pregătirea fizică contribuie la fortificarea sănătăţii, ridicarea stării funcţionale a tuturor
organelor şi sistemelor organismului omenesc, a aptitudinilor profesionale, a capacităţii de a rezista
diferiţilor factori nefavorabili (insuficienţă de oxigen, ridicarea şi scăderea bruscă a temperaturii,
supratensiune, noroi, polei, vizibilitate redusă etc.).
Şedinţele la pregătirea fizică se organizează astfel încît încărcătura fizică să crească treptat în
corespundere cu nivelul de pregătire a efectivului.
Metoda principală de instruire în cadrul şedinţelor este metoda exerciţiului cu repetarea de către
soldaţi a procedeelor şi acţiunilor din gimnastică, luptă corp la corp, de trecere a obstacolelor şi de
deplasare rapidă.
Exerciţiile, procedeele şi acţiunile însuşite la şedinţe se perfecţionează la înviorarea de
dimineaţă, în orele de pregătire individuală şi a activităţilor sportive de masă.

8.1. GIMNASTICA.
Se execută în scopul dezvoltării fizice generale şi multilaterale a militarilor, formării şi
perfecţionării calităţilor fizice şi a deprinderilor motrice generale.
Prin şedinţele de gimnastică se realizează:
- dezvoltarea forţei, îndemînării, mobilităţii articulare, echilibrului, rezistenţei şi coordonării
mişcărilor;
- învăţarea şi antrenarea:
8.1.1. Complexul de exerciţii libere nr. 1 (fig.1): P.I. – P.B.:
1-2 – ridicare pe vîrfuri, ducerea lentă a braţelor înainte, apoi sus. Indicaţii metodice – falangele
strînse, palmele înăuntru, privirea la mîini, extensie;
3 – lăsare pe toată talpa, mîinile pe umeri. Indicaţii metodice – picioarele pe toată talpa, braţele
lipite de corp, pumnii strînşi, privirea înainte;
4 – braţele sus, extensie. Indicaţii metodice – pumnii strînşi, privirea la mîini;
5 – genuflexiune, mîinile pe coapse. Indicaţii metodice – vîrfurile alipite, picioarele pe toată
talpa, coatele lateral;
6 – îndreptare, prin izbitură braţele lateral. Indicaţii metodice – izbitură pînă la refuz, pumnii
strînşi;
7 – genuflexiune, mîinile pe coapse. Indicaţii metodice – vîrfurile alipite, picioarele pe toată
talpa, coatele lateral;
8 – prin săritură picioarele depărtate, mîinile la şolduri. Indicaţii metodice – coatele lateral,
privirea înainte;
9 – răsucirea corpului spre stînga, braţul stîng lateral. Indicaţii metodice – pumnul strîns,
picioarele nu se mişcă, privirea la mîna stîngă;
10 – revenire, mîinile la mijloc. Indicaţii metodice – picioarele mult depărtate, coatele lateral,
privirea înainte;
11 – răsucirea corpului spre dreapta, braţul drept lateral. Indicaţii metodice – pumnul strîns,
privirea la mîna dreaptă, picioarele nu se mişcă;

64
 12 – revenire, mîinile la mijloc. Indicaţii metodice – picioarele mult depărtate, coatele lateral,
privirea înainte;
13 – aplecare profundă înainte. Indicaţii metodice – cu mîinile se atinge podeaua (solul),
picioarele drepte;
14 – îndreptare, prin izbitură braţele lateral, extensie. Indicaţii metodice – braţele drepte, izbitură
pînă la refuz, extensie;
15 – aplecare înainte. Indicaţii metodice – cu mîinile se atinge podeaua (solul), picioarele drepte;
16 – îndreptare, prin săritură alipirea picioarelor – P.I. – P.B.

8.1.2.Complexul
de exerciţii libere nr. 2
(fig.2): P.I. – P.B.:
1-2 – întoarcerea
pumnilor în afară, prin lateral
braţele sus ridicat pe vîrfuri.
Indicaţii metodice –
poziţia braţele sus drepte,
pumnii desfăcuţi,
palmele înăuntru,
privirea la mîini, Fig. 1 extensie;
3 – mîinile pe umeri.
Indicaţii metodice – picioarele pe toată talpa, braţele lipite de corp, pumnii strînşi, privirea înainte;
4 – fandare pe stîngul, braţele lateral, privirea spre stînga. Indicaţii metodice – spatele drept,
privirea spre stînga, piciorul drept întins, falangele drepte, palmele în jos;
5 – împingere cu stîngul, în stînd, mîinile pe umeri. Indicaţii metodice – picioarele pe toată talpa,
braţele lipite de corp, pumnii strînşi, privirea înainte;
6 – fandare cu dreptul, braţele lateral, privirea spre dreapta. Indicaţii metodice – spatele drept,
privirea spre dreapta, piciorul stîng întins, falangele drepte, palmele în jos;
7 – împingerea cu dreptul în stînd, mîinile pe umeri. Indicaţii metodice – picioarele pe toată talpa,
braţele lipite de corp, pumnii strînşi, privirea înainte;
8 – prin săritură picioarele depărtate, extensie, braţele sus, mîinile în lacăt. Indicaţii metodice –
prin bătaie de palme mîinile se iau în lacăt, braţele drepte, privirea înainte, extensie pînă la refuz;
9 – aplecare profundă înainte, braţele între picioare. Indicaţii metodice – aplecare profundă,
braţele drepte, picioarele drepte;
10 – îndreptare, întoarcerea corpului spre stînga, prin izbitură braţele lateral. Indicaţii metodice –
izbitură pînă la refuz, braţele drepte, pumnii strînşi, palmele înainte, tălpile nemişcate;
11 – aplecare profundă înainte, braţele între picioare. Indicaţii metodice – aplecare profundă,
braţele drepte, picioarele drepte;
12 – îndreptare, întoarcerea corpului spre dreapta, cu izbitură braţele lateral. Indicaţii metodice –
izbitura profundă, braţele drepte, pumnii strînşi, palmele înainte, tălpile nemişcate;
13 – aplecare profundă înainte, braţele între picioare. Indicaţii metodice – aplecare profundă,
braţele drepte, picioarele drepte;
14 – îndreptarea trunchiului, prin săritură picioarele puţin depărtate, genuflexiune, braţele înainte.
Indicaţii metodice – tălpile sînt paralele, braţele drepte, palmele întinse în jos;
15 – prin săritură semigenuflexiune, picioarele depărtate, braţele înainte-lateral. Indicaţii
metodice – spatele drept,
privirea înainte, palmele
înăuntru;
16 – prin săritură alipirea
picioarelor, braţele jos – P.I.
- P.B.

65

Fig. 2
 8.1.3. Complexul de exerciţii libere nr. 3 (fig. 3): P.I. – P.B.:
1-2 – ridicare pe vîrfuri, prin înainte braţele sus lateral. Indicaţii metodice: braţele drepte, palmele
înăuntru, privirea în sus.
3 – sprijin ghemuit. Indicaţii metodice: braţele se coboară prin înainte, genunchii împreună.
4 – sprijin culcat. Indicaţii metodice: braţele drepte, privirea înainte.
5 – sprijin culcat cu braţele îndoite, stîngul sus, privirea spre stînga. Indicaţii metodice: ridicarea
piciorului cît mai sus cu vîrful întins.
6 – sprijin culcat. Indicaţii metodice: îndreptarea completă a braţelor, privirea înainte.
7 – sprijin culcat cu braţele îndoite, dreptul sus, privirea spre dreapta. Indicaţii metodice: ridicarea
piciorului cît mai sus cu vîrful întins.
8 – sprijin culcat. Indicaţii metodice: îndreptarea completă a braţelor.
9 – sprijin ghemuit. Indicaţii metodice: împingerea puternică a picioarelor.
10 – stînd depărtat, mîinile după cap. Indicaţii metodice: mîinile în lacăt, coatele lateral (se trag în
urmă pînă la capăt).
11-12 – înclinare spre stînga, spre dreapta. Indicaţii metodice: picioarele drepte, înclinare
profundă.
13 – extensie cu izbirea puternică a braţelor lateral. Indicaţii metodice: picioarele drepte, mîinile
strînse în pumni, privirea în sus.
14 – aplecare profundă înainte. Indicaţii metodice: atingerea solului cu palmele, picioarele drepte.
15 – prin săritură, stînd semigenuflexiune, braţele înainte lateral. Indicaţii metodice: tălpile
împreună, genunchii depărtaţi, spatele vertical, palmele înăuntru.
16. P.I. – P.B.

Fig. 3

Exerciţiul nr.1 Tracţiuni în braţe la bara fixă din atîrnat - se execută din atîrnat, apucat de
sus (poziţia se fixează 1-2 s). În momentul tracţiunii, bărbia se ridică mai sus de bară. La coborîre
braţele se întind complet. Se interzic izbirea picioarelor şi balansările (fig. 4).

66
 Fig. 4.
Cerinţe tehnice – îndoirea şi îndreptarea complectă a braţelor
Greşeli de execuţie (fig. 5)
 ducerea capului înapoi;
 îndoirea alternativă a braţelor şi bici-balansul picioarelor;
 ridicarea picioarelor în echer prin balans.

a. b. c.
Fig.5

Exerciţii pregătitoare:
 tracţiuni în braţe la bară cu ajutorul partenerului;
 tracţiuni în braţe la bară după sărituri şi coborîrea lină în atîrnat.
Asigurarea şi ajutorul: stînd dintr-o parte, ţinîndu-l pe executant cu o mînă la spate, iar cu alta la
coapse.

Exerciţiul nr.8 Îndoirea şi dezdoirea braţelor din sprijin la paralele - se execută din sprijin.
Îndoirea şi întinderea completă a braţelor se fixează timp de 1 sec. (fig6)

Fig. 6.
Condiţii tehnice – îndoirea şi întinderea completă a braţelor .
Greşeli de execuţie
 extensie puternică în timpul întinderii braţelor;
 îndoirea trunchiului în articulaţie coxo-femorală la îndoirea braţelor (fig.7).

a. b.
Fig.7.
Ajutor şi asigurare: stînd lateral, cu o mînă se susţine de braţ, cu alta de coapse.

67
 Exerciţii pregătitoare:
 din sprijin – deplasare înainte pe bare cu schimbarea alternativă a mîinilor;
 din sprijin culcat – flotări de braţe.
Exerciţiul nr.18 Flotări de braţe din sprijin culcat - se execută timp de 2 min. din poziţia
sprijin culcat, mîinile la depărtarea umerilor, corpul drept, braţele se îndoaie pînă la atingerea cu
pieptul a podelei şi se întind complet.
Greşeli de execuţie: îndoirea şi întinderea incomplectă a braţelor.
Exerciţii pregătitoare:
 flotări de braţe din sprijin culcat cu mîinile pe banca de gimnastică;
 flotări de braţe din sprijin culcat cu picioarele pe banca de gimnastică şi cu mîinile pe podea.

Exerciţiul nr.18. Ridicarea trunchiului la verticală din culcat dorsal - se execută timp de 2 min.
din poziţia culcat pe spate, mîinile după cap, picioarele îndoite în genunchi, ridicarea trunchiului cu
atingerea genunchilor cu pieptul şi a omoplaţilor de saltea în poziţia culcat dorsal, picioarele fixate.
La ruperea mîinilor de după cap exerciţiul se consideră neexecutat.
Exerciţii pregătitoare:
 ridicarea genunchilor la piept din atîrnat la bara fixă;
 ridicarea trunchiului la spalierul înclinat.
Antrenamentul complex.
Pentru dezvoltarea calităţilor motrice se foloseşte antrenament complex care se poate realiza
prin antrenamentul în circuit Pentru folosirea antrenamentului în circuit comandantul de subunitate
(pluton, companie) ia următoarele măsuri:
 alege numărul de exerciţii în funcţie de calităţile motrice ce urmează a fi dezvoltate;
 stabileşte instalaţiile, aparatele şi materialele necesare (haltere, lăzi de muniţii, aparate de
gimnastică, mingi medicale, saltele de gimnastică, diferite obstacole...);
 precizează succesiunea exerciţiilor şi numărul de repetări la fiecare aparat.
După formele de folosire în cadrul circuitului acestea pot fi:
Circuit de durată - se desfăşoară fără pauze, repetîndu-se integral de 2-3 ori, solicitînd
organismul la un efort de intensitate mare.
Circuit pe intervale – se alternează lucrul cu pauze de 15-45 s sau pauze de 90-120 s. Se
recomandă pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză şi a calităţilor combinate (forţă–viteză).
Circuitul cu repetări - se foloseşte pentru dezvoltarea indicilor de forţă cu intensitate de efort
între 60-100% din capacitatea maximă.
Antrenamentul grupelor (subunităţilor) în circuit se poate organiza conform următoarei scheme
(fig8)

Fig.8

Prevenirea accidentelor la şedinţele de instruire şi antrenament la gimnastică.

1. Se verifică starea de funcţionare şi de întreţinere a instalaţiilor şi aparatelor.

68
 2. Se verifică existenţa gropilor de nisip sau saltelelor pentru aterizare la sărituri, coborîri de pe
aparate.
3. Se execută numai exerciţii prevăzute în şedinţa respectivă şi numai la comandă.
4. Se execută asigurarea militarilor pe timpul executării exerciţiilor.

8.2. PISTA CU OBSTACOLE.

Se execută în scopul dezvoltării la militari a calităţilor fizice şi morale, al formării deprinderilor
şi capacităţilor de a acţiona cu îndemînare la cerinţele instrucţiei tactice şi de specialitate.
În cadrul şedinţelor se soluţionează următoarele sarcini:
- însuşirea procedeelor de trecere a diferitelor obstacole naturale şi artificiale;
- formarea deprinderilor de luptă în condiţii complexe cu aplicarea procedeelor de alergare,
sărituri, escaladări, echilibru, căţărări, transport de greutăţi, aruncare a grenadelor de mînă şi luptă
corp la corp cu şi fără arme;
- pregătirea psihologică a militarilor – formarea obişnuinţei de a folosi în condiţii complexe şi
variate procedeele tehnice corespunzătoare însuşite la pregătirea fizică şi celelalte forme de instrucţie.
La primele 3-5 şedinţe se însuşesc toate exerciţiile şi procedeele de trecere a pistelor cu
obstacole, tehnica aruncării grenadelor de mînă din diferite poziţii etc. Următoarele şedinţe au
caracter de antrenament.
Bazele tehnice şi metodica însuşirii exerciţiilor şi procedeelor
Săriturile se execută în lungime, în înălţime, în adîncime sau în tranşee, cu şi fără sprijin pe
obstacole.
La săriturile fără sprijin şi cu sprijin aterizarea se face pe unul sau pe ambele picioare.
Săriturile fără sprijin se folosesc la trecerea obstacolelor orizontale pînă la lăţimea de 3 m
(tranşee, şanţuri, gropi) şi verticale pînă la înălţimea de 0,80 m (garduri, ziduri, pietre, copaci doborîţi
etc.).
Săritura cu aterizare pe un picior: din elan, se execută bătaia pe un picior în faţa obstacolului, iar
celălalt picior se duce mult înainte în sus şi sărind peste obstacol, se aterizează pe piciorul din faţă şi
se continuă mişcarea (fig. 9).
Săritura cu aterizare pe ambele picioare: din elan, se execută bătaia pe piciorul cel mai puternic
şi se duc energic ambele braţe înainte în sus. Îndoind trunchiul, cu braţele şi picioarele duse înainte,
se sare peste obstacol şi se aterizează pe ambele picioare (fig. 10).

