Curs TGO - SUBLINIAT

CĂLINA JUGASTRU
Drept civil. Teoria generală a obligațiilor
Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

specializarea Drept
CUPRINS
TEMA 1. Raportul juridic obligațional

TEMA 2. Contractul civil
TEMA 3. Actul juridic unilateral
TEMA 4. Faptul juridic licit
TEMA 5. Răspunderea civilă
TEMA 6. Răspunderea civilă delictuală (condițiile)
TEMA 7. Varietățile răspunderii civile delictuale
Tema 8. Răspunderea civilă contractuală
1
Tema 9. Repararea prejudiciului
TEMA 10. Cauzele care exclud răspunderea civilă
TEMA 11. Modalitățile obligațiilor
TEMA 12. Dreptul de gaj general al creditorilor. Garanţiile generale ale obligaţiilor
TEMA 13. Garanţiile personale. Garanţiile reale
TEMA 14. Transmiterea, transformarea obligaţiilor și executarea obligaţiilor
RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE
Grilele pot avea o variantă corectă, două variante corecte, trei variante corecte sau nicio
variantă corectă.
*****************************************
https://www.juridice.ro/260755/procedura-ofertei-de-plata-si-a-consemnatiunii.html
https://notariatstoica.ro/novatia/
******************************************
Tema 1.
Raportul juridic obligațional
I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind raportul de obligații
- înţelegerea aspectelor specifice dreptului obligațiilor
II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

- formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele specifice dreptului
obligațiilor (acte normative – Codul civil, grile)
- dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple concrete
- utilizarea corectă a limbajului juridic
III. CUVINTE CHEIE:

Drept civil, raport obligațional, noțiune, structură
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

1. Noțiunea și structura obligației civile
2. Clasificarea obligațiilor civile
V. REZUMAT
Obligaţia civilă este raportul juridic de drept civil în temeiul căruia creditorul are
prerogativa de a cere debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, în caz de refuz intervenind
forța de constrângere a statului. Doctrina clasifică obligațiile civile după mai multe criterii,
importanța practică a fiecărei clasificări fiind semnificativă (întrucât pune în lumină regimul
juridic al fiecărei diviziuni).
VI. CONŢINUTUL TEMEI 1
Capitolul 1
Noţiunea și structura obligației civile
Obligaţia civilă este raportul juridic de drept civil în temeiul căruia creditorul are
prerogativa de a cere debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, în caz de refuz putându-l
constrânge la executare pe cale judiciară1.
Conform unei prime teze de doctrină, obligaţia civilă are trei elemente: subiecte, conţinut
şi obiect2. Potrivit celei de a doua opinii, sunt patru elemente componente ale obligaţiei:
subiecte, conţinut, obiect şi sancţiune. Subiectele sau părţile raportului obligaţional sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice. Creditorul este subiectul activ, care poate recurge la
forţa de constrângere a statului pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se cuvine, iar
debitorul, în calitate de subiect pasiv, este ţinut la îndeplinirea prestaţiei la care s-a îndatorat.
Conţinutul raportului obligaţional înglobează drepturile şi îndatoririle corelative ale
subiectelor. Este vorba de drepturi de creanţă şi obligaţii corespunzătoare acestora. Obiectul
obligaţiei este reprezentat de prestaţia la care este îndatorat debitorul – a da, a face sau a nu
face. Sancţiunea obligaţiei este expresia constrângerii statale care intervine în caz de
neexecutare. S-a subliniat că, în conţinutul noţiunii de constrângere intră atât mijloace juridice
ofensive, cât şi mijloace defensive. Conduita ofensivă constă în intentarea unei acţiuni în justiţie
pentru obligarea debitorului la îndeplinirea prestaţiei şi, eventual, plata unor daune-interese,
trecerea la executarea silită directă sau indirectă ş.a. Conduita defensivă este prezentă în cazul
obligaţiilor naturale. „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost
executate de bunăvoie” (art. 1471 C.civ.). Debitorul poate recurge la instituţia punerii în
întârziere a creditorului, la oferta reală de plată (care îl va libera de datorie) ori la consemnarea
bunului la dispoziţia creditorului (cu varianta vânzării publice a bunului, urmată de
consemnarea preţului, dacă bunul este perisabil ori dacă depozitarea acestuia la un terţ
presupune cheltuieli considerabile).
1
Cu privire la definiţia obligaţiei civile, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat
elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 12; L. Pop,
Tratat de drept civil. Obligaţiile, Volumul I, Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor
civile, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.5; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 9; I. Dogaru, P. Drăghici,
Bazele dreptului civil. Volumul III. Teoria generală a obligaţiilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p.7.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită
şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 2. Pentru această teză, I. Albu, Drept civil.
Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.31-50; L. Pop, I.-F.
Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile..., p. 14.
3
Capitolul 2
Clasificarea obligaţiilor
Obligaţii născute din acte juridice, obligaţii născute din fapte juridice. La rândul lor, obligaţiile
născute din acte juridice sunt obligaţii care izvorăsc din contracte şi obligaţii care izvorăsc din
acte juridice unilaterale. Obligaţiile născute din fapte juridice au ca sursă faptele juridice licite
(gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză) şi obligaţiile care se nasc
din fapte juridice ilicite (delicte civile).
Obligaţii de mijloace, obligaţii de rezultat. Clasificarea obligaţii de mijloace – obligaţii de rezultat
se face în funcție de obiectul prestaţiei de care este ţinut debitorul. În obligaţiile de prudenţă,
debitorul îşi asumă îndatorirea de a depune toată străduinţa pentru a obţine un anume rezultat,
fără a se obliga să realizeze rezultatul concret; în obligaţiile de rezultat, debitorul îşi asumă
obţinerea unui rezultat determinat.
Obligaţii de a da, obligaţii de a face, obligaţii de a nu face. Obligaţiile de a da şi de a face intră în
categoria obligaţiilor pozitive, în timp ce obligaţia de a nu face este negativă.
Obligaţii obişnuite, obligaţii reale, obligaţii opozabile terţilor. Obligaţiile obişnuite urmează
regimul de drept comun aplicabil drepturilor relative. Obligaţiile reale (propter rem) sunt
sarcini reale ce incumbă titularului unui drept real în raport cu un bun oarecare. Obligaţiile
opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt corelative unor drepturi de creanţă şi decurg din
stăpânirea materială a lucrului (proprietarul actual va fi obligat să respecte contractul de
închiriere sau contractul de arendare perfectat anterior înstrăinării bunului, deşi este terţ faţă de
locaţiune).
Obligaţii civile, obligaţii naturale. Obligațiile civile sunt o categorie de obligaţii înzestrate cu
acţiune în justiţie. Dacă nu sunt executate în mod voluntar, obligaţiile perfecte oferă posibilitatea
de a apela la forţa de constrângere a statului, pentru a o aduce la îndeplinire. Obligaţiile naturale
(imperfecte) sunt lipsite de acțiunea în justiție, neputând fi executate silit.
VII. BIBLIOGRAFIE
Suportul de curs în format ID (CD IDIFR ULBS și platforma E-Learning)
C. Jugastru, Drept civil. Teoría generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București,
2017
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.II, Editura
"Naţionala", Bucureşti, 1929
Pop L., Popa I.-F., Vidu S.I., Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012
Pop L., Popa I.-F., Vidu S.I., Curs de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2015
Vasilescu P., Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017
Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Noțiunea de „obligație civilă”
2. Obiectul obligației civile
3. Subiectele obligației civile
4. Obligații de a da, de a face, de a nu face
IX. TESTE DE EVALUARE:
1. Obligația civilă constituie obiect de studiu:
a) În dreptul persoanelor
b) În dreptul obligațiilor
c) În dreptul contractelor
2. Obligațiile naturale :
a) Sunt obligații civile
b) Sunt obligații perfecte
c) Sunt contracte civile
3. Obligațiile de a da:
a) Sunt obligații negative
b) Sunt obligații pecuniare
c) Sunt obligații pozitive
4. Obligațiile determinate:
a) Sunt obligații de a da
b) Sunt obligații de rezultat
c) Sunt obligații de mijloace
X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

Obligațiile naturale
Tema 2
Contractul civil

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind contractul civil
- înţelegerea aspectelor specifice clasificării contractelor

- formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele specifice dreptului
obligațiilor (acte normative – Codul civil, grile)
III. CUVINTE CHEIE:

Contract civil. Noțiune, clasificare

1. Noțiunea și clasificarea contractelor civile
2. Încheierea contractului civil. Principiile contractului civil
3. Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice
5
V. REZUMAT
Instituție fundamentală a dreptului obligațiilor, contractul civil are o reglementare de
detaliu în noul Cod civil. Clasificarea contractelor civile este realizată după criterii multiple,
regimul juridic fiind distinct, pentru fiecare categorie în parte.
Capitolul 1
Noțiunea și clasificarea contractelor civile
Conform art. 1166 C. civ.: „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Contracte sinalagmatice (bilaterale), contracte unilaterale. Contractele sinalagmatice
(bilaterale) generează obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi. „Contractul
este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente”
(art. 1171 teza I C. civ). Contractele unilaterale sunt acele contracte în care numai una dintre
părţi îşi asumă obligaţii.
Regimul juridic este diferit pentru contractele sinalagmatice faţă de contractele
unilaterale (de ex., contractele sinalagmatice au efecte sau consecinţe care suportă un regim
special: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea, riscurile neexecutării
contractului).
Contracte cu titlu oneros, contracte cu titlu gratuit. Contractul este oneros atunci când
„fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate”. Contractul
gratuit este acela „prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu,
fără a obţine în schimb un avantaj” (alineatul 2 al art. 1172 C. civ.). Creditorul este cel care
procură, fără echivalent, un avantaj celeilalte părţi a contractului (donaţia fără sarcini,
comodatul).
Menţionăm principalele aspecte ale regimului juridic diferit, în raport de scopul încheierii
contractului. De pildă, încheierea actelor cu titlu gratuit este supusă unor reguli mai stricte sub
aspectul formei (de exemplu, donaţia se încheie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în formă
autentică – art. 1011 alin. 1 C.civ. Solemnitatea avertizează donatorul asupra faptului că se
îndatorează irevocabil, fără a obţine în schimb un echivalent – în cazul donaţiei fără sarcini).
Contracte comutative, contracte aleatorii. În contractul comutativ, părţile au, încă din
momentul încheierii contractului, certitudinea existenţei prestaţiilor, iar întinderea acestora este
determinată sau determinabilă (vânzare, locaţiune, schimb). Contractul aleatoriu se
caracterizează prin prezenţa elementului alea.
Acţiunea în resciziune pentru leziune priveşte doar contractele comutative. În condiţiile
în care prestaţiile sunt cunoscute ca întindere şi ca valoare, dezechilibrul acestora poate fi
constatat şi apreciat.
Liberalităţi şi contracte dezinteresate. Liberalităţile sunt acte cu titlu gratuit prin care o
parte transmite celeilalte un bun, o fracţiune de patrimoniu sau întregul patrimoniu. Intră în
această categorie, de exemplu, legatul şi donaţia. Contractele de servicii gratuite sunt
contractele prin care una dintre părţi procură celeilalte un folos fără a-şi diminua patrimoniul
(contracte prin care o parte face un serviciu celeilalte părţi).
Capitolul 2
Încheierea contractului. Principiile contractului
Oferta este propunerea fermă a unei persoane care se angajează să contracteze în condiţii
determinate, expuse în oferta sa. Oferta poate fi exprimată în scris, verbal sau chiar tacit. Oferta
poate fi adresată unei persoane determinate sau (prin excepţie) publicului, în general.
Acceptarea ofertei este expresia voinţei destinatarului de a încheia contractul în condiţiile
descrise în ofertă. Orice act sau orice fapt al destinatarului valorează acceptare, dacă indică, în
mod neîndoielnic, acordul său cu privire la ofertă, respectând modul în care aceasta a fost
formulată şi dacă ajunge în termen la autorul ofertei.
Principiul forţei obligatorii a contractului civil. Contractul este legea părţilor. Expresie
a autonomiei de voinţă, principiul materializează ideea că orice contract legal făcut se impune
respectului părţilor şi respectului instanţei de judecată.
Impreviziunea este reglementată în art. 1271 C. civ., fiind o excepţie de la principiul
forţei obligatorii a contractului. „Părţile sunt ţinute să îşi execute propriile obligaţii, chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită costurilor executării propriei obligaţii, fie
datorită scăderii valorii contraprestaţiei”. Acest text legal dă expresie forţei obligatorii a
contractului şi se completează cu dispoziţiile următoare: „Cu toate acestea, dacă executarea
contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor
care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să
dispună [...]” soluţii de adaptare sau de încetare a contractului.
Principiul relativităţii efectelor contractului civil. Potrivit art. 1280 C. civ.:
„Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel” (res inter
alios acta, aliis neque prodesse potest). Semnificaţia principiului este că un contract valabil
încheiat nu generează drepturi şi, respectiv, obligaţii, decât între părţi – dacă prin dispoziţie a
legii nu se prevede altfel.
Excepţiile aparente de la relativitatea efectelor contractului sunt promisiunea faptei altuia
(convenţia de porte-fort), acţiunile directe, reprezentarea. Excepţia reală de la relativitatea
efectelor contractului este stipulaţia pentru altul.
Principiul opozabilităţii efectelor contractului civil. Simulaţia este „o operaţiune
juridică complexă realizată prin disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi
existenţa simultană a două înţelegeri sau convenţii: una aparentă sau publică, prin care se creează
o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii şi alta secretă, care dă naştere situaţiei juridice reale
dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului
public”1. Uneori se face diferenţă între simulaţia absolută – contractul secret înlătură complet
contractul aparent – şi simulaţia relativă, caracterizată prin aceea că actul secret modifică doar
contractul aparent sau îl lipseşte de efecte.
Capitolul 3
Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice
Interdependenţa şi reciprocitatea prestaţiilor, specifice contractelor sinalagmatice

generează consecinţe supuse unui regim special:
A. obligaţiile părţilor trebuie executate simultan, în lipsă de stipulaţie contrară. Altfel,
partea care şi-a executat obligaţia sau este gata să o execute poate ridica excepţia de
neexecutare. Excepţia de neexecutare este nu numai un mijloc preventiv de apărare a părţii
care o invocă, dar are şi o componentă cominatorie, care vizează executarea obligaţiilor
corelative. Excepţia de neexecutare este o veritabilă apărare pe fond, trasându-se linia de
demarcaţie între aceasta şi excepţiile de fond. Totodată, excepţia de neexecutare este un
important mijloc de presiune asupra cocontractantului. Temeiul juridic al excepţiei de
neexecutare a contractului îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa prestaţiilor în contractele
sinalagmatice. Fiecare obligaţie este cauza juridică a celeilalte, implicând executarea simultană a
prestaţiilor. Nu se pune problema excepţiei de neexecutare în contractele unilaterale (aşadar, nu
mai intră în discuţie aşa-numitele contracte sinalagmatice imperfecte, întrucât acestea sunt,
potrivit noii reglementări, contracte unilaterale şi nu cunosc excepţia de neexecutare).
1
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile..., p. 218.
7
B. în ipoteza în care una dintre părţi nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte poate solicita
rezoluţiunea (rezilierea) contractului. Rezoluţiunea se întemeia pe reciprocitatea şi
interdependenţa prestaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice; suportul său s-a aflat în
neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia dintre părţi, în condiţiile în care aceasta constituia
cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.
C. suportarea riscurilor contractuale. Cunoscută şi sub denumirea de teoria riscului,
problema riscului contractual poate fi identificată pe două paliere principale: unul general, care
priveşte imposibilitatea fortuită de executare şi unul special, întrucât priveşte situaţia
contractelor translative de proprietate. Nota comună este dată de faptul că neexecutarea se
datorează unor motive independente de voinţa părţilor.
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015

1. Principiul forței obligatorii
2. Excepția de neexecutare
3. Simulația
1. Excepția de neexecutare:
a. Este un principiu al contractului civil
b. Este sinonimă cu simulația
c. Este sinonimă cu reprezentarea
2. Contractul civil :
a. Cunoaște principiul relativității
b. Cunoaște principiul forței obligatorii
c. Este un act bilateral
3. Rezoluțiunea :
b. Este o excepție de la relativitate
c. Este o excepție de la opozabilitate
4. Opozabilitatea
b. Este o excepție de la relativitate
c. Este o excepție de la opozabilitate

Contracte consensuale, solemne și reale
TEMA 3
Actul juridic unilateral

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind actul unilateral
- înţelegerea aspectelor specifice diferitelor categorii de acte juridice civile

- formarea deprinderii de a lucra cu categoriile de acte juridice civile
III. CUVINTE CHEIE:

- Act juridic unilateral, act unilateral civil, sediul materiei, noțiune, clasificare,
regim juridic

1. Noţiunea de „act juridic unilateral”
2. Terminologie. Clasificări ale actelor juridice unilaterale
3. Actul unilateral. Regim juridic
V. REZUMAT
Exprimarea voinţei are ca scop generarea efectelor juridice, aceasta fiind precizarea
care nu se regăseşte în definiţia legală. Autorul îşi manifestă voinţa în intenţia de a crea,
modifica sau stinge raporturi juridice civile. Intenţia autorului e insuficientă pentru a da naştere
unui act juridic unilateral. Este necesar ca efectele preconizate de autor să nu se poată produce
decât dacă a existat intenţia ca manifestarea singulară de voinţă să genereze efecte juridice. În
absenţa acestei intenţii, actul unilateral nu este apt să producă efecte juridice.
9
VI. CONŢINUTUL TEMEI1
Capitolul 1
Noţiunea de „act juridic unilateral”
Art. 1324 C. civ. defineşte ca unilateral „actul juridic care presupune numai manifestarea
de voinţă a autorului său”. Voinţa aparţine unei persoane fizice sau unei persoane juridice.
Exprimarea voinţei are ca scop generarea efectelor juridice, aceasta fiind precizarea care nu se
regăseşte în definiţia legală. Autorul îşi manifestă voinţa în intenţia de a crea, modifica sau
stinge raporturi juridice civile. Intenţia autorului e insuficientă pentru a da naştere unui act
juridic unilateral. Este necesar ca efectele preconizate de autor să nu se poată produce decât
dacă a existat intenţia ca manifestarea singulară de voinţă să genereze efecte juridice. Pentru o
definire completă a actului unilateral, era recomandabil ca art. 1324 C. civ. să includă, în final,
menţiunea că manifestarea de voinţă a autorului actului este săvârşită cu intenţia de a produce
efecte juridice, adică de a genera, modifica sau stinge raporturi juridice civile. Sunt acte
unilaterale: testamentul, recunoaşterea filiaţiei, acceptarea succesiunii, renunţarea la
succesiune, actul confirmativ, renunţarea la drept (de exemplu, renunţarea la servitute, la
uzufruct), renunţarea la contractul de mandat, revocarea mandatului, actul de înfiinţare a unei
fundaţii ş.a.
Capitolul 2.
Terminologie. Clasificări ale actelor juridice unilaterale
Actul unilateral rezultă din voinţa autorului său, exprimată cu intenţia de a produce
efecte juridice, indiferent câte persoane (fizice sau juridice) se situează pe poziţia „autorului”.
Utilizarea cuvântului „autor” lasă libertatea generării actului juridic prin voinţa unei singure
persoane sau prin voinţa unică a mai multor persoane animate de un interes comun.
Sub aspect terminologic, noul Cod optează, în mod corect, pentru terminologia autor
şi nu parte. Tehnic vorbind, „autor” înseamnă persoana sau persoanele care exprimă o voinţă
unică, în intenţia de a produce efecte juridice. Termenul „parte” este inadecvat actului
unilateral, fiind propriu contractului. „Parte” sugerează participarea mai multor actori sau
entităţi la realizarea acordului de voinţă. Actul juridic unilateral este opera autorului, pe când
convenţia este rezultatul acordului de voinţă al părţilor.
Definiţiile doctrinare ale actului unilateral, surprind, în majoritatea lor 2, manifestarea
de voinţă a unei singure părţi, de regulă urmând precizarea că nu este vorba neapărat de voinţa
unei singure persoane, parte putând să însemne mai multe persoane fizice şi/sau persoane
juridice. Partea este „o persoană fizică sau juridică legată prin efectele oblgatorii ale
contractului, de la început sau pe parcursul desfăşurării ori al executării acestuia şi care are
dreptul de a-l modifica ori de a-l stinge mutuus disensus”3.
Act unilateral, contract unilateral. Primul constă într-o unică manifestare de voinţă
ce-l angajează juridic pe autorul său, în timp ce contractul unilateral reprezintă un
consimţământ obţinut prin întâlnirea concordantă a voinţelor părţilor. Contractul este
„unilateral” întrucât generează obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi (donaţia fără sarcini,
de pildă, nu presupune nici o obligaţie pentru gratificat; singurele obligaţii contractuale
subzistă în sarcina donatorului). Actul juridic unilateral este o specie a actului juridic, iar
contractul unilateral este o specie a contractului. Clasificarea actelor juridice civile în
unilaterale, bilaterale şi multilaterale are în vedere criteriul numărului manifestărilor de voinţă
1
Călina Jugastru, The unilateral act (the new civil Code – „General provisions”), în Anuarul
Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Seria Humanistica, tom XI,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, ISSN 1584-4404, p. 255-270.
2
Avem în vedere atât doctrina din ţara noastră, cât şi literatura de specialitate străină [R. Giullien, J. Vincent, Lexiques des termes
juridiques (sous la direction de S. Guinchard, G. Montagnier)], 16e édition, Dalloz, Paris, 2007, p. 18].
3
I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 11.
care concură la formarea actului; clasificarea contractelor civile în unilaterale şi bilaterale
(sinalagmatice) se întemeiază pe criteriul conţinutului contractului.
Clasificări și grupări ale actelor juridice unilaterale (exemplificări)

