Criminologia în sistemul

științelor și conexiunile sale.

 Originile Criminologiei

 Termenul de Criminologie este un cuvânt compus, provenind din latinescul "Crimen" - crimă şi
grecescul "logos" - ştiinţă. El a fost folosit pentru prima dată în lucrările sale, de antropologul
francez Paul Topinard, însă el s-a răspândit şi generalizat după anul 1885 când juristul italian
Rafaele Garofalo şi-a publicat lucrarea sa intitulată "Criminologia". (Stănoiu, p. 4, 2000)
 Data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, ca şi în cazul altor discipline sociale, nu poate fi
precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul
militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe,
recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare
Baccaria (1738-1794), prin importanţa lucrării sale "Dei delitti e dellepene " (Despre
infracţiuni şi pedepse) apărută în anul 1764.
 Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.J. Rousseau
(1712-1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau
justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului "divin" (inchizitorial) şi în
favoarea dreptului "natural", în virtutea căruia toţi oamenii să fie egali în faţă legii.
Interesul său privind raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia
făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie idei
esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare în
criminologie.
DEFINIREA CRIMINOLOGIEI

 În criminologie se spune că există atâtea definiţii ale criminologiei câţi criminologi sunt. Din
totalitatea de definiţii existente cea mai verosimilă este cea a lui R. Gassin care susţinea că
criminologia este „ştiinţa care studiază factorii şi procesul de realizare a conduitei
infracţionale şi care determină, plecând de la factorii şi procesul infracţional, cele mai bune
mijloace de luptă pentru a stăpâni sau pe cât posibil să reducă răul social cauzat de
infracţiune.” (Sergiu Bogdan, p. 8, 2009)

 Criminologie = anasamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupa pe de-e parte de

studiul fenomenului criminal urmărind cunoașterea acestuia , iar pe de alta parte de
evaluarea practicii anticriminale în scopul optimizarii ei.
CLASIFICAREA CRIMINOLOGIEI

 Criminologia generală este acea ramură a criminologiei, care studiază fenomenul

criminalităţii în ansamblul său, crima, criminalul, cauze ale criminalităţii, soluţii de
combatere a criminalităţii, fiind principala ramură a criminologie dar şi o ramură de
sinteză. În general în facultăţile de drept se studiază criminologia generală. (Dolgovoi,
p.6, 1997)

 Criminologia teoretică este acea ramură a criminologiei care studiază teoretic şi mai
puţin aplicativ explicarea acţiunii infracţionale. (Dolgovoi, p.6, 1997)
 Criminologia specială se ocupă cu studiul unor părţi sau sectoare de criminalitate
(criminalitatea minorilor, crima organizată etc.). (Dolgovoi, p.6,1997)

 Criminologia clinică este o ramură de ştiinţă aplicativă, asemănătoare cu medicina

clinică, având misiunea de a efectua examene complexe ale unui singur criminal, în
urma căruia pune un diagnostic privind cauza comiterii infracţiunii şi apoi face o
estimare asupra conduitei viitoare a criminalului respectiv. (Dolgovoi, p.6,1997)
 Criminologia aplicată este acea ramură care se ocupă în principal de studiul ştiinţific
al mijloacelor de luptă contra delincvenţei. ( mijloace juridice sau empirice)

 Criminologia etiologică este acea ramură a criminologiei care se ocupă de studierea

cauzelor, condiţiilor sau factorilor care determină sau care favorizează fenomenul
criminal (explicaţii biologice, sociologice, psihologice sau multifactoriale). (Pintea,
Pintea, Bălănescu, p.19, 2006)

 Criminologia dinamică este acea ramură a criminologiei teoretice care se ocupă cu

studierea fenomenului criminal din punctul de vedere al mecanismelor şi proceselor
care însoţesc trecerea la actul criminal. (Pintea, Pintea, Bălănescu, p.19, 2006)
 Criminologia empirică este acea ramură a criminologiei care foloseşte metoda
empirică de cercetare a fenomenului infracţional, fără a se lăsa influenţată de teoriile
criminologice ale comportamentului infracţional în general. Ea studiază faptul, ceea ce
este, nu ceea ce ar putea să fie (de exemplu costată că într-un anumit loc este o
problemă legată de consumul de droguri şi atunci analizează fenomenul faptic şi
propune soluţii fără a se lăsa influenţată de teoriile criminologice care ar explica acel
comportament). (Dolgovoi, p.32, 1997)
 Criminologia restaurativă este acea ramură a criminologie în care victima devine un
actor important şi care se concentrează pe repunerea lucrurilor în situaţia anterioară
comiterii infracţiunii, în măsura în care mai este posibil, atât în ceea ce-l priveşte pe
autor cât şi pe victimă (medierea între autor şi victimă, sancţiuni alternative, etc.)
(Dolgovoi, p.32, 1997)
Primele explicații cu privire la fenomenul criminal

 
 Beccaria - precursor al gandirii criminologice.