Fig. 9.

Fig. 10.
69
 Săriturile cu sprijin se folosesc la trecerea obstacolelor cu o înălţime de 0,8 -1,1 m.
Săritura cu sprijinul mîinii şi piciorului: din elan, se execută bătaia pe piciorul stîng (drept) în
faţa obstacolului şi, ducînd braţul drept cu arma înainte în sus, se sare pe obstacol, sprijinindu-se pe
el cu mîna stîngă şi cu piciorul drept puţin îndoit şi dus lateral. Fără a se opri, se trece peste obstacol
piciorul stîng (drept), se aterizează pe el şi se continuă mişcarea (fig. 11).

Fig. 11.
Săriturile în adîncime se folosesc la coborîrea de pe obstacole cu o înălţime pînă la 5 m
(acoperişuri, geamuri, pereţi etc.). Se folosesc la coborîrea de pe obstacole cu o înălţime pînă la 2 m.
Stînd în picioare la capătul obstacolului, se împinge cu ambele picioare, se sare pe vîrfurile degetelor
picioarelor. Picioarele sînt puţin îndepărtate şi semiîndoite din genunchi. (fig. 12).
Săriturile în adîncime cu sprijinul mîinii se folosesc la coborîrea de pe obstacole cu înălţimea
de 2-2,5 m (sărituri de pe macheta-tanc sau automobil, scara distrusă, geamul de jos al machetei casei
şi tranşee). Stînd în picioare la capătul obstacolului, se sprijină pe mîna stîngă şi, ducînd piciorul
stîng în jos după obstacol, se împinge cu piciorul drept, ţinîndu-se cu mîna stîngă de marginea
obstacolului, se sare pe ambele picioare (fig. 13).

Fig. 12. Fig. 13.

Trecerea scărilor distruse se execută prin sprijinire pe mîini, pe coapsă, pe piept sau prin salturi,
călcînd pe treptele scării.
Pentru trecerea rapidă a scărilor distruse pot fi recomandate următoarele procedee.
Primul procedeu – trecerea scărilor cu atingerea obligatorie a pămîntului dintre treptele scării. De
apropiat de prima treaptă şi de a o depăşi printr-un salt, călcînd sau prin sprijinire pe mînă şi picior.
De îndepărtat (prin împingere) cu picioarele de la pămînt şi, ridicîndu-se pe mîini, de ieşit pe mîinile
drepte şi piciorul drept puţin îndoit înlăturat într-o parte; fără a se opri, de trecut piciorul stîng pe
deasupra treptelor, de sărit pe pămînt la următoarea treapta pe picioarele puţin îndepărtate şi îndoite
în genunchi. În acelaşi mod se trece treapta a treia.
Al doilea procedeu – trecerea scărilor distruse în sens opus. Cu avînt de sărit pe treapta a doua a
scării înclinate, de apucat cu mîinile de tăietura de sus a treptei a patra şi, fără a se îndrepta, pe rînd
de călcat pe treptele a treia, a doua şi întîia ale scării distruse cu picioarele uşor îndoite (fig. 14).

70
 Fig. 14.

Săritura în tranşee - se execută prin sprijinire cu mîna şi piciorul de marginea obstacolului fără
oprire. Aterizarea se execută pe picioarele uşor îndoite. (fig. 15)

Fig. 15.
Şanţul de comunicaţie militarul experimentat îl trece prin 8 paşi. Pentru înlesnirea virajului la
cotitură şi menţinerea vitezei de mişcare este necesar de a se respinge cu mîinile de la peretele opus.
Trebuie de ieşit prin fantă în fîntînă pe o parte cu picioarele îndoite, înclinînd corpul înainte. Este
necesar de a apuca cu mîinile marginea fîntînii, de a se respinge cu picioarele. (fig. 16).

Fig. 16.
Escaladările - se folosesc la trecerea obstacolelor înalte, la urcarea pe ziduri şi locuri abrupte şi
se execută prin sprijin, prin agăţare, din forţă sau cu ajutor.
Escaladarea cu sprijin pe o coapsă: din elan, se sprijină mîinile pe marginea de sus a
obstacolului, se execută bătaia cu picioarele şi se trece în sprijin. Se trece piciorul stîng peste obstacol
(se aşază pe coapsă), apoi, trecînd piciorul drept, se sare şi se continuă mişcarea. (fig. 17).

Fig. 17.

71
 Escaladarea cu sprijin pe piept: din elan, se sprijină mîinile pe marginea de sus a obstacolului,
se execută bătaia cu picioarele şi se sprijină pieptul sau abdomenul pe obstacol. Aplecînd corpul
înainte, se sprijină cu palma mîinii drepte pe obstacol în partea opusă, se trec picioarele peste
obstacol şi se sare pe pămînt. (fig. 18).

Fig. 18.

Escaladarea prin agăţare: din elan, se execută bătaia pe piciorul drept la un pas de obstacol
(gard, zid) şi, sprijinindu-se cu talpa piciorului stîng pe obstacol, se prinde cu mîinile de marginea lui
de sus. Se ridică în braţe şi se menţine în atîrnat cu partea stîngă a corpului spre obstacol, astfel încît
marginea lui de sus să fie sub axilă, piciorul drept prin balans se agaţă cu călcîiul de marginea de sus
a obstacolului, se răstoarnă peste el şi se sare, se răstoarnă peste obstacol ca şi la escaladarea cu
sprijin pe piept (fig. 19).
Trecerea labirintului
Există mai multe procedee
pentru trecerea labirintului.
Unul dintre cele mai raţionale
procedee la trecerea labirintului este
trecerea laterală. La intrarea în
labirint (labirintul din stînga)
piciorul stîng se pune lîngă stîlpul
stîng, mîna stîngă apucă bara
orizontală din stînga, mîna dreaptă Fig. 19.
– bara de dinainte. Îndoind braţele
şi ducînd bazinul în stînga – înainte, împingîndu-se cu ambele braţe spre dreapta şi în acelaşi timp
păşind cu piciorul drept în lungimea secţiei, se pune talpa piciorului lîngă stîlp, mîna dreaptă pe bara
din dreapta, stînga pe bara de dinainte. În aşa fel se trec şi următoarele secţii ale labirintului (fig. 20).

Fig. 20.

Trecerea grinzilor podului distrus - pentru trecerea rapidă a grinzilor podului se recomandă
de a face 6-7 paşi. După ridicarea pe scara verticală se pune talpa piciorului de bătaie (puternic) pe
grindă între mîini (e necesar de a începe urcarea pe scară, astfel încît piciorul puternic să se pună
primul pe grindă). Împingîndu-se cu mîinile şi îndreptînd piciorul de bătaie, piciorul de balans se

72
duce cît se poate mai departe pe grindă. Fără oprire, se mai face un pas şi se sare pe grinda următoare
(fig. 21).
Antrenamentul începe cu trecerea grinzilor la pas, apoi prin alergare cu o viteză mică. Viteza
se măreşte treptat. Antrenamentul se desfăşoară prin metoda în flux. Atunci cînd viteza este mică
distanţa dintre militari este de 5-7 paşi, iar cînd viteza creşte distanţa se micşorează pînă la 3-5 paşi.

Trecerea prin ferestrele distruse ale zidului - pentru trecerea ferestrei zidului piciorul de bătaie
se pune pe pămînt, aproximativ la 0,5-1 m de la fereastră, piciorul de balans repede se duce înainte şi
se pune pe călcîi pe partea de jos a ferestrei. Odată cu ridicarea piciorului mîinile se îndreaptă şi se
trimit împreună cu piciorul de balans în fereastră. Îndoind corpul, lăsîndu-se pe vine, punînd capul
între braţe, se trece fereastra (fig. 22).

Fig. 21.

Fig. 22.

Prevenirea accidentelor la şedinţele de trecere a pistei cu obstacole

1. Cunoaşterea gradului de antrenament al militarilor, starea lor de sănătate.
2. Cunoaşterea tehnicii executării exerciţiilor şi procedeelor prevăzute în program pentru
şedinţa de instruire sau antrenamentul respectiv.
3. Se verifică respectarea disciplinei, să se respecte ordinea trecerii obstacolelor stabilite,
procedee de trecere.
4. Procedeele dificile, care pot cauza accidentarea militarilor, se execută sub supravegherea
nemijlocită a comandanţilor de grupe sau plutoane.

8.3. LUPTA CORP LA CORP

73
 Se execută în scopul formării deprinderilor de acţiune în diverse situaţii, care apar pe timpul
ducerii luptei unde nu poate fi folosit focul armamentului individual, dezvoltării calităţilor fizice şi
psihologice necesare pentru nimicirea sau capturarea adversarului, autoapărării de la atacul
adversarului, educării încrederii în forţele proprii.
În cadrul şedinţelor se soluţionează următoarele sarcini:
- însuşirea procedeelor şi formarea deprinderilor de luptă corp la corp cu şi fără armă;
- învăţarea, antrenarea poziţiei de gardă, procedeelor de autoasigurare (la cădere înarmate,
înapoi, pe o parte, la rostogoliri), învăţarea, antrenarea loviturilor cu braţele şi picioarele, învăţarea,
antrenarea parărilor cu braţele şi executarea celor mai simple procedee din lupta corp la corp.
Pentru însuşirea unui procedeu de luptă corp la corp se foloseşte următoarea succesiune
metodică:
- anunţarea procedeului;
- executarea model a procedeului;
- executarea pe părţi a procedeului şi explicarea lui;
- demonstrarea exerciţiilor pregătitoare;
- executarea procedeului de către militarii subunităţii.
Procedeele se însuşesc, în funcţie de complexitatea lor şi de nivelul de pregătire a militarilor,
astfel:
- procedeele simple se însuşesc prin executarea lor în întregime;
- procedeele complexe se însuşesc pe părţi, după care se execută întrunit;
- procedeele care nu pot fi însuşite pe părţi se însuşesc cu ajutorul exerciţiilor pregătitoare.

Poziţia pentru lupta corp la corp (gardă) se execută la comanda: „Soldat (grupă, pluton etc.)
– ÎN GARDĂ”. Poziţia în gardă este poziţia fundamentală, din care începe executarea procedeelor de
luptă corp la corp cu şi fără armă. Din această poziţie se execută deplasări, lovituri, împungeri, parări,
precum şi diferite acţiuni combinate din diferite procedee.
Poziţia în gardă se execută cu arma (pistolul-mitralieră, baioneta, lopata mică) şi fără armă (fig.
23).

Fig. 23
Poziţia fundamentală (gardă) este poziţia din care încep majoritatea acţiunilor ofensive sau
defensive. Picioarele sînt depărtate la un interval aproximativ egal cu lăţimea umerilor, piciorul drept
(stîng) puţin înainte, tălpile paralele. Greutatea corpului se repartizează în mod egal pe
ambele picioare care sînt
puţin îndoite din genunchi;
trunchiul este aproape vertical,
iar privirea este orientată spre adversar
(fig. 24).

Fig. 24
Loviturile - la însuşirea loviturilor trebuie de ţinut cont că caracteristica lor principală este viteza,
puterea şi precizia.
Toate loviturile se execută din poziţia în gardă pe cea mai scurtă direcţie după o amplitudine
scurtă. Ele se aplică asupra punctelor vulnerabile ale corpului şi pot fi combinate cu diferite procedee
tehnice (parări, aruncări, strangulări etc.).
Loviturile se execută la comenzile: „Soldat (grupă, pluton), „Cu muchia palmei (pumnul,
piciorul, cotul) – LOVIŢI”.
O importanţă deosebită are executarea corect tehnică a loviturilor şi viteza lor de executare.

74
 Loviturile cu pumnul - se execută avînd degetele strînse, cu degetul mare peste degetul arătător
şi peste cel mijlociu. Loviturile se execută înainte, de jos în sus şi din lateral, la tîmplă, la gît sau la
abdomen. Pentru mărirea forţei loviturii se foloseşte greutatea corpului.
La faza finală, pumnul se întoarce cu dosul palmei în sus, braţul se îndreaptă complet, articulaţia
bazinului se roteşte (fig. 25).

Fig. 25
Loviturile cu muchia palmei -
aceste lovituri se aplică la nas, faţă, abdomen, gît, regiunea lombară (şale). Degetul mare se află
deasupra palmei, degetele lipite unul de altul Lovitura se execută cu partea cubitală a palmei printr-o
mişcare rapidă şi puternică. (fig. 26).

Fig. 26
Loviturile cu coatele - sînt cele mai puternice din loviturile cu braţul, mai ales la ducerea luptei
din apropierea nemijlocită de adversar.
Loviturile din lateral, de jos în sus, înainte-în sus, de sus în jos. Se execută un pas spre adversar,
cotul brusc se ridică în sus, pumnul se mişcă spre umăr (fig. 27).

Loviturile cu Fig. 27 cotul în jos se

aplică asupra adversarului, care se apleacă înainte şi încearcă să apuce de picioare (cap, corp). Pentru
a evita apucarea se face un pas înapoi şi, aplecîndu-se cu tot corpul, se execută lovitura ţinînd
degetele strînse în pumn spre sine (fig. 27).
Loviturile laterale cu coatele se aplică la cap şi corp cu braţul îndoit, pumnul în jos strîns lipit de
piept. Mişcarea începe cu întoarcerea şoldului şi rotirea din articulaţia umărului şi a cotului care
loveşte. (fig.28 ).

75
 Fig. 28

Loviturile cu piciorul - se execută din diferite poziţii cu vîrful piciorului, talpa, partea exterioară
şi de sus a labei piciorului, călcîiul şi cu genunchiul.
Forţa şi viteza loviturilor este foarte mare şi nu permite adversarului de a le prevedea şi de a se
apăra eficient de ele.
La executarea loviturilor braţele se ţin semiîndoite, cît se poate mai aproape de corp. Degetele se
strîng în pumn, bărbia se strînge de piept, privirea se îndreaptă spre faţa adversarului. Piciorul care
loveşte la început se încordează şi se îndoaie din genunchi, apoi întinzîndu-se loveşte în ţintă.
Loviturile cu talpa se execută asupra feţei, abdomenului, capului şi picioarelor (fig. 29, a, b, c).
Greutatea corpului se trece pe piciorul de dinapoi puţin îndoit. Trunchiul se ţine perpendicular faţă de
sol. Piciorul de sprijin stă pe toată talpa pe sol.
Lovitura cu călcîiul se execută asupra adversarului care este aruncat la sol (fig. 30, a), precum şi
la eliberarea de la apucare din spate (fig. 30, b). Loviturile se aplică asupra abdomenului, pieptului,
capului, genunchilor şi coapselor.

Fig. 29 Fig. 30
Loviturile cu partea exterioară a tălpii (fig. 31, a, b, c) sînt efective cînd se aplică asupra gîtului,
abdomenului, coapselor şi altor puncte vulnerabile.
Loviturile cu laba piciorului se execută asupra capului, corpului (fig. 32, a) şi testiculelor (fig.
32, b).