- acte unilaterale supuse comunicării, acte unilaterale nesupuse comunicării (după cum
producerea efectelor juridice este condiţionată de comunicarea către destinatar a manifestării
de voinţă). Art. 1326 C. civ. menţionează că actul unilateral se comunică atunci când
constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară, potrivit naturii actului. În prima categorie intră, exemplificativ,
oferta, revocarea mandatului, renunţarea la mandat, promisiunea publică de recompensă; nu
sunt supuse comunicării testamentul, acceptarea succesiunii, recunoaşterea filiaţiei;
- acte unilaterale cu efect abdicativ (de exemplu, renunţarea la drept), acte unilaterale cu efect
extinctiv (revocarea mandatului), acte unilaterale cu efect declarativ (recunoaşterea filiaţiei),
acte unilaterale cu efect translativ (testamentul) – după criteriul consecinţelor pe care legea le
conferă actelor unilaterale1;
- acte unilaterale patrimoniale (legatul, renunţarea la un drept, acceptarea moştenirii legale),
acte unilaterale nepatrimoniale (recunoaşterea filiaţiei unui copil din afara căsătoriei).
Majoritatea actelor unilaterale sunt complexe, în sensul că se conferă autorului un evantai de
prerogative patrimoniale şi nepatrimoniale, totodată: subscrierea unui titlu de valoare, de pildă,
nu presupune doar drepturi şi obligaţii de natură pecuniară; asociatul sau fondatorul are nu
numai drepturi şi obligaţii patrimoniale. Unele acte unilaterale sunt mixte, având caracter
patrimonial sau nepatrimonial2, în funcţie de obiectul lor concret (renunţarea la un drept – art.
13 C. civ., testamentul – art. 1035 C. civ., renunţarea la prescripţie – art. 2507 C. civ.).
- acte unilaterale statutare, acte unilaterale non-statutare. Clasificarea are ca reper necesitatea
acceptării3, în vederea producerii de efecte juridice. Sunt statutare actele ce se formează valabil
prin manifestarea de voinţă a emitentului, independent de acceptare din partea altui subiect de
drept. Actele statutare se subdivid în acte prin care iau naştere subiecte de drept (asociaţiile,
fundaţiile, societăţile comerciale) şi acte generatoare de statute aplicabile doar autorului actului
(de pildă, căsătoria, recunoaşterea de filiaţie). Actele non-statutare implică, pentru a produce
efecte juridice, întâlnirea declaraţiei unilaterale de voinţă cu acceptarea (testamentul,
renunţarea la drept, oferta de a contracta)4;
- testamentul; renunţările la drept sau la o facultate; decizii accesorii cerute pentru
funcţionarea instituţiilor principale (exercitarea facultativă a dreptului de răscumpărare stipulat
într-un contract de vânzare-cumpărare, exercitarea opţiunii în cazul unei obligaţii alternative,
ratificarea actelor făcute de mandatar cu depăşirea limitelor împuternicirii sale);
- acte de natură specială (testamentul); acte prin care se exercită anumite facultăţi şi opţiuni
(acceptarea moştenirii, repudierea moştenirii); acte prin care se renunţă la drepturi (renunţarea
la prescripţie, renunţarea la o garanţie reală); acte referitoare la probe (mărturisirea); acte prin
care se conservă drepturi (punerea în întârziere); acte prin care o persoană este invitată să îşi
exercite un drept sau o facultate (notificarea unui act); acte unilaterale care vin în
completarea unui act bilateral (confirmarea actului anulabil, ratificarea unui act de către
mandant).
Capitolul 3.
Actul unilateral. Regim juridic
1
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations. 3. Régime général, Litec, Paris, 1992, p. 19, lucrare citată după P. Vasilescu,
Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat..., p. 137.
2
A se vedea M. Nicolae, Codex Iuris Civilis, Tomul 1, Noul Cod civil, Ediţie critică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 354.
3
Pentru o prezentare de detaliu a clasificării propuse de autorul monografiei, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 138-177.
4
Ibidem.
11
Condiţii de fond. Capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor care
se obligă, obiectul determinat, posibil şi licit, cauza valabilă a obligaţiilor – sunt condiţiile de
validitate cerute în materia contractelor.
Capacitatea autorului actului juridic unilateral. Aptitudinea persoanei fizice sau
juridice de a deveni subiect de drept prin manifestare proprie de voinţă dă expresie primei
condiţii de validitate a actelor juridice civile. În principiu, poate emite o manifestare unilaterală
valabilă de voinţă, generatoare de efecte juridice, persoana fizică ce are capacitate deplină de
exerciţiu sau persoana juridică, în condiţiile legii.
Consimţământul. Art. 1204 C. civ. enunţă condiţiile de valabilitate ale
consimţământului părţilor. Consimţământul autorului actului unilateral trebuie să fie serios,
liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
a. consimţământ serios. În aprecierea seriozităţii consimţământului, avem în vedere
intenţia autorului ca, prin manifestare de voinţă, să se angajeze din punct de vedere juridic.
b. consimţământ liber. Ameninţările sau presiunile viciază manifestarea de voinţă a
autorului actului unilateral, în dimensiunea volitivă 1. Consimţământul este viciat prin violenţă
atunci când autorului actului unilateral i se insuflă o temere determinantă pentru emiterea
manifestării de voinţă. Temerea trebuie să fie justificată şi să rezulte din ameninţarea cu un
pericol grav şi iminent, îndreptat împotriva persoanei autorului, bunurilor sale, ori împotriva
soţului, ascendenţilor sau descendenţilor autorului. Ameninţarea cu exerciţiul unui drept este
constitutivă de violenţă numai dacă se urmăreşte obţinerea unor avantaje nejustificate.
c. consimţământ exprimat în cunoştinţă de cauză. Luarea deciziei de emitere a
manifestării de voinţă trebuie să se fundamenteze pe cunoaşterea exactă a realităţii. Procesul de
deliberare trebuie să fie străin de orice reprezentare eronată – spontană sau cauzată de o terţă
persoană. Eroarea şi dolul sunt cele două vicii care alterează elementul intelectiv al voinţei.
Dolul, în materia actelor unilaterale, poate fi reţinut şi dacă provine de la un terţ2.
Obiectul. Noul Cod distinge între obiectul actului juridic şi obiectul obligaţiei asumate
de părţile actului. Pentru actul unilateral, obiectul este reprezentat de operaţiunea juridică
generatoare de efecte juridice; obiectul obligaţiei asumate de autorul actului este prestaţia la
care acesta se îndatorează. Obiectul obligaţiei trebuie să existe, să fie determinat sau cel puţin
determinabil, să fie în circuitul civil, să fie posibil, să fie licit şi moral, să presupună un fapt
personal al celui ce se obligă, iar cel ce se obligă „a da” trebuie să fie titularul dreptului.
Cauza. Cauza este motivul care îl determină pe autor să emită manifestarea de voinţă
juridică. Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Se poate distinge cauza directă şi
imediată pentru fiecare categorie de acte unilaterale – în cazul testamentului, de exemplu,
intenţia liberală. Cauza indirectă şi mediată este elementul subiectiv care pune în mişcare
mecanismul voinţei de a emite manifestarea unilaterală de voinţă (mobilul concret pentru care
testatorul înţelege să gratifice). Sunt şi acte unilaterale care nu fac necesară cercetarea
existenţei cauzei, cum sunt renunţările abdicative la drepturi sau recunoaşterea filiaţiei.
Condiţii de formă. Recursul la regulile contractului conduce la libertatea formei
actului unilateral. În cazurile când legea cere o formă anume, aceasta trebuie respectată, sub
sancţiunea nulităţii absolute. Ad validitatem, testamentul este ordinar (olograf sau autentic) sau
privilegiat; revocarea voluntară expresă a testamentului necesită act autentic redactat la notariat
(cu excepţia cazului în care revocarea îmbracă forma unui nou testament); acceptarea expresă a
moştenirii se efectuează prin înscris autentic sau sub semnătură privată; recunoaşterea filiaţiei
se face prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. În
cazurile prevăzute de lege, renunţarea la drept îmbracă formă solemnă. Renunţarea la
moştenire se efectuează în formă autentică (în faţa notarului public, la misiunile diplomatice
1
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul..., p. 229.
2
A se vedea D. Chirică, Dolul – viciu de consimţământ în materie contractuală, în Studii de drept privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 431.
sau la oficiile consulare ale României, după caz) – art. 1120 alin. 2 C. civ.; revocarea renunţării
respectă, imperativ, aceeaşi formă – art. 1123 alin. 1 C. civ.
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015

1. Noțiunea de act unilateral
2. Clasificarea actelor unilaterale
3. Actul unilateral și contractual civil

1. Actul juridic unilateral:
a. Este un contract unilateral
b. Este un contract bilateral
2. Testamentul:
a. Este un act unilateral-cadru
b. Poate contine recunoaterea de filiație
c. Poate conține legate
3. Actul unilateral :
a. Are regim juridic diferit de contract
b. Este reglementat în Codul civil
c. Este reglementat în Codul penal
4. Actul juridic unilateral :

a. Este un fapt juridic licit
b. Este un fapt juridic ilicit
c. Este o excepție de la relativitate

13
Clasificarea actelor unilaterale
TEMA 4.
Faptul juridic licit
1. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind faptele juridice licite, surse de
obligații
- înţelegerea aspectelor specifice cele trei fapte juridice licite reglementate de
Codul civil
2. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

- formarea deprinderii de a lucra cu categoriile de fapte juridice licite
III. CUVINTE CHEIE:

- Fapt juridic licit, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă
cauză

1.Gestiunea de afaceri
2. Plata nedatorată
3. Îmbogățirea fără justă cauză
V. REZUMAT
Trei fapte juridice licite – izvoare de obligaţii au consacrare expresă în noul Cod civil
român. Cronologia legală enumeră gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără
justă cauză. Reglementarea este aşteptată, binevenită şi explicită. Poate s-ar fi cuvenit ca
îmbogăţirea fără justă cauză să ocupe prima secţiune a faptului juridic licit, având în vedere că
este în discuţie un fapt juridic şi totodată, un principiu fundamental de drept (sprijinit pe
echitate), care întemeiază soluţiile oferite gestiunii de afaceri şi plăţii nedatorate.

Capitolul 1.
Gestiunea de afaceri
„Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită
gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu
1
Călina Jugastru, Faptele juridice licite – surse de obligaţii, în volumul „In memoriam
Mircea Mureşan”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, ISBN 978-606-673-316-8, p.
111-138.
cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un
mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale” [art. 1330 alin. (1) noul C. civ.].
Condiţiile gestiunii de afaceri sunt: gerarea intereselor altei persoane; intenţia de a
lucra pentru altul; oportunitatea gestiunii; imposibilitatea, pentru gerat, de a se ocupa de
propriile afaceri.
Codul civil consacră două situaţii diferite, în raport cu atitudinea geratului faţă de
gestiune. Apreciem că numai prima dintre cele două atitudini menţionate de lege se
circumscrie instituţiei gestiunii de afaceri.
În prima ipoteză legală, geratul nu cunoaşte existenţa gestiunii. Este de la sine înţeles
că nu poate fi vorba nici de consimţământul celui gerat, dar nici de opoziţia acestuia. În acest
caz, suntem în prezenţa gerării intereselor altuia. A doua ipoteză a legii este cea în care geratul
are cunoştinţă de gestiune, dar nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se
îngrijească în alt fel de afacerile sale. Formularea textului conduce la concluzia că gerantul
cunoaşte gestiunea – dar nu este în măsură să preia rezolvarea afacerilor sale şi nici nu
încredinţează unui mandatar această problemă. Nu intră în discuţie vreo opoziţie faţă de
amestecul gerantului, dar trebuie luat în calcul mandatul tacit (pentru acte juridice), atâta timp
cât geratul cunoaşte şi acceptă gestiunea.
Voinţa de a lucra pentru altul este esenţială pentru a caracteriza gestiunea de afaceri.
Sintagma „în mod voluntar” (art. 1330 noul C. civ.) evocă intenţia de a interveni în favoarea
unei alte persoane. Imixtiunea în treburile altuia este intenţionată. Noul Cod civil a păstrat, în
termeni apropiaţi, formularea Codului civil de la 1865, care vorbeşte de gerarea „cu voinţă” a
intereselor altuia.
Distanţându-se de linia tradiţională, legiuitorul renunţă la ideea de utilitate şi
introduce, în art. 1330, cerinţa oportunităţii gestiunii. Sursa de inspiraţie a constituit-o doctrina
recentă franceză, care conţine discuţii ample pe marginea oportunităţii şi care afirmă că în
cazul gestiunii de afaceri, termenul „utilitate” are conotaţii particulare. Se oferă exemplul celui
care ajută o persoană aflată în pericol şi în cursul actelor de salvare suferă el însuşi un
prejudiciu. Această persoană va putea fi despăgubită, chiar dacă actul său nu a fost fructuos şi
cel în pericol nu a fost salvat. Ceea ce are relevanţă, din perspectiva cheltuielilor şi a
despăgubirilor este, în opinia arătată, nu rezultatul obţinut, ci rezultatul scontat.
Oportunitatea gestiunii este, în concepţia noului Cod civil, o chestiune de fapt, care se
apreciază în raport cu momentul efectuării actelor/faptelor de gestiune. Art. 1337 alin. (3) C.
civ. stipulează: „Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul
la care gerantul le-a făcut”. Rezultă că nu va avea relevanţă eventuala deteriorare sau distrugere
a bunului datorită forţei majore sau cazului fortuit (de exemplu, bunul a fost, ulterior, distrus
total într-un cutremur).
Potrivit art. 1330 alin. (2) C. civ., persoana care, fără să ştie, lucrează în interesul
altuia nu este ţinută de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. Este ipoteza în care
persoana are credinţa – eronată – că acţionează pentru sine (de exemplu, cel care, având
reprezentarea faptului că este moştenitor, aduce reparaţii unui bun succesoral, dar testamentul
descoperit ulterior îl dezmoşteneşte). În acest caz nu este gestiune de afaceri. În absenţa
intenţiei de a interveni voluntar în afacerile altuia, restituirea urmează regulile îmbogăţirii fără
justă cauză.
Conform alin. (3) al art. 1330 C. civ., nu există gestiune de afaceri atunci când cel care
administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica. În această
ipoteză, persoana lucrează în scopul de a aduce un spor patrimonial altuia, nu gerează cu
intenţia de a recupera eventualele cheltuieli.
Fie că a luat cunoştinţă de gestiune de la gerant, fie din altă sursă, atâta timp cât
geratul nu îşi manifestă opoziţia, el aprobă, a posteriori, conduita gerantului. Se vor produce
efectele contractului de mandat de la data începerii gestiunii. Importanţa actului ratificării
apare, în mod deosebit, atunci când nu este întrunită condiţia oportunităţii [cerută conform art.
15
1330 alin. (1) C. civ.]. Dacă gestiunea de afaceri este considerată a fi oportună, instanţa de
judecată poate dispune obligarea geratului la cheltuieli şi/sau despăgubiri în favoarea
gerantului, chiar în absenţa ratificării. Dimpotrivă, dacă administrarea afacerilor altuia s-a
dovedit a fi inoportună, ratificarea este suficientă pentru a îndreptăţi gerantul la cheltuieli şi
despăgubiri. Din acest punct de vedere, actul ratificării are rolul unui „paliativ” în contextul
unor acte inoportune de gestiune.
Odată ratificarea intervenită, geratul (devenit mandant) va fi ţinut să execute toate
obligaţiile asumate, în numele ori în interesul său de către gerant (devenit mandatar). Va
returna cheltuielile necesare, cheltuielile utile, precum şi dobânzile cuvenite pentru sumele
avansate în interesul gestiunii, din ziua avansării lor. La rândul său, gerantul îşi va îndeplini
obligaţia de a da socoteală, de această dată aplicându-se regulile din materia contractului de
mandat. Gerantul va aduce la cunoştinţa geratului tot ce a lucrat pe parcursul imixtiunii sale şi
îi va remite toate bunurile pe care le-a primit, chiar dacă ceea ce a primit nu era datorat
geratului (art. 2019, art. 2039 C. civ.).
Capitolul 2.
Plata nedatorată
Art. 1341 conţine noţiunea plăţii nedatorate, condiţiile acesteia şi situaţiile în care plata
este datorată. Limbajul juridic desemnează prin plată executarea voluntară a oricărei obligaţii
pozitive sau negative, fără a deosebi după natura acesteia 1. Temeiul plăţii este clar indicat de
art. 1469 noul C. civ.: orice plată presupune o datorie. Per a contrario, cel ce plăteşte fără să
datoreze, are dreptul la restituire, potrivit art. 1341 alin. (1) noul C. civ. Plata nedatorată (plata
indebitului) este faptul juridic licit care dă naştere unui raport juridic de obligaţii în virtutea
căruia cel care a primit o plată ce nu i se cuvenea (accipiens-debitorul), este obligat să o
restituie celui care a efectuat-o (solvens-creditorul). Noul Cod civil precizează noţiunea din
perspectiva plătitorului; vechiul Cod civil o definea din perspectiva primitorului plăţii.
Condiţiile plăţii nedatorate sunt: efectuarea unei plăţi; intenţia de a stinge o datorie;
absenţa datoriei; eroarea.
„Cel ce plăteşte […] are dreptul la restituire”. Plata efectuată constituie temei al restituirii,
pentru motivele arătate de lege. Cel care plăteşte îşi execută benevol obligaţia. Potrivit art.
1469 alin. (2) noul C. civ., el achită o sumă de bani sau execută prestaţia care constituie
obiectul obligaţiei.
Persoana care plăteşte are intenţia de a stinge o datorie. Datoria este temeiul şi finalitatea
plăţii [art. 1469 alin. (1) noul C. civ.: „Obligaţia se stinge prin plată (…)”]. Dacă plata se face
cu alt titlu – liberalitate, cheltuieli datorate în contextul gestiunii de afaceri etc., nu avem de a
face cu o plată nedatorată. Prezenţa lui animus solvendi este prezumată de primul alineat al art.
1341 alin. (3) noul C. civ.: „plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”.
Codul civil menţionează trei ipoteze în care plata nu este supusă restituirii. Două din
acestea se găsesc la art. 1341 alin. (2), iar ultima la art. 1471: plata s-a făcut cu titlu de
liberalitate (evident, intenţia de gratificare exclude repetiţiunea, deoarece plătitorul nu a
intenţionat să stingă o datorie; plata reprezintă cheltuielile avansate de gestorul de afaceri în
cadrul gestiunii sau despăgubirile care i se cuvin, în condiţiile legii, pentru prejudiciul suferit
(în acest caz, pentru cheltuieli şi pentru despăgubiri, fundamentul plăţii îl constituie gestiunea
de afaceri; plata a urmărit îndeplinirea unei obligaţii naturale, ce se execută doar voluntar
.
În ceea ce priveşte ultima situaţie, Codul civil precizează că obligaţiile naturale care
au fost executate benevol, nu sunt supuse restituirii. Expresia „obligaţie naturală” nu este
utilizată în doctrină cu înţeles unitar. Uneori se face diferenţă netă între obligaţiile naturale (de
1
Cu privire la definiţia, reglementarea şi natura juridică a plăţii, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul
juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 446-449.
conştiinţă) şi obligaţiile neînzestrate cu acţiune în justiţie, alteori sunt reunite în aceeaşi
noţiune.
Obligaţiile naturale se regăsesc în clasificarea obligaţiilor după criteriul sancţiunii, în
obligaţii perfecte (ocrotite prin mijloace ofensive) şi obligaţii naturale (a căror sancţiune constă
în mijloace juridice defensive)1. Într-o subdiviziune a literaturii şi practicii judiciare franceze,
obligaţiile naturale se împart în obligaţii imperfecte avortate şi, respectiv, degenerate) şi datorii
de conştiinţă. Indiferent de subcategoria în care ne plasăm, obligaţiile imperfecte şi datoriile de
conştiinţă au în comun o serie de efecte juridice.
Principalul efect este imposibilitatea restituirii plăţii făcute în temeiul obligaţiei
naturale, dacă debitorul a executat-o voluntar. Mijlocul defensiv aflat la dispoziţia creditorului
care a primit plata, este excepţia care decurge din art. 1471 noul C. civ. Nu este locul a analiza
natura juridică a obligaţiilor naturale. Semnalăm doar faptul că, pe marginea acestui subiect, s-
au născut o serie de controverse, cristalizate în final în trei teorii – teoria clasică, teoria
modernă şi teoria neoclasică2.
Ceea ce reţinem, în contextul faptului juridic licit, este că plata care decurge din
executarea voluntară a unei obligaţii naturale (imperfectă ori de conştiinţă) nu se restituie.
Fiind vorba de un raport juridic ce are în construcţia sa şi sancţiunea, excepţia efectuării unei
plăţi datorate este mijlocul defensiv pe care îl va invoca cel ce a primit plata.
Plata nedatorată generează un raport de obligaţii în temeiul căruia accipiens este ţinut
să restituie ceea ce a primit fără să i se datoreze. Dacă plata a vizat un bun cert, acţiunea în
restituire este imprescriptibilă3, având caracterul unei acţiuni în revendicare. Regulile pe care le
respectă restituirea plăţii nedatorate sunt cuprinse în art. 1635-1649 noul C. civ. (care se referă
la restituirea prestaţiilor) şi art. 1342-1343 noul C. civ. Prevederile art. 1341 noul C. civ.
(„Persoana care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”) se coroborează cu art. 1254
noul C. civ. [„Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat (…)”]
şi cu art. 1639-1647 noul C. civ., care menţionează distinct, între cauzele restituirii, desfiinţarea
actului juridic cu efect retroactiv.
„Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu
bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie şi s-a lipsit, în orice mod, de
titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei. În acest caz, cel care a plătit are drept
de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului
plătit”.
Textul art. 1342 conţine situaţiile de fapt care se constituie în adevărate fine de
neprimire a acţiunii în restituire [alin. (1)], precum şi soluţia aflată la dispoziţia celui care a
primit, cu bună-credinţă, plata [alin. (2)]. Sunt prevederi inedite, prin comparaţie cu vechea
reglementare, întrucât acoperind situaţii practice frecvente.
Persoana care a efectuat plata (alta decât adevăratul debitor), nu poate obţine
satisfacţie în acţiunea în restituire, atunci când creditorul căruia a achitat, animat de bună-
credinţă, s-a lipsit de titlul de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei, lăsând să se
împlinească termenul de prescripţie [art. 1342 alin. (1)]. În fapt, este situaţia celui care,
considerând că a primit plata de la veritabilul debitor, nu a păstrat titlul creanţei. Dacă ar fi
ţinut, în situaţia creată, să restituie plata primită, ar fi expus unei pagube certe: nemaifiind în
posesia titlului de creanţă, nu ar putea să îşi valorifice pretenţiile faţă de adevăratul său debitor.
Singura soluţie rezonabilă este inadmisibilitatea acţiunii în repetiţiune, sub rezerva bunei-
credinţe la momentul primirii plăţii. Dacă cel ce a primit plata a fost de rea-credinţă, el nu va
beneficia de textul legal, sancţiunea fiind repetiţiunea.
1
Clasificarea este analizată pe larg, cu aparat bibliografic consistent, în L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I (...), p. 80-88.
2
Ibidem, p. 85-87.
3
M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 1163.
17
Renunţarea creditorului la garanţiile creanţei sale, după efectuarea plăţii, este asimilată
renunţării la titlul creanţei sale. Denotă, de asemenea, credinţa că a primit plata ce i se cuvenea,
aşa încât, în viziunea sa (a creditorului), nu se mai justifica păstrarea dovezilor plăţii.
Dispoziţiile art. 1341 C. civ. se grefează pe cea de-a treia ipoteză a plăţii nedatorate.
În ecuaţie sunt adevăratul creditor şi un plătitor, care nu este debitorul creditorului respectiv. În
mod normal, atunci când datoria lipseşte, plata se restituie. Nu şi atunci când sunt întrunite
cumulativ cerinţele art. 1342 alin. (1) C. civ., care sunt dispoziţii de protecţie a creditorului de
bună-credinţă.
Din punct de vedere tehnic, plătitorul are acţiune în regres împotriva adevăratului
debitor, prin mecanismul subrogaţiei legale în drepturile creditorului. Art. 1593 C. civ. prevede
că „Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea
însă dobândi mai multe drepturi decât acesta” [alin. (1)], iar „subrogaţia poate fi legală sau
convenţională” [alin. (2)]. Art. 1342 alin. (2) C. civ. conţine un caz de subrogaţie legală în
drepturile creditorului.
Deteriorarea sau scăderea de valoare a bunului, ambele echivalând cu o pierdere
parţială, îndreptăţesc la despăgubiri către cel care a efectuat plata nedatorată. Prin excepţie,
debitorul nu va fi obligat la despăgubiri dacă pierderea se datorează folosinţei normale a
lucrului, potrivit naturii acestuia. Atunci când cauza restituirii îi este imputabilă creditorului,
bunul se va înapoia în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, creditorul
neavând dreptul la despăgubiri. Excepţia de la aceste prevederi vizează cazul când debitorul
este vinovat de starea în care se găseşte bunul (art. 1643 C. civ.).
Prescripţia dreptul la acţiune în restituirea prestaţiilor întemeiate pe faptul plăţii
nedatorate începe să curgă la data la care creditorul obligaţiei de restituire a cunoscut faptul că
plata este nedatorată şi persoana debitorului obligaţiei de restituire [art. 2528 alin. (2) C. civ.].
Capitolul 3.
Îmbogăţirea fără justă cauză
Art. 1165 noul C. civ. poziţionează îmbogăţirea fără justă cauză în rândul izvoarelor
obligaţionale. Îmbogăţirea fără cauză justă constă în sporirea patrimoniului unei persoane,
corelativ pierderii patrimoniale pe care o suferă altă persoană. Se naşte, prin efectul acestui fapt
licit, un raport juridic în virtutea căruia debitorul (îmbogăţitul) este ţinut să restituie
creditorului (însărăcitul) valoarea cu care s-a îmbogăţit.
Condiţiile acestui fapt juridic licit1 sunt: îmbogăţirea (a); însărăcirea (b); corelaţia
îmbogăţire-însărăcire (c); lipsa cauzei juste (d); buna-credinţă a îmbogăţitului (e).
a) Îmbogăţirea. Presupune un avantaj patrimonial pe care îl dobândeşte pârâtul în
detrimentul reclamantului. Modalităţile în care poate avea loc îmbogăţirea pârâtului sunt fie
creşterea activului patrimonial (dobândirea unui nou element patrimonial – intrarea unui bun
sau a unei creanţe în patrimoniu, îmbunătăţiri aduse fondului reclamantului, executarea unei
lucrări pe terenul altuia), fie menţinerea activului patrimonial (evitarea unei cheltuieli la care
reclamantul era obligat), fie diminuarea pasivului patrimonial (stingerea unei datorii a
pârâtului; situaţia în care comerciantul furnizează marfă pe credit unei persoane aflate în
nevoie, aşa încât părinţii sunt scutiţi să îşi îndeplinească obligaţia de întreţinere şi se
îmbogăţesc, corelativ sumelor cheltuite de comerciant 2).
Îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului «poate să aibă ca etiologie o prestaţie a
reclamantului sau a unui terţ ori, după caz, o intervenţie a îmbogăţitului, a însărăcitului sau
uneori chiar a unei terţe persoane. De asemenea, este de reţinut că îmbogăţirea pârâtului poate
1
A se vedea, L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil (...), p. 22-35.
2
Tribunalul civil Bar-le-Duc, hotărârea din 5 ianuarie1943 în Dalloz critique, 1944.18 şi Cass., prima cameră civilă, hotărârea din 15
martie 1972, în Bulletin civil, I, nº 88 şi în Semaine Juridique, Édition Générale, 1972. IV. 109. Hotărârile sunt citate după J. Flour,
J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., 2, p. 42, nota 6.
fi directă sau indirectă şi constă întotdeauna în „avantajul obţinut” de către îmbogăţit, avantaj
care se exprimă ori poate fi exprimat pecuniar»1.
În opinie minoritară2, doctrinară şi jurisprudenţială, s-a apreciat că este îmbogăţire şi
crearea unui avantaj de ordin moral. Este citată, în acest sens, situaţia copilului care dobândeşte
avantaje morale în detrimentul persoanelor care i-au oferit educaţie fără remuneraţie din partea
părinţilor minorului. Relevantă ar fi, în acest caz, neplata onorariului pentru educaţia copilului
– aşadar, o cheltuială evitată. Suntem rezervaţi în privinţa includerii avantajelor morale în
accepţiunea termenului de îmbogăţire; absenţa elementului de patrimonialitate scoate din
ecuaţie păgubirea unui patrimoniu (şi, deci, posibilitatea aprecierii „măsurii pierderii
patrimoniale” despre care face vorbire art. 1345 C. civ.), corelativ creşterii patrimoniale a altui
patrimoniu. Iar în speţă, cuantumul onorariului reprezintă o pierdere economică, nu
extrapatrimonială, aşa încât s-ar pune problema unui avantaj material, nu a unui avantaj moral.
b) Însărăcirea poate avea loc prin diminuarea activului sau prin creşterea pasivului
patrimonial al celui îndreptăţit la restituire (de exemplu, efectuarea unor cheltuieli de
conservare a imobilului care cade la partaj în lotul altui succesor – cheltuieli ce nu sunt
restituite).
S-a precizat că noţiunea de însărăcire trebuie definită cu supleţe; nu întotdeauna
însărăcirea se concretizează într-o pierdere patrimonială. Uneori însărăcitul este lipsit de
câştigul pe care l-ar fi putut obţine dacă ar fi contractat (cazul celui care execută anumite
lucrări utile fără intenţia de a gratifica şi fără să contracteze cu beneficiarul lucrărilor sau
prestaţiilor) ori îşi consumă timpul afectat unor servicii (de pildă, servicii intelectuale), timp pe
care l-ar fi putut utiliza pentru recreere sau pentru alte activităţi personale. În mod asemănător,
îmbogăţirea nu este evidentă, efectivă, în situaţia în care o persoană foloseşte în interes propriu
un bun aparţinând altuia (de exemplu, foloseşte fără drept canalizarea vecinului)3.
c) Conexitatea îmbogăţire-însărăcire. Un patrimoniu se îmbogăţeşte în detrimentul
altuia, dar acest fapt nu presupune, cu necesitate, cauzalitatea specifică raportului cauză-efect.
Este suficientă cauza unică sau originea comună celor două fenomene, îmbogăţirea şi
însărăcirea. Corelaţia celor două fenomene este considerată directă, dacă transferul valoric se
face fără interpunerea unui terţ şi indirectă, dacă valoarea care îmbogăţeşte tranzitează , în
prealabil, patrimoniul unui terţ4.
d) Absenţa temeiului legitim. „Temei legitim” sau „cauză justă” sunt, spre exemplu,
hotărârea judecătorească sau actul juridic în baza cărora are loc creşterea patrimoniului unei
persoane, corelativ diminuării patrimoniului alteia; legea, uzucapiunea sau posesia de bună-
credinţă. De altă parte, art. 1346 C. civ. menţionează situaţiile care justifică îmbogăţirea.
e) Buna-credinţă a îmbogăţitului5 fundamentează acţiunea în restituire. Dacă
îmbogăţitul este în culpă, ne plasăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Buna-credinţă a
îmbogăţitului determină întinderea obligaţiei de restituire, care nu va depăşi îmbogăţirea
efectivă, respectiv valoarea de care a fost lipsit însărăcitul. Îmbogăţitul de rea-credinţă
săvârşeşte o faptă ilicită care îi angajează răspunderea civilă delictuală şi va fi obligat la
repararea integrală a pagubei. Va restitui, în cazul din urmă, valoarea însărăcirii, indiferent de
valoarea îmbogăţirii sale.
Efectele îmbogăţirii fără just temei. Faptul îmbogăţirii fără cauză justă generează un
raport obligaţional în temeiul căruia îmbogăţitul devine debitor al obligaţiei de restituire, al
1
L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil (...), p. 25-26.
2
G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les obligations, tome 1, Les sources, 2e éd., Sirey, Paris, 1988, nr. 292, citaţi după J. Flour, J.-L.
Aubert, E. Savaux, op. cit., 2, p. 43, nota 2 şi hotărârile menţionate la nota 3.
3
A se vedea, L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil (...), p. 26.
4
Pentru prima ipoteză, avem ca exemplu situaţiile majoritare: îmbunătăţiri aduse lucrului proprietatea altuia, prestarea unui
serviciu în favoarea altei persoane – toate fără intenţia de gratificare. Corelaţia este indirectă, de exemplu, dacă fratele şi sora se
gospodăresc împreună, iar sora procură, pe credit, produse necesare vieţii în comun – a se vedea, J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux,
op. cit., 2, p. 44-45 şi nota 1 de la p. 45.
5
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 373.
19
cărei creditor este cel însărăcit. Dubla limită sau dublul plafon care îngrădeşte pretenţiile
însărăcitului este menţionată în art. 1345 C. civ.: „în limita propriei îmbogăţiri” înseamnă în
măsura sporului patrimonial de care a beneficiat îmbogăţitul, chiar dacă însărăcirea este mai
mare (buna-credinţă care fundamentează creşterea patrimonială explică de ce îmbogăţitul nu
este ţinut să plătească dobânzile legale ori să restituie fructele); „în măsura pierderii
patrimoniale”, chiar dacă îmbogăţirea a fost mai mare (în cazul în care valoarea îmbogăţirii
este superioară pagubei reclamantului, restituirea va fi determinată de valoarea cea mai mică,
altfel s-ar îmbogăţi fără cauză reclamantul).
Restituirea este guvernată de regulile cuprinse în art. 1639 C. civ., particularizate
specificului îmbogăţirii fără just temei1.
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor întemeiate pe îmbogăţirea
fără justă cauză începe să curgă la data la care însărăcitul a cunoscut faptul îmbogăţirii fără
justă cauză şi persoana îmbogăţitului [art. 2528 alin. (2) C. civ.].
Conform art. 1346 C. civ., îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă din :
- executarea unei obligaţii valabile;
- din neexercitarea de către păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
- dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său
ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Temeiul sau cauza îmbogăţirii desemnează, în acest context, titlul juridic ce legitimează
sporul patrimonial şi însărăcirea corelativă.
Îmbogăţirea are temei just atunci când rezultă din ipoteze cum sunt cele enumerate,
exemplificativ, în art. 1346 C. civ.: executarea unei obligaţii valabile (a); neexercitarea de
către păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit (b); dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în
interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica (c).
a) Executarea unei obligaţii valabile. Menţionăm, exemplificativ, unele cazuri în care,
executându-se un contract valabil, îmbogăţirea nu este justificată:
– obligaţia rezultă dintr-un contract care se încheie între îmbogăţit şi însărăcit.
Obligaţiile născute din contracte valabile trebuie executate, conform pacta sunt servanda.
Contractele cu titlu gratuit aduc o creştere patrimonială care îşi găseşte cauza în actul juridic
(donaţia); contractele cu titlu oneros pot aduce un avantaj pentru una dintre părţi – de exemplu,
vânzarea s-a realizat la un preţ avantajos pentru înstrăinător, dar nu este loc de restituire, atâta
timp cât nu s-a invocat viciul leziunii;
– obligaţia rezultă dintr-un contract care se încheie între însărăcit şi terţ. În executarea
contractului încheiat cu locatarul, antreprenorul face lucrări de îmbunătăţire a imobilului, care
profită, în cele din urmă, locatorului (în virtutea contractului de locaţiune, lucrările fiind în
sarcina locatarului). Insolvabilitatea locatarului nu îl îndreptăţeşte pe antreprenor să îl acţioneze
pe locator, invocând îmbogăţirea fără just temei.
b) Neexercitarea de către păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit. Este, de pildă,
cazul debitorului care, prin efectul prescripţiei extinctive, se vede liberat de datorie.
Îmbogăţirea sa este „justificată” de dispoziţiile legale referitoare la prescripţie. Pasivitatea
creditorului care nu îşi valorifică dreptul de creanţă în termenul defipt (fixat, stipulat) de lege
va fi sancţionată prin imposibilitatea recuperării, pe calea acţiunii în justiţie, a pretenţiilor sale.
c) Un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său
ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Prima ipoteză se referă la interesul păgubitului care, prin conduita sa, îmbogăţeşte o
altă persoană. Cheltuielile făcute în interesul propriu al păgubitului, cheltuieli care, profitând
acestuia, au adus simultan şi un avantaj patrimonial altei persoane, nu pot fi solicitate de la
aceasta din urmă. Este cazul celui care, pe spezele sale, avansează cheltuieli de ameliorare a
propriului fond, lucrările folosind şi fondului vecin. Îmbogăţirea proprietarului fondului vecin
nu îl însărăceşte, practic, pe cel care a iniţiat lucrările şi care, a beneficiat de investiţia făcută;
1
A se vedea, L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil (...), p. 38-40.
cazul uzufructuarului care aduce lucrului îmbunătăţiri care îi profită, dar care, prin forţa
împrejurărilor, sporesc valoarea bunului ce aparţine altuia. În realitate, în ipotezele menţionate,
cel care acţionează în interes propriu, îşi asumă riscul ca de rezultatul conduitei sale să
beneficieze şi terţe persoane.
A doua ipoteză are în vedere actele de generozitate care operează transferul valorilor
dintr-un patrimoniu în altul. În exprimarea unui autor de prestigiu 1, însăşi viaţa juridică se
desfăşoară între doi poli diametral opuşi – egoismul şi altruismul. În jurul unuia sau al celuilalt
gravitează orice manifestare de voinţă menită să producă efecte în drept. Sentimentele egoiste
rezonează cu titlul oneros, în timp ce expresia altruismului sunt actele cu titlu gratuit. Fie că
este inter vivos, fie că este mortis causa, actele efectuate cu intenţia de a gratifica au ca
repercusiune majoră însărăcirea dispunătorului, corelativ îmbogăţirii primitorului. Sporul
patrimonial al gratificatului este justificat însă de intenţia liberală.
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015
1. Condițiile plății nedatorate