 C. Beccaria a fost considerat părintele dreptului penal modern. Opera sa în domeniul

dreptului penal constă într-o lucrare de mici proporții “Despre delicte și pedepse”
(1764).

 Cartea a avut un mare succes si de aceea a fost tradusa in mai multe limbi. Beccaria isi
fundamenteaza ideile referitoare la transformarile care trebuie sa aiba loc in sistemul
penal.

 Ideile exprimate au stat la baza Declaratiei dreptului omului si cetățeanului (1789) care
au demarat un sistem juridic penal anacronic și au fixat bazele unui sistem penal
modern, multe din principiile afirmate atunci fiind valabile și astazi.
 Principalele idei din opera lui Beccaria
 

 1. Codificarea riguroasa a delictelor și pedepselor .  

Necesitatea elaborarii unui cod de legi scrise, clare și accesibile.

“Nu poate fi limitat cetățeanul în drepturile sale decât prin voința legii”. Tot Beccaria susținea
că indivizii trebuie protejați împotriva abuzului de puteri. Cetățenii trebuie să cunoască ceea ce
este permis și ceea ce este interzis, de aceea trebuie elaborate legi scrise clare și accesibile care
să stopeze abuzurile magistraților.
 2. Justificarea pedepselor prin caracterul lor retributiv, descurajant și util pentru
păstrarea ordinii sociale .

 Pedeapsa se întemeia pe liberul arbitru, să constituie o justa răsplata pentru delict și să fie
proporțională cu acesta.
 

 3. Necesitatea aplicării unor pedepse moderate dar certe și prompte .

Se aplicau atunci pedepse barbare. Însă în opinia lui Beccaria “violența pedepselor e contagioasă
și determină creșterea violenței în comportamentul cetățenilor. Sălbaticia pedepselor e inumană,
inutilă întrucât un rol preventiv îl cere nu cruzimea pedepsei ci siguranța și promptitudinea
aplicării ei.
 4. Desființarea pedepsei cu moartea .

Beccaria este primul care pune sub semnul întrebarii dreptul de a recurge la pedeapsa cu moartea și
este primul care propune abolirea ei.

Beccaria admite ca sunt 2 exceptii :

- în perioadele de anarhie, când o persoana ar putea reprezenta un pericol pentru siguranța statului
chiar când ar fi lipsită de libertatea sa.

- împiedicarea savârșirii unor noi crime nu ar fi posibilă decât prin eliminarea faptuitorului.
 5. Introducerea sistemului acuzatorial și procedura penală.

Procedura penală se baza pe un sistem inchizitorial (probele erau secrete).

Însă Beccaria propune “necesitatea ca judecata și probele sa fie publice”

Nu e de acord cu procedurile secrete și e impotriva delațiunii, împotriva procedurii prin care

inculpatul era obligat să depună un jurământ.
 6. Desființarea torturii ca mijloc de anchetă.

În opinia lui Beccaria tortura este un mijloc de a-i condamna pe cei slabi și de a-i achita pe
scelerații robusti. (criminalii, înfăptuitorii)

 7. Necesitatea prevenirii delictelor.

Accentul pe care il pune pe prevenție “e mai ușor sa previi decât să pedepsești “

Funcţiile criminologiei

Opiniile teoretice cu privire la obiectul şi scopul criminologiei se regăsesc şi în concepţiile despre

funcţiile acesteia. Astfel, cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţio­nale considera că
aceasta are următoarele funcţii: descriptivă, explicativă, predictivă şi profilactică.

 Funcţia descriptivă – constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul criminalităţii de

pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp; cunoaşterea tipologiei criminalităţii în
funcţie de:

 genurile de criminalitate (criminalitatea violentă, criminalitatea organizată din domeniul

economico-financiar, criminalitatea juvenilă, corupţie etc.);

 vârsta autorilor (minori, tineri, adolescenţi, vârstnici);

 locul săvârşirii (urban, rural, zona de frontieră etc.).

Funcţia descriptivă utilizează concepte operaţionale cum sunt: mediul, terenul, personalitatea şi actul.
 Conceptul de mediu vizează: mediul natural (fizic sau geografic); mediul social (factori
culturali, istorici, tradiţionali, instituţionali etc.) şi mediul personal sau psihosocial (climatul
familial, relaţiile dintre oameni, mediul ocazional-şcolar, profesional, mediul ales sau acceptat
(anturajul) sau mediul impus (militar, penitenciar etc.).