Fig. 31 Fig. 32
Parările sînt procedee tehnice destinate să oprească sau să devieze mişcările de atac ale
adversarului şi să apere orice parte a corpului de lovituri. După parare urmează imediat contraatacul.
La executarea parărilor este foarte important ca militarul să iasă din linia de atac pînă la faza finală a
loviturii. Executarea corectă a parării permite de a trece imediat la contraatac.
Parările se execută prin punerea bruscă a braţului îndoit din cot, cu partea musculară spre
lovitură, pentru a devia sau opri piciorul (mîna) adversarului care atacă (fig. 33, c). La executarea
parărilor, braţul formează un unghi de 30-40ş, astfel micşorînd considerabil puterea loviturii

76
adversarului (fig. 33, b). Nu se recomandă punerea braţului sub lovituri sub un ungi de 90ş (fig. 33,
a), deoarece puterea loviturii va fi maximală.
Cele mai răspîndite parări sînt: din exterior, din interior, de sus şi de jos.
Parările din exterior se folosesc pentru apărarea corpului de lovituri. Mîna care execută pararea
acoperă faţa şi protejează corpul cu întoarcerea cotului prin semicerc spre înăuntru cu partea
musculară a antebraţului spre lovitură, palma în afară (fig. 34, a, b).

Fig. 33 Fig. 34

Parările din interior se folosesc pentru apărarea capului, feţei, gîtului şi a trunchiului de lovituri.
Degetele se strîng în pumn sau sînt întinse, braţele îndoite din coate la nivelul pieptului. La atacul
adversarului braţul, care execută pararea, descrie un cerc într-o parte (cu braţul drept spre stînga, cu
braţul stîng spre dreapta), palma se întoarce spre interior (fig. 35, a, b).
Parările de sus se folosesc pentru apărarea de loviturile de sus în faţă, cap.
Antebraţul care execută pararea se ridică brusc în sus şi se întoarce cu partea musculară spre
lovitură, celălalt braţ îndoit din cot se duce în urmă (fig. 36, a, b).

Fig. 35 Fig. 36

Antrenamentul se desfăşoară în perechi. La indicaţia condu-cătorului şedinţei unul din parteneri

execută loviturile, altul parările.
Antrenamentele simple (lovitură – parare) constau din trei lovituri cu mîna sau piciorul, pararea lor şi
contraatacul imediat. Rolul partenerilor mereu se schimbă. Situaţia tactică treptat se complică. Toate
acţiunile se repetă de multe ori la rînd, la început de pe loc, apoi din mişcare. O atenţie deosebită se
acordă acţiunilor braţelor şi picioarelor în atac şi apărare (fig. 37, a, b).

77
 b
Fig. 37

Prevenirea accidentelor la şedinţele de luptă corp la corp.

1. Menţinerea distanţelor şi intervalelor necesare dintre militari în timpul executării procedeelor
şi antrenamentului.
2. La executarea procedeelor asupra articulaţiilor mişcările se fac cu forţă şi viteză redusă, iar
loviturile în punctele vulnerabile se simulează; procedeele care includ căderi şi aruncări se fac numai
pe saltele de gimnastică sau de luptă, gropi cu rumeguş sau nisip.
3. La însuşirea procedeelor de luptă cu armamentul individual se folosesc numai baionete şi
lopeţi confecţionate din cauciuc sau lemn, care nu trebuie să aibă muchii sau vîrfuri ascuţite ce pot
provoca răniri sau accidente.
3. Aruncările, exerciţiile speciale în doi se execută spre exteriorul covorului.

8.4. DEPLASAREA RAPIDĂ.

Se execută în scopul dezvoltării vitezei şi rezistenţei pentru eforturi îndelungate.
Alergări la distanţe scurte. Ex.nr.41 (alergare 100 m)
Tehnica alergărilor de sprint este tratată conform fazelor legate organic:
– startul şi elanul de start;
– alergări pe distanţă;
– finişul.
Startul şi elanul de start. La comanda „La start” alergătorii se apropie de linia de start. La
comanda „Atenţie” iau cu rapiditate poziţia de start, punînd piciorul de bătaie la linie, fără a călca pe
ea, celălalt picior e lăsat pe vîrfuri în urmă, la distanţa 1,5-2 tălpi de călcîiul anterior. Ambele
picioare sînt puţin îndoite, greutatea corpului trece mai mult pe piciorul postat anterior, privirea –
înainte. Braţul opus piciorului pus anterior, îndoit din cot, împreună cu umărul, este dus înainte,
celălalt braţ – în urmă.
La comanda „MARŞ!” alergătorul imediat începe alergarea, printr-o mişcare rapidă şi energică a
braţelor, îndeplinind o împingere puternică cu picioarele, care se îndreaptă brusc spre genunchi şi
gambă. Piciorul din urmă se rupe de la pămînt şi energic se duce cu coapsa înainte. Laba piciorului
nu se ridică sus de la pămînt, astfel micşorînd distanţa pînă la linia startului, unde se pune piciorul.
Elanul de start continuă pînă la atingerea vitezei maxime sau apropiate de ea (96-98%).
În acest timp unghiul de înclinare a corpului se menţine.
Alergări pe distanţă. Deosebirile dintre alergarea pe distanţă şi elanul de start sînt: poziţia relativ
verticală a corpului, punerea piciorului îndreptat înaintea locului de proiecţie a centrului de greutate a
corpului. Pentru tehnica modernă sînt caracteristice mişcările line şi uniforme, lucrul coordonat de
braţe şi picioare.
Finişul. E necesar de a lămuri soldaţilor şi de a-i convinge ca ei să treacă linia finişului cu o
viteză maximă, închipuindu-şi că finişul este mai departe de cel real cu 5-10 m. Finişul înainte de
vreme strică structura ultimilor paşi, ceea ce duce la micşorarea vitezei.
Însuşirea alergărilor la distanţe scurte va începe cu crearea reprezentării corecte despre tehnica
modernă şi bazele necesare pentru însuşirea ei.
Însuşirea alergării rectilinii.
Procedeele:
1. Parcurgerea segmentelor de 40-60 m cu viteză variată (3-4 ori).

78
 2. Exerciţii de alergare speciale (alergare, ridicînd înalt coapsele – pe loc, cu sprijin şi în
deplasare, alergare cu pendularea gambei înapoi, alergare cu paşi mici, cu paşi de săritură) pe
segmente de 40-80 m şi cu trecere la alergare.
Indicaţii metodice. Segmentele de distanţă vor fi parcurse alergînd liber şi repede. Viteza se va
mări pe sectorul fără control, fără a-şi pune scopul de a începe alergarea cît mai iute. Efectuînd
observări ale tehnicii alergării (de 2-3 ori), e necesar de stabilit dacă se comit încălcări, cauzele lor.
Însuşirea tehnicii startului şi elanului de start.
Procedeele:
1. Elan brusc cu accelerarea din diferite poziţii: picioarele împreună, înclinînd trunchiul şi căzînd
înainte; stînd, piciorul de bătaie înainte, cel de balans în urmă cu două tălpi – fandare; sprijin stînd
ghemuit; sprijin culcat.
2. Alergare pe segmentele de 20-30 m din startul de sus cu sprijin şi fără sprijin pe mîini (8-10
ori).
Luarea poziţiilor corecte după comenzile „La start!” şi „Atenţie!”.
Indicaţii metodice. Toate exerciţiile de start vor fi executate individual, cu viteză optimă şi fără
comandă, apoi se va trece treptat la starturile în grup după comenzi. Alergări pe segmente de 30-40 m
(5-6 ori).
Alergări de semifond şi de fond.
Ex.nr.44 (alergare 1000 m); ex.nr.46 (alergare 3000 m);
Tehnica alergărilor este îmbinarea raţională a mişcărilor sportivului ce asigură parcurgerea unei
anumite distanţe cu viteză planificată.
Particularităţile caracteristice ale tehnicii alergărilor de semifond şi de fond sînt poziţia aproape
verticală a corpului, amplitudinea şi libertatea mişcărilor picioarelor şi braţelor.
Startul şi elanul de start se execută tehnic ca şi la alergările la distanţe scurte.
Alergare pe distanţă. La alergările de semifond şi de fond o importanţă mare are respiraţia
corectă. Se va respira concomitent pe nas şi pe gură. Ritmul respiraţiei va fi natural şi se va schimba
pe distanţă în dependenţă de viteza alergării. Pentru dezvoltarea muşchilor aparatului respirator la
alergările de antrenament se va acorda atenţia cuvenită inspiraţiei profunde şi expiraţiei complete,
menţinîndu-şi ritmul de respiraţie comod.
Finişul. Spre sfîrşitul alergării este important de a menţine viteza pînă la ultimii metri sau de a o
mări la ultimii 200-400 m, sarcina principală la finiş fiind trecerea liniei, fără a micşora viteza.
Însuşirea tehnicii se va desfăşura după formarea reprezentărilor despre alergări în următoarea
succesiune metodică.
După start şi accelerarea de start nu se va face oprirea bruscă, alergarea va continua prin inerţie.
La alergarea de la start spre viraj este necesar de a se deplasa mai aproape de linia medie a pistei,
privirea va fi îndreptată înainte, în direcţia deplasării.
Condiţia de bază a finişului corect este trecerea liniei de finiş, fără a micşora viteza, fără sărituri,
regrupări ale mişcărilor ce asigură deplasarea.
Antrenamentele pentru cros la 3 km încep după ce militarii capătă o pregătire de rezistenţă şi au
îndeplinit normativele de control la 1 km, ele se desfăşoară atît în timpul şedinţelor de deplasare
rapidă, cît şi în timpul şedinţelor mixte. La şedinţele mixte, de obicei, se desfăşoară antrenamentul cu
parcurgerea diferitelor segmente de distanţă cu o anumită viteză.
La primele şedinţe militarii aleargă segmente de la 400 la 1000 m. Pe măsura creşterii nivelului
de pregătire distanţa se măreşte pînă la 3000 m, frecvenţa contractărilor cardiace (pulsul) creşte pînă
la 170-180 de bătăi pe minut.
Alergări pe teren variat - tehnica alergării pe teren variat se deosebeşte de cea a alergării pe
pistele stadionului.
Pe sectoarele plate de distanţă - soldaţii aleargă cu paşi liberi, mari.
Pe solul pietros - pasul devine mai scurt, piciorul se pune pe sol cu atenţie, începînd cu partea
anterioară a tălpii.
Pe sol moale, nisipos, mlăştinos sau cu iarbă înaltă - paşii vor fi mai scurţi şi mai deşi, piciorul
se pune pe toată talpa. Pe arătură, de-a curmezişul brazdelor, piciorul se va pune pe creasta brazdei,
pentru a nu se împiedica. Dacă se aleargă de-a lungul brazdelor, piciorul se va pune în şănţuleţul
dintre ele.

79
 Şanţurile mari, băltoacele adînci, obstacolele înalte – se ocolesc.
Obstacolul nu prea mare - prin sărituri, în prealabil mărind puţin viteza alergării.
Obstacolele înalte - prin sărituri, călcînd cu un picior pe obstacol, concomitent sprijinindu-se cu o
mînă.
La alergarea la deal - trunchiul va fi înclinat înainte, lungimea paşilor se va micşora, va creşte
frecvenţa lor.
La coborîre de pe pantă - trunchiul va fi înclinat în urmă, lungimea paşilor creşte.
Însuşirea alergărilor în teren variat începe după ce soldaţii au însuşit alergarea pe pistă.

Criteriile de performanţă:
 Cunoască executarea corectă a exerciţiilor şi procedeelor învăţate.
 Cunoască măsurile de securitate şi prevenire a traumatismului
 Fie dezvoltat fizic multilateral, să aibă încredere în forţele proprii.
 Fie rezistent la eforturi fizice şi încordări psihice;
 Posede deprinderi de a acţiona repede şi precis în diferite condiţii.
 Manifeste calităţi de practicare sistematică a exerciţiilor fizice.

CAPITOLUL IX

REGULAMENTELE MILITARE
Regulamentele militare sînt obiectele de pregătire a trupelor şi are scopul de a determina:
- drepturile şi îndatoririle generale ale militarilor Forţelor Armate şi relaţiile dintre ei;
- regulile de ordine interioară;
- obligaţiunile persoanelor din serviciul de zi;
- esenţa disciplinei militare şi obligaţiile militarilor de menţinere şi respectare a ei
Viaţa şi activitatea de toate zilele a militarilor în unitatea militară decurg în corespundere cu
cerinţele serviciului interior.
Serviciul interior este menit să menţină în unitate ordinea interioară şi disciplina militară, factori care
asigură starea permanentă de pregătire în vederea luptei, instruirea efectivului, îndeplinirea
organizată de către acesta a altor misiuni ale activităţii de toate zilele şi păstrarea sănătăţii
militarilor. El este organizat în conformitate cu principiile prezentului Regulament cu respectarea
neabătută a legislaţiei Republicii Moldova.
In conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, conţinutul şi volumul drepturilor, îndatoririlor şi
responsabilităţii militarilor depind de faptul dacă aceştia se află sau nu în exerciţiul func ţiunii
(în timpul îndeplinirii îndatoririlor serviciului militar).
Prin îndeplinire de către militari a îndatoririlor de serviciu se înţelege : participarea la acţiuni
militare ; executarea funcţiilor de serviciu ; executarea serviciului de alarmă; participarea la
aplicaţii; aflarea pe teritoriul unităţii militare pe timpul de serviciu stabilit de orarul zilnic sau dacă
aceasta o cere necesitatea de serviciu ; aflarea în misiune sau la tratament; deplasarea la locul de
serviciu, de tratament sau retur; trecerea concentrărilor militare.
9.1. Scopurile instruirii:
- cunoaşterea bazelor şi cerinţelor disciplinei în Armata Naţională, obligaţiunile soldatului;
- însuşirea regulilor amabilităţii militare, acţiunile în timpul îndeplinirii obligaţiilor, dării onorului;
- cunoaşterea măsurilor de securitate a tehnicii în timpul şedinţelor la pregătirea de luptă;
- executarea funcţiei plantonului pe companie;
- respecta regulile amabilităţii militare în timpul activităţii cotidiene.
9.2. Indicaţii metodice:
Şedinţele teoretice se desfăşoară prin metoda discuţiilor, a conversaţiilor cu actualizarea cerinţelor
regulamentelor.

80
Studierea obligaţiunilor de către efectivul care intră în serviciu zi-noapte se efectuează în locuri
special amenajate. Important este de a convinge cursanţii că îndeplinirea de către efectiv a serviciului
zi-noapte, constă în îndeplinirea unui obiectiv foarte dificil şi anume: menţinerea capacităţii de luptă
permanentă.
Baza studiului aprofundat al regulamentelor constituie susţinerea în subunităţi şi unităţi a ordinii
conform regulamentelor precum şi organizarea vieţii şi traiului în concordanţă cu cerinţele
regulamentelor.