2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză

1. Actio de in rem verso
a. Are ca obiect desființarea contractului
b. Are ca obiect revocarea contractului
c. Este supusă prescripției extinctive
2. Îmbogățirea fără justă cauză:

a. Este un fapt ilicit
b. Este un act juridic
c. Este un fapt juridic licit
3. Imbogățirea fără justă cauză :

1
O. Căpăţână, Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 7. «Altruismul nu constituie decât o formă derivată
de egoism, un sentiment creat sub influenţa educaţiei în viaţa individului şi un „produs al istoriei” în evoluţia umanităţii [...].
Ambele sentimente coexistă în sufletul nostru ca fenomene primare şi de origine distinctă, fără ca vreunul să fie subordonat
celuilalt».
21
a. Este un principiu al dreptului civil
b. Fundamentează acțiunea în rezoluțiune
c. Fundamentează rezilierea contractului civil
4. Faptele juridice licite :

a. Sunt reglementate în Codul civil
b. Nu sunt reglementate în dreptul pozitiv
c. Sunt surse de obligații
Condițiile gestiunii de afaceri
TEMA 5.
Răspunderea civilă1

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind răspunderea civilă
- înţelegerea aspectelor specifice condițiilor răspunderii civile

- formarea deprinderii de a opera cu noțiunile specifice dreptului obligațiilor
III. CUVINTE CHEIE:

- Drept, interes, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate, vinovăția

1. Drept și interes în răspunderea civilă
2. Varietățile răspunderii civile
V. REZUMAT
Încălcarea drepturilor subiective angajează răspunderea civilă. Astfel, sunt susceptibile
de reparare, pagubele generate de încălcarea dreptului de proprietate, dreptului la viaţă,
dreptului la integritate fizică şi psihică, dreptului la apărare, dreptului la viaţa intimă, familială
şi privată, dreptului de autor, dreptului la un mediu sănătos etc. Interesul legitim a devenit, în
noul Cod civil, obiect al protecţiei normative explicite. Raportul juridic de răspundere civilă se
naşte ca urmare a încălcării sau atingerii dreptului subiectiv sau interesului legitim al victimei.
Capitolul 1.
Drept și interes în răspunderea civilă
1
Călina Jugastru, Drept şi interes în răspunderea civilă, în volumul Studii şi cercetări din
domeniul ştiinţelor socio-umane, vol.25, Academia Română, Editura Limes&Argonaut, Cluj-
Napoca, 2013, ISBN 978-973-109-429-8, p. 27-42
Realitate juridică fundamentală (chiar în absenţa unei definiţii legale), dreptul
subiectiv civil este posibilitatea conferită de legea civilă subiectului activ, în virtutea căreia
acesta poate să aibă o anumită conduită, poate să pretindă o conduită corespunzătoare (să dea,
să facă, să nu facă ceva) de la subiectul pasiv şi să solicite concursul forţei coercitive a
statului, la nevoie. Încălcarea drepturilor subiective angajează răspunderea civilă. Astfel, sunt
susceptibile de reparare, pagubele generate de încălcarea dreptului de proprietate, dreptului la
viaţă, dreptului la integritate fizică şi psihică, dreptului la apărare, dreptului la viaţa intimă,
familială şi privată, dreptului de autor, dreptului la un mediu sănătos etc. Drepturi cum sunt
cele enunţate sunt certe, pe când interesele nu sunt expres reglementate, iar existenţa lor poate
fi pusă sub semnul discuţiei. Aşa cum s-a afirmat, nimeni nu va nega faptul că există un drept
la viaţă al persoanei, un drept la integritate corporală, un drept la onoare etc.; ceea ce poate să
facă loc îndoielilor şi discuţiilor este, de exemplu, interesul de a conserva viaţa sau integritatea
persoanelor apropiate victimei. Cu alte cuvinte, este cazul să se acorde o reparaţie persoanelor
care au suferit, material sau moral, în urma decesului victimei directe? În cazul unui răspuns
afirmativ, se ridică întrebarea ce se înţelege prin persoane apropiate defunctului (familie
naturală, adoptivă, prieteni). Aspectul la care făcea trimitere autorul citat este cel al
prejudiciului prin ricoşeu, care la epoca respectivă, era sub semnul întrebării din punctul de
vedere al posibilităţii de indemnizare. Unele situaţii de fapt, asimilate intereselor, la un
moment dat, au dobândit statutul de drepturi subiective. Actualmente, este larg admisă
indemnizarea prejudiciului prin ricoşeu (préjudice par ricochet); noul Cod civil român o
consacră explicit. În art. 1390 alin. 1 statuează că persoanele îndreptăţite, potrivit legii, la
întreţinere din partea victimei decedate, au dreptul la despăgubire pentru prejudiciul rezultat
prin decesul acesteia.
Interesul legitim a devenit, în noul Cod civil, obiect al protecţiei normative explicite.
Raportul juridic de răspundere civilă se naşte ca urmare a încălcării sau atingerii dreptului
subiectiv sau interesului legitim al victimei. Condiţia generală enunţată este prezentă fără a
deosebi după cum paguba este materială ori morală1.
Formulările utilizate de cele două texte din Codul civil diferă. Art. 1349 alin. 1 şi 2 se
referă la repararea pagubelor rezultate din atingerea intereselor legitime ale persoanelor, în
timp ce art. 1359 (marginal) are în vedere repararea prejudiciului constând în vătămarea unui
interes. Fără discuţie, cea de a doua formulare concordă întrutotul cu contextul reglementar al
răspunderii civile. Vătămarea sau lezarea dreptului subiectiv, respectiv, a intereselor legitime şi
serioase, justifică repararea pagubelor.
Două texte ale noului Cod civil din România conţin referiri la repararea pagubei
izvorâte din vătămarea unui interes. Art. 1349 alin. 1 C. civ. enunţă posibilitatea reparării
prejudiciului care este urmarea încălcării unui drept subiectiv sau unui interes legitim, iar art.
1359 C. civ. menţionează condiţiile cerute interesului. Paguba va fi reparată atunci când este
urmarea atingerii aduse unui interes al altuia (a), dacă interesul este legitim (b), serios (c) şi
prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv (d). Faţă de actuala
reglementare, considerăm că un interes legitim aduce în discuţie o situaţie de fapt caracterizată
prin seriozitate. Numai o situaţie de fapt serioasă, întemeiată poate fundamenta admiterea
cererii de despăgubire. Seriozitatea este o componentă a legitimităţii interesului.
a. interesul să aparţină altei persoane decât autorului atingerii prejudiciabile. Nemo
auditur propriam turpitudinem allegans. Noul Cod civil statuează că fapta victimei înlătură
răspunderea numai în cazurile în care, potrivit legii, cazul fortuit exonerează de răspundere
(art. 1352).
b. interesul să fie legitim. Codul nu aduce precizări în ceea ce priveşte înţelesul
legitimităţii. În absenţa unor precizări legale în raport cu legitimitatea, considerăm că interesul
este legitim atunci când este justificat, îndreptăţit, fundamentat. Legitimitatea este o noţiune cu
1
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 422.
23
sferă generoasă, care acoperă mai multe exigenţe. Întâi de toate, apare ca fiind legitim ceea ce
este permis de ordinea publică şi de bunele moravuri. Apoi, este legitim ceea ce este just. Un
interes susceptibil de indemnizare ar trebui să respecte, aşadar, două categorii de limitări:
ordinea publică, bunele moravuri şi echitatea.
c. interesul să fie serios. Un interes serios este un interes demn de luat în considerare
datorită importanţei sale. Seriozitatea interesului semnifică importanţa acestuia. Un indicator al
seriozităţii este stabilitatea situaţiei de fapt. O situaţie este serioasă dacă se verifică, în practică,
o perioadă de timp. O anumită stabilitate este absolut necesară şi firească, pentru a nu cădea în
derizoriul indemnizării unor situaţii de fapt oarecare, ivite conjunctural şi care se pot vădi, în
timp, a fi lipsite de seriozitate. Ar fi prea mult să se înţeleagă caracterul de permanenenţă al
situaţiei în discuţie. Dar o anume stabilitate, verificată de instanţe, denotă seriozitatea, adică
importanţa interesului. în practică, a fost necesar a se dovedi caracterul de stabilitate al
întreţinerii pe care victima o presta în fapt. Cu alte cuvinte, o permanenţă îndestulătoare pentru
a justifica presupunerea că întreţinerea ar fi continuat a fi prestată şi în viitor 1. Întemeiat, s-a
adăugat că se cere o asemenea stabilitate şi permanenţă încât să se poată deduce un adevărat
angajament juridic, în fapt, din partea celui care presta întreţinerea2.
d. interesul să aibă aparenţa dreptului subiectiv. Aparenţa unui drept subiectiv este
creată prin modul de manifestare a interesului. Aplicaţie particulară a teoriei aparenţei în drept,
cerinţa aparenţei dreptului subiectiv este menţionată expres în noul Cod civil, în contextul
angajării răspunderii civile. Se cere, aşadar, ca persoana care pretinde repararea pagubei să se
sprijine pe aparenţă de drept subiectiv – împrejurare de fapt care legitimează cererea dedusă
judecăţii. Este vorba de o situaţie de fapt care prezintă în exterior semnalmentele dreptului
subiectiv – fără a fi însă un drept subiectiv. Aparenţa are rolul de a face situaţia în cauză
demnă de protecţie juridică. „Titularul” situaţiei cu aparenţă de drept subiectiv trebuie să
exercite în fapt prerogativele pe care, în mod obişnuit, le presupune dreptul respectiv 3. Un
interes serios, de pildă, care se manifestă pe o perioadă de timp rezonabilă ca durată, poate crea
aparenţa unui drept subiectiv. O dovadă în acest sens este interesul de care se prevalează
persoanele apropiate victimei, care în temeiul unor relaţii bazate pe afecţiune reciprocă şi/ sau
raporturi de rudenie, solicită repararea prejudiciului prin ricoşeu. Constant şi îndelung
indemnizat în asemenea ipoteză, interesul a trecut în plan normativ, noul Cod oferindu-i
protecţie explicită, sub forma prejudiciului de afecţiune, în art. 1391 alin. 2.
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015
1
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală ..., p. 101-102.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor..., p. 147.
3
A se vedea I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 326. Menţionând elementele constitutive ale
aparenţei (elementul material şi elementul psihologic), autorul face trimitere la F. Derida, J. Mestre, Apparence, în Répértoire de
droit civil, Dalloz, 2000-2ème, mise à jour, tome I, nr. 34 şi urm.
1. Condițiile interesului legitim