Al doilea concept terenul este folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin

bioconstituţional al individului (ereditate, mutaţii genetice, congenitalul şi constituţionalul).
Personalitatea, semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială. Chiar
dacă individul se adaptează la mediul social, nu înseamnă că este în totalitate de acord cu
acesta. Un dezacord există întotdeauna şi el poate evalua până la inadaptare şi conflict.

Situaţia premisă, reprezintă ansamblul de împrejurări obiective şi subiective care precede

actul criminal, în care este implicată personalitatea individului.

Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.

 Funcţia explicativă

H.Manenheim, consideră că faptele nu au nici un înţeles fără interpretare, evaluare şi o

înţelegere generală. Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină sau favorizează
fenomenul infracţional, reprezintă scopul cercetării criminologice. Funcţia explicativă operează
cu concepte operaţionale cum sunt: cauza, condiţia, efectul, factorul, mobilul, indicele .

Cauza este elementul determinant în procedura fenomenului.

Condiţia este un element favorizator.

Factorul constituie orice element care într-o măsură mai mare sau mai mică are legătură cu
crima. Dacă factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea
infracţiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau
grupului studiat.
 Funcţia predictivă se întemeiază pe concepte operaţionale foarte variate, de la cel
matematic până la cel euristic.

Cele mai utilizate concepte predictive sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine,
extrapolare, hazard, risc, prognoză etc. Funcţia predictivă presupune anticiparea
fenomenului infracţional în timp şi spaţiu.
 Funcţia profilactică

Scopul general al criminologiei este de neconceput fără elaborarea unor metode şi

tehnici de prevenire şi combatere a criminalităţii, pentru crearea unui climat de ordine şi
siguranţă a comunităţii umane. În domeniul preventiv criminologia utilizează concepte
precum: reacţia socială, controlul social, tratament, reintegrare, resocializare, prevenire
primară, prevenire secundară şi prevenire terţială.

Euristica este ştiinţa care studiază activitatea creatoare, tehnica şi inovaţia intelectuală.
 Distincţia dintre criminologie şi alte ştiinţe juridice sau nejuridice

 Distincţia dintre criminologie şi dreptul penal

Criminologia porneşte de la unele concepte de drept penal (infracţiune, pedeapsă), dar spre
deosebire de dreptul penal ea nu are un caracter normativ. Ea analizează fenomenul criminal ca
realitate individuală şi socială şi nu doar ca fenomen juridic. Juridismul este calea practică prin
care unele concluzii criminologice pot fi aplicate în societate.
 Distincţia dintre criminologie şi criminalistică

Criminalistica, disciplină a metodelor tehnice şi tactici de investigare a faptelor de natură

penală, intervine după ce fapta s-a consumat şi ea se limitează la identificarea probelor care
să demonstreze vinovăţia sau nevinovăţia celui care a comis fapta infracţională. Prin
intermediul criminalisticii aflăm cum s-a produs fapta, iar prin intermediul
criminologiei aflăm de ce s-a produs fapta. Ambele discipline, atât criminalistica, cât şi
criminologia au în comun drept obiect de cercetare: infracţiunea, infractorul şi victima.
(Ciucă, p.17 2011)
 Distincţia dintre criminologie şi sociologia devianţei

Devianţa din punct de vedere sociologic se referă la orice conduită socială şi la orice
act social, care sunt diferite de comportamentele şi acţiunile generale ale membrilor unei
societăţi şi care riscă, prin această diferenţă, să provoace reacţii ostile sau sancţiuni din
partea colectivităţii. Criminologia din acest punct de vedere are o sferă mai restrânsă decât
sociologia devianţei, deoarece studiază în principal devianţa criminală comisă cu vinovăţie,
pe când sociologia devianţei studiază orice comportament deviant, cu sau fără semnificaţie
penală. Criminologia studiază infracţiunea şi din perspectivă psihologică sau biologică,
nefiind limitată la o abordare sociologică a criminalităţii. (Ciucă, p.18 2011)
Bibliografie
 Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti

 A. I. Dolgovoi ,Criminologie - Chişinău, Ed. Infra, 1997 pag 6

 Alexandru Pintea, Dan-Cristian Pintea, Alina-Cristina Bălănescu, Criminologie generală,,

Editura Sitech, Bucureşti 2006

 Rodica Stănoiu, Criminologie şi penologie , Editura Oscar Print, Bucuresti 2000

 V.Cioclei – Manual de criminologie, ediţia a II-a, editura ALL Beck, Bucureşti, 2003

 A.Dincu – Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993

 Gh.Nistoreanu, C.Păun – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000

 I.Oancea – probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1998

 6 Sergiu Bogdan, Criminologie – Note de curs, Editira Şansa, Bucureşti 2009

 Ciucă, Bogdan, Criminologie, Editura Universitara Danubius, Galați, 2011