CAPITOLUL X
PREGĂTIREA MEDICO-MILITARĂ
În condiţii de campanie luptătorii au o susceptibilitate mărită faţă de boli, datorită desfăşurării
acţiunilor în medii diferite, situaţia tactică impunînd prezenţa în locuri în care în mod normal le-ar
evita – zone mlăştinoase sau excesiv de uscate, terenuri contaminate chimic, populate de diferite
insecte, expuse vînturilor puternice şi precipitaţiilor abundente, terenuri aride, accidentate natural,
expuse unor temperaturi extreme.
Organismul uman are multiple capacităţi de a se proteja împotriva îmbolnăvirilor şi a
extremelor climatice, dar acestea sunt dependente de nivelul de bunăstare fizică generală. Atunci cînd
aceste capacităţi sunt depăşite apare sensibilizarea faţă de boli şi stres.
Relaţia directă între sănătatea militarului şi îndeplinirea cu succes a misiunii a devenit
axiomatică. Dacă comandanţii de diferite nivele ignoră măsurile medico-sanitare de prevenire,
degradarea stării de sănătate poate să se producă mai rapid, într-un interval mai scurt de timp.
Aplicarea consecventă a măsurilor profilactice sporeşte capacitatea combativă şi dă ascendentul
moral al reuşitei.
Obiectivul instrucţiei sanitare este reducerea numărului de îmbolnăviri şi diminuarea unor
consecinţe ale acţiunii nocive a factorilor externi asupra organismului.
Instrucţia sanitară trebuie să se desfăşoare în condiţiile concrete ale cîmpului de luptă şi
trebuie repetată pînă la atingerea eficienţei sale maxime.

10.1. Măsuri profilactice de igienă individuală

Igiena individuală deficitară se poate materializa în leziuni relativ simple: eroziuni,
hiperhidroză plantară, dar şi în tulburări ale echilibrului hidroelectrolitic şi ale termoreglării. Apariţia
acestor evenimente semnalează ajustarea incorectă a echipamentului, care fiind prea larg sau prea
strîmt determină tulburări ale circulaţiei sîngelui şi a ventilaţiei necesare în diferitele segmente ale
organismului. Purtarea unor ciorapi umezi sau uzaţi afectează picioarele, pregătind terenul pentru
eventuale recidive ale unor infecţii fungice anterioare sau pentru complicaţii infecţioase locale şi
generale. Purtarea unor efecte din materiale sintetice sau din mătase este contraindicată, avînd în
vedere că doar ţesăturile de bumbac sunt bune absorbante şi permit uscarea pielii. Echipamentul
murdar sau purtat un interval mai prelungit de timp, părul nespălat, sunt gazde ospitaliere pentru
paraziţi. Devine implicită necesitatea ca starea echipamentului şi a încălţămintei să fie cît mai strict
supravegheată, luîndu-se măsura schimbării sau reparării urgente în cazurile care o impun.
Igiena picioarelor prin spălare zilnică, tăiere corectă şi la timp a unghiilor reprezintă cea mai
sigură metodă profilactică. La cei cu infecţii fungice în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, se
va utiliza pudra de talc pentru a menţine tegumentele cît mai uscate.
Odată apărute eroziunile impun scoaterea din formaţie, pansamentul local după o sterilizare
prealabilă a leziunii şi, eventualul transport cu un vehicul. Fără aceste măsuri simple, eroziunile se
pot agrava prin complicaţii infecţioase şi se prelungeşte timpul necesar vindecării. Consecinţele sunt
diminuarea capacităţii de luptă şi necesitatea destinării unor autovehicule pentru transportul celor
afectaţi.
Un alt factor important în protecţia individuală a militarului este utilizarea apei atît pentru
igiena individuală, cît şi pentru alimentaţie. Apa trebuie folosită constant şi în cantităţi adecvate
climatului exterior. Ea trebuie să provină din surse verificate chimic şi bacteriologic şi consumul ei
nu trebuie restrîns din cauza disconfortului produs de urinatul în condiţii precare de igienă. Consumul
apei trebuie făcut în cantităţi mici, în mod repetat, iar temperatura apei trebuie să fie medie, deoarece

81
apa rece nu este absorbită tot atît de rapid prin tubul digestiv. Senzaţia de sete nu este un bun
indicator al deshidratării organismului şi, prin urmare, consumul apei trebuie să fie continuu. Dacă
culoarea urinei emise este galben închis, acesta este un semn al unui aport de lichid insuficient.
Ritmul de veghe şi odihnă ideal implică 6-9 ore de somn zilnic. Odihna este mai utilă înainte
de pornirea într-o misiune. Este important să se evite somnul pe timpul transportului cu vehicule.
Privarea temporară de somn nu afectează permanent starea fizică şi mentală a luptătorului. Efectele
acestei privări pot fi contracarate prin mişcări fizice uşoare pe loc, jocuri mintale simple. Eventualele
coşmaruri din cursul somnului sunt o modalitate de obişnuire a creierului cu experienţele noi,
specifice luptei. Introspecţia în zona evenimentelor stresante nu este de dorit. Experienţele noi trebuie
trăite în interiorul unui grup de prieteni care este capabil să acorde sprijin moral celui mai stresat şi în
acest mod se vor minimaliza efectele unor evenimente neplăcute sau cu posibile consecinţe cu risc
vital asupra luptătorului.

10.2. Măsuri profilactice de igienă colectivă

Clădirile în care sunt cazaţi militarii trebuie să respecte cîteva criterii:
– să aibă temelie fermă care să reprezinte baza de sprijin a pereţilor solizi care să realizeze
izolarea termică eficientă şi să fie cît mai rezistenţi faţă de potenţialii factori agresori (temperaturi
extreme, foc, apă);
– pavimentul să fie neted, uşor de curăţat;
– tavanele să fie construite din materiale rezistente la intemperii şi la foc; trebuie să
asigure între diferitele straturi un spaţiu pentru aerul care are rol termoreglator;
– ventilaţia să asigure fiecărei persoane 3-45 m3/aer pe oră, astfel încît 10 minute de aerisire la
fiecare oră să poată înlocui aerul viciat de conţinutul în CO2 rezultat din expiraţia umană;
– iluminatul atît cel natural cît şi cel artificial să contribuie la bunăstarea şi funcţionalitatea
optimă a ochilor;
– să dispună de o reţea de aprovizionare cu apă şi de canalizare eficientă.
Dormitoarele trebuie să asigure spaţiu suficient fiecărui militar, să fie dotate cu lenjerie de pat
curate curat, care să fie curăţat săptămînal sau în funcţie de rulajul ocupanţilor.
Nu se vor depozita obiecte, rufe sau alimente care să atragă rozătoarele sau insecte a diferite
boli.
În condiţii de instrucţie în tabără trebuie alese locuri sănătoase, uscate, ferite de vînt şi curenţi
puternici, uşor înclinate pentru a permite scurgerea rapidă a apei din precipitaţii. Aşezarea corturilor
se va face la distanţă regulamentară unul de celălalt; în interior ca aşternut se vor pune frunze uscate,
paie, rumeguş care se vor schimba la 10-15 zile; în exterior se vor săpa şănţuleţe nu foarte adînci cu
scurgerea către partea înclinată. Pentru necesităţi fiziologice se sapă şanţuri sau latrine de campanie
la 200-300 m distanţă de sursele de apă şi la minim 50 m de corturi. Amplasarea acestor lucrări se va
face într-un loc din care vîntul să nu ducă mirosul spre corturi sau spre locul de servire al mesei.
Zilnic şanţurile sau latrinele trebuie dezinfectate. În cazul apariţiei în unitate a unor boli infecţioase
gastro-intestinale (febră tifoidă, dizenterie, toxiinfecţii alimentare) materiile fecale din şanţuri sau
latrine trebuie acoperite cu pămînt şi dezinfectate obligatoriu de cel puţin două ori pe zi.
Condiţiile în care se transportă, se depozitează, se pregăteşte şi se serveşte hrana au
consecinţe directe asupra luptătorilor. Hrana contaminată cu microorganisme prin tehnici inadecvate
sau neigienice de preparare poate duce la apariţia de toxiinfecţii alimentare. Personalul care
manipulează hrana trebuie să fie perfect sănătos, să fie supravegheat continuu şi complet în
desfăşurarea activităţii. Orice semn al unei boli generale sau care afectează tegumentele şi anexele
sale (unghii murdare, plăgi infectate sau nu) reclamă măsuri prompte de izolare. Apa şi săpunul
trebuie să rămînă principalii aliaţi ai luptei cu vectorii microbieni sau parazitari.
Reziduurile menajere trebuie cît mai rapid îngropate pentru a împiedica multiplicarea
insectelor şi, implicit, a germenilor pe care acestea le vehiculează. Îngroparea este metoda de
îndepărtare a unor animale nedorite atrase de resturile menajere în spaţiul apropiat taberei.

10.3. Acordarea primului ajutor

82
 Acţiunea distructivă a armamentului şi a tehnicii de luptă cauzează producerea unor afecţiuni
care pot pune în pericol viaţa luptătorului şi diminuarea implicită a capacităţii de luptă a subunităţilor
celor lezaţi.
Cunoaşterea şi aplicarea oportună a măsurilor de prim ajutor asigură vindecarea în timp cît
mai scurt, prevenirea unor complicaţii şi invalidităţi şi uneori chiar salvarea vieţii.
Afecţiunile ce pot apare pe timpul acţiunilor militare sunt: plăgi, entorse, luxaţii, fracturi,
hemoragii, arsuri.
a) Plăgile sunt distrugeri limitate ale ţesuturilor ca urmare a acţiunii unui factor agresor
extern (mecanic, chimic, termic).
Plăgile se clasifică în:
- superficiale, cînd sunt lezate pielea şi ţesutul celular de dedesubt;
- profunde, cînd sunt lezate pielea, ţesutul celular de dedesubt, muşchii, vasele, nervii, oasele
sau organele interne; plăgile profunde se subîmpart în:
- penetrante – agentul vulnerant a pătruns într-o cavitate a organismului;
- perforante – agentul lezional străpunge un organ cavitar (inimă, stomac, intestin, vezica
urinară);
- transfixiante – agentul lezional străbate diametral organismul.
Entorsele sunt întinderi exagerate ale ligamentelor unei articulaţii cu ruperea sau nu a
acestora şi se manifestă prin: durere accentuată la orice mişcare a articulaţiei afectate, deformarea
articulaţiei şi uneori vînătaia locală.
Luxaţiile sunt pierderi temporare ale contactului dintre capetele oaselor care participă la
realizarea unei articulaţii, şi se manifestă prin: deformarea zonei din jurul articulaţiei afectate,
limitarea sau chiar imposibilitatea efectuării mişcărilor articulaţiei, poziţie anormală a membrului
luxat, scurtarea sau alungirea membrului cu luxaţie.
Fracturile sunt întreruperi ale continuităţii oaselor printr-un factor traumatizant, şi se
manifestă prin: durere locală puternică, deformarea regiunii traumatizate, impotenţa funcţională a
membrului afectat, mobilitate anormală a unei zone unde nu se găseşte în mod normal, frecătura
osoasă, vînătaia care se produce la 2-3 zile şi uneori la distanţă de locul afectat.
Hemoragiile sunt scurgeri ale sîngelui din vasele care-l conţin, ca urmare a acţiunii unui
factor traumatizant. Acestea se clasifică în funcţie de vasul sanguin lezat în:
– arterială;
– venoasă;
– capilară;
şi după locul în care se scurge sîngele în:
– externă;
– internă.
Arsurile sunt distrugeri ale unor componente biologice ale corpului cu extensie la suprafaţa
de protecţie (pielea) sau la structuri mai mult sau mai puţin profunde (muşchi, vase, nervi, organe
interne).
Primul ajutor în caz de plăgi debutează cu recunoaşterea semnelor de manifestare ale
acestora.
Măsurile de prim ajutor sunt:
– liniştirea rănitului;
–descoperirea zonei rănite prin înlăturarea îmbrăcămintei sau încălţămintei din zona afectată
– oprirea eventualei sîngerări asociate cu ajutorul unei batiste, curele sau bucată de sfoară care se va
interpune între rană şi inimă;
– aplicarea unui pansament care poate fi pachetul individual de pansament, o batistă sau o bucată de
pînză curată aplicată pe suprafaţa rănii. Pachetul individual de pansament este format dintr-o faşă de
4,5-5 cm care are la un capăt 2 perniţe de tifon (una fixă, cealaltă mobilă marcate cu cîte o cruce roşie
care se aplică pe plagă) este conţinut într-un ambalaj din pînză sau pînză cauciucată şi este sterilizat.
În cazul unei singure răni ambele perniţe se aplică pe suprafaţa plăgii şi se trage faşa; în plăgile
transfixiante cu orificiul de intrare şi de ieşire pe unul din orificii se aplică perniţa fixă iar pe celălalt
perniţa mobilă apoi se trage faşa.

83
 Primul ajutor în caz de arsuri se individualizează în funcţie de agentul cauzator, după cum
urmează:
agent termic – acoperirea rănitului cu o haină sau cu orice alt material larg şi nesintetic şi
rostogolirea sa pe pămînt pentru a stinge flăcările;
curent electric – întreruperea sursei sau îndepărtarea victimei folosind un material izolator
(funii, îmbrăcăminte, lemne uscate);
agent chimic – se îndepărtează substanţele chimice lichide prin dizolvare cu cît mai multă
apă sau alte lichide neinflamabile; se îndepărtează substanţele chimice solide prin periere sau prin
dizolvare cu apă dacă este disponibilă în cantităţi suficiente; în cazul fosforului alb se stinge cu apă,
cîrpă umedă sau cu noroi umed;
laser – se scoate victima din zona de pericol.
Măsurile de prim ajutor constau în:
– înlăturarea fragmentelor de îmbrăcăminte care acoperă zona arsă şi acoperirea acesteia cu
comprese sterile sau alte materiale curate; dacă îmbrăcămintea este lipită, rănitul nu va fi dezbrăcat;
dacă mîna sau încheietura acesteia este arsă, se înlătură bijuteriile (inel, ceas) şi vor fi introduse în
buzunar; dacă arsura a fost provocată de fosfor alb, compresa sterilă va fi umezită;
– administrarea de analgetice simple (algocalmin, antinevralgic) asociate cu sedative uşoare
(extraveral, meprobamat) pentru combaterea eventualului şoc;
– administrarea de lichide dulci sau puţin sărate;
– administrarea de vaccin antitetanic cînd arsurile sunt murdărite cu pămînt.
Interdicţii: nu se vor provoca răni suplimentare prin scurgerea veziculelor care acoperă zona
arsă; nu se aplică grăsimi (ulei, unt, smîntînă) sau unguente peste suprafaţa arsă; nu se vor utiliza
soluţii alcoolice pentru neutralizarea acizilor, deoarece sărurile formate pot fi mai caustice, decît
acizii diluaţi prin spălare.
Primul ajutor în caz de degerături debutează cu recunoaşterea semnelor şi simptoamelor,
care sunt:
– senzaţie de amorţeală sau înţepenire a unui segment corporal;
– albirea bruscă a pielii în zona afectată, urmată de senzaţia aparentă de mîncărime;
– înroşirea pielii;
– apariţia de vezicule;
– zone dureroase sau tumefiate;
– pierderea sensibilităţii tactile în zona afectată;
– piele palidă, galbenă ca ceara.
Măsurile de tratament, sunt următoarele:
–faţa, urechile şi nasul se acoperă;
– mîinile se introduc sub învelişul hainei; se desfac şi se scot bijuteriile;
– picioarele se acoperă dacă prezintă zone descoperite;
– se acoperă victima cu o pătură sau alt material uscat.
Interdicţii:
– nu se udă părţile îngheţate;
– nu se freacă degerătura cu zăpadă;
– nu se expune corpul la surse puternice de căldură;
– nu se freacă sau se mişcă partea îngheţată pentru a activa circulaţia;
–nu se fumează;
– nu se consumă alcool.
Primul ajutor în caz de electrocutări debutează cu eliberarea victimei de contactul cu sursa
electrică prin întreruperea aprovizionării cu curent, ruperea conductorului cu un băţ, topor sau lopată
cu mîner de lemn sau desprinderea accidentatului de conductorul electric de către un salvator care va
folosi mănuşi de cauciuc.
Măsurile de prim ajutor sunt:
– în caz de pierdere a stării de conştientă, dar cu respiraţia prezentă se vor dezobstrua căile
respiratorii menţinîndu-se capul accidentatului în extensie iar mandibula întinsă înainte;
– dacă electrocutatul este conştient i se va da să bea un pahar cu apă în care s-a dizolvat o
linguriţă de bicarbonat;