2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză
1. Răspunderea civilă:
a. Este o formă a răspunderii juridice
b. Este o formă a răspunderii penale
c. Este o formă a răspunderii administrative
2. Interesul lezat :
a. Aparține autorului atingerii
b. Este sinonim cu dreptul subiectiv lezat
c. Este temeiul reparării prejudiciului
3. Răspunderea civilă :
a. Presupune săvârșirea faptei ilicite
b. Presupune prejudiciul
c. Poate interveni și în absența prejudiciului
4. Răspunderea civilă :
a. Este parte integrantă a răspunderii juridice
b. Obligă autorul prejudiciului la indemnizare
c. Implică obligația de reparare a prejudiciului
Interesul legitim
TEMA 6.
Răspunderea civilă delictuală (condițiile)

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind răspunderea civilă
- înţelegerea aspectelor specifice condițiilor răspunderii civile

- formarea deprinderii de a opera cu noțiunile specifice dreptului obligațiilor
25
III. CUVINTE CHEIE:
- Condițiile generale ale răspunderii civile, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de
cauzalitate, vinovăția

1. Fapta ilicită
2. Prejudiciul
3. Raportul de cauzalitate
4. Vinovăția
V. REZUMAT
Condițiile răspunderii civile sunt descrise în detaliu: fapta licită, prejudiicul, raportul de
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția. Vinovăția este cerută în ipoteza
răspunderii subiective, în timp ce absența vinovăției caracterizează răspunderea obiectivă.
Capitolul 1.
Fapta ilicită
Fapta ilicită este indicată în art. 1357 C. civ. drept condiţie a răspunderii civile, iar
conţinutul noţiunii de „faptă ilicită ” este conturat în art. 1349 C. civ., care defineşte
răspunderea delictuală. Urmează că repararea prejudiciului revine oricărei persoane care, prin
acţiunile sau inacţiunile sale, încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care le
impun legea sau obiceiul locului1. Pentru caracterizarea faptei ilicite în contextul utilizării
produselor defectuoase, trimiterea se face la legea specială.
Fapta ilicită civilă constă într-o conduită umană, adică într-o acţiune sau inacţiune
generatoare de prejudiciu. Acţiunea sau fapta de comisiune este ilicită atunci când persoanelor
li se impune o conduită de abstenţiune. Încălcarea obligaţiei de abţinere este sancţionată atunci
când prin acţiunea respectivă se aduce atingere prejudiciabilă drepturilor subiective sau
intereselor legitime ale altor persoane. În varianta inacţiunii, fapta ilicită constă în abţinerea de
realizarea unei activităţi atunci când cerinţa este aceea de a acţiona. În sfera noţiunii de faptă
ilicită intră şi abuzul de drept. În condiţiile vechii reglementări, care nu conţinea dispoziţii
speciale privind abuzul de drept, autorii de drept civil au afirmat includerea acestuia în sfera
ilicitului civil2. Cu totul adevărat, exercitarea dreptului în scopul de a vătăma ori de a păgubi pe
altul, într-un mod nerezonabil, contrar bunei-credinţe, este ilicită (abuzul de drept face obiectul
art. 15 C. civ.). Săvârşirea faptei ilicite atrage răspunderea civilă numai dacă paguba este
consecinţa acţiunii sau a inacţiunii respective.
Capitolul 2.
Prejudiciul
Componentele prejudiciului reparabil sunt enumerate într-o altă secţiune (cea de-a 6-
a, dedicată reparării prejudiciului). Fără a intra în detalii, menţionăm că persoana lezată este
îndreptăţită la despăgubiri care să reprezinte pierderea suferită (damnum emergens), câştigul pe
care, în condiţii obişnuite, ar fi putut să îl realizeze (lucrum cessans) şi cheltuielile efectuate
pentru evitarea sau limitarea pagubei. În finalul art. 1385 se vorbeşte de despăgubiri pentru
1
Codul civil Quebec sancţionează, în mod foarte apropiat, nerespectarea conduitei impuse de circumstanţe, uzanţe sau lege, în
scopul de a nu aduce prejudicii altor persoane.
2
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 215-216.
pierderea şansei de a obţine un avantaj, caz în care reparaţia va fi direct proporţională cu
probabilitatea obţinerii avantajului respectiv.
Prejudiciul corporal1
Prin „prejudiciile corporale” înțelegem „atingerile aduse integrităţii corporale şi
sănătăţii unei persoane”2. Dificultăţile indemnizării prejudiciului corporal sunt multiple (în
dreptul român) şi nu ne propunem un inventar exhaustiv. Vom menţiona doar câteva aspecte ce
reclamă rezolvare, în vederea optimizării practicii judiciare. Între acestea: absenţa unei
nomenclaturi a prejudiciilor corporale, reglementarea lipsită de rigurozitate în ce priveşte data
stabilirii despăgubirii, legiferarea incompletă a categoriilor prejudiciului corporal.
Doctrina străină a elaborat nomenclaturi ale prejudiciului corporal şi baremuri ce
conţin corespondenţe între tipul prejudiciului şi sumele aferente indemnizării. Utilitatea
nomenclaturilor este dovedită: practicienii dreptului, în special, magistraţii, avocaţii, dar şi
experţii in domeniul medical şi asociaţiile victimelor prejudiciului corporal, recurg la soluţiile
astfel avansate, deşi acestea nu au forţă obligatorie. Până în prezent, nomenclaturile nu au fost
incluse în dreptul pozitiv francez. Se găseşte, în fază de dezbatere, proiectul unui decret
referitor la o nouă nomenclatură a prejudiciilor corporale, lansat în anul 2014.
Necesitatea unor repere instituţionalizate este resimţită acut şi în dreptul român.
Finalitatea despăgubirii victimei parcurge două etape: evaluarea prejudiciului şi evaluarea
despăgubirii. Ambele operaţiuni reflectă o realitate cu dublă valenţă: faptică şi juridică.
Ambele proceduri trebuie desfăşurate sub semnul preciziei, cu marca echităţii. Evaluarea
riguroasă a prejudiciului corporal este premisa indemnizării juste. Repertoarul categoriilor
prejudiciului corporal şi baremul valorilor indemnizaţiei facilitează sarcina instanţelor de
judecată, deschide calea indemnizării echitabile şi favorizează o jurisprudenţă unitară.
Beneficiile reperelor legislative în evaluare/despăgubire sunt incontestabile.
Atât de dificila sarcină de a „repune în situaţia anterioară” este, în mod realist
considerată o (adevărată) ficţiune – întrucât unele atingeri corporale sunt iremediabile.
Magistratul este pus în situaţia de a „şterge” consecinţele sociale pentru situaţii de fapt aparent
ireversibile3.
Oricare dintre nomenclaturile propuse are imperfecţiuni. După cum, fiecare dintre acestea,
are meritul utilităţii (şi este o soluţie ce poate fi ajustată de către magistrat, în procesul
evaluării), pe terenul alternativei inexistenţei reperelor de drept pozitiv. Ne vom opri la
categoriile propuse de nomenclatura Dintilhac4, aceasta fiind, de lege ferenda, inclusă în
proiectul actului normativ elaborat în 2014, în spaţiul juridic francez. Este o nomenclatură-
reper, a cărei expunere presupune, în mod necesar, corelări şi trimiteri la alte nomenclaturi
semnificative (cum este, nomenclatura Lambert-Faivre din 2003 5). Trimiterile noastre vor viza
şi actul normativ redactat pe baza nomenclaturii Dintilhac şi care se află în stadiu de proiect
(Proiectul decretului care vizează instaurarea unei noi nomenclaturi a prejudiciului
corporal). În iulie 2005 a fost depus Raportul grupului de lucru coordonat de Jean-Pierre
Dintilhac, preşedintele celei de-a doua camere civile a Curţii de casaţie din Franţa. Extrem de
util, Raportul este explicit şi precis sub aspectul elaborării unei nomenclaturi a prejudiciilor
1
Călina Jugastru, Dificultăţi ale evaluării prejudiciului corporal, în revista Universul Juridic, nr. 8/2017, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, ISSN 2393-3445, p. 57-73.
2
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil, în L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 476.
3
M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal, L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 9.
4
Nomenclatura Dintilhac este disponibilă la adresa http://www.anvven.net/archives_PDF/Nomenclature_Dintilhac.pdf.
Proiectul actului normativ care utilizează nomenclatura Dintilhac poate fi consultată la adresele
http://www.justice.gouv.fr/publication/dacs/consult/20141120-projetdecret.pdf şi
http://www.justice.gouv.fr/publication/dacs/consult/20141120-projetannexe.pdf (documente valabile la data de 24 mai 2017).
5
Raportul privind indemnizarea prejudiciului corporal (elaborat de Yvonne Lambert-Faivre) este disponibil pe pagina
http://www.justice.gouv.fr/art_pix/syntheseindemcorp.pdf 8, consultată la 15 iunie 2017).
27
corporale. Documentul aduce şi elemente inovatoare, care constituie, fără îndoială, puncte de
referinţă semnificative în orice demers naţional de reglementare.
Redăm, general şi rezumativ, varietăţile prejudiciului corporal – prejudiciu
caracteristic victimelor directe (imediate), luând ca reper data consolidării. Inventarul
prejudiciilor corporale cunoaşte două mari diviziuni: prejudiciul temporar şi prejudiciul
permanent. „În cascadă”, fiecare dintre aceste diviziuni se ramifică în prejudicii economice
(temporare) şi prejudicii extrapatrimoniale (temporare), respectiv prejudicii economice
(permanente) şi prejudicii extrapatrimoniale (permanente). Mai departe, prejudiciul economic
(temporar) şi prejudiciul extrapatrimonial (temporar) se descompun, fiecare, într-o serie de
prejudicii „specializate”. La rândul lor, prejudiciile care intră în componenţa prejudiciului
economic (permanent) şi prejudiciile care alcătuiesc prejudiciul extrapatrimonial (permanent),
pot fi urmărite pe subelemente1.
Leziunile cauzate prin fapta ilicită pot să evolueze în sensul agravării, pot să se
diminueze sau pot să cunoască vindecare, la un moment dat. Literatura de specialitate uzează
de terminologia „data consolidării”, pentru a desemna momentul la care, potrivit expertizei
medicale, leziunile s-au stabilizat. Data consolidării este menţionată drept criteriu de delimitare
a prejudiciilor corporale în prejudicii temporare şi prejudicii permanente. Prejudiciile
temporare sunt cele care survin până la consolidare, adică până la stabilizarea stării victimei, cu
întregul „cortegiu” de prejudicii subsecvente. Despre prejudiciile permanente se poate vorbi
după data consolidării, cu incidenţa specifică unor prejudicii definitive.
Prejudiciile corporale temporare. Prejudiciile patrimoniale temporare includ:
cheltuielile medicale anterioare consolidării: cheltuieli cu medicamentele; cheltuieli de
spitalizare; costul protezelor; cheltuieli de transport cu autovehicule specifice domeniului
medical; cheltuieli cu efectuarea analizelor medicale; cheltuieli paramedicale – consultaţii în
cabinetul unui psiholog, kinetoterapeut); cheltuieli diverse anterioare consolidării, altele decât
cheltuielile incluse în prima categorie: cheltuieli efectuate de victima care exercită o profesie
liberală, pentru a fi înlocuită în vederea îndeplinirii unor acte ce ţin de profesie; cheltuieli
pentru amenajarea autoturismului sau locuinţei, în sensul adaptării acestora la handicapul
victimei; cheltuieli cu persoana care însoţeşte copiii victimei la şcoală sau la activităţile
obişnuite (pentru a practica un sport, de exemplu); cheltuieli cu terţa persoană – însoţitor al
victimei, în perioada anterioară consolidării. Această categorie de cheltuieli apare ca urmare a
faptului că însoţitorul este indispensabil, pentru îndeplinirea actelor cotidiene – pentru
„asigurarea securităţii, restaurarea demnităţii şi suplinirii pierderii autonomiei personale” 2.
Înţeleasă extensiv, noţiunea de „terţă persoană” acoperă toate ariile vieţii sociale în care
victima activa anterior faptei ilicite. Alături de viaţa cotidiană (sprijin pentru igiena personală,
alimentaţie), sunt avute în vedere: sfera familială (sprijin pentru a pleca/pentru a reveni din/în
locuinţă); sfera socială (sprijin pentru a participa la activitatea asociaţiilor din care victima face
parte, pentru efectuarea demersurilor la autorităţile administraţiei publice); prejudiciul
profesional semnifică pierderea totală sau parţială a veniturilor, pe intervalul de timp cuprins
între data prejudiciului şi data consolidării, precum şi unele situaţii conexe „indisponibilizării”
victimei. Acest tip de prejudiciu include pierderea veniturilor şi a oportunităţilor profesionale,
anterior stabilizării leziunilor. Pierderea oportunităţilor în plan profesional este ceea se poate
încadra în conceptul de „pierdere a şansei” (de exemplu, pierderea şansei de a se prezenta la un
concurs de promovare); prejudiciul şcolar/universitar/de formare, corespunzător perioadei pre-
consolidare. Sunt incluse: pierderea anilor de studiu, din orice ciclu de învăţământ;
imposibilitatea totală sau paţială de şcolarizare a victimei, ca urmare a faptei prejudiciabile.
Prejudiciile nepatrimoniale temporare includ: deficitul funcțional temporar este o
categorie „dificilă”, întrucât trebuie ferm delimitată de deficitul funcţional posterior
1
Cu privire la toate aceste categorii, a se vedea, M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal, L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-
principes-indemnités, op. cit., p. 63-211.
2
A se vedea, Proiectul decretului care vizează instaurarea unei noi nomenclaturi a prejudiciului corporal, op. cit., p. 1.
consolidării şi pentru că reuneşte mai multe prejudicii nepatrimoniale. În liniile generale trasate
de practica judiciară1, deficitul funcţional temporar cuprinde şi incapacitatea funcţională totală
sau parţială, precum şi timpul de spitalizare, pierderea sau diminuarea calităţii vieţii, pe
parcursul maladiei, până la consolidare. Concret, deficitul funcţional temporar înseamnă
invaliditatea, prejudiciul sexual temporar, perturbarea vieţii familiale (separarea victimei de
familie şi de anturaj, pe perioada spitalizării), privarea de posibilitatea de a participa la
activităţile sociale; prejudiciul de agrement temporar comportă discuţii în ceea ce priveşte
autonomia. Jurisprudenţa înregistrează un traseu nelinear, fie în sensul includerii în deficitul
funcţional temporar, fie recunoscându-l drept categorie separat indemnizabilă2. Datorită
importanţei şi frecvenţei, prejudiciul de agrement legitimează clasificarea şi indemnizarea
distinctă. Modalităţile de concretizare sunt diverse şi nu se absorb în deficitul funcţional
temporar. Acesta din urmă este invariabil prezent la toate prejudiciile corporale; orice atingere
a dreptului la integritate corporală atrage, temporar, un deficit funcţional. Ori, în sfera
prejudiciului de agrement sunt incluse alte consecinţele particulare, în funcţie de activitatea
extraprofesională şi de abilităţile victimei: imposibilitatea de a continua practicarea unei
activităţi sportive, de a participa la activităţi recreative – preocupări pe care se dovedeşte că le
avea anterior; suferinţele îndurate temporare. Din nou, o practică judiciară cu traseu variabil, a
procedat în două moduri: fie a inclus în deficitul funcţional temporar şi suferinţele îndurate, fie
le-a indemnizat separat. În mod cert, suferinţele îndurate nu se suprapun cu deficitul funcţional.
Suferinţele îndurate se referă la ansamblul dure*rilor fizice, cât şi la suferinţele de natură
morală (depresie cauzată de gravitatea leziunilor sau de mediul spitalicesc, în cazul unei durate
îndelungate a spitalizării)3.
Una dintre variabilele care, în practică, poate conduce la un cuantum diferit al
despăgubirii, este sensibilitatea la durere. Factorul „sensibilitate” aplicat unor algoritme
identice, nu este exclus să conducă la finalităţi diferite. Se admite că, în urma coroborării
probelor, având în vedere, îndeosebi, documentele medicale, ca urmare a aceluiaşi tip de
traumatism, suferinţele îndurate de un pacient sunt mai intense decât suferinţele îndurate de alt
bolnav4. Natura şi intensitatea durerilor sunt diferit resimţite, de fiecare persoană, în funcţie de
vârstă, starea de sănătate, echilibrul psihic, precum şi în raport de alte circumstanţe existenţiale
– forma activităţii profesionale, izolarea, apartenenţa etnică ş.a.; prejudiciul estetic temporar.
Acest tip de prejudiciu constă în suma vătămărilor, a leziunilor prin care se aduce atingere
armoniei fizice şi înfăţişării persoanei. Este vorba nu numai de mutilările, cicatricile,
desfigurările cauzate victimei, dar şi de suferinţele psihice inerente unor asemenea situaţii.
Pretium pulchritudinis (prix de la beauté) este despăgubirea cuvenită victimei prejudicului
estetic. La fel ca în ipoteza celorlalte varietăţi ale prejudicului corporal, expertiza medicală este
esenţială în stabilirea leziunilor. Formele de manifestare sunt cicatricile, hematoamele, arsurile,
pansamente în zona feţei, alterarea vocii sau pierderea temporară a acesteia. Doctrina surprinde
două dimensiuni ale prejudiciului estetic: din punct de vedere obiectiv, interesează leziunea
cauzată, iar subiectiv, se are în vedere capacitatea victimei de a accepta expunerea faţă de
semenii săi, în familie şi societate5; prejudiciul excepţional temporar. În practică, s-a considerat
că au caracter excepţional şi sunt indemnizabile: prejudiciul suferit de victimă prin anularea
1
Curtea de casaţie franceză, a doua cameră civilă, 28 mai 2009; idem, 22 ianuarie 2009, hotărâri citate după M. Le Roy, J.-D. Le
Roy, F. Bibal, L’évaluation du prejudice corporel, Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 159.
2
Instanţele au solicitat evidenţierea distinctă în rapoartele de expertiză medicală a prejudiciului de agrement temporar (a se
vedea, hotărârile citate de M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bibal, L’évaluation du prejudice corporel, Expertises-principes-indemnités,
op. cit., p. 164-165: Curtea de apel Amiens, 8 ianuarie 2014; Curtea de apel Nancy, 20 ianuarie 2014; Curtea de apel Aix-en-
Provence, 9 octombrie 2014). În sensul includerii prejudiciului de agreement temporar în deficitul funcţional temporar, a se
vedea, Curtea de casaţie franceză, a doua camera civilă, decizia din 5 martie 2015 (ibidem, p. 164).
3
A se vedea, M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bibal, L’évaluation du prejudice corporel, Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 165-
166.
4
Ibidem, p. 169-170.
5
M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal, L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 176.
29
programării căsătoriei datorită accidentului survenit cu câteva zile anterior acesteia; prejudiciul
suferit de victimele catastrofelor. În caz de supravieţuire, aceste victime au ca numitor comun
sentimentul puternic de anxietate (care poate degenera în obsesii), consecutiv evenimentului
catastrofal.
Prejudiciile corporale permanente. Prejudicii patrimoniale permanente cuprind:
cheltuieli medicale. Pentru cheltuieli efectuate pentru analize medicale, medicamente,
aparatură specifică handicapului, transport, consiliere medicală de specialitate, se va lua ca
punct de reper data consolidării, pentru a nu se suprapune cu cheltuielile medicale anterioare
acestei date; cheltuieli pentru adaptarea locuinţei, posterior consolidării. Cheltuielile din
această categorie sunt dintre cele mai diverse. Instanţele au indemnizat atât adaptarea locuinţei
(în sensul modificării interiorului), cât şi extinderea locuinţei pentru un copil cu handicap.
Atunci când locuinţa victimei nu era susceptibilă de modificare sau adaptare, victima a fost
indemnizată cu diferenţa de preţ între noua locuinţă (adaptabilă handicapului) şi vechea
locuinţă (la care victima a renunţat, înstrăinând-o) 1. Între cheltuielile efectuate în vederea
adaptării imobilului, au fost indemnizate: costul lucrărilor de zidărie, cheltuielile pentru
instalaţii sanitare sau pentru mijloace de transport adaptate (cadă, cabină de duş, lift);
amenajarea unei locuinţe sau încăperi pentru terţa persoană care însoţeşte victima; taxe aferente
perfectării actelor juridice de cumpărare a unei noi locuinţe; costul internării victimei într-o
unitate medicală specializată, în funcţie de handicap; cheltuieli pentru adaptarea
autovehiculului. Categoria include sume care se acordă chiar şi în ipotezele în care victima nu
deţine permis de conducere (de exemplu, este minoră) ori, deşi are permis, handicapul
consolidat o împiedică să şofeze. Gama cheltuielilor vizate este generoasă: costuri pentru
adaptarea cutiei de viteză, pentru instalarea direcţiei asistate, pentru inversarea pedalelor,
pentru comenzi telecomandate – acceleraţie, frână, detector de luminozitate etc.; cheltuieli cu
terţa persoană, pentru victimele cu handicap permanent. Este indemnizabil nu doar sprijinul
terţei persoane în toate situaţiile pe care le-am menţionat cu prilejul enumerării prejudiciilor
patrimoniale temporare, dar şi prezenţa constantă a terţei persoane alături de bolnav (de
exemplu, în cazul victimelor aflate în stare vegetativă cronică); pierderea veniturilor din
profesie, posterior consolidării. Aceste cheltuieli includ pierderea totală sau parţială a
veniturilor (salarii, prime), pierderea unor oportunităţi – ocuparea unui nou loc de muncă,
promovarea etc.; incidenţa profesională după consolidare. Sintagma „incidenţă profesională” a
fost introdusă de către autorii nomenclaturilor Lambert-Faivre şi Dintilhac. Spre deosebire de
categoria anterioară, acest post de prejudiciu indemnizează repercusiunile profunde şi de durată
ale faptei ilicite asupra vieţii profesionale a victimei. În măsura în care sfera profesională este
integrată unui întreg – care este personalitatea victimei – această categorie indemnizează
ştirbirea identităţii socio-profesionale a victimei 2. Potrivit raportului grupului de lucru
Dintilhac, indemnizaţia are în vedere elemente cum sunt devalorizarea victimei pe piaţa de
muncă sau pierderea şansei de recalificare, abandonarea forţată a activităţii profesionale
desfăşurate anterior accidentului, inactivitatea profesională (prejudiciul de carieră). Practic,
această diviziune are în vedere marginalizarea profesională a victimei, datorate faptei ilicite
sau, după caz, excluderea totală a acesteia din viaţa profesională (condamnarea la inactivitate);
prejudiciul şcolar/universitar/de formare posterior consolidării. Sunt cuprinse, în această
categorie, cheltuielile aferente pierderii totale ori parţiale a posibilităţii de a începe sau de a
continua studiile, inclusiv în învăţământul universitar. Indemnizarea priveşte, exemplificativ,
cheltuielile suplimentare pentru efectuarea studiilor într-o instituţie de învăţământ specializată
în funcţie de handicap; cheltuielile determinate de prelungirea şcolarităţii. Cerinţa este ca toate
cheltuielile să aibă ca sursă fapta ilicită prejudiciabilă.
Prejudicii nepatrimoniale permanente includ: deficitul funcţional permanent constituie o
diviziune complexă, care reuneşte reducerea definitivă a potenţialului
1
Ibidem, p. 99.
2
M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal, L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 133-134.
psihic/fiziologic/senzorial/intelectual ce rezultă din atingerea integrităţii, constatată prin
expertiză medicală, precum şi repercusiunile psihologice ale faptei ilicite. Nu se include în
această categorie prejudiciul de agrement, reprezentat de pierderea posibilităţii de a desfăşura
activităţi recreative sau sportive. Soluţiile de practică judiciară au reiterat complexitatea
deficitului funcţional permanent, într-o viziune ce integrează tulburările survenite în condiţiile
de existenţă personală, familială şi socială 1; prejudiciul de agrement permanent este o categorie
larg interpretată, ce cuprinde imposibilitatea de a mai practica orice activitate cu caracter
recreativ sau hobby, precum şi pierderea şansei de a desfăşura în viitor noi activităţi de acest
fel. Nu credem că indemnizarea prejudiciului de agrement este condiţionată de o frecvenţă
anume a activităţilor în trecutul victimei. Obiectul probei îl constituie faptul practicării
activităţii (martori, fotografii, articole de presă, diplome care atestă această împrejurare). O
frecvenţă sporită (sport practicat în fiecare iarnă/în fiecare concediu; excursii derulate periodic)
justifică, eventual, un cuantum mai consistent al despăgubirii 2; prejudiciul estetic permanent.
Alterarea definitivă a aspectului fizic poate avea consecinţe semnificative atunci când profesia
victimei este de natură a impune o înfăţişare agreabilă sau când victima este o persoană de
vârstă tânără, celibatară. Asemenea aspecte permit individualizarea despăgubirii la un cuantum
mai ridicat; prejudiciul sexual permanent este indemnizabil separat. Urmările prejudicabile
sunt decelabile prin prisma caracterului temporar sau definitiv. În clasificarea Dintilhac,
prejudiciul sexual temporar este integrat deficitului funcţional temporar. În schimb, prejudiciul
sexual permanent este o categorie a cărei autonomie este configurată specific; prejudiciul
permanent care constă în imposibilitatea de realizare a unui proiect de viaţă personală/familială
normală. Este vorba despre victimele de vârstă tânără sau foarte tânără, care nu vor mai realiza
niciodată un proiect de viaţă personală normală, pierzând orice speranţă de a se căsători şi de a
întemeia o familie. Prejudiciul specific constă, aşa cum s-a arătat, în pierderea speranţei şi a
şansei de desfăşurare a unei vieţi familiale fireşti, din cauza handicapului generat de fapta
ilicită3. Acest tip de prejudiciu nu se confundă nici cu prejudiciul sexual, nici cu prejudiciul de
agrement şi nici cu deficitul funcţional permanent, deşi împrumută elemente specifice fiecăruia
dintre acestea; prejudicii permanente excepţionale. Grupul de lucru Dintilhac a propus,
încadrarea în această categorie, a urmărilor prejudicabile atipice ale faptei ilicite. Sursa
caracterului excepţional poate fi identificată în situaţia personală a victimei, în natura sau
circumstanţele particulare ale faptei ilicite. Exemplul oferit în doctrină şi în proiectul decretului
noii nomenclaturi4 este cel al victimei care, potrivit culturii de origine, este obligată să
îndeplinească anumite gesturi-ritual, cum este înclinarea coloanei vertebrale pentru salut (în
cultura japoneză). Pentru o victimă niponă, handicapul coloanei vertebrale va avea o rezonanţă
aparte, întrucât o va pune în situaţia de a nu îşi putea înclina coloana pentru a saluta, ceea ce
echivalează cu o impoliteţe.
Problema datei stabilirii despăgubirii (art. 1386 alin. 2 C. civ.). Misiunea
magistratului este de a stabili despăgubirea cuvenită victimei prejudiciului corporal, având în
vedere data producerii prejudiciului, conform art. 1386 alin. 2 C. civ. Reglementarea nu
răspunde cerinţelor reparării integrale. Între data prejudiciului (data săvârşirii faptei ilicite) și
data la care se pronunţă hotărârrea de obligare a autorului la despăgubiri, pot interveni
modificări substanțiale. Criticile adresate textului legal au fost numeroase 5, iar remedierea
1
A se vedea, Proiectul decretului care vizează instaurarea unei noi nomenclaturi a prejudiciului corporal, op. cit., p. 4.
2
M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal, L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 193-194.
3
Y. Lambert-Faivre, S. Porchy-Simon, Droit du dommage corporel. Systèmes
d’indemnisation, 6e édition, Dalloz, Paris, 2009, p. 236-237.
4
M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal, L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 197; Proiectul
decretului care vizează nomenclatura prejudiciilor corporale, op. cit., p. 5.
5
A se vedea, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
569; P. Vasilescu, Obligaţiile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 668; S. Neculaescu, Dreptul victimei la repararea prejudiciului
în cadrul răspunderii delictuale. Privire critică. Drept comparat, în revista Universul Juridic, nr. 9/2016, p. 50-52.
31
soluţiei actuale se impune. Principiul reparării integrale se aplică nedistinctiv, tuturor tipurilor
de prejudicii, aşadar şi prejudiciului corporal. O reparare integrală, reală, nu poate face
abstracţie de factorii care pot conduce la modificarea valorii prejudiciului – deprecierea
monetară, de pildă, intervenită între data producerii pagubei şi data hotărârii judecătoreşti în
căile de atac.
Reglementarea incompletă a prejudicului corporal al victimei directe (art. 1391
alin. 1 C. civ.). Art. 1391 alin. 1 C. civ. prevede posibilitatea acordării unei despăgubiri care să
aibă în vedere latura morală a prejudiciului, ce constă în restrângerea posibilităţilor de viaţă
familială şi socială. Fără să nominalizeze prejudiciul pe care îl are în vedere (şi arătând doar în
ce constă acest prejudiciu), noul Cod civil reglementează una dintre formele prejudiciului
corporal, mai exact, prejudiciul de agrement1.
În mod firesc, noul Cod civil trebuia să reglementeze, în secţiunea dedicată reparării
prejudiciului nepatrimonial rezultat din atingeri aduse persoanei, toate aspectele
extrapatrimoniale ale pagubelor corporale, nu numai restrângerea posibilităţilor de viaţă ale
victimei. Este evidentă intenţia legiuitorului român de a a oferi reglementare reparării
prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale. Aceasta cu atât mai mult cu cât,
potrivit art. 253 coroborat cu art. 252 C. civ., persoana care a suferit încălcarea drepturilor
nepatrimoniale la viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică, „poate cere despăgubiri sau, după
caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat”.
Vătămarea drepturilor menţionate se soldează cu prejudicii complexe, care pot să îmbrace
forme diverse – în latura lor nepatrimonială, prejudiciul de agrement fiind numai una dintre
aceste forme. Prejudiciul corporal reuneşte nu doar un prejudiciu material, exact măsurabil, cât
şi un prejudiciu nepatrimonial, care este, uneori, de mai mare greutate. Durerile fizice şi
psihice, leziunile, infirmităţile, mutilările, lipsirea victimei de posibilitatea de a se bucura de
viaţă, pierderea anumitor agremente ale existenţei la o vârstă tânără – toate acestea dau
expresie prejudiciului moral indemnizabil. Daunele menţionate sunt întâlnite în literatura
juridică franceză sub genericul „prejudicii personale”, deoarece aduc atingere persoanei2.
Argumentul de text ce justifică necesitatea consacrării tuturor varietăţilor prejudiciului corporal
al victimei directe este art. 253 C. civ., la care trimite chiar art. 1391 C. civ. Persoana
prejudiciată are la îndemână acţiunea în despăgubiri pentru orice prejudiciu nepatrimonial care
i-a fost cauzat, fără altă precizare (art. 253 alin.4). Textul special de la art. 1391 alin. 1 C. civ.
trebuia redactat în concordanţă cu textul general al art. 253 alin. 4 C. civ. În sprijinul celor
afirmate, menţionăm câteva categorii (altele decât prejudiciul de agrement), subsumate
conceptului de prejudiciu corporal şi care reclamă consacrare legală expresă şi distinctă (unele
dintre acestea se găsesc în nomenclatura Dintilhac): prejudiciul constând în dureri fizice sau
psihice; prejudiciul estetic (indemnizaţia – pretium pulchritudinis); prejudiciul sexual,
prejudiciul juvenil (despăgubirea – pretium juventutis).
Capitolul 3.
Raportul de cauzalitate
Raportul de cauzalitate exprimă legătura între fapta ilicită şi prejudiciu, în sensul că
acea faptă ilicită a generat rezultatul păgubitor. Noul Cod civil nu aduce schimbări de fond în
ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, faţă de reglementarea anterioară. Sintagma „cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită” este foarte clară în privinţa existenţei acestei
condiţii a răspunderii civile. Reglementată expres în contextul răspunderii pentru fapta proprie,
1
L. Melennec, L’indemnisation du préjudice d’agrément, în Gazette du Palais, ianuarie-februarie 1976, p. 272-274. În dezlegarea
unor probleme de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis: “Dispoziţiile art. 1.391 alin. 1 din Codul civil se interpretează în
sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a
suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”
(Decizia 12/2016).
2
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, traducere de D. Dănişor, Editura Wolters Kluver, Bucureşti,
2007, p. 145-146.
cauzalitatea este proprie întregii răspunderi civile. Caracterul ilicit al faptei este dat, de altfel,
„de împrejurarea că prin ea a fost încălcată norma dreptului obiectiv şi a fost cauzat un
prejudiciu dreptului subiectiv”1 al unei persoane. Lezarea dreptului subiectiv şi expressis
verbis, încălcarea intereselor legitime, atrag consecinţele răspunderii civile.
Capitolul 4.
Vinovăţia
Vinovăţia semnifică conştientizarea acţiunii sau inacţiunii, a caracterului antisocial şi
a urmărilor produse în realitatea înconjurătoare. Vinovăţia se descompune într-un element
intelectiv şi un element volitiv, aflate în permanentă interacţiune. Făptuitorul are reprezentarea
motivelor, mijloacelor, urmărilor faptei ilicite şi acţionează pentru atingerea scopurilor
urmărite. Vinovăţia sau culpa este rezultatul unui proces complex, care se conturează în mai
multe etape. Mai întâi, se reflectă în conştiinţa omului nevoile materiale sau spirituale ce
trebuie satisfăcute, apoi se conturează motivele ce îndeamnă la o anumită conduită, are loc
deliberarea mentală asupra motivelor şi mijloacelor de satisfacere a nevoilor şi intervine
motivul determinant, care conduce la adoptarea deciziei de a săvârşi fapta ilicită. Elementul
intelectiv constă în posibilitatea de a evalua fapta care urmează a fi săvârşită şi semnificaţiile
sociale ale acesteia. Această fază premergătoare se derulează pe teren psihologic, procesele
cognitive interferând cu cele de emitere a unor judecăţi de valoare. Existenţa factorului
intelectiv presupune prefigurarea, în conştiinţa autorului, a faptei, a consecinţelor acesteia,
precum şi a mijloacelor pe care se va sprijini desfăşurarea conduitei ilicite. Răspunderea
intervine numai cu condiţia ca autorul să aibă conştiinţa caracterului şi urmărilor antisociale ale
faptei sale. Elementul volitiv se referă la ansamblul proceselor psihice îndreptate spre atingerea
scopului antisocial. Având la dispoziţie toate datele, făptuitorul adoptă conduita comisivă sau
omisivă prejudiciabilă. Se afirmă că răspunderea va fi antrenată numai dacă subiectul are
libertatea de a alege între licit şi ilicit, între social şi antisocial şi dacă dispune de libertatea de a
acţiona conform propriei decizii. În dialectica săvârşirii faptei ilicite, între cei doi factori se
stabileşte o strânsă interdependenţă. Elementul intelectiv nu poate exista de sine-stătător, în
afara proceselor voinţei. Dacă nu are loc ilicitul civil, primul element nu are relevanţă din
punct de vedere juridic. Factorul volitiv dobândeşte semnificaţie numai dacă este precedat de
elementul intelectiv. Doar întrunirea lor cumulată antrenează răspunderea pentru fapta proprie2.
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015