84
 – dacă funcţiile vitale ale accidentatului sunt suprimate se vor lua măsuri de reanimare
respiratorie şi cardiacă.
Primul ajutor în caz de insolaţie debutează cu recunoaşterea semnelor şi simptoamelor, care
sunt:
– crampe musculare;
– epuizare (transpiraţie excesivă cu tegumente palide, umede şi reci, dureri de cap, ameţeli,
senzaţie de greaţă);
– congestie (tegumente roşii, calde, uscate, dureri de cap, ameţeală, greaţă, stare de
confuzie, pierdere temporară a conştienţei, puls şi respiraţia oscilantă).
Măsurile de prim ajutor se adresează după cum urmează:
crampelor musculare:
– se scoate pacientul la umbră (se improvizează un paravan pentru umbrire);
– se desface îmbrăcămintea (mai puţin într-un mediu contaminat chimic);
– se administrează lichid rece în ritm lent;
– se solicită asistenţă medicală dacă crampele persistă.
epuizării:
– se scoate pacientul la umbră sau se improvizează un paravan adecvat;
– se desface şi se scoate îmbrăcămintea şi încălţămintea, mai puţin într-un mediu contaminat
chimic;
– se stropeşte şi se face vînt (mai puţin într-un mediu contaminat chimic);
– se administrează lichid rece;
– se ridică picioarele pacientului uşor peste nivelul planului capului;
– se supraveghează pînă la dispariţia simptoamelor sau pînă la sosirea asistenţei medicale.
congestiei care este o urgenţă medicală cu potenţial risc vital dacă nu este tratată imediat;
măsurile de prim ajutor vor fi începute imediat şi se vor continua pe timpul evacuării:
– se scoate pacientul la umbră sau se improvizează un paravan pentru umbrire;
– se desfac hainele (mai puţin în mediu chimic contaminat);
– se introduce pacientul în apă rece sau se toarnă pe el apă, apoi se face vînt, după care se
masează mîinile şi picioarele (mai puţin în mediu contaminat chimic);
– se ridică picioarele pacientului uşor peste nivelul planului capului;
–se administrează lichide reci dacă pacientul este conştient.
Profilaxia insolaţiei: consum în mod repetat de lichide cu temperatură medie, în cantităţi mici
(lichidele reci se absorb mai lent); apa se va consuma chiar dacă nu este prezentă senzaţia de sete;
adăugarea unui supliment de sare se va face doar la indicaţia personalului medical autorizat şi, ori de
cîte ori este posibil, se vor completa rezervele de apă.
Primul ajutor în caz de înec constă în combaterea insuficienţei respiratorii, executîndu-se:
– scoaterea din apă cît mai urgentă a accidentatului;
– eliberarea căilor aeriene de eventualele corpuri străine;
– efectuarea respiraţiei artificiale şi a masajului cardiac extern.
Intoxicaţiile acute sunt stări de îmbolnăvire produse accidental sau intenţionat prin
pătrunderea în organism a unei substanţe toxice.
Măsurile de prim ajutor în caz de intoxicaţii acute sunt:
– întreruperea cît mai rapidă a contactului între cel intoxicat şi toxicul respectiv;
– blocarea acţiunii toxicului şi dacă se impune luarea măsurilor de susţinere a funcţiilor vitale ale
celui intoxicat;
– tratarea leziunilor produse de toxic;
– transportul intoxicatului la cea mai apropiată instituţie medicală.
Profilaxia intoxicaţiilor acute cuprinde:
– folosirea echipamentului în cazul manipulării substanţelor toxice;
– păstrarea tuturor substanţelor periculoase şi a medicamentelor în ambalaje etichetate;
– asigurarea unei bune ventilaţii în încăperile unde se lucrează cu lichide volatile (benzină,
neofalină etc.);
– ferirea tuturor vaselor de bucătărie şi a tacîmurilor de contaminarea cu substanţe toxice
(otrăvuri pentru şoareci, şobolani, insecticide);

85
 – interzicerea consumului alimentelor care nu au aspect normal.
Intoxicaţiile acute pe cale respiratorie se recunosc după semnele intoxicaţiei: ameţeli,
dureri de cap, vărsături, palpitaţii, puls accelerat, respiraţie superficială, uneori stop cardio-respirator.
Măsurile de prim ajutor, constau în:
– scoaterea intoxicatului din atmosfera toxică sau aerisirea încăperii;
– instilaţii, 10-20 picături din soluţia de bicarbonat de sodiu 5% sau gargară cu această soluţie;
– spălarea ochilor cu ser fiziologic, ceai de muşeţel sau apă simplă;
– în caz de stop cardiac sau respirator se face masaj cardiac extern sau respiraţie artificială.
Intoxicaţiile acute pe cale digestivă se recunosc după următoarele semne: bolnavul este
palid, are ameţeli, tulburări respiratorii, puls slab; pe buze, pe mucoasa bucală se observă urme de
arsură sub forma unor pete gălbui sau albicioase.
Primul ajutor în intoxicaţiile cu substanţe bazice (amoniac, sodă caustică, salicilat de
sodiu), constă în:
– administrarea a 2-3 litri de apă caldă, lapte, sucuri de fructe sau suspensie de cărbune animal;
– după administrarea fracţionată a lichidelor menţionate anterior vom încerca provocarea de vărsături
prin atingerea fundului gîtului cu un apăsător de limbă, coadă de lingură sau cu degetele; acest gest
nu se aplică dacă:
– lichidul toxic a fost ingerat cu 2-3 ore în urmă;
– pacientul este inconştient;
– pacientul este bolnav cardiac cunoscut;
– pacientul este femeie gravidă.
Primul ajutor în intoxicaţiile cu substanţe acide (acid azotic, clorhidric, sulfuric, fenic),
constă în:
– administrarea a 2-3 litri de lapte sau apă în care au fost bătute 8-10 ouă şi s-au adăugat 1-3 linguri
de magneziu calcinat sau hidroxid de aluminiu;
– badijonarea leziunilor bucale cu soluţie de glicerină boraxată.
Interdicţii: să se producă vărsături; să se administreze carbonaţi sau bicarbonaţi care prin
degajare de CO2 destind stomacul şi favorizează perforaţiile acestuia.
Primul ajutor în intoxicaţiile cu somnifere, tranchilizante, constă în:
– eliberarea fundului gîtului de eventualele mucozităţi sau resturi alimentare provenite din vărsături;
– instituirea respiraţiei artificiale dacă este cazul;
– se interzice administrarea de substanţe cu acţiune excitantă a sistemului nervos central sau
vomitive;
– se interzice încercarea de reîncălzire a corpului cu sticle calde, termofoare.
Primul ajutor în intoxicaţiile alimentare, constă în:
– administrarea de apă călduţă 200-300 ml o dată;
– provocarea de vărsături;
– administrarea de purgative dacă au trecut 2-3 ore e la ingestia toxicului.
Primul ajutor în intoxicaţiile cu insecto-fungicide, constă în:
– recunoaşterea semnelor intoxicaţiei pe cale digestivă: greţuri, vărsături, dureri abdominale;
– recunoaşterea semnelor intoxicaţiei pe cale inhalatorie: micşorarea pupilei, dureri de
cap, transpiraţii, tuse, greutate în respiraţie, contracturi musculare, rărirea pulsului;
– recunoaşterea semnelor intoxicaţiei pe cale cutanată: transpiraţii abundente,
contractură musculară locală.
Primul ajutor în intoxicaţiile pe cale digestivă:
– administrare de apă călduţă cu 8 tablete de cărbune animal la 1 litru de apă;
– provocarea de vărsături la pacienţii conştienţi prin administrare de apă caldă sărată (3
linguriţe de sare la 1 pahar cu apă);
– administrare de purgativ salin;
– transport urgent la cea mai apropiată unitate sanitară.
Primul ajutor în intoxicaţia inhalatorie:
– scoaterea din mediul toxic, spălare cu apă şi săpun din abundenţă a corpului şi în special a
ochilor;
– eventual reanimare respiratorie şi cardiacă;

86
 – transport urgent la cea mai apropiată unitate sanitară.
Primul ajutor în intoxicaţiile pe cale cutanată:
– îndepărtarea îmbrăcămintei contaminate;
– spălarea cu apă şi săpun a tegumentelor afectate.
Primul ajutor în caz de entorse debutează cu recunoaşterea semnelor: durerea accentuată la
orice mişcare a articulaţiei afectate, deformarea şi uneori vînătaia ce se poate produce.
Măsurile de prim ajutor, constau în: imobilizare provizorie, calmarea durerii.
Primul ajutor în caz de luxaţii debutează cu recunoaşterea semnelor: deformarea regiunii, durerea,
limitarea sau chiar imposibilitatea efectuării mişcărilor articulaţiei, poziţia anormală a membrului
luxat, scurtarea sau alungirea membrului luxat.
Măsurile de prim ajutor sunt: imobilizarea regiunii, combaterea durerii, transport la cea mai apropiată
instituţie medicală.
Primul ajutor în caz de fracturi debutează cu recunoaşterea semnelor: durere puternică, deformarea
regiunii traumatizate, impotenţa funcţională a membrului afectat, scurtarea membrului afectat,
vînătaia ce apare la 2-3 zile şi uneori la distanţă de locul afectat, mobilitatea anormală într-o zonă
unde nu se găseşte în mod normal, frecătura osoasă.
Măsurile de prim ajutor: imobilizare provizorie cu ajutorul atelelor confecţionate în acest scop sau cu
mijloace improvizate (scînduri, crengi, pistol mitralieră).

Fig. 121. Imobilizarea fracturii Fig. 122. Imobilizarea fracturii

de antebraţ cu două atele de lemn de gambă în gutieră

87
Fig. 123. Imobilizarea fracturii de Fig. 124. Imobilizarea fracturii
gambă cu atelă de sîrmă situate în apropierea cotului cu ajutorul
unei atele de sîrmă îndoite în formă de „L“

Fig. 125. Solidarizarea membrului Fig. 126. Imobilizarea fracturii incomplete superior
de peretele de braţ prin aplicarea unei simple eşarfe.
cutiei toracice.

Imobilizarea provizorie la nivelul:

– claviculei – se poate face cu doi colaci de pînză răsuciţi şi legaţi la spate;
– braţului – se poate face cu 1-2 atele aplicate pe braţ, urmată de ataşarea braţului de torace;
– antebraţului – se poate face cu 1-2 atele aplicate pe antebraţ şi suspendarea antebraţului cu
o faşă legată de gît;
– membrului inferior – imobilizarea va cuprinde în întregime membrul afectat folosindu-se 2
atele aşezate pe părţile laterale ale piciorului sau o singură atelă aşezată pe faţa laterală a
piciorului afectat iar ca cea de-a doua atelă va fi folosit piciorul de partea opusă.

88
 Primul ajutor în caz de hemoragii debutează cu recunoaşterea semnelor hemoragiei
externe:
– arteriale - sîngele ţîşneşte ritmic, este oxigenat, roşu deschis la culoare;
– venoase - sîngele curge în valuri inundînd rana, este roşu închis la culoare;
– capilare - sînge roşu care musteşte la suprafaţa rănii.
Oprirea hemoragiei :
– spontană - cînd oprirea sîngerării se face de la sine;
– provizorie - cînd oprirea sîngerării este temporară prin măsurile concrete luate;
– definitivă - cînd oprirea sîngerării este definitivă prin sutura sau ligatura vasului afectat.
Hemostaza se face prin:
– compresie digitală asupra vasului pînă la aplicarea unui mijloc de compresie mai puternic
(elastic, cravată, curea, centură, faşă);
– compresie circulară: aplicabilă hemoragiilor membrelor superioare şi inferioare; cu ajutorul
garoului, care este un tub flexibil de cauciuc sau improvizat (elastic mai lat, cravată, curea,
centură, faşă); aplicarea garoului va fi însoţită de un bilet cu ora aplicării sale.
Pansarea şi învelirea părţii rănite, dacă temperatura exterioară este scăzută.
Garoul trebuie relaxat din timp în timp pentru prevenirea gangrenei şi pentru a da posibilitatea
oxigenării minimale a segmentului rănit.
În anumite situaţii compresia arterei prin flexia forţată a membrului poate înlocui aplicarea
garoului: la hemoragiile de la nivelul mîinii sau antebraţului se fixează un sul de tifon, basma, pînză
în plica cotului şi se flectează forţat antebraţul pe braţ imobilizîndu-l în această poziţie cu ajutorul
unei feşi sau a unei centuri.
La hemoragii la nivelul coapsei se aplică un sul de tifon sau de pînză la nivelul plicii inguinale
după care se flectează gamba pe coapsă şi coapsa pe abdomen, ansamblul astfel format fixîndu-se cu
ajutorul unei feşi, centuri sau chingi.
La hemoragii la nivelul piciorului şi gambei se fixează la îndoitura genunchiului un sul de tifon
şi se flectează forţat gamba pe coapsă fixînd-o în această poziţie cu o faşă.
Primul ajutor în cazul hemoragiei interne debutează cu recunoaşterea semnelor şi
simptoamelor acesteia: puls mai rapid (peste 90 pe minut), respiraţia mai frecventă, sete chinuitoare,
paloarea pielii şi a mucoaselor, ameţeală pînă la leşin, nelinişte, uneori convulsii ale muşchilor
corpului.
1
Măsurile de prim ajutor sunt: întindere pe plan orizontal cu capul mai jos decît restul corpului,
administrare de lichide uşor îndulcite şi cît se poate de reci, aşezare de pungă cu gheaţă pe abdomen
(în suspiciunea apariţiei unei hemoragii digestive).