1. Raportul de cauzalitate
1
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor…, p. 183.
2
În acest sens, I.-D. Romoşan, Vinovăţia în dreptul român, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.16.
33
2. Prejudiciile nepatrimoniale
IX. Teste de evaluare
1. Fapta ilicită:
a. Este o condiție a răspunderii delictuale
b. Este o condiție a răspunderii contractuale
c. Este o formă a abuzului de drept
2. Prejudiciul :
a. Poate fi patrimonial sau nepatrimonial
b. Presupune lezarea unui drept sau a unui interes legitim și serios
c. Este o condiție a răspunderii civile
3. Bifați afirmația corectă :

a. Abuzul de drept este o formă a ilicitului civil
b. Prejudiciul nu vizează bunurile, ci doar persoanele
c. Raportul de cauzalitate este o formă a ilicitului civil

a. Prejudiciul și raportul de cauzalitate sunt sinonime
b. Vinovăția echivalează cu culpa
c. Vinovația echivalează cu intenția

Fapta ilicită – condiție a răspunderii civile
Tema 7
Varietățile răspunderii civile delictuale
Capitolul 1
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minor sau de persoana pusă sub interdicţie
judecătorească
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat altei persoane de un minor sau de o persoană

aflată sub interdicţie judecătorească, revine celui care este obligat la supraveghere, fie în
temeiul legii, fie în temeiul unui contract, fie în baza unei hotărâri judecătoreşti (art. 1372 alin.
1). Noul Cod civil instituie răspunderea pentru minori, adică pentru persoanele care nu au
împlinit 18 ani şi, prin urmare, nu au capacitate deplină de exerciţiu. A doua ipoteză legală de
răspundere pentru fapta altuia este reprezentată de răspunderea pentru persoana aflată sub
interdicţie judecătorească. Interdicţia judecătorească reprezintă mijlocul de ocrotire a
persoanei care, fiind lipsită de discernământ, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, are ca
efect lipsirea acesteia de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei1.
Persoanele care răspund sunt, exemplificativ, părinţii fireşti2 (art. 483 şi urm. C. civ.);
părinţii adoptatori3 (art. 451 şi urm C. civ.); tutorele minorului (art. 110 C. civ.); tutorele
interzisului (art. 164 C. civ.); institutorii4, meseriaşii (cei care îi deprind pe ucenici5 să
practice o meserie); centrele de reeducare şi penitenciarele în care se află internaţi infractori
minori6; unităţile sanitare specializate (spitalele de psihiatrie) în care sunt internaţi bolnavi
psihici; persoanele fizice sau juridice angajate în scopul asigurării supravegherii, pazei,
îngrijirii minorilor sau a bolnavilor psihici; persoanele cărora le sunt încredinţaţi minorii, în
urma dispunerii măsurii plasamentului, plasamentului în regim de urgenţă sau supravegherii
specializate7 (conform Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului).
Condiţiile generale sunt prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta
ilicită şi prejudiciu. Condiţiile speciale sunt minoritatea (respectiv, situaţia juridică de interzis
judecătoresc) şi existenţa obligaţiei de supraveghere (în sarcina persoanei responsabile) la
momentul săvârşirii faptei ilicite.
Capitolul 2
Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
Condiţiile generale sunt prejudiciul, fapta ilicită a prepusului şi raportul de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu. Facem o menţiune în ceea ce priveşte vinovăţia prepusului.
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod
civil…, p. 287.
2
„Ambii părinţi răspund în mod egal de creşterea copiilor lor minori” (art. 483 alin. 3 C.
civ.); „Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea
deplină de exerciţiu” (art. 484 C. civ.).
3
„Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de
copilul său firesc” (art. 471 alin. 1 C. civ.).
4
La categoria profesorilor şi a celor asimilaţi lor, se pot adăuga, de exemplu, monitorii de
sport ori supraveghetorii de tabere de vacanţă sau de cămine pentru elevi. Acestora le revine
obligaţia legală sau convenţională de supraveghere a minorilor cu care desfăşoară activităţi
specifice (a se vedea, în acest sens, P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii..., p. 643).
5
Ucenicul este persoana care învaţă o meserie sub îndrumarea unui meşter (Dicţionarul
explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1130).
6
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil..., p. 168.
7
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt parte integrantă a protecţiei alternative. A
se vedea, Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 342-347.
35
Condiţiile speciale ale răspunderii comitentului sunt raportul de prepuşenie şi săvârşirea faptei
în exercitarea atribuţiilor sau funcţiilor încredinţate.
a. Conţinutul raportului de prepuşenie se deduce din definiţia comitentului. Legătura de
prepuşenie semnifică, de o parte, autoritatea comitentului, iar de altă parte, subordonarea
prepusului1, într-o corelaţie ce decurge din contract sau din lege. Fără a fi cerinţă singulară a
existenţei prepuşeniei, subordonarea este esenţială în caracterizarea raportului comitent-
prepus2. În temeiul subordonării, prepusul îndeplineşte dispoziţiile, ordinele, instrucţiunile
acestuia, realizând atribuţiile sau funcţiile pe care i le încredinţează comitentul. Temeiul
prerogativelelor comitentului şi al subordonării prepusului este de natură contractuală sau legală.
Raportul de prepuşenie se cere să existe la momentul comiterii faptei prejudiciabile. Dacă la
această dată calitatea de prepus încetase, răspunderea comitentului nu se va angaja, dacă atributele
caracteristice acestei legături au fost transferate, chiar temporar, altei persoane, răspunderea revine
comitentului care exercită în mod efectiv atributele respective. În acest ultim caz, există, în
aparenţă, o dualitate de comitenţi, dar cumulul autorităţilor comitenţilor nu este permis 3. Se
prevede că întreaga conduită aprepusului este desfăşurată în interesul comitentului sau în interesul
unei alte persoane4.
b. Săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea atribuţiilor ori a funcţiilor încredinţate este
cea de a doua condiţie a răspunderii comitentului. Prima menţiune este aceea că, în mod corect,
legiuitorul a impus condiţia legăturii dintre faptă şi atribuţiile sau funcţiile comitentului. Dacă
fapta nu are nicio legătură cu funcţia, nu se pune problema angajării răspunderii comitentului
(de pildă, fapta este săvârşită în timpul concediului de odihnă al prepusului) 5. A doua menţiune
priveşte semnificaţia reglementării Codului civil actual. Formularea la care a recurs legiuitorul
denotă consacrarea actualei orientări din doctrină şi jurisprudenţă, în sensul interpretării
extensive a condiţiei săvârşirii faptei „în funcţiile încredinţate”. Această condiţie a răspunderii
comitentului rezultă din două texte: „fapta săvârşită are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate” (art. 1373 alin. 1); comitentul nu răspunde dacă victima cunoştea sau
putea să cunoască faptul că acţiunea prepusului nu are nicio „legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor încredinţate” (art. 1373 alin. 3). Diversitatea de interpretări a dat naştere, sub
vechea reglementare, concepţiei restrictive (fapta ilicită nu a depăşit limitele funcţiei
încredinţate) şi concepţiei extensive (răspunderea se angajează chiar dacă prepusul abuza de
funcţie sau dacă funcţia era un prilej pentru comiterea faptei). Comitentul răspunde şi atunci
când prepusul depăşeşte limitele funcţiei încredinţate, precum şi atunci când prepusul exercită
funcţia în mod abuziv – sub rezerva ca fapta săvârşită să fie în legătură cu atribuţiile sau cu
1
A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, 2, Le fait
juridique…, p. 246.
2
Rapport Mazeaud, Autorité du commettant et responsabilité: approche de droit civil, în
Autorité et responsabilité, Revue Lamy droit civil, citat după J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux,
Droit civil. Les obligations, 2, Le fait juridique..., p. 246.
3
Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité…, p. 848.
4
În doctrină s-a analizat situaţia în care agentul de muncă temporară (sub imperiul
vechiului Cod al muncii), în calitate de prepus, acţionează nu în interesul comitentului, ci în
interesul altei persoane (E. Lipcanu, Unele reflecţii asupra reglementării răspunderii
comitenţilor pentru prepuşi în noul Cod civil român…, p. 32.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor..., p. 257.
scopul funcţiilor încredinţate. Consacrarea înţelesului extensiv al celei de a două condiţii a
răspunderii impune maximă diligenţă pentru a nu se ajunge la excese 1.
Capitolul 3
Răspunderea pentru animale/ pentru lucruri, în general/ pentru ruina edificiului
Răspunderea pentru animale. Persoana răspunzătoare este, în primul rând, proprietarul

animalului, întemeiat pe faptul că acesta dispune de prerogativele pazei juridice: puterea de
control şi de supraveghere asupra animalului – prerogative pe care le exercită în mod
independent. A doua categorie de persoane care răspund în baza art. 1375 C. civ. o constituie
cei cărora li s-a transmis paza juridică de către proprietar (de exemplu, locatarul sau
comodatarul). Ceea ce este inedit este definiţia legală a pazei juridice, din acest punct de
vedere, noua reglementare fiind superioară celei anterioare. Paza juridică aparţine
proprietarului sau persoanei care, în baza unei dispoziţii legale, în temeiul unui contract ori
numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului şi se
serveşte de acesta în interes propriu. Paza juridică nu se confundă cu paza materială. Paznicul
material răspunde pentru fapta proprie, în baza art. 1357 C. civ. (de exemplu, păstorul,
zootehnistul – persoane care nu folosesc animalul în interes propriu2). Paza materială nu
presupune dreptul de folosire a animalului. Dacă animalul a fost furat, răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de acesta revine uzurpatorului. Acesta este cel care deţine puterea de
direcţie, putere care nu se confundă cu paza materială a animalului. Dacă animalul a fost
pierdut, răspunderea incumbă celui care l-a găsit şi care deţine posesia efectivă.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general. Condiţiile generale ale
răspunderii pentru lucruri sunt prejudiciul şi legătura de cauzalitate între „fapta” lucrului şi
prejudiciu. Ca şi condiţie specială, se cere ca lucrul să fie în paza juridică a celui de la care se
pretinde reparaţia. Până la proba contrară, operează prezumţia că paza aparţine proprietarului,
posesorului sau titularului altui drept real. Paza lucrului/ paza animalului – condiţie specială de
angajare a răspunderii. Paznicul juridic este cel care are puterea de comandă asupra lucrului în
momentul cauzării prejudiciului, cel care are o autoritate pe care o exercită în mod
independent, chiar în fapt, în lipsa unui raport juridic. Pentru angajarea răspunderii este
suficient ca păzitorul juridic să aibă direcţiunea intelectuală a lucrului, chiar dacă nu se găseşte
într-un contact material, nemijlocit cu lucrul.
Răspunderea pentru ruina edificiului. Ruina edificiului înseamnă dărâmarea construcţiei

sau dezagregarea materialului din care aceasta este alcătuită, ambele involuntare. Cauza
pagubei este ruina edificiului. Pentru a invoca răspunderea întemeiată pe art. 1378 C. civ., este
necesar ca la originea ruinei edificiului să se afle lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie.
Orice altă modalitate de cauzare a prejudiciului – de exemplu, căderea sau aruncarea din imobil
a unor lucruri – nu intră sub incidenţa art. 1378 C. civ. Condiţiile răspunderii presupun dovada
prejudiciului, a ruinei edificiului datorată lipsei de întreţinere sau viciilor de construcţie şi a
raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina edificiului. Proba acestor elemente incumbă
victimei şi se poate face prin orice mijloc de probă. Proprietarul este exonerat de răspundere
dacă dovedeşte cauzele străine menţionate la art. 1380 C. civ.
1
Ibidem, p. 258.
2
Cu privire la persoanele ce deţin paza materială a animalului, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă…, p. 101-102.
37
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015

1. Condițiile răspunderii comitentului
2. Paza juridică
1. Bifația afirmația corectă:
a. Minoritatea este o condiție generală a răspunderii părinților
b. Minoritatea este o condiție specială a răspunderii părinților
c. Comunitatea de locuință este o condiție specială a răspunderii
părinților
2. Răspunderea comitentului
a. Este condiționată de minoritatea prepusului
b. Este condiționată de comunitatea de locuință cu prepusul
c. Este reglementată în Codul civil
3. Răspunderea pentru lucruri, în general :

a. Este reglementată în legi speciale
b. Este reglementată în Codul civil
c. Este condiționată de natura bunului
4. Ruina edificiului :
a. Este o condiție a răspunderii pentru lucruri, în general
b. Este o condiție a ipotezelor speciale de răspundere pentru lucruri
c. Este o formă de răspundere delictuală

Ruina edificiului
Tema 8
Răspunderea civilă contractuală
Regimul juridic al răspunderii contractuale este cuprins în ar. 1350, art. 1516-1548 C. civ.
Art. 1350 este situat în capitolul intitulat „Răspunderea civilă”, dedicat dispoziţiilor generale
referitoare la răspunderea delictuală şi la răspunderea contractuală. Art. 1516-1548 se găsesc în
capitolul intitulat „Executarea silită a obligaţiilor”, secţiunile 1-4, care au ca obiect: „Dispoziţii
generale”; „Punerea în întârziere a debitorului”; „Executarea silită în natură”; „Executarea prin
echivalent”. Normele juridice care reglementează răspunderea civilă în cadrul contractelor
numite sunt situate în Titlul IX, intitulat „Diferite contracte speciale”.
Literatura defineşte răspunderea contractuală ca fiind obligaţia debitorului de a repara
prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu
întârziere a îndatoririlor valabil născute dintr-un contract1.
Fapta ilicită. În contextul responsabilităţii contractuale, săvârşirea unei fapte ilicite
semnifică neexecutarea obligaţiilor ce decurg din contract. Neexecutarea poate fi totală sau
parţială. Dacă obiectul obligaţiei este divizibil, cuantumul despăgubirilor va fi diminuat în mod
corespunzător. În schimb, neexecutarea prestaţiei când obiectul este indivizibil, are valoarea
unei neexecutări totale. Desigur că neexecutarea totală îndatorează debitorul să repare integral
prejudiciul. Executarea necorespunzătoare înseamnă îndeplinirea prestaţiei cu ignorarea
clauzelor stipulate de părţi. S-a apreciat că, dacă prin neexecutarea corespunzătoare a prestaţiei,
bunul devine inutilizabil (de exemplu, costumul de haine comandat este confecţionat după
măsuri prea mici şi nu poate fi îmbrăcat), suntem, de fapt, în prezenţa neexecutării
totale2.Executarea cu întârziere presupune faptul că debitorul şi-a executat prestaţiile sau este
gata să le execute după împlinirea termenului defipt prin contract. Dacă obligaţia în discuţie nu
putea fi îndeplinită decât până la un anumit termen (serviciul trebuia prestat într-o dată anume,
cu ocazia unui eveniment), întârzierea în executare va fi calificată drept o neexecutare propriu-
zisă3.
Prejudiciul. Prejudiciul constă în rezultatul de natură dăunătoare – urmare a neexecutării,
executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor asumate contractual. Cele trei
modalităţi de cauzare a prejudiciului au fost desemnate prin sintagma „neexecutare lato sensu a
obligaţiilor”. Neexecutarea poate genera, în egală măsură, un prejudiciu patrimonial sau un
prejudiciu nepatrimonial.
Raportul de cauzalitate. Între fapta ilicită şi prejudiciu trebuie să existe relaţie de

cauzalitate. În alţi termeni, este necesar ca paguba să fie rezultatul neexecutării lato sensu a
obligaţiilor contractuale. În formularea art.1082 C.civ., relaţia cauzală este prezumată.
Debitorul este îndatorat la plata de daune-interese, în afară de cazul în care neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau cu întârziere provin dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi
imputată. Sintagma „ cauză străină” desemnează forţa majoră, fapta creditorului sau fapta unei
terţe persoane. De regulă, în materie contractuală, cazul fortuit este asimilat forţei majore ,
având ca finalitate exonerarea de răspundere.
1
A se vedea M. Eliescu, op.cit., p.7; Fr. Deak, M. F. Popa, op.cit., p.295.
2
În acest sens, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor..., p.338..
3
Ibidem.
39
Vinovăţia. Pentru a fi în culpă, debitorul contractual trebuie să aibă libertatea de a decide
încheierea actului juridic şi de a conştientiza semnificaţia faptei sale ilicite. În principiu,
gradele culpei nu au relevanţă pentru răspunderea debitorului. Prin excepţie, acestea are
semnificaţie în unele contracte speciale. În obligaţiile de rezultat se admite că suntem în
prezenţa culpei prezumate juris tantum. Debitorul se angajează la obţinerea unui rezultat
precis, determinat. Cu titlu de exemplu, cărăuşul se obligă, în condiţii determinate, să
transporte mărfurile la destinaţie. Simpla nerealizare a rezultatului la care s-a îndatorat face să
se presupună culpa debitorului şi are ca efect antrenarea răspunderii civile contractuale. În
cadrul obligaţiilor de mijloace debitorul nu se obligă şi nu garantează obţinerea rezultatului. În
măsura în care el a săvârşit tot ceea ce era necesar şi tot ceea ce era în stare să facă pentru
atingerea scopului urmărit, prestaţia se consideră executată, chiar dacă rezultatul a fost sau nu
obţinut. Sunt calificate drept obligaţii de mijloace, de exemplu, obligaţia medicului de a trata
bolnavul în vederea însănătoşirii sau obligaţia unei persoane de a pregăti un tânăr în vederea
promovării unui concurs. Prin urmare, medicul nu este în culpă dacă pacientul nu se
însănătoşeşte, pentru că nu s-a obligat la atingerea acestui rezultat. Pacientul, în calitate de
creditor, va trebui să facă dovada că debitorul său nu a uzat de diligenţa şi prudenţa cerute de
standardele medicale, ştiinţifice şi etice.
Daunele-interese. Daunele-interese reprezintă sumele de bani plătite de debitor cu titlu de
despăgubiri în vederea reparării prejudiciului cauzat creditorului său prin neexecutarea, lato
sensu, a obligaţiilor contractuale . Plata daunelor-interese este consecutivă întrunirii cumulative
a condiţiilor răspunderii contractuale şi este echivalentul în bani al prejudiciului suferit.
Înţelegem că obligarea la daune-interese este subsidiară neexecutării îndatoririlor contractuale
asumate iniţial.
Daunele-interese compensatorii sunt necorespunzătoare a obligaţiilor. Această categorie
de daune-interese echivalentul pagubei cauzate prin neexecutare totală sau parţială ori prin
executarea înlocuieşte executarea în natură a obligaţiilor contractuale şi nu se cumulează cu
aceasta.
Daunele-interese moratorii sunt sumele de bani care se acordă în repararea prejudiciului
provocat prin executarea tardivă a obligaţiei. Daunele-interese moratorii se cumulează întotdeauna
cu executarea în natură sau cu daunele-interese compensatorii1.
Punerea în întârziere a debitorului. Manifestarea de voinţă a creditorului în sensul de a
pretinde executarea prestaţiei la care debitorul s-a îndatorat poartă denumirea de punere în
întârziere. În sistemul Codului nostru civil, punerea în întârziere reprezintă condiţia sine qua
non a obligării la plata daunelor-interese. Punerea în întârziere are loc prin notificarea sau
somaţia de plată trimisă prin intermediul executorului judecătoresc sau prin cererea de chemare
în judecată a debitorului, pentru valorificarea dreptului de creanţă.
Punerea în întârziere se efectuează fie printr-o notificare scrisă, fie prin cerere de chemare
în judecată. Notificarea (prin care creditorul solicită executarea obligaţiei) se comunică
debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc ce asigură dovada comunicării.
Notificarea are rolul de a oferi debitorului un termen de executare, în raport de natura obligaţiei
şi de împrejurări. Creditorul este obligat să indice, în notificare, termenul de executare. În lipsă
de termen expres menţionat în notificare, debitorul are
dreptul de a executa obligaţia într-un „termen rezonabil”, calculat din ziua comunicării
notificării (art. 1522 alin. 3 C. civ.). Acest termen suplimentar de executare este extrem de
important. Până la expirarea acestuia, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii,
poate cere daune-interese, dar nu poate obţine rezoluţiunea, rezilierea, reducerea prestaţiilor şi
nici nu poate folosi alte mijloace de realizare a dreptului său. Cererea de chemare în judecată
formulată fără notificare prealabilă, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un
1
Cu privire la aceste probleme, a se vedea L. Pop, op.cit., p.345-346.
termen rezonabil, calculat de la data la care cererea i-a fost comunicată. Cheltuielile de
judecată rămân în sarcina creditorului, dacă debitorul execută obligaţia în acest termen .
Situaţiile în care debitorul este de drept pus în întârziere sunt următoarele (art. 1523
C.civ.):
dacă s-a stipulat contractual că debitorul este de drept în întârziere, la împlinirea termenului
prevăzut pentru executare (art. 1523 alin. 1 C.civ. este o normă cu caracter dispozitiv);
în cazurile în care legea prevede, în mod expres , că debitorul este de drept în întârziere;
când obligaţia nu putea fi executată, în mod util, decât într-un anumit timp, nerespectat de
debitor sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
atunci când, prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau
când a încălcat o obligaţie de a nu face;
atunci când debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu
executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori
neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;
nu a fost executat obligaţia de a plăti o sumă de bani, asuată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi;
obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015

1. Daunele-interese
2. Daunele moratoria

a. Daunele-interese caracterizează răspunderea delictuală
b. Daunele moratorii sunt o categorie a daunelor-interese
c. Daunele compensatorii sunt o categorie a daunelor-interese
2. Daunele compensatorii:
a. Sunt o categorie de daune cominatorii
b. Sunt o condiție a răspunderii contractuale
c. Sunt o condiție a răspunderii comitentului
3. Punerea în întârziere:
41
a. Este o instituție sspecifică garanțiilor
b. Este o formă de răspundere contractuală
c. Este o formă de răspundere delictuală
4. Prejudiciul:
a. Este o condiție a răspunderii delictuale
b. Este o condiție a răspunderii contractuale
c. Este sinonim cu culpa

Prejudiciul în răspunderea contractuală
Tema 9
Repararea prejudiciului1
Prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii persoanei

Art. 1387 alin. 1 C. civ. român menţionează elementele componente ale despăgubirii,
în cazul prejudiciului corporal. Textul se referă numai la aspectul economic al prejudiciului
corporal. Calculul despăgubirilor se va face potrivit regulilor indicate în art. 1388. În cazul
minorităţii victimei se aplică, în mod corespunzător, art. 1389. Prejudiciul nepatrimonial face
obiectul art. 1391 C. civ. Se prevede că în despăgubire intră şi cheltuielile de îngrijire medicală
şi, după caz, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi
orice alte prejudicii materiale. Aceste cheltuieli reprezintă damnum emergens. În sfera
pierderii efectiv suferite se includ toate cheltuielile ocazionate de fapta ilicită 2.
Prejudiciul nepatrimonial al victimei directe. Reglementarea expresă a reparării
prejudiciului nepatrimonial este binevenită, în condiţiile în care Codul civil de la 1864, numai
pe cale de interpretare, a permis compensarea prejudiciului nepatrimonial. Este pozitiv faptul
că se prevede expres posibilitatea reparării prejudiciului de agrement şi a prejudiciului prin
ricoşeu (în latura morală a celui din urmă). Pe de altă parte, textul noului Cod civil este
criticabil, cel puţin sub următoarele aspecte: în cazul prejudiciului nepatrimonial nu este vorba
de o „reparare” (marginal, art. 1391 se intitulează „Repararea prejudiciului nepatrimonial”), în
sensul propriu al terminologiei juridice, ci de o compensare, indiferent de natura mijloacelor
utilizate; reglementează, în mod limitativ, numai prejudiciul de agrement şi omite repararea
celorlalte prejudicii cauzate prin vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei;
sugerează că este reparabilă exclusiv latura nepatrimonială a prejudiciului de agrement;
criteriile de determinare a persoanelor îndreptăţite la reparare în cazul pagubei prin ricoşeu
suns susceptibile de amendare.
„În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată o
despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”. Art. 1391 alin. 1 C.
1
A se vedea, Călina Jugastru, Terminology and legislation in the field of the prejudice caused by injury brought to the integrity of a
person. Romanian law, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Seria Humanistica, tom IX,
Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 229-245
2
A se vedea Y. Lambert-Faivre, S. Porchy-Simon, Droit du dommage corporel. Systèmes d’indemnisation, 6e edition, Dalloz, Paris,
p. 186-206.
civ. prevede posibilitatea acordării unei despăgubiri care să aibă în vedere latura morală a
prejudiciului, ce constă în restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Fără să
nominalizeze prejudiciul pe care îl are în vedere (şi arătând doar în ce constă acest prejudiciu),
noul Cod reglementează una dintre formele prejudiciului corporal, mai exact, prejudiciul de
agrement1.
În doctrina română au fost reţinute două definiţii ale prejudiciului de agrement,
ambele promovate în dreptul francez. Într-o concepţie restrictivă, considerată elitistă,
prejudiciul de agrement este limitat la pierderea plăcerilor legate de desfăşurarea unor activităţi
determinate, pe care victima le desfăşura anterior, în general, activităţi sportive sau artistice,
pentru care victima dobândise o adevărată „competenţă” şi pe care a fost nevoită să le
abandoneze brutal, în urma accidentului2. Concepţia extensivă, avansată de instanţele franceze
după anul 1973, apreciază prejudiciul de agrement ca fiind o privare de toate plăcerile unei
vieţi normale, ceea ce înseamnă, totalitatea neajunsurilor provocate de mutilări, infirmităţi,
dezechilibre fizice sau psihice – în alte cuvinte, ansamblul suferinţelor morale pe care le atrage
vătămarea integrităţii fizice. Problema conexităţii prejudiciului fiziologic sau funcţional cu
extinderea noţiunii de prejudiciu de agrement a fost tranşată prin constatarea – ce corespunde
realităţii – că prejudiciul de agrement are dublă natură – obiectivă şi subiectivă 3. Sub aspect
obiectiv, se traduce în prejudiciul fiziologic (neplăceri generate de vătămări fizice), iar din
punct de vedere subiectiv implică suferinţele psihice ale victimei care îşi conştientizează starea
şi percepe restrângerile pe care este nevoită să le accepte.
În sprijinul celor afirmate, menţionăm câteva categorii (altele decât prejudiciul de
agrement), subsumate conceptului de prejudiciu corporal care reclamă consacrare legală
expresă şi distinctă: prejudiciul constând în dureri fizice sau psihice4, a cărui despăgubire este
tratată în doctrină sub denumirea pretium doloris; prejudiciul estetic (indemnizaţia – pretium
pulchritudinis); prejudiciul sexual5, prejudiciul juvenil (despăgubirea – pretium juventutis).
Durerile fizice sunt experienţe senzoriale dezagreabile şi sunt însoţite, în majoritatea cazurilor,
de suferinţe psihice. De exemplu, persoanele care conştientizează starea de paralizie sau de
orbire şi încearcă să îşi proiecteze o perspectivă de viaţă, parcurg traume psihice deosebite, pe
lângă durerile fizice inerente. Chiar dacă durerile sunt mai intense pe un fond psihologic fragil,
rolul determinant revine faptului juridic ilicit care este sursa prejudiciului. În literatură se
susţine că durerea fizică este un fenomen care poate fi măsurat 6. De altfel, indemnizarea
suferinţelor fizice şi psihice poate avea un rol deloc neglijabil în procesul de vindecare. Preţul
durerii sau pretium doloris semnifică pentru vicitimă recunoaşterea socială a răului care i s-a
provocat şi îi oferă satisfacţia recunoaşterii pretenţiilor. Dimpotrivă, nu este exclus ca negarea
prejudiciului în cadru procesual să fie cauza agravării stării de sănătate şi a suferinţelor, în
ansamblul lor. Evaluarea preţului durerii aparţine judecătorului. Chiar în absenţa unor criterii
sau baremuri consacrate legislativ, evaluarea trebuie să ţină seama de un complex de factori şi,
evident, de opinia cadrelor medicale. Cel puţin două repere devin operaţionale: estimarea
suferinţelor în baza unor date ştiinţifice prestabilite şi interpretarea acestora într-o manieră
personalizată, în funcţie de situaţia victimei. Este oportună efectuarea unor expetize medico-
legale care să descrie durerile, natura investigaţiilor necesare, durata timpului de refacere,
numărul leziunilor. Natura şi intensitatea durerilor sunt diferit resimţite, de fiecare persoană, în
funcţie de vârstă, starea de sănătate, echilibrul psihic, precum şi în raport de alte circumstanţe
1
L. Melennec, L’indemnisation du préjudice d’agrément, în Gazette du Palais, ianuarie-februarie 1976, p. 272-274.
2
În acest sens, G. Viney, B. Markesinis, La réparation du dommage corporel, Economica, Paris, 1985, p. 71.
3
I. Urs, Înţelesul noţiunii de prejudiciu de agrement, temei de reparare bănească a daunelor morale, în Dreptul, nr. 2/1999, p. 26.
4
L. Melennec, L’indemnisation du quantum doloris, în Gazette du Palais, iulie-august 1974, p. 958-960.
5
L. Melennec, Le préjudice sexuel (damnum sexuale), în Gazette du Palais, Doctrine, 3 noiembrie 1977, p. 525-527.
6
M. Boar, Răspunderea civilă pentru prejudiciile extrapatrimoniale (problema reparării daunelor morale), Teză de doctorat, Cluj-
Napoca, 1998, p. 158-159. Autorul menţionează că în practica medico-legală din anumite ţări se foloseşte un aparat care
determină gradul de intensitate a durerii, atunci când durerea este încă prezentă. Există şi baremuri care, în funcţie de leziunile
constatate, permit medicului legist să aprecieze intensitatea suferinţelor fizice chiar şi ulterior încetării senzaţiilor dureroase.
43
existenţiale – natura activităţii profesionale, izolarea, apartenenţa etnică ş.a. Prejudiciul estetic
constă în suma vătămărilor, a leziunilor prin care se aduce atingere armoniei fizice şi înfăţişării
persoanei. Este vorba nu numai de mutilările, cicatricile, desfigurările cauzate victimei, dar şi
de consecinţele negative pe care acestea le au cu privire la posibilităţile acesteia de afirmare în
viaţă, precum şi suferinţele psihice inerente unor asemenea situaţii. Alăturat daunelor
nepatrimoniale, latura patrimonială a prejudiciului estetic poate include pagube materiale
importante (de pildă, situaţia în care victima nu va mai putea să profeseze – stewardese,
prezentatori de televiziune, pentru care aspectul fizic agreabil este o cerinţă a postului) 1.
Pretium pulchritudinis (prix de la beauté sau preţul frumuseţii) este despăgubirea cuvenită
victimei prejudicului estetic. Evaluarea prejudiciului estetic în vederea acordării
despăgubirilor face apel la un complex de factori. Este determinantă natura leziunilor,
cicatricilor, mutilărilor, evoluţia deformărilor care aduc atingere aspectului normal al
înfăţişării, mai ales dacă acestea se referă la zona feţei sau dacă presupun modificări
morfopatologice, de natura unei paralizii; pierderea unui ochi, a unui dinte 2, un handicap post-
traumatic (mers anormal), paraplegii etc. Indemnizarea prejudiciului estetic va ţine seama şi de
repercusiunile leziunilor asupra posibilităţilor victimei de a se căsători, asupra armoniei vieţii
sale conjugale, asupra condiţiei sale profesionale 3.
Prejudiciul prin ricoşeu. Noul Cod civil deschide posibilitatea, pentru instanţa de
judecată, de a acorda despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului,
pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul
ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”. Art. 1391 alin. 2 are ca obiect
indemnizarea pagubelor4 cauzate anumitor persoane, pentru durerea încercată prin moartea
victimei5. Acesta este, de fapt, prejudiciul afectiv, care exprimă componenta nepatrimonială a
prejudiciului prin ricoşeu. Indemnizarea prejudiciului afectiv este recunoscută de mult timp în
jurisprudenţa statelor occidentale şi a fost admisă în practica instanţelor române, cu motivaţia
reparării interesului legitim încălcat.
Potrivit art. 1391 alin. 3, dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor
inerente personalităţii va putea fi cedat numai în cazul în care a fost stabilit printr-o tranzacţie
sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Dreptul la despăgubire este consemnat în
tranzacţia pronunţată în cadrul procedurii medierii, la cererea părţilor sau în tranzacţia
judiciară. Art. 1391 alin. 4 prevede că dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor
prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost
pornită de defunct. Sunt aplicabile dispoziţiile art. 253-256 C. civ. Moştenitorii pot doar să
continue acţiunea pornită de defunct.
Evitarea sau limitarea prejudiciului

În alin. 3 al art. 1385 C. civ. român apare o dispoziţie inedită, în sensul că prejudiciul
reparabil include şi cheltuielile pe care le-a făcut victima pentru evitarea sau pentru limitarea
prejudiciului6. S-a menţionat că aceste cheltuieli constau, de exemplu, în reparaţiile pe care le
aduce victima bunului avariat, fără de care bunul s-ar fi degradat până la consumarea
substanţei, ceea ce ar fi dus la o pagubă mai mare decât cea iniţială 7. Demersurile victimei în
1
Cu privire la componentele prejudiciului estetic, a se vedea I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 82.
2
În ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului estetic cu ajutorul expertizelor stomatologice, a se vedea L. Melennec, Évaluation du
handicap et du dommage corporel, Masson, Paris, 2000, p. 153-174.
3
Pe larg, cu privire la acest complex de factori, M. Boar, op. cit., p. 166-172.
4
A se vedea, G. Memeteau, La réparation du préjudice d’affection ou: la pierre philosophale, în Gazette du Palais, Doctrine, 1
august 1978, p. 400-403.
5
R. Savatier, Le dommage mortel et ses conséquences au point de vue de la responsabilité civile, în Revue trimestrielle de droit
civil, XXXVII, 1938, p. 187-212.
6
Cu privire la această noutate legislativă, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile,
conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 563-564.
7
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele..., p. 191.
sensul diminuării sau evitării pagubei sunt şi o expresie a bunei-credinţe a victimei, care nu a
rămas pasivă, în aşteptarea obligării la despăgubiri a autorului faptei ilicite. Posibilitatea
efectivă a victimei de a lua astfel de măsuri este mai puţin vizibilă în materie delictuală, în
speţă pentru daunele corporale. Măsurile şi respectiv, cheltuielile pentru diminuarea pagubei au
menirea de a preveni agravarea prejudiciului corporal. În fapt, acest lucru este destul de dificil,
atunci când e vorba, de pildă, de un prejudiciu de contaminare cu Sida sau un prejudiciu care,
prin ipoteză, ar presupune o intervenţie chirurgicală care prezintă un element de risc (aléa)
accentuat1.
Observăm că noul Cod civil reglementează dreptul victimei la recuperarea
cheltuielilor efectuate pentru limitarea sau prevenirea prejudiciului, dar nu prevede nicio
obligaţie care incumbă victimei, în sensul efectuării cheltuielilor respctive. Dreptul comparat
consacră obligaţia victimei faptei prejudiciabile de a lua măsuri pentru diminuarea pagubei sau,
cel puţin, pentru evitarea agravării prejudiciului. Această obligaţie este consacrată în dreptul
englez, în dreptul american (la nivel federal şi la nivelul anumitor state), în dreptul scoţian şi în
dreptul irlandez. Codul civil al provinciei Quebec prevede că „cel care este obligat să repare un
prejudiciu nu răspunde pentru agravarea pagubei, dacă această agravare putea fi evitată de
victimă” (art. 1479).
Reglementând posibilitatea de recuperare a cheltuielilor efectuate pentru limitarea sau
evitarea pagubei, noul Cod civil are ca sursă de inspiraţie o instituţie consacrată în dreptul
englez şi în dreptul american. Atât la nivel statelor, cât şi la nivel federal, se prevede că victima
are obligaţia de diminuare a prejudiciului (în original, the duty of mitigate the damage). După
caz, această obligaţie constă într-o acţiune sau într-o conduită de abstenţiune. Legiferarea
obligaţiei de diminuare a prejudiciului în sarcina victimei va pune instanţa în situaţia de a ţine
seama, la stabilirea despăgubirilor, de eforturile „rezonabile” ale creditorului de a diminua
valoarea propriei pagube2.
În Franţa, obligaţia de a contribui la diminuare a prejudiciului a fost introdusă în
Proiectul francez al Legii privind reforma responsabilităţii civile, înregistrat la Senat, la data de
9 iulie 2011, autorii Raportului informativ subliniind că obligaţia de „moderare a prejudiciului”
răspunde intenţiei de responsabilizare a victimelor 3. Totodată, în scopul de a nu „penaliza”
excesiv victima prejudiciului corporal, obligaţia de diminuare a pagubei este înţeleasă ca o
obligaţie de mijloace, care va fi apreciată in concreto, în funcţie de circumstanţe şi de
personalitatea victimei (Recomandarea nr. 20, pagina 72 din Raportul informativ).
Într-adevăr, transpunerea în lege a unei astfel de îndatoriri în sarcina victimei este
utilă. Ea trebuie reglementată cu prudenţă, ţinându-se seama de posibilităţile reale ale victimei
de a stăvili amplificarea propriului prejudiciu sau de a evita agravarea acestuia. Se impune
estimarea cu mult realism a posibilităţii victimei de a recurge la mijloace rezonabile şi adaptate
situaţiei, aşa încât să se ajungă la reducerea indemnizaţiei. În niciun caz, victima nu poate fi
obligată la reducerea prejudiciului, dacă acest lucru devine posibil numai prin apelul la măsuri
de natură să aducă atingere integrităţii creditorului4.
1
A se vedea Rapport d’information fait au nom de la Commission des lois constitutionnelles, de législatin, du suffrage universel,
du Règlement et d’administration générale (1) par le groupe de travail (2) relatif à la responsabilité civile, p. 71 (Raportul nr. 558 a
fost înregistrat la Senat la data de 15 iulie 2009 şi poate fi consultat pe pagina web a Senatului francez).
2
Ideea este conţinută în raportul redactat în anii 2008-2009 (p. 69), citat anterior.
3
Rapport d’information..., p. 70. Curtea de Casaţie a Franţei a statuat în 2003, că victima unui accident nu este ţinută să ia
măsuri de limitare a prejudiciului, acest lucru echivalând cu a lucra „în interesul responsabilului”. Decizia în speţa Mme Dibaoui
c/a Flamand a fost larg contestată în doctrină şi în lucrările legislative ulterioare (a se vedea paginile 67-68 din Raport).
4
Rapport d’information fait au nom de la Commission des lois constitutionnelles, de législatin, du suffrage universel, du
Règlement et d’administration générale (1) par le groupe de travail (2) relatif à la responsabilité civile..., p. 70.
45
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015

3. Minimizarea prejudiciului
4. Prejudiciul de agrement

a. Prejudiciul de agrement este sinonim cu prejudiciul estetic
b. Repararea prejudiicului este guvernată de anumite principii
c. Prejudiciul nepatrimonial este prejudiciul pecuniar
2. Repararea prejudiciului nepatrimonial :

a. Permite acordarea daunelor morale
b. Este subordonată unui sistem mixt de reparare (mijloace patrimoniale și
mijloace nepatrimoniale)
c. Presupune exclusiv măsuri nepatrimoniale
3. Prejudiciul cauzat integrității corporale :

a. Este un prejudiicu exclusiv material
b. Este un prejudiciu exclusiv moral
c. Este suferit de către persoana juridică

a. Codul civil reglementează minimizarea prejudiciului
b. Codul civil reglementează prejudiciul de agrement
c. Legile speciale reglementează prejuidicul de agrement

Prejudiciul cauzat integrității fizice
TEMA 10. Cauzele care exclud răspunderea civilă1
Legitima apărare. Codul civil prevede că nu este dator să plătească despăgubiri cel
care, aflându-se în legitimă apărarare, a cauzat agresorului un prejudiciu. Persoana acţionează
în stare de legitimă apărare atunci când săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau
interesul general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului. Se prezumă că este în
legitimă apărare şi cel care comite fapta în scopul de a respinge pătrunderea fără drept a unei
persoane, prin violenţă, efracţie ori prin alte asemenea mijloace ori în timpul nopţii, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. Pentru a fi în prezenţa
legitimei apărări, sunt necesare următoarele condiţii, desprinse din textul art.19 alin. 2 C. pen.:
a) atacul material, direct, imediat şi injust trebuie să fie îndreptat asupra persoanei
care se apără, împotriva unei alte persoane ori împotriva unui interes general. Atacul material
se realizează prin acţiuni sau inacţiuni ce primejduiesc fizic valoarea apărată prin
dispoziţia legală. Atacul verbal ori concretizat în scris nu justifică legitima apărare.
Materialitatea atacului rezultă atât din utilizarea unor mijloace ofensive, cât şi din anumite
atitudini pasive agresive. Dacă fapta ilicită creează un pericol nemijlocit pentru valoarea
ocrotită, atacul este direct. În doctrină s-a considerat că atacul trebuie considerat direct chiar în
absenţa contactului nemijlocit cu valoarea în cauză. Legea impune condiţia atacului imediat, în
sensul că pericolul s-a ivit deja (pericol actual) ori este pe cale de a se produce (pericol
iminent). De regulă, reperul în funcţie de care este caracterizată agresiunea este intervalul scurt
de timp între momentul începerii atacului şi momentul apariţiei pericolului. Simpla
presupunere că atacul ar putea avea loc nu este suficientă pentru invocarea legitimei apărări;
b) atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, a altei persoane
sau împotriva unui interes general. Persoana atacată sau drepturile acesteia trebuie să se afle
într-un pericol grav, care să justifice apărarea, în condiţiile art.19 C.pen. Pierderea vieţii,
cauzarea unei vătămări corporale, a unei infirmităţi, distrugerea unui bun de valoare şi alte
asemenea posibile urmări reprezintă pericole grave;
c) apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Starea de necesitate. Art. 1361 C. civ. reglementează starea de necesitate şi efectele
acesteia. Nu este obligată la repararea prejudiciului persoana care acţionează pentru a salva de
la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altuia ori un bun important al său sau al altei persoane ori un interes general,
dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul când
pericolul nu era înlăturat. Pentru a exista stare de necesitate, sunt necesare, în mod cumulativ,
câteva condiţii:
a) prejudiciul sau pericolul care ameninţă valorile legal ocrotite să fie imediat –
actual sau pe cale de a se produce;
b) pericolul trebuie să ameninţe valori strâns legate de fiinţa umană – viaţa,
sănătatea, integritatea corporală (a făptuitorului sau a altei persoane) sau bunuri importante din
punct de vedere artistic, ştiinţific etc. (ale făptuitorului sau ale altuia) ori interesul general.
Importanţa valorilor sociale justifică înlăturarea caracterului ilicit al faptei;
1
Călina Jugastru, Prejudiciul în prezenţa cauzelor justificative, în Acta Universitatis Lucian Blaga, Seria Iurisprudentia, nr.1/2012,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISSN 1582-4608, p. 86-128, p. 86-128
47
c) ameninţarea cu un rău trebuie să fie inevitabilă, astfel că fapta păgubitoare apare
ca indispensabilă salvării valorilor menţionate;
d) conduita autorului faptei să fie necesară, în sensul de a reprezenta singura cale de
a evita atingerea vieţii, integrităţii, bunurilor sau interesului obştesc. Dacă cel aflat sub
ameninţarea pericolului avea la îndemână şi alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârşirea
faptei nu este justificată. În concret, la aprecierea necesităţii se ţine seama de persoana celui în
cauză şi de toate împrejurările de fapt;
e) valoarea pagubei provocate prin fapta de apărare să fie vădit inferioară valorii
prejudiciului ce s-ar fi produs dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat.
Divulgarea secretului comercial. Art. 1363 C. civ. plasează divulgarea secretului
comercial în rândul cauzelor care exonerează de răspundere civilă. Păstrarea secretului
comercial revine profesioniştilor care activează în afaceri şi care au obligaţia de a păstra
confidenţialitatea cu privire la anumite informaţii din sfera profesională, în condiţiile legii
speciale.
Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. În mod tradiţional, se acceptă
că o conduită umană conformă legii sau unui ordin al autorităţii competente este, în anumite
condiţii, de natură a înlătura răspunderea civilă, chiar dacă a generat un prejudiciu. Ceea ce
doctrina a elaborat în mod judicios, sub imperiul legislaţiilor anterioare noului Cod civil, au
fost condiţiile în care legea, respectiv ordinul autorităţii competente eliberează de răspundere
civilă.
Deşi art. 1364 din noul Cod civil este intitulat marginal „Îndeplinirea unei activităţi
impuse ori permise de lege”, în cuprinsul textului legal sunt luate în discuţie atât îndeplinirea
unei activităţi impuse sau permise de lege, cât şi îndeplinirea ordinului superiorului. Codul
civil subordonează toate ipotezele menţionate unei condiţii unice. Fie că este vorba de
îndeplinirea unor activităţi impuse ori permise de lege, fie că este vorba de îndeplinirea
ordinului superiorului, autorul răspunde dacă putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei
sale. El va fi exonerat de răspundere în cazul în care nu putea să îşi dea seama de caracterul
ilicit al acţiunii/ inacţiunii sale. Cele trei ipoteze – îndeplinirea unei activităţi impuse de lege,
îndeplinirea unei activităţi permise de lege, îndeplinirea ordinului superiorului – reprezintă
situaţii prevăzute de lege, care există în momentul comiterii faptei prejudiciabile şi care fac ca
acţiunea/ inacţiunea să fie lipsită de caracter ilicit1.
Formularea actuală a textului legal este apreciată, pe drept cuvânt, ca fiind deficitară2.
În mod firesc, fapte precum cele menţionate, sunt fapte licite, pentru motivul că sunt impuse
prin lege, pentru că sunt permise de lege ori pentru că sunt realizate în executarea ordinului
superiorului. Astfel de fapte nu pun problema angajării răspunderii civile. Doctrina asimilează
activitatea permisă, activităţii impuse de lege, din punctul de vedere al efectelor 3. Este
activitate impusă, de exemplu, acţiunea de stingere a unui incendiu de către pompieri; este
activitate permisă, intervenţia chirurgicală efectuată de medic asupra bolnavului, chiar dacă,
astfel, se aduce atingere integrităţii corporale. Constituie îndeplinirea ordinului superiorului,
faptul punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a persoanei împotriva căreia s-a
pus în mişcare acţiunea penală.
Considerăm, alături de alţi autori, că, pentru fiecare dintre ipotezele vizate, noul Cod
civil trebuia să reţină împrejurările ce conferă faptei caracter ilicit. În raport cu desfăşurarea
activităţii impuse sau permise de lege, fapta are caracter ilicit atunci când activitatea este
îndeplinită în mod culpabil; dacă fapta este prilejuită de îndeplinirea ordinului superiorului, va
1
Cu privire la ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, din perspectiva legii penale, a se vedea I. Pitulescu, Ordinul legii şi
comanda autorităţii legitime – cauze justificative în noua legislaţie penală, în Dreptul, nr. 4/2005, p. 151.
2
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil…, p. 159.
3
J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. 1. L’acte juridique, 13e édition, Dalloz, Paris, 2008, p. 131.
fi ilicită dacă ordinul este vădit ilegal ori abuziv sau dacă modalitatea în care ordinul este adus
la îndeplinire este ilicită şi săvârşită cu vinovăţie (intenţie sau culpă) 1.
Exerciţiul drepturilor. Este de principiu că persoana care exercită un drept subiectiv, nu
răspunde pentru prejudiciul cauzat altuia, cât timp nu săvârşeşte un abuz de drept. Exercitând
dreptul său, titularul nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar dacă exerciţiul firesc al
dreptul determină anumite restrângeri sau prejudicii unei terţe persoane2. În prezenţa abuzului
de drept, răspunderea civilă este angajată. Noţiunea abuzului de drept este delimitată în art. 15
din noul Cod civil, ca exerciţiu al propriului drept, în mod excesiv, nerezonabil sau cu
destinaţia vătămării sau păgubirii altuia.
Forţa majoră şi cazul fortuit.

Forţa majoră (vis maxima) şi cazul fortuit (casus) sunt tratate în spaţiul aceluiaşi text
legal, în secţiunea intitulată „Cauze exoneratoare de răspundere”.
Forța majoră este definită în noul Cod civil, ca eveniment care întruneşte următoarele
caracteristici: este extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil (art. 1351 alin. 2).
Caracterul extern a fost evocat de vechiul Cod şi a fost clarificat în jurisprudenţa generată de
acesta. „Extern” înseamnă că evenimentul de forţă majoră se produce în afara sferei
debitorului.
Caracterul imprevizibil exprimă imposibilitatea de prevedere a evenimentului de forţă majoră
(atât a împrejurării respective, cât şi a consecinţelor acesteia).
Caracterul absolut invincibil pune în evidenţă faptul că forţa majoră constituie un obstacol
care nu poate fi surmontat, de nicio persoană. À l’impossible nul n’est tenu. Nu este vorba doar
de imposibilitatea celui în cauză de a depăşi piedica. Nimeni nu poate, în situaţia dată, să facă
faţă situaţiei respective; aprecierea se face in abstracto, în raport de maxima diligenţă de care
este capabilă o persoană, nu în funcţie de capacitatea celui chemat să răspundă. Forţa majoră
este inevitabilă, în sensul că este un eveniment care nu poate fi ocolit, care este de neînlăturat3.
În mod obişnuit, situaţiile care se găsesc în aria activităţii celui responsabil, sunt de resortul
cazului fortuit, putând fi evitate. Inevitabilitatea forţei majore evocă, încă o dată, ideea că
aceasta se situează afara zonei de acţiune a autorului.
Cazul fortuit este definit în noul Cod civil ca eveniment care nu poate fi prevăzut şi
care nu poate fi împiedicat (de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu
s-ar fi produs) – art. 1351 alin. 3. Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut.
Imposibilitatea de prevedere nu este absolută, aşa cum se cere forţei majore. Aprecierea
posibilităţii de preedere are ca referinţă circumstanţele speţei şi puterea de cunoaştere a unei
persoane cu diligenţă medie. Cutremurele sau inundaţiile care, în anumite zone geografice, se
repetă cu periodicitate, devin previzibile şi constituie caz fortuit, nu forţă majoră4. Cazul fortuit
nu poate fi împiedicat. Tot aşa, imposibilitatea de a surmonta piedica nu este absolută, întrucât
cel în cauză, în condiţiile date, nu poate birui obstacolul. Textul de lege precizează, simplu, că
evenimentul care constituie caz fortuit nu poate fi împiedicat, pe când în cazul forţei majore,
cuprinde menţiunea că evenimentul este absolut invincibil.
Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz
fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră (art. 1351 alin. 4). Potrivit art.
1380 din noul Cod civil, forţa majoră exonerează total de răspundere, atunci când este sursa
exclusivă a prejudiciului cauzat de animale, a prejudiciului cauzat de lucruri, a prejudiciului
cauzat de ruina edificiului ori a prejudiciului cauzat de căderea sau aruncarea unor lucruri din
imobil, în condiţiile art. 1379.
1
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil…, p. 159.
2
I. Dogaru, P. Drăghici, Bazele dreptului civil, vol. III, Teoria generală a obligaţiilor, Edit.C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 273.
3
Cu privire la înţelesul termenului „inevitabil”, a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Edit. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 998, p. 488.
4
Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 1096/1978, în Revista română de drept, nr. 1/1979, p. 55.
49
Fapta victimei şi fapta unei terţe persoane. Fapta victimei are ca efect înlăturarea, în tot
sau în parte, a răspunderii civile a pârâtului. Dacă se va dovedi că fapta victimei întruneşte
trăsăturile cazului fortuit, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea din prejudiciu
pe care a pricinuit-o. Art. 1371 reglementează vinovăţia comună, obligând pârâtul doar la
partea sa de contribuţie, în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la
cauzarea ori la mărirea pagubei sau nu a evitat aceste împrejurări, deşi putea să o facă. Fapta
terţului este cealaltă cauză care înlătură răspunderea, conform art. 1352 C. civ. Determinarea
terţului este diferită, în raport de materia în care operează. În cadrul răspunderii delictuale,
fapta terţului desemnează conduita unei persoane, alta decât reclamantul, alta decât pârâtul ori
alta decât cea pentru care pârâtul este chemat să răspundă (minori, persoane fără discernământ,
elevi, ucenici, prepuşi). În răspunderea contractuală este terţ orice persoană, alta decât
creditorul şi debitorul. Fapta terţului exonerează de răspundere, total sau parţial, după caz.
VII. BIBLIOGRAFIE
2017
Bucureşti, 2015

1. Starea de necesitate
2. Divulgarea secretului comercial

1. Legitima apărare :
a. Este o cauză exoneratoare de răspundere civilă
b. Este o cauză justificativă în dreptul penal
c. Este o condiție a prejudiciului
2. Starea de necesitate :
a. Este sinonimă cu cazul fortuit
b. Este sinonimă cu legitima apărare
c. Este o condiție a răspunderii delictuale
3. Divulgarea secretului comercial:

a. Este o formă a divulgării secretului profesional
b. Este o condiție specială a răspunderii pentru lucruri
c. Este reglementată de Codul civil

a. Cazul fortuit și forța majoră sunt cauze care exonerează de răspundere
b. Cazul fortuit provind exclusiv din câmpul de acțiune al autorului
c. Forța majoră nu poate fi prevăzută de nicio persoană

Legitima apărare
Tema 11
Modalitățile obligațiilor1
Termenul
Modalitate a obligaţiei, termenul este „spaţiul de timp în care nici debitorul nu poate fi
constrâns la plată, nici creditorul la primirea plăţii” 2. Evenimentul este viitor, prin raportare la
încheierea actului juridic civil; este sigur, în ceea ce priveşte realizarea sa. În definiţie legală
(art. 1411 alin. C. civ.) termenul este evenimentul viitor şi sigur care determină executarea sau
stingerea obligaţiei.
Termen suspensiv, termen extinctiv.
Împlinirea termenului suspensiv marchează momentul la care obligaţia devine exigibilă.
Efectul termenului suspensiv este amânarea exerciţiului dreptului subiectiv şi a executării
obligaţiei corelative; până la împlinirea termenului, obligaţia nu este scadentă. Obligaţia ajunsă
la scadenţă sau la termen devine exigibilă, ceea ce înseamnă că se poate solicita plata3 şi, la
nevoie, se poate recurge la executare silită. Existenţa actului juridic nu este afectată de către
termenul suspensiv; executarea actului este amânată până se va împlini termenul. Anterior
împlinirii termenului suspensiv: plata efectuată este plată datorată creditorul este îndreptăţit să
recurgă la măsuri de conservare a dreptului său; riscul pieirii bunului urmează regula res perit
debitori; compensaţia nu operează înainte de împlinirea termenului suspensiv ; curgerea
termenului de prescripţie are loc începând cu momentul împlinirii termenului suspensiv.
Termen stabilit de părţi, termen stabilit de instanţă, termen prevăzut de lege. Noul Cod
civil menţionează în art. 1411 alin. 2 o clasificare uzuală a termenelor, raportat la criteriul
izvorului acestora. Se precizează că termenul poate fi stabilit de părţi (termen voluntar sau
convenţional), de instanţa de judecată (termen judiciar) sau de lege (termen legal).
Termenul de graţie. Salvgardarea contractului presupune, uneori, toleranţa. Toleranţa
judiciară sau toleranţa contractuală – ambele au acelaşi scop: păstrarea sau restabilirea
echilibrului contractual. Acordarea termenului de graţie este generată de deteriorarea situaţiei
1
Călina Jugastru, Termenul – modalitate a obligaţiei, în reglementarea noului Cod civil român, în Acta Universitatis Lucian Blaga,
Seria Iurisprudentia, nr.2/2011, Editura Universul Juridic, Bucureşti p. 41-53.
2
D. Alexandresco, Dreptul civil român, tomul VI, Tipografia Naţională, Iaşi, 1900, p. 105.
3
M. Mureşan (lucrare actualizată, îndreptată şi dezvoltată în colectiv), Dicţionar de drept
civil..., p. 624; M. N. Costin, M. C. Costin, Dicţionar de drept civil, ediţia a 2-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 886.
51
economice a debitorului, care nu mai este în măsură a executa obligaţiile contractuale asumate.
Termenul de graţie este acordat fie de către creditor, fie de către judecător.
Demersurile doctrinare de clasificare a termenelor1, recurg la criterii diverse: după
criteriul efectelor, termenul este suspensiv sau extinctiv (clasificarea apare în art. 1412 C.
civ.); după modul în care rezultă din actul juridic, termenul este expres (reiese explicit din act)
sau implicit (nu e expres prevăzut, se deduce din împrejurările executării sau din natura
actului); după criteriul cunoaşterii sau necunoaşterii, la încheierea actului, a momentului
împlinirii termenului, termenul este cert (data la care se va împlini este cunoscută cu
exactitate, în mod direct sau indirect) sau incert (nu se cunoaşte data la care se va împlini, deşi
realizarea evenimentului este sigură; se mai numeşte termen cu scadenţă incertă2); după
criteriul părţii care beneficiază de termen, acesta poate fi stabilit în favoarea debitorului, în
favoarea creditorului ori în favoarea ambelor părţi. După izvorul termenelor, distingem
termene convenţionale, judiciare şi legale – această clasificare se regăseşte în noul Cod civil.
Beneficiul termenului
Textul art. 1413 C. civ. reproduce art. 1511 Cod civil Quebec. După cum termenul este
stipulat în favoarea uneia dintre părţi ori în interesul ambelor părţi, consecinţele juridice diferă
semnificativ. Numai partea în favoarea căreia a fost prevăzut termenul poate renunţa la
beneficiul acestuia. Prezumţia că termenul profită doar debitorului se înlătură prin
administrarea dovezii că termenul profită creditorului sau ambelor părţi.
Prezumţia că termenul profită celui care se obligă se înlătură prin administrarea dovezii
că termenul profită creditorului sau ambelor părţi. Rezultă două consecinţe importante:
debitorul poate renunţa unilateral la beneficiul termenului; renunţând la termen, va plăti
anticipat.
Decăderea din beneficiul termenului

Decăderea din beneficiul termenului sancţionează conduita debitorului, în situaţiile
individualizate în art. 1417 alin. 1 C. civ.: starea de insolvabilitate sau, după caz, starea de
insolvenţă declarată conform legii; diminuarea garanţiilor constituite în favoarea creditorului
sau neconstituirea garanţiilor promise; debitorul nu mai satisface, din culpa sa, o condiţie
considerată esenţială de creditor la încheierea contractului.
Condiția
Înţeleasă ca modalitate a obligaţiei, condiţia este un eveniment viitor şi incert, de care
depinde eficacitatea sau desfiinţarea raportului obligaţional.
Condiţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:
1
Pentru clasificările termenului, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. I. Regimul
juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 150-155; C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a, revăzută şi adăugită,
Editura Hamagiu, Bucureşti, 2008, p. 390; M. Mureşan, P. Ciacli, Drept civil. Partea generală,
Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000, p. 146-149; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere,
ediţia a 8-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 205-211; I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil.
Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 144.
2
E. Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996, p. 118.
a. după natura evenimentului viitor şi nesigur, condiţia poate fi cazuală (realizarea ei depinde
în exclusivitate de hazard), potestativă (depinde de manifestarea de voinţă a uneia dintre
părţi) sau mixtă (depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe persoane).
Condiţia potestativă se clasifică, la rândul ei, în condiţie potestativă pură (voinţa uneia
din părţi este determinantă în realizarea evenimentului) şi condiţie potestativă simplă (rolul
hotărâtor în realizarea sa revine voinţei uneia dintre părţi şi unui fapt exterior sau voinţei
unei persoane nedeterminate). Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde
exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect;
b. după efectele pe care le produce, condiţia este suspensivă (de realizarea acestei condiţii
depinde eficacitatea obligaţiei) sau rezolutorie (obligaţia se desfiinţează la împlinirea
condiţiei). Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori
scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini;
c. ţinând seama de caracterul evenimentului viitor, condiţia poate fi imposibilă (constă într-
un eveniment ce nu se poate realiza, fie material, fie juridic), ilicită (contravine legii sau
urmăreşte obţinerea unui rezultat ilicit) ori imorală (este contrară bunelor moravuri).
Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerat nescrisă, iar
dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia;
d. după cum constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, condiţia este pozitivă
(constă într-un eveniment ce urmează să se înfăptuiască) sau negativă (presupune un
eveniment care nu va avea loc).
53
TESTE PENTRU EVALUARE
1. Bifația afirmația corectă
a. Termenul este o condiție a răspunderii civile delictuale
b. Termenul este o condiție a răspunderii civile contractuale
c. Termenul este un efect al contractului civil

a. Condiția este o modalitate a obligației
b. Condiția este sinonimă cu sarcina
c. Condiția este sinonimă cu termenul
3. Condiția :
a. Poate fi pozitivă sau negativă
b. Poate fi posibilă sau imposibilă
c. Poate fi suspensivă sau rezolutorie
4. Termenul :
a. Poate fi suspensiv sau extinctiv
b. Poate fi legal, convențional sau judiciar
c. Poate fi stabilit de părți, de instanță sau prevăzut de lege
Tema 12
Dreptul de gaj general al creditorilor. Garanţiile generale ale obligaţiilor
Gajul general
Gajul general se raportează la „toate bunurile” debitorului (aşa cum precizează art. 2324
alin. 1 C. civ.). Totuşi, bunurile insesizabile nu pot să facă obiectul gajului general. Firesc,
întrucât această categorie cuprinde bunuri care nu pot fi urmărite de către creditor în vederea
satisfacerii creanţei sale.
În temeiul dreptului de gaj general, creditorii chirografari pot lua anumite măsuri
conservatorii, pot acţiona în justiţie în locul debitorului lor ori pot solicita revocarea actelor
încheiate în frauda propriilor drepturi. Deşi nu conferă creditorilor chirografari atributele de
urmărire şi de preferinţă, legea le pune la dispoziţie mijloace prin care să prevină starea de
insolvabilitate a debitorului sau prin care să se apere faţă de actele frauduloase încheiate de
debitor cu terţe persoane.
Acţiunea oblică1
Reglementată în detaliu în art. 1560-1561 C. civ., acţiunea oblică este acţiunea civilă
prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său, substituindu-i-se,
drepturile şi acţiunile pe care acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le
exercite2. Acţiunea oblică este desemnată în literatura de specialitate şi prin termenii „acţiune
subrogatorie” sau „acţiune indirectă”. Pe calea acţiunii oblice pot fi valorificate toate
drepturile şi acţiunile cu caracter patrimonial ale debitorului, care nu sunt strâns legate de
persoana debitorului.
Dispoziţiile legale reclamă întrunirea cumulativă a trei condiţii necesare intentării acţiunii
oblice:
a. debitorul să fie inactiv, adică să fi neglijat sau să fi refuzat să exercite el însuşi dreptul sau
acţiunea. Poate fi vorba şi de o imposibilitate obiectivă a debitorului de exercitare a
dreptului sau a acţiunii.
Dacă debitorul este introdus în procesul început de creditor, acesta din urmă poate
rămâne pentru a-şi ocroti, în continuare, propriile interese. Debitorul este parte în proces,
astfel că efectele hotărârii se vor răsfrânge şi asupra lui;
b. să existe pericol de insolvabilitate a debitorului sau de agravare a insolvabilităţii sale,
prin pierderea dreptului neexercitat. Dacă debitorul este solvabil, acţiunea va fi considerată
ca lipsită de interes;
c. creanţa să fie certă şi exigibilă. Creanţa este certă atunci când are o existenţă sigură şi de
necontestat. Creanţa este exigibilă atunci când obligaţia este scadentă şi plata poate fi
cerută de la debitor. Plecând de la premisa că acţiunea oblică este un act conservatoriu,
pregătind executarea, apreciem că este firesc ca reclamantul-creditor să posede o creanţă
certă şi exigibilă.
Acţiunea revocatorie (pauliană)

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul solicită
instanţei de judecată ca actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorilor să
fie declarate inopozabile.
Acţiunea pauliană are caracter personal. Creditorul reclamant nu acţionează în numele şi
pe seama debitorului său, ci se prevalează de un drept propriu, întemeiat pe gajul general.
Intentarea cu succes a acţiunii revocatorii nu profită decât creditorului care face uz de ea.
Acesta este, de altfel, unul dintre elementele care disting acţiunea revocatorie (pauliană) de
acţiunea oblică.
Condiţiile acţiunii pauliene

Literatura de specialitate menţionează condiţiile în care creditorul poate intenta acţiunea
revocatorie:
a. existenţa unei creanţe certe, lichide, exigibile şi, în principiu, anterioare actului atacat.
Creditorii trebuie să fie anteriori actului a căror revocare o cer, doar aşa putând invoca un
drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.
Necesitatea creanţei certe, lichide şi exigibile este reclamată de natura şi de
scopul acţiunii pauliene. Această acţiune pregăteşte executarea silită a bunurilor care fac
obiectul actului atacat de creditor, iar trecerea la executare presupune o creanţă certă,
1
A se vedea L. Pop, Acţiunea oblică, în PR, nr.1/2006, p.144-161.
2
Pentru definirea acţiunii oblice, a se vedea M. N. Costin, M. C.Costin, Dicţionar de
drept civil, vol. I, A-C…, p.58.
55
lichidă, exigibilă. Creanţa se cere să fie certă la data introducerii acţiunii. Este prevederea
expresă a art. 1563 C. civ.;
b. actul să fi fost încheiat în frauda intereselor creditorului, adică să-i fi provocat un
prejudiciu. In concreto, paguba constă în agravarea sau provocarea insolvabilităţii
debitorului. Insolvabilitatea trebuie să fie consecinţa „directă şi exclusivă a actului
fraudulos”1. Acţiunea pauliană nu va fi primită dacă debitorul a devenit insolvabil prin caz
fortuit produs ulterior încheierii actului, chiar dacă respectivul caz fortuit nu ar fi condus la
insolvabilitate. În principiu, orice acte juridice prin care se cauzează un prejudiciu
creditorului sunt atacabile pe calea acţiunii pauliene;
c. consilium fraudis: frauda debitorului este prezentă ori de câte ori acesta îşi dă seama că
prin încheierea actului îşi creează sau îşi provoacă insolvabilitatea. Probaţiunea, în cazul
fraudei, poate fi realizată prin orice mijloc de probă (frauda fiind un fapt juridic);
d. complicitatea terţului (terţul contractant sau persoana care a făcut plata) este o condiţie
necesară doar dacă acesta a dobândit bunul cu titlu oneros sau pentru a primi o plată
efectuată în executarea unui asemenea contract. Participarea la fraudă presupune
conştientizarea de către terţ a faptului prejudicierii debitorului prin încheierea actului
respectiv.
În cazul actelor cu titlu gratuit, frauda debitorului este suficientă, „întrucât terţul are
de apărat un avantaj patrimonial gratuit, spre deosebire de creditor, care are de evitat un
prejudiciu. Potrivit tezei finale a alin. 2, frauda în persoana terţului există atunci când
acesta cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate;
rezultă că frauda terţului are de asemenea un înţeles larg, ca şi în cazul debitorului,
cuprinzând nu numai intenţia directă, ci şi simpla cunoaştere a prejudicierii creditorului”2.
Faţă de creditorul care a introdus acţiunea şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând
introduce acţiunea, au intervenit în cauză, actul va fi declarat inopozabil (adică lipsit de
efecte). Aceşti creditori vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea
cauzelor de preferinţă existente între ei.
1. Acțiunea oblică:
a. Este o acțiune subrogatorie
b. Este o acțiune revocatorie
c. Este o acțiune în rezoluțiune
2. Acțiunea oblică:
a. Este sinonimă cu acțiunea în nulitate
b. Este sinonimă cu acțiunea în simulație
c. Are efecte față de toți chirografarii (în cazul admiterii)
1
În acest sens, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor..., p.419.
2
F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Volumul II..., p. 1659.
3. Acțiunea pauliană:
a. Este o acțiune subrogatorie
b. Are ca efect inopozabilitatea actului juridic față de cel care a
introdus acțiunea
c. Este o acțiune personală
4. Garanțiile generale:
a. Sunt garanții reale ale creditorului chirografar
b. Sunt garanții personale ale creditorului chirografar
c. Sunt reglementate în Codul civil
Tema 13
Garanţiile personale. Garanţiile reale
Garanţiile personale
Fideiusiunea
Fideiusiunea este un contract prin care cel ce se obligă – fideiusorul – garantează faţă de
persoana care are calitatea de creditor într-un alt raport obligaţional, executarea obligaţiei de
care este ţinut debitorul, în cazul în care acesta n-ar îndeplini-o (art. 2280 C. civ.). Fideiusiunea
este o garanţie personală, cu caracter accesoriu faţă de obligaţia principală asumată de debitor
faţă de creditor. Cel care îşi asumă obligaţia de a garanta obligaţia debitorului poartă numele de
fideiusor. El este un terţ faţă de raportul care îi leagă pe creditor şi pe debitor. Obligaţiunea
fideiusorului se suprapune însă obligaţiei principale a debitorului. În vechiul drept românesc
această garanţie personală era denumită chezăşie1.
Garanțiile reale
Ipoteca
Ipoteca este un drept real accesoriu care nu presupune deposedarea debitorului proprietar
al bunului ipotecat şi care dă dreptul creditorului neplătit să urmărească şi să execute bunul în
mâinile oricărui deţinător, în scopul recuperării creanţei sale, cu preferinţă faţă de ceilalţi
creditori2. Din perspectiva debitorului, acest mijloc de garanţie prezintă avantaje însemnate:
bunul grevat rămâne în posesia debitorului, care are posibilitatea să constituie asupra aceluiaşi
imobil mai multe ipoteci succesive. Dimpotrivă, în cazul gajului (care presupune deposedarea)
1
Pentru o privire asupra evoluţiei istorice a instituţiei, a se vedea C. Hamangiu, I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil…, p.1041.
2
Art.1746 alin.1 din vechiul Cod civil definea această garanţie în modul următor:
“Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii”.
57
bunul odată ieşit din posesia debitorului, nu va putea servi pentru a garanta concomitent o altă
creanţă.
Ipoteca are natura unei cauze de preferinţă, întrucât conferă prioritate (în raport cu alte
cauze de preferinţă şi în ordinea prevăzută de lege) în vederea satisfacerii creanţei pe care o
garantează.
Totodată, ipoteca este un drept real accesoriu, care conferă creditorului ipotecar un drept
de urmărire şi un drept de preferinţă în ceea ce priveşte bunul grevat. Ipoteca este un drept real
accesoriu care, în actuala reglementare, poate avea ca obiect un bun mobil sau un bun imobil.
Caracterele ipotecii
1. ipoteca este un drept real, întrucât oferă titularului atributele urmăririi şi preferinţei.
Acest drept real nu constituie un dezmembrământ, deoarece nu presupune desprinderea unor
atribute (cum ar fi posesia şi folosinţa) din conţinutul proprietăţii;
2. însoţind un drept principal de creanţă, ipoteca este un drept accesoriu. Rostul ipotecii
este de a garanta îndeplinirea unei obligaţiuni. Ea se naşte şi este condiţionată de existenţa
acesteia, în respectul principiului accesorium sequitur principale.
Prin excepţie, prescripţia dreptul la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi
stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest caz, creditorul va putea urmări, potrivit legii,
doar bunurile (mobile sau imobile) iptecate, dar numai în limita valorii acestor bunuri (art.
2504 alin. 1 C. civ.).
Se admite însă că ipoteca poate lua naştere în scopul de a garanta o creanţă eventuală
(ipoteza dezvoltată de Legea nr.22/1969).
3. ipoteca are caracter imobiliar sau mobiliar. Pot fi ipotecate atât imobilele, cât şi
mobilele. Se cere, în mod necesar, ca imobilele, respectiv bunurile mobile asupra cărora poartă,
să se afle în comerţ. Regimul juridic specific bunurilor domeniului public nu permite
ipotecarea acestora.
4. ipoteca este indivizibilă, fiind afectată în întregime pentru garantarea creanţei. Dacă în
urma partajului ipoteca trece în lotul unui copărtaş, el este ţinut ipotecar pentru întregul bun.
Invers, dacă bunul ipotecat este împărţit între mai mulţi copărtaşi, fiecare dintre ei poate fi
urmărit pentru întreaga datorie, deşi deţine numai o parte din bunul grevat. Garanţia ipotecară
subzistă în integralitatea sa asupra fiecărei părţi din bunul imobil grevat şi, respectiv, asupra
tuturor bunurilor grevate, chiar dacă proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile.
Indivizibilitatea este de natura ipotecii, astfel că se poate renunţa (de către creditor (la acest
beneficiu).
Gajul
Termenul gaj are mai multe accepţiuni: dreptul real al creditorului asupra bunului mobil,
până la executarea obligaţiei principale 1; contractul părţilor care dă naştere dreptului real
accesoriu; obiectul asupra căruia se constituie dreptul real şi garanţia reală, în ansamblul ei.
Creditorul care are drept garanţie gajul poartă denumirea de creditor gajist, iar persoana
care consimte ca bunul său să fie grevat este constituitorul de gaj.
Actualmente, două tipuri de bunuri pot face obiectul gajului. În gajul obişnuit, garanţia
se constituie asupra bunurilor mobile corporale; în contextul gajului profesionist, garanţia se
constituie asupra titlurilor negociabile, acestea fiind, practic, folosite doar de profesionişti. Cu
precizarea că „distincţia între gajul obişnuit şi cel profesionist nu este decât o discriminare
făcută după obiectul gajului care nu implică şi o schimbare de regim juridic” 2. La fel ca la
1
Dreptul de gaj conferă titularului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul
obţinut pe acel bun sau bunuri, faţă de alţi creditori.
2
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile…, p. 186.
fideiusiune, s-ar putea vorbi de gaj legal (impus prin dispoziţie a legii, de pildă, Legea nr.
22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice), gaj
convenţional şi, respectiv, gaj judecătoresc. În esenţă, gajul rămâne de origine convenţională,
fiind constituit prin convenţie, chiar dacă este impus de lege sau de către instanţa de judecată.
Contractul de gaj este convenţia prin care debitorul sau o terţă persoană remite
creditorului sau unui terţ un bun mobil corporal sau incorporal, în scopul executării unei
obligaţii. Bunul remis are scopul de a garanta datoria, iar creditorul are dreptul să reţină bunul
în posesia sa până la plata datoriei. În caz de neplată, se poate despăgubi din preţul acestuia cu
preferinţă faţă de ceilalţi creditori ai debitorului.
Dreptul de retenţie
Îndelung discutat, controversat ca instituţie juridică de sine stătătoare, dreptul de retenţie
este o creaţie jurisprudenţială şi doctrinară 1. El este consacrat legal, în actualul Cod civil, în art.
2495-2499.
Dreptul de retenţie are configuraţia unui drept real imperfect , „care conferă titularului –
creditor al datoriei născute în legătură cu bunul – puterea de a reţine şi de a refuza restituirea
unui bun până când debitorul său va stinge obligaţia ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu
bunul”2.
Opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de retenţie nu este condiţionată de îndeplinirea
vreunei formalităţi. Totodată, titularul dreptului de retenţie nu se poate opune urmăririi silite
pornite de un alt creditor, fără a deosebi după calitatea creanţei acestuia. Cu toate acestea,
retentorul are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în cadrul etapei executării
silite, putând avea calitatea de creditor chirografar sau de creditor privilegiat (după cum bunul
este imobil sau mobil)3.
Dreptul de retenţie se stinge prin consemnarea sumei pretinse, de către cel interesat,
precum şi prin oferirea unei garanţii suficiente4 (de pildă, retentorului i se oferă o garanţie care,
în ipoteza trecerii la urmărirea silită, ar asigura repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea
obligaţiei debitorului). În schimb, deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie.
Persoana care exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor
aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către
posesorul de bună-credinţă (art. 2499 C. civ.).
În întregirea caracterului dreptului de retenție nu putem să nu observăm că deși
legiuitorul îl definește în categoria garanțiilor reale, totuși retentorul nu se bucură de
prerogativa urmăririi, dat fiind că dreptul se stinge dacă are loc o deposedare voluntară
de bun. De asemenea, retentorul nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt
creditor, având doar dreptul de a participa la distribuirea prețului obținut din vânzare, iar
dacă bunul nu se mai află în detenția sa, pe motiv că la remis sau restituit proprietarului
1
A se vedea, pentru o cercetare monografică a instituţiei, M. Voicu, Dreptul de retenţie,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
2
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile..., p. 853.
3
F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 2499.
4
Ibidem, p. 2500.
59
ori altei persoane interesate, va fi un simplu creditor chirografar care se va îndestula în
creanța sa după plata creditorilor privilegiați, ipotecari sau gajiști, care au îndeplinit
formalitățile de publicitate[7]. Lipsa acestei prerogative importante ne determină să
susținem în continuare caracterul de garanție reală imperfectă a dreptului de retenție și
nu o simplă apărare, cât timp retentorul are posibilitatea reală de a-și realiza creanța prin
constrângerea exercitată asupra creditorului obligației de remitere sau restituire a
bunului.
... Locatarul să exercite detenția bunului la momentul invocării, întrucât în caz
contrar, dreptul său este stins, dacă bunul a fost deja restituit de bunăvoie locatorului.
Deposedarea involuntară de bun, spre exemplu, preluarea cu forța a bunului mobil, ori
evacuarea prin violență a locatarului, nu stinge dreptul de retenție, iar locatarul poate
cere restituirea bunului, în cadrul termenului de prescripție extinctivă, care însă nu
împiedică exercitarea dreptului dacă dreptul la acțiune nu era prescris la momentul la
care locatarul îl putea opune [art. 2499 alin. (2) coroborat cu art. 2505 C. civ.]. Dacă
bunul este mobil, în caz de deposedare involuntară, restituirea bunului către locatar
poate fi paralizată de dobândirea proprietății de către un terț prin efectul posesiei de
bună-credință, fiind de observat prevederile art. 937 C. civ.
Teste pentru evaluare

Dreptul de retenție:
a. Este reglementat în Codul civil
b. Este o formă a dreptului de gaj
c. Este o modalitate a obligației
Ipoteca :
a. Se constituie pe bunuri imobile sau mobile
b. Se constituie exclusiv pe mobile