Fig. 127. Schema principalelor

5
puncte de comprimare a vaselor
3 pentru hemostaza de scurtã duratã:
1. Artera carotidã; 2. Artera
6 subclavicularã; 3. Artera humeralã;
4. Artera radialã; 5. Artera
cubitalã; 6. Artera femuralã; 7.
89 Artera pedioasã

7
Fig. 128. Comprimarea arterei carotide Fig. 129. Comprimarea arterei
(în hemoragii la nivelul capului) subclaviculare (în hemoragii
la nivelul umărului

Fig. 130. Comprimarea arterei axilare Fig. 131. Comprimarea arterei

(în hemoragii la nivelul porţiunii humerale cu două degete (în
superioare a braţului) hemoragii la nivelul membrului
superior)

Fig. 132. Comprimarea arterei humerale Fig. 133. Comprimarea arterei

cu un singur deget femurale în plica înghinală
(în hemoragii la nivelul coapsei)

90
 Fig. 134. Comprimarea arterei femurale la Fig. 135. Comprimarea arterei pe faţa
coapsă (în hemoragii la membrului inferior). posterioară a genunchiuluinivelul poplitee(în
hemoragii la nivelul gambei )

Fig. 136. Comprimarea arterei abdominale Fig. 137. Aplicarea garoului

la nivelul ramificării în cele două artere iliace la braţ
primitive (în hemoragii situate la partea
inferioară a abdomenului)

Fig. 138. Garou cu mijloace Fig. 139. Ora aplicării garoului

improvizate la braţ se notează pe un carton

91
 Fig. 140. Garou improvizat la rădăcina coapsei

Primul ajutor în cazul înţepăturii de insecte debutează cu recunoaşterea semnelor şi

simptomelor: înroşirea locului, umflătură la locul înţepăturii, tremurături, contracţii musculare,
tulburări ale respiraţiei şi pulsului.
Primul ajutor constă în:
- eventuala extracţie a acului insectei cu o pensetă sau cu degetele, aplicarea de comprese cu
alcool sau cantităţi reduse de scrum de ţigară sau sodă de rufe; aşezarea unei pungi de gheaţă
deasupra compresei, administrarea de antinevralgic pentru calmarea durerilor.
- aplicarea unui garou deasupra locului muşcat de păianjen sau scorpion pentru a opri
înaintarea toxicului în organism.
Primul ajutor în cazul muşcăturii de şarpe debutează cu recunoaşterea semnelor şi
simptoamelor: umflătură înconjurată de pete albăstrui, apariţia după cîteva minute pînă la 2-3 ore a
durerilor de cap, a ameţelilor, a vărsăturilor, a scaunelor diareice sanguinolente, a transpiraţiilor reci,
a slăbiciunii generale, a accelerării pulsului, a scăderii tensiunii arteriale.
Primul ajutor constă în:
- aşezarea celui muşcat cu capul mai jos decît restul corpului într-o imobilitate relativă,
aşezarea unui garou deasupra muşcăturii, spălarea abundentă a zonei muşcate cu apă curată cu o
soluţie uşor antiseptică, pansarea sterilă; aplicarea facultativă de gheaţă local; administrarea pe cale
generală de ceai sau cafea.
Profilaxia muşcăturii de şarpe impune:
- recunoaşterea minuţioasă a zonei de dispunere a cortului pentru adăpostul de noapte,
verificarea atentă a aşternutului şi a echipamentului înainte de culcare;
- evitarea deplasării în zone necunoscute cu iarbă înaltă şi roci numeroase între crepuscul şi
lumină diurnă deplină;
- staţionarea temporară în zonele necunoscute cu iarbă înaltă şi cu roci între care şerpii se
pot ascunde;
- evitarea scăldatului în locuri cu specii numeroase de şerpi;
- evitarea manipulării după ucidere a şerpilor deoarece aceştia mai pot muşca reflex pînă la
30 minute de la moartea aparentă.
Primul ajutor în stările de hipotermie debutează cu recunoaşterea etapelor succesive de
instalare: iniţial somnolenţă, apatie, apoi creşterea ritmului respirator, reducerea numărului de pulsaţii
cardiace pe minut, modificarea aspectului tegumentelor din marmorate, în livide, pierderea stării de
conştienţă, rigidizarea progresivă a corpului.
Primul ajutor va urmări:
- reîncălzirea şi reanimarea (prin respiraţie artificială sau prin administrare de oxigen sub
presiune) şi transportul către o unitate sanitară;
- reîncălzirea se face întotdeauna de la exterior la interiorul organismului; ideal şi rapid s-ar
realiza prin imersiune în apă caldă a cărei temperatură va fi mărită treptat pînă la 350-450C. Această
modalitate poate fi substituită prin împachetări cu sticle cu apă caldă; nu se vor administra băuturi
calde care induc încălzirea internă în timp ce zonele periferice continuă să se răcească; nu se vor
administra medicamente activatoare ale circulaţiei şi respiraţiei, deoarece produc mobilizarea sîngelui

92
rece periferic, care va răci în continuare zona internă a organismului; nu se va bea alcool, deoarece
după o senzaţie trecătoare de confort se produce accentuarea deperdiţiei de căldură; evitarea
consumului de tutun, care reduce aportul sîngelui la nivelul pielii;
- respiraţia artificială se va face numai prin metoda gură la gură, alte metode contribuind
prin mişcările executate asupra victimei la mobilizarea sîngelui rece din periferie;
- transportul se va face în poziţie orizontală pentru a evita tulburările de circulaţie ale
sîngelui din sfera cerebrală.
Profilaxia stărilor de hipotermie constă în:
- dispunerea în straturi succesive a echipamentului, dar nu foarte strîns pentru că împiedică
circulaţia şi ventilaţia;
- utilizarea unui echipament uscat şi curat;
- protecţia corespunzătoare a capului, încălzirea feţei şi a urechilor cu ajutorul mănuşilor şi
prin exerciţii cu musculatura facială;
- purtarea unor ciorapi uscaţi şi curaţi, cei uzaţi şi umezi necesitînd să fie înlocuiţi urgent;
- purtarea unor bocanci mai largi pentru a nu împiedica circulaţia locală;
- protecţia mîinilor cu mănuşi mai largi pentru a nu strînge degetele; încălzirea mîinilor prin
introducerea lor sub învelişul protector al echipamentului; pe cît posibil evitarea contactului mîinilor
cu zăpada şi cu obiecte metalice.
- efectuarea de exerciţii uşoare cu muşchii membrelor superioare, inferioare şi ai trunchiului
care păstrează căldura internă a organismului;
- consumul complet al hranei pentru menţinerea nivelului energetic intern la organismului;
- consumul de lichide, preferabil calde, în cantităţi suficiente, deoarece deshidratarea se
poate produce şi în condiţii de hipotermie;
- interdicţia consumului de alcool care dă senzaţie trecătoare de căldură imediat după
ingestie urmată de pierdere calorică consecutivă.
Ridicarea, deplasarea, urcarea în mijlocul de transport şi transportul propriu-zis al
accidentaţilor, au o importanţă deosebită. Multe complicaţii pot apărea datorită unor greşeli comise
cu ocazia ridicării şi a transportului celor politraumatizaţi.
În timpul mobilizării accidentatul trebuie manevrat cu atenţie. Orice reacţie din partea
victimei constînd în modificarea pulsului şi ritmului respirator, accentuarea palorii trebuie să
modeleze atitudinea salvatorilor. La răniţii cu starea de conştienţă absentă trebuie sporită atenţia
pentru a se evita gesturi ce ar putea agrava tulburările funcţionale existente.
Ridicarea şi aşezarea accidentatului pe o targă sau alt mijloc improvizat de transport trebuie
făcute de către mai multe persoane care se vor aşeza la capul şi picioarele victimei. Una va introduce
braţele sub umerii victimei, alta sub bazin şi cealaltă sub picioare. Salvatorii vor ridica simultan
accidentatul cu 30-40 cm atît cît este necesar să se introducă targa dedesubt. Prin mişcări sincrone
rănitul va fi aşezat pe targă, axul cap-gît-torace-bazin fiind menţinut tot timpul în acelaşi plan.
După aşezarea pe targă se va face un nou inventar al leziunilor. Se va controla hemostaza, se
vor imobiliza eventualele fracturi şi se vor pansa rănile.
Sunt de evitat improvizaţii sau inovaţii care depăşesc cunoştinţele sanitare ale salvatorului.
Transportul cu targa se va face în poziţia orizontală, cu evitarea balansului şi a zdruncinării
rănitului.
Dacă victima a pierdut mult sînge capul îi va fi menţinut mai jos decît restul corpului; în
traumatismele toracelui capul şi pieptul vor fi aşezate mai sus. Accidentaţii care şi-au pierdut
cunoştinţa, cei cu sîngerări pe nas sau prin gură vor fi aşezaţi cu capul întors într-o parte pentru a se
evita sufocarea prin vărsături.
Dacă se suspectează o fractură a coloanei vertebrale, pentru evitarea pericolului secţiunii
măduvei spinării, salvatorii vor menţine în timpul ridicării rănitului umerii şi bazinul la acelaşi nivel;
transportul se va face pe un plan dur între perne, ghemuri de haine pentru a se evita deplasările
laterale necontrolate.
În caz de necesitate targa poate fi improvizată din două beţe solide, vergele metalice sau ţevi
care trebuie să fie mai lungi decît corpul rănitului şi se pot lega sau fixa cu frînghii trecute în opt, cu
o manta sau cu o pătură.

93
 Dacă sunt de urcat scări sau pante se va evita înclinarea excesivă a tărgii, iar pe timpul
transportului se va avea în vedere menţinerea orizontalităţii tărgii.

Fig. 141. Targă improvizată cu ajutorul unei frînghii

Fig. 142. Targă improvizată dintr-un veston

Fig. 143. Poziţia tărgii la urcarea unei scări Fig. 144. Poziţia tărgii
la coborîrea scării; bolnavul este
coborît cu picioarele înainte

Fig. 145. Trecerea unui obstacol

94
 Fig. 146. Transportul rănitului cu chinga, de către un singur
purtător (sanitar, brancardier)

Fig. 147. Transportul

a) pe ambii umeri b) în braţe c) în cîrcă d) pe un singur umăr

95
 Fig.148. Transportul pe braţe orizontal Fig.149. Transportul cu ajutorul
unui scaun

Criterii de performanţă:
- elementele igienei individuale şi sociale, măsurile de bază în prevenirea bolilor infecţioase ;
- principiile acordării primului ajutor sub formă de autoajutor şi reciproc;
- aplica bandaje cu ajutorul pachetului individual de pansament, bandajului triunghiular şi a altor
mijloace improvizate:
- aplica atele standarde şi improvizate în caz de fracturi şi leziuni ale oaselor şi articulaţiilor;
- efectua respiraţia artificială şi masajul cardiac indirect;
- îmbrăca rănitului masca antigaz;
- scoate şi transporta răniţi de pe cîmpul de luptă pe mîini, brancarde şi cu ajutorul mijloacelor
improvizate.

CAPITOLUL XI

CURS DE SUPRAVEŢUIRE

Desfăşurarea numeroaselor conflicte armate, a demonstrat de nenumărate ori că un număr

apreciabil de luptători au fost puşi în situaţia dificilă de a-şi asigura existenţa şi a duce lupta pe o
perioadă delimitată de timp, folosindu-se numai de condiţiile existente în cîmpul de luptă şi în mediul
înconjurător.

96
 Soluţionarea unor asemenea probleme pentru luptător (şi nu numai), de a-şi asigura existenţa
(hrana, odihna, protecţia împotriva intemperiilor, tratarea unor boli sau răniri ş.a.) şi de a duce lupta,
este extrem de complex pentru instruirea acestuia, deoarece de modul cum acţionează fiecare dintre
cei ajunşi într-o asemenea situaţie, depinde îndeplinirea misiunilor încredinţate sau recuperarea şi
reîncadrarea acestora în subunităţile lor (din care fac parte).
Desfăşurarea acţiunilor militare într-un ritm rapid şi pe spaţii imense, trecerea în scurt timp de
la o formă de luptă la alta, necesitatea desfăşurării unor acţiuni în adîncimea dispozitivului inamicului
sînt cîteva din trăsăturile caracteristice luptei moderne care favorizează izolarea neprevăzută a unui
luptător sau grup de luptători, de subunităţile din care fac parte.
Indiferent de împrejurările care au determinat starea de izolare, supravieţuirea într-un mediu
ostil va depinde în mare măsura de capacitatea fiecărui luptător de a folosi tehnicile de acţiune
însuşite la instruire şi adaptarea lui la condiţiile impuse de realitatea cîmpului de luptă.
Luptătorul trebuie sa acţioneze în asemenea situaţii pe cel puţin doua direcţii:
– să lupte cu sine pentru a-şi învinge teama, frica, oboseala, suferinţa, foamea şi să-şi menţină
calmul, luciditatea, echilibrul şi autocontrolul;
– să lupte cu inamicul, după ce în prealabil i-a descoperit intenţiile şi a luat masuri de
contracarare a acestuia şi (sau) să-şi menţină capacitatea de luptător.
În situaţia în care izolarea a devenit o certitudine, luptătorul desfăşoară următoarele activităţi:
– determină locul în care a fost izolat;
– studiază zona şi determină prezenţa inamicului;
– ia masuri de siguranţa nemijlocită;
– inventariază materialele (muniţiile, alimentele, echipamentul) aflate asupra sa;
– stabileşte pe zile şi ore planul de acţiune;
– identifică şi ocupă succesiv locurile de odihna (adăpostire);
– acumulează şi filtrează apa;
– acumulează, prepară şi conservă hrana;
– raţionalizează alimentele, apa şi muniţia;
– supraveghează şi acţionează pe baza misiunii primite sau deduse;
– studiază caile şi modalităţile de restabilirea legaturilor cu subunitatea şi revenirea în
dispozitivul propriu, acţionînd la momentul oportun.
Pentru oricare situaţie, succesul îndeplinirii unei asemenea misiuni este dependent de
capacitatea de autoreglare a luptătorului şi de voinţa fermă a acestuia de a supravieţui.
El trebuie să-şi facă curaj singur şi să dea sens unor expresii cum ar fi:
„Stăpîneste-ţi frica“, „Graba strica treaba“, „Foloseşte-ţi cunoştinţele sale”, „Trebuie sa
învingi, trebuie sa trăieşti“.
Pe toata durata de izolare, de la cîteva ore pînă la cîteva luni, luptătorul este obligat să rezolve
pe cont propriu atît existenţa sa (hrănirea, odihna etc.) cît şi desfăşurarea unor acţiuni de luptă care
pot să apare astfel încît să-şi menţină capacitatea de luptă.
Supraveţuirea este totalitatea acţiunilor întreprinse de un luptător pentru menţinerea pe cont
propriu a capacităţii de luptă şi a existenţei pînă la îndeplinirea misiunii şi revenirea în cadrul
subunităţii din care face parte.
Modul de asigurare a existenţei luptătorului în asemenea situaţii, are la bază o mulţime de
cunoştinţe si deprinderi specifice stării de izolare, deoarece sînt aplicate cu mult succes şi în timp de
pace de către militarii şi subunităţile de toate armele în procesul de instruire, la realizarea unor nevoi
prevăzute sau neprevăzute cum ar fi:
– amenajarea unei adăpostiri, aprinderea focului, amenajarea unui izvor, vînatul, pescuitul,
– prepararea şi conservarea diferitelor produse alimentare, acordarea primului ajutor etc.
După orientarea în teren şi determinarea locului de dispunere, luptătorul va identifica sursele de
aprovizionare din zonă şi va confecţiona adăpostul.
11.1. Adăpostul sau refugiul sînt locuri care, oferă luptătorului posibilităţi bune de protecţie
atît împotriva frigului, ploii, zăpezii, soarelui, cît şi pentru mascarea lui împotriva celor care-l
urmăresc.
Adăpostul este locul de protecţie improvizat de luptător (cortul, coliba, etc.).

97
 Refugiul este un loc de protecţie natural găsit de luptător şi care presupune un efort mic pentru
amenajare (peşteră, scobitura în stîncă sau în mal, viroaga, rîpa etc.).
11.1.1. Materialele necesare pentru amenajarea unui adăpost improvizat sînt:
– foaia de cort, pătura, sfoara, pari, ţăruşi, paie, iarba, frunze, stuf, fîn, rogoz, cetina de brad şi
alte materiale pe care luptătorul le poate acumula din zonă.
Locul in care se amenajează adăpostul trebuie căutat cu cel puţin 2 ore înainte de apusul
soarelui şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– sa fie în apropierea unei surse de apă, împrejurimile să ofere surse de hrănire şi
combustibil, iar terenul să fie uscat şi ferit de pericolul avalanşelor sau al rostogolirilor de
zăpada şi stînci;
– sa nu fie în păduri dense şi umede, unde nu pătrund razele solare sau în locuri mlăştinoase, cu
ţînţari;
– sa nu fie sub copaci sau crengi putrede, care pot distruge adăpostirea sau pot răni luptătorul;
– sa permită o buna observare circulara şi să aibă cai de acces ascunse, spre adăpostire;
– sa fie ferit de vînt şi de zăpadă viscolită;
– sa fie cît mai departe de locurile frecventate de inamic si de populaţia civila.
Pentru a ilustra varietatea de adăpostiri improvizate în condiţii diferite de teren şi anotimp,
luptătorul trebuie să cunoască metodele amenajării acestora.
11.1.2. Cortul este o adăpostire simpla şi uşor de realizat daca se dispune de foi de cort,
paraşute sau alte materiale textile.
După destinaţie şi formă, corturile pot fi clasificate astfel:
– cortul cu trei colturi pentru o persoana;
– cortul cu patru colturi pentru mai multe persoane;
– cortul de forma conica pentru mai multe persoane;
– cortul improvizat din trunchi de copaci tineri legaţi între ei şi acoperiţi cu material
impermeabil.
Cortul cu trei colturi, pentru o persoana se construieşte astfel: dintr-o prelata sau voalura de
paraşută se taie mărimea necesara pentru acoperirea cortului, plus o bucata care să servească drept
perdea pentru acoperirea intrării in cort. Pe timp răcoros se poate face focul in faţa cortului, astfel
încît căldura sa poată pătrunde în interior. Prelata sau voalura paraşutei poate fi folosită şi pentru
amenajarea culcuşului. La construirea cortului se va avea in vedere ca intrarea sa nu fie orientata spre
direcţia din care bate vîntul.
Cortul cu patru colturi, pentru mai multe persoane se construieşte, în principiu, după
regulile arătate pentru cortul în trei colţuri. Cînd se dispune de cele necesare, acest tip de cort se
construieşte din foile de cort existente în înzestrarea supraveţuitorilor.
Cortul de forma conica, pentru mai multe persoane poate fi confecţionat din voalura
paraşutei sau din alte materiale textile. În interiorul acestuia se poate face focul, cu condiţia că în
partea superioara, cortul să fie prevăzut cu un orificiu pentru ieşirea fumului. Pentru construirea
cortului se poate proceda astfel: se taie suspantele paraşutei la o depărtare de 60 cm de partea de jos a
voalurii paraşutei; in una din laturile voalurii paraşutei se creează un orificiu pentru ieşirea fumului.
Construirea cortului va începe prin legarea împreună a stîlpilor la partea superioara şi apoi prin
fixarea lor pe sol, sub forma circulara. Lungimea stîlpilor de susţinere va fi în funcţie de mărimea
voalurii paraşutei. Depărtarea lor pe sol (sub forma circulara) va depinde, de asemenea, de mărimea
materialului cu care se acoperă cortul si de numărul persoanelor care se vor adăposti.
Pentru a uşura manevrarea voalurii paraşutei pe timpul construirii cortului, unul dintre
panourile acesteia va fi tăiat de la bază pînă la vîrf. Această tăietura va constitui şi uşa de intrare in
cort. În interiorul cortului se amenajează culcuşul, din ramuri de brad sau frunze uscate, lăsînd loc şi
pentru vatra focului (daca este cazul).
Cortul improvizat din trunchiuri de copaci tineri legaţi între ei şi acoperiţi cu material
impermeabil poate fi construit intr-un timp scurt, daca se găsesc copaci mici şi tineri în locul de
staţionare şi dacă se dispune de material impermeabil. După alegerea locului pentru cort se curăţă
ramurile copacilor, se îndoaie vîrfurile unul spre celalalt şi se leagă cu sfoara (sîrmă), doi cîte doi,
sub forma de boltă. Peste scheletul rezultat se aşează materialul impermeabil avut la dispoziţie.

98
 11.2. Procedee privind pregătirea, aprinderea si menţinerea focului
Focul este elementul esenţial si indispensabil omului pentru încălzire, uscarea echipamentului,
semnalizare, pregătirea hranei, purificarea apei prin fierbere şi de care
depinde în mare măsură supraveţuirea sa. Timpul de supraveţuire creşte sau descreşte în funcţie de
abilitatea luptătorului pentru acomodarea şi asigurarea sa cu strictul necesar existenţei. În asemenea
condiţii se impune ca luptătorul sa cunoască bine procedeele de pregătire, aprindere şi menţinere a
focului precum si mijloacele care pot fi folosite ca surse de foc. De asemenea trebuie sa ştie:
– să aleagă şi să amenajeze o vatra pentru foc, în funcţie de posibilităţi şi destinaţia acesteia;
– să aprindă şi să menţină focul în locuri ferite de vederea inamicului;
– să evite incendiul prin eliminarea surselor de foc în locurile de staţionare;
– să transporte focul dintr-un loc in altul, atunci cînd situaţia impune.
In funcţie de loc, forma, destinaţie şi durată, focurile pot fi: în soba improvizata, în groapa sau
în şanţ, între pietre, vînătoresc, tip stea, haiducesc ş.a.
11.2.1. Focul in soba improvizată
Se decupează în partea superioara a unui bidon metalic o uşă de aproximativ 20 cm lungime şi
15 cm lăţime pentru vatra focului.
În scopul intensificării arderii, în peretele lateral al bidonului, opus direcţiei din care bate
vîntul, se decupează un orificiu cu diametrul de 10 cm.
Lemnele se aşează sub forma de con sau în cruce pe vatra focului. După aprinderea
combustibilului lemnos, se urmăreşte întreţinerea arderii, corespunzător nevoilor.
Acest tip de foc prezintă avantajul că poate fi protejat şi menţinut o perioada mare de timp.
11.2.2. Focul in groapa sau în şanţ
Se sapa o groapă cu diametrul de 15 cm şi adîncimea de 25-30 cm. In direcţia vîntului, la
aproximativ 40-60 cm de prima groapa, se sapă un horn („gura de aerisire“), care se uneşte printrun
tunel cu vatra focului.
Se utilizează drept combustibil numai ramurile uscate, iar focul se menţine cu flacăra scăzută.
Focul în şanţ, presupune a se săpa în pămînt o cruce cu lăţimea de 30 cm. În centrul crucii se
aşează un şumuiag mare de iarbă uscată, deasupra căruia se pun lemnele (surcelele) sub forma de
piramida. După aprindere, focul este activat de aerul care pătrunde prin şanţurile decupate în pămînt.
11.2.3. Focul intre pietre
Vatra focului poate fi amenajata in anumite situaţii si intre pietre, care, servind drept paravan,
pot asigura prin încălzire o cantitate mai mare de căldura, chiar si cu combustibil puţin.
Avantajele acestui fel de foc constau in posibilitatea dirijării căldurii şi a menţinerii acesteia (şi
după stingere), ca urmare a radierii produse de pietrele supraîncălzite.
11.2.4. Focul vînătoresc
Spre deosebire de alte tipuri de focuri, focul vînătoresc este indicat sa se facă numai în situaţiile
cînd condiţiile concrete permit sa se realizeze o buna mascare a locului respectiv si cînd se dispune
din abundenta de combustibil lemnos. De asemenea atunci cînd se supraveţuieşte în grup.
Aranjarea combustibilului lemnos se face în felul următor: se aşează pe sol doua bucăţi de lemn
mai gros, la depărtarea de 40-50 cm unul de altul; intre acestea se aşează combustibilul de aprindere
(aşchii, paie etc.), iar peste el se aşează, în formă de cruce, bucăţi de lemn mai gros, ale căror capete
sa se sprijine pe trunchiurile copacilor aşezaţi pe vatra (sol).
Focul se aprinde în partea cea mai apropiata de sol, pentru a asigura ardere completa şi
uniformă a combustibilului.
11.2.5. Focul tip stea
Forma de stea a focului rezultă din aşezarea a 6-7 bucăţi de lemn uscat, cu un capăt în centrul
vetrei focului, iar cu celalalt spre exteriorul acesteia.
Pe măsura ce capetele aflate pe vatra focului au ars, tăciunii sînt împinşi pe vatră pînă la arderea
completă.
Acest fel de foc se recomanda a fi cel mai frecvent utilizat de supraveţuitori, deoarece are un
consum de combustibil mai mic şi asigură o căldura suficientă pentru încălzirea adăpostirii şi pentru
preparatul hranei.
11.2.6. Focul haiducesc

99
 Acest tip de foc constă în aranjarea lemnelor sub formă de piramidă, arderea făcîndu-se din
centrul bazei spre exterior şi în sus.
Pentru focul haiducesc este necesar în general o cantitate mai mare de combustibil şi el se
practică in situaţiile cînd supraveţuitorul se afla in zone muntoase şi cu păduri, cînd, nu exista
pericolul de a fi descoperit de către inamic.
Focul haiducesc poate servi pentru încălzirea, prepararea hranei şi semnalizarea
avioanelor (elicopterelor) proprii asupra prezentei supraveţuitorului sau a grupului de supraveţuitori.
In acţiunile sale, luptătorul va alege de fiecare data felul focului pe care
doreşte sa-l facă, funcţie de care, va stabili vatra focului şi va ţine cont de următoarele:
– situaţia, locul şi timpul de folosire a focului;
– materialele de aprindere şi combustibilul disponibil;
– destinaţia focului (căldură, mîncare etc.);
– sa fie aşezat intr-un loc convenabil în adăpost şi să fie aparat de vînt.
11.2.7. Pregătirea focului consta în acumulezarea materialelor care au proprietatea de a arde.
Aceste materiale se numesc combustibili şi cele mai reprezentative sînt: lemnul,
cărbunii, iarba uscata, titeiul si derivatele lui, coaja copacilor, grăsimea animalelor, iarba, bălegarul
uscat al animalelor, hîrtia, anvelope uscate, deşeuri textile etc.
11.2.8. Aprinderea focului se poate face cu ajutorul mijloacelor clasice (chibrit, brichetă), cu
ajutorul mijloacelor improvizate (lentile de lupa, ochelari sau binoclu) interpuse între soare şi sursă
cu ajutorul unei scîntei electrice produse de un acumulator sau cu ajutorul materialelor dure şi prin
frecarea lemnelor uscate.
11.2.9. Păstrarea focului se poate face timp îndelungat daca se iau masuri de încetinire a
arderii, iar vatra focului este aşezată intr-un loc ferit de curenţii de aer. Daca focul nu mai este
necesar o perioada de timp, jeraticul va fi adunat si acoperit cu un strat de cenuşă şi apoi cu puţin
pămînt, unde va fi păstrat în bune condiţii şi folosit de cîte ori va fi nevoie.
11.2.10. Transportul focului se face, de regula, sub forma de jar, intr-un vas de pămînt sau
metal, căruia i se fac cîteva orificii pentru pătrunderea aerului şi menţinerea cărbunilor în stare
incandescenta.
11.3. Acumularea, filtrarea, păstrarea si transportul apei
Apa constituie una din necesităţile imperioase şi indispensabile vieţii. Omul nu poate trai fără
apa decît cîteva zile.
În condiţiile de izolare, în zone lipsite de apă sau cînd aceasta este greu de acumulat, consumul
trebuie să se facă raţional, deoarece lipsa apei un timp îndelungat poate pune în pericol viaţa
luptătorilor.
11.3.1. Consumarea raţională a apei presupune:
– apa să fie băută sistematic, aşteptînd apariţia dorinţei de sete;
– servitul apei trebuie să se facă în cantităţi mici şi la intervale regulate.
11.3. 2. In acelaşi timp, se interzice:
– consumul băuturilor alcoolice de orice fel;
– folosirea apei de mare ca urmare a concentraţiei de sare care poate dauna organismului.
Luptătorul poate folosi toate sursele de apă descoperite, atît pentru satisfacerea nevoilor
imediate, cît şi pentru asigurarea unei rezerve de apă. El trebuie să evite transpiraţia abundenţă, fapt
pentru care pe timpul deplasării sau a staţionări la soare, va trebui să-şi acopere capul şi pe cît posibil
să poarte haine de culoare deschisa; să stea cît mai mult la umbră pe timpul zilei. Pe căldură mare,
deplasarea trebuie să se execute încet şi fără agitaţie pentru a evita transpiraţia şi consumul unei
cantităţi mari de apă. Cînd se dispune de apă suficientă, ea poate fi consumată atît cît este necesar ca
luptătorul să-şi poată menţine sănătatea şi condiţia fizică.
Acumularea apei se poate face din surse existente la suprafaţa solului (fluvii, rîuri, izvoare,
lacuri ş.a.) din sursele subterane (fîntîni) din diferite gropi amenajate de luptător şi din zăpadă,
gheată, rouă, plante, fructe etc.
Pentru consumarea apei din sursele existente la suprafaţa solului se va ţine seama de
următoarele reguli:

100
 – apa va fi folosită din sursele folosite şi de populaţia locală şi numai în lipsa acestora va fi
folosită apa din locurile de unde se adapă animalele domestice sau sălbatice;
– înainte de a fi consumată, apa trebuie să fie filtrată prin mijloace improvizate (tifon, vata etc.)
iar dacă nu exista certitudinea că este potabila, ea se va fierbe;
– apa din bălţi, lacuri, etc. se va consuma numai după ce a fost filtrată, decontaminată sau fiartă.
Acumularea apei din surse subterane se face în principiu după următorii indici:
– terenul să fie cu iarbă verde şi deasă;
– locul să fie sub pantă;
– să existe plante sau copaci;
– sa existe semne ca pe timp de ploaie, locul este un izvor, de unde se formează un pîrîiaş.
Luptătorul care acţionează izolat va acumula apa subterană, de regulă, prin săparea unei gropi,
în locurile în care se întrevede prezenţa acesteia.
Alte surse de aprovizionare cu apă pot fi: apa din gheată şi din zăpadă, apa de ploaie, apa din
plante, apa din rouă ş.a.
Filtrarea apei reprezintă îndepărtarea impurităţilor, a insectelor şi a bacteriilor existente în
aceasta. Ea se poate realiza atît prin filtre speciale sau improvizate (simple sau complexe) cît şi prin
fierbere. Filtrele simple pot fi confecţionate din materiale textile iar cele complexe se compun din
mai multe materiale aşezate într-un recipient într-o anumită succesiune, cum ar fi: pietriş, nisip, vată,
cărbuni din lemn, material textil şi din nou, nisip, pietriş şi material textil. Înainte de consumare, apa
va fi lăsata să se liniştească aproximativ 60 de minute, pentru a se depune eventualele impurităţi iar
daca exista posibilităţi se va fierbe.
Păstrarea şi transportul apei în raioane fără surse de apa, este o problemă dificila, mai ales daca
se staţionează timp îndelungat.
Luptătorul poate transporta apa atît cu mijloace uzuale (bidoane, sticle, burdufuri ş.a.), cît şi cu
mijloace improvizate, (cutii de conserve, saci din material plastic, foi de cort şi chiar confecţionate
din fructe, cum sînt dovleceii, pepenii etc.).
11.4. Acumularea, pregătirea şi conservarea hranei.
În condiţii de izolare luptătorul se poate găsi de multe ori în situaţii în care sa nu dispună de
alimente în cantitatea necesară unei hrăniri normale. În aceste situaţii hrănirea trebuie combinată atît
cu alimente preparate, existente asupra sa, cît şi folosind diferite plante comestibile existente în zonă,
vînat sau pescuit. Acumularea hranei vegetala sau animala din zona, depinde de natura regiunii
(relief, clima, timp) si de alţi factori care favorizează creşterea şi popularea acesteia cu astfel de
plante şi animale.
De regula, plantele sînt mai răspîndite decît animalele, fapt pentru care luptătorul trebuie să
pună pe primul plan plantele avînd în vedere că acestea asigură organismului vitaminele necesare.
Plantele care pot fi folosite în hrănire sînt cultivate sau sălbatice.
Plantele cultivate, sînt în general bine cunoscute si constituie surse bogate de hrana, putînd fi
consumate atît crude cît şi preparate sau uscate. Dintre acestea fac parte: cartofii, sfecla, varza,
mazărea, ardeii, roşiile, morcovii, castraveţii, ridichile etc.
În ceea ce priveşte plantele sălbatice, luptătorul trebuie să posede un minimum de cunoştinţe
pentru a face deosebirea între plantele comestibile şi cele toxice. Astfel, cele mai obişnuite
rădăcinoase şi buruieni comestibile, ce pot fi întîlnite frecvent sînt: chimenul, cicoarea, păpădia,
pastîrnacul, ţîta caprei etc. şi fructe ca: jirul, fragii, murele, merele sălbatice, căpşunile, alunele,
perele, prunele, cireşele, afinele, ghinda, fructe de soc ş.a.
O alta sursa de hrana în condiţii de izolare o constituie ciupercile. Ciupercile sînt plante care fac
parte din principalele încrengături ale regnului vegetal, cuprinzînd specii variate si numeroase. Din
cele cîteva sute de ciuperci sălbatice, aproximativ 98% sînt comestibile.
Cele mai obişnuite specii de ciuperci comestibile sînt: mînătărcile, trufele, ciupercile sub forma
de gogoşi de culoare alba sau cafenie, bureţii spongioşi s.a.
Exista si ciuperci care conţin otrăvuri puternice si care pot provoca moartea celui care le
consuma, fapt pentru care trebuie ca luptătorul sa fie foarte prudent.

101
 Spre deosebire de hrana vegetală, alimentele de origine animală ridica mai multe greutăţi in
ceea ce priveşte acumularea ei. Astfel in condiţii de supraveţuire, luptătorul trebuie să ştie că orice
vietate poate constitui o posibilă sursă de hrană.
O categorisire a vieţuitoarelor şi a mijloacelor uzuale de prindere a acestora ar putea fi
următoarea:
– mamifere comestibile: iepurele, căprioara, mistreţul, cerbul, capra sălbatică, şobolanul,
şoarecele etc.; mijloacele de prindere: laţul, plasa sau prin împuşcare etc.;
– păsări: fazanul, raţa, mierla, ciocîrlia, găina, porumbelul sălbatic etc.; pot fi prinse cu laţuri,
sau cu ajutorul capcanelor iar la nevoie, prin împuşcare etc.;
– peştii şi crustaceele de tot felul, moluştele, broaştele si reptilele; pot fi prinse cu undita, plasa,
năvodul, cu mîna etc.
11.5. Pregătirea şi conservarea hranei.
11.5.1. Pregătirea şi conservarea alimentelor de origine animală depind în primul rînd de
anotimpul în care se face acest lucru. În acest sens, iarna, aceste activităţi sînt mai simplu de executat
datorită temperaturii scăzute la care, aceste alimente pot fi păstrate o perioada mai îndelungată. Pe
timp de vară însă, datorită temperaturilor ridicate şi a insectelor, carnea este în pericol de alterare în
cîteva ore, situaţii în care prepararea şi conservarea acestora este o sarcină de prima necesitate.
Scopul pregătirii alimentelor este de a le asigura o păstrare mai îndelungată de a le face mai gustoase,
mai uşor digerabile şi de a distruge bacteriile, paraziţii şi toxinele care pot produce îmbolnăviri.
Principalele metode prin care pot fi pregătite alimentele de origine animală sînt fierberea şi frigerea
acestora.
11.5.2. Pregătirea alimentelor de origine vegetală se face cu scopul de a le face mai gustoase, mai
uşor digerabile şi de a distruge bacteriile şi toxinele care pot produce îmbolnăviri.
Consumul se recomandă să se facă spre sfîrşitul verii şi toamna întrucît rădăcinile plantelor devin
comestibile după ce florile s-au scuturat.
Rizomii şi tuberculii se consumă copţi, prăjiţi sau fierţi, deoarece unii sînt toxici şi greu digerabili în
stare crudă.
Fructele şi bacele se consumă de obicei crude însă grăunţele şi fructele cu coajă tare se coc şi se
folosesc după curăţare.
De la muguri, frunze şi mlădiţe vor fi alese numai acele părţi care au culoarea verde pal.
Cu excepţia plantelor care se consumă crude şi în salate (untişor, măcriş, păpădie) toate celelalte se
fierb în mai multe ape pentru a înlătura aciditatea sau amăreala.
Ciupercile deşi pot fi consumate în buna parte în forma crudă, este recomandabil ca în majoritatea
cazurilor să fie prăjite sau coapte, pentru a evita îmbolnăvirile.
Pîinea, în situaţiile în care nu poate fi acumulată, poate fi pregătită în condiţii de campanie în
cuptoare, gropi încălzite, sau în vetrele focurilor etc.
11.5.3. Conservarea improvizată a cărnurilor se poate face prin diferite procedee, cum ar fi:
uscare, îngheţare, afumare, sărare etc.
Toate alimentele, indiferent de originea lor, trebuie să fie păstrate pe cît posibil la rece. Ca loc de
păstrare poate servi o groapă în pămînt, iar pe timp de iarnă pot fi păstrate în zăpadă sau în gheaţă.
11.5.4. Conservarea alimentelor de origine vegetală se face foarte bine în bordee improvizate,
aerisite şi uscate. Plantele se usucă la soare, la aer, la vînt, la foc sau cu ajutorul fumului cald.
Fructele pot fi păstrate timp îndelungat dacă sînt uscate şi tăiate în felii subţiri.
Ciupercile, dacă se usucă, pot fi păstrate mai mult timp.
11.6. Acordarea primului ajutor sau autoajutorul.
Absenţa unor facilităţi sanitar – farmaceutice normale în cîmpul tactic, acţiunea vătămătoare a
microbilor, toxinelor, substanţelor chimice şi a altor factori nefavorabili în condiţii de izolare a
luptătorului pot să producă treptat (în cazul în care nu se iau măsuri) slăbirea organismului şi
micşorarea capacităţii sale de rezistenta.
În acest caz, luptătorul trebuie sa cunoască tehnicile, procedeele şi masurile igienice şi profilactice
care să-i asigure verificarea stării de sănătate. De o mare importanţă sînt tehnicile şi cunoştinţele
privind acordarea primului ajutor sau autoajutorului în tratarea unor afecţiuni provocate de căldură şi
ger, tratarea rănilor şi oprirea hemoragiilor, intervenţia rapidă în cazul muşcăturilor şi înţepăturilor

102
veninoase etc. Lipsa de medicamente va trebui înlocuită cu întrebuinţarea plantelor medicinale iar
instrumentele medicale înlocuite cu mijloace avute la îndemînă (cuţit, ac de cusut, aţă etc.).
11.7. Luptă in condiţii de izolare
Luptă în condiţii de izolare reprezintă ansamblul de acţiuni desfăşurate pe o perioadă de timp
variabilă în mod organizat, deschis sau în ascuns de către luptători, grupuri de luptători sau de
subunităţi constituite, împotriva inamicului, intr-un raion limitat geografic sau tactic, cuprins atît pe
teritoriul naţional vremelnic ocupat de acesta cît şi pe teritoriul liber.
Particularităţile generale ale izolării date de lipsa legaturilor de orice fel, separarea spaţială faţă de
structurile organice de bază, lipsa sprijinului eşalonului superior impun mai mult ca oricînd,
manifestarea iniţiativei fiecărui luptător în parte care se confruntă cu asemenea situaţii.
Izolarea reprezintă o stare de separare, de despărţire a luptătorului (a grupului de luptători) de
subunităţile proprii, posibil să apară în cîmpul tactic, în toate formele şi acţiunile de luptă şi în orice
moment.
Aceste situaţii sînt posibile pentru luptătorii din toate armele şi specialităţile şi în mod deosebit
pentru cei care, prin specific îndeplinesc misiuni cu caracter de independenta, cum sînt: cercetaşii,
agenţii de legătura, transmisioniştii, aviatorii, marinarii, vînătorii de munte ş.a.
Situaţiile cele mai frecvente în care luptătorul sau grupul de luptători pot fi despărţiţi de subunităţile
organice, sînt următoarele:
– în aparare:
– pe timpul menţinerii unor forme de teren dominante, zone sau raioane importante pentru stabilitatea
apararii;
– în apărarea unui obiectiv important;
– în urma executării unor acţiuni de hărţuire (ambuscade, incursiuni, atacuri de scurta durata etc.),
sau desfăşurării ripostelor ofensive (contraatacurilor).
– în ofensiva pe timpul acţiunilor desantului aerian, detaşamentelor înaintate şi a detaşamentelor de
întoarcere;
– în luptă de întîlnire ca urmare a desfăşurării nefavorabile a acţiunilor.
Asimetria dintre forţele inamicului şi forţele proprii, în situaţii de izolare, va răsturna multe din
schemele acţiunilor militare clasice, întrucît acţiunea acestora are un caracter de independenţă, de
„vînătoare liberă“, pe o arie întinsă şi asupra mai multor obiective, astfel încît, inamicul să nu-şi
poată da seama de valoarea reală a forţelor noastre.
Unul din factorii care va contribui substanţial la succesul acţiunilor luptătorului îl constituie
diversitatea formelor şi procedeelor de luptă, posibil a fi întrebuinţate de acesta.
Dintre tehnicile şi procedeele de acţiune pe care luptătorul le poate executa în condiţii de izolare sînt:
cercetarea, observarea şi ascultarea, pîndă, atacul de scurtă durată, capturarea de militari şi prizonieri,
interogarea prizonierilor, culegerea datelor de la populaţia locala, distrugeri de tot felul asupra unor
obiective ale inamicului etc. Luptătorul contribuie în cadrul grupurilor de luptători şi la alte procedee
cum sînt: ambuscada, incursiunea, raidul, capcana, supravegherea inamicului ş.a.
In situaţia in care luptătorul se găseşte izolat intr-o anumita zona şi nu a fost descoperit de inamic,
acesta trebuie să se folosească de orice tehnică sau procedeu cunoscut, să acţioneze liber şi să se
adapteze la situaţiile impuse de cîmpul de luptă, pînă la atingerea scopului propus şi luarea legăturii
cu subunitatea căreia îi aparţine.
Pentru situaţia in care luptătorul este dependent de prezenta inamicului, acesta trebuie să-şi ia masuri
de mascare şi asigurare pentru a nu fi descoperit şi demascat. Ulterior, cînd acţiunile ce se desfăşoară
permit, luptătorul se desprinde de inamic, ca apoi să se regrupeze în zone care să-i garanteze
siguranţa şi adăpostirea pentru o perioada mai mică sau mai mare de timp, în funcţie de situaţia
existentă. La restabilirea legăturii cu comandantul de subunitate, acţiunile luptătorului vor fi precizate
şi decise de acesta, pînă la ajungerea în cadrul subunităţii (organice) din care face parte.
În principiu, orice luptător trebuie să ştie că indiferent de tehnică sau procedeul de acţiune adoptat şi
de spaţiul în care au loc, angajarea unei lupte de lungă durată cu inamicul nu este indicată, deoarece
şansele de a rezista sînt mici.

103
Dificultăţile pe care le implică îndeplinirea unor astfel de misiuni de luptă, pot fi suportate şi depăşite
numai de luptătorii bine pregătiţi, capabili sa-şi înfrîngă frica, teama şi în general, trăirile pe care le
provoacă izolarea, fie ea şi temporară.

Criterii de performanţă:
- respectarea algoritmului activităţilor ce trebuie să se execute de către luptător în condiţii de izolare;
- cunoaşterea a cel puţin trei procedee de acumulare, pregătire (conservare) a hranei, de filtrare şi
folosire a apei şi de producere a focului;
- cunoaşterea a cel puţin trei procedee de construire a adăposturilor individuale folosind materialele
din zonă şi din dotare;
- ducerea traiului şi luptei în condiţii de izolare (supraveţuire) timp de trei zile.

ANEXA Nr. 1

Schema sectorului de observare (o variantă)

104
105
 ANEXA Nr. 2

Registru de observare al postului de observare

Nr. _____ (se trece numărul postului, ex. 3)

1. Data începerii observării (se trece data şi ora, ex.: 07.08.09 07.30)
2. Data încetării observării (se trece data şi ora, ex.: 09.08.09 11.00)
3. Misiunea postului de observare: (ex.: să observe obiectivele, activităţile şi acţiunile de luptă ale
inamicului în sectorul: zona împrejmuită – localitatea Cimişeni)
4. Indicative telefonice, radio:
 postul de observare nr. 3 (ex.: Taur – 03)
 eşalonul superior (ex.: Vultur 06)
5. Rezultatele observării:

Unde s-a observat

Cui şi cînd s-a
Data şi ora (locul faţă de reper sau Ce s-a observat
raportat
coordonatele pe hartă)

Reper 3 stînga 100 m Comandantului de

07.08.09 Un T.A.B. care a fost
- x... pluton
08.50 tractat din amplasament
- y... 08.55
Comandantului de
07.08.09 Se execută amenajări
Între reper 1 şi reper 2 pluton
10.10 genistice
10.20
Un grup de militari în Comandantului de
07.08.09 Reper 2 mai departe 300
deplasare spre pluton
11.30 m
localitatea Cimişeni 11.35
etc.

Am predat serviciul în cadrul postului de observare nr. 3 la (data, ora, ex.: 08.08.09 – 21.30)
soldat .....Semnătura....Valeriu CÎRLIG

Am primit serviciul în cadrul postului de observare nr. 3 la (data, ora, ex.: 08.08.09 – 21.30)
caporal....Semnătura …Andrei URSU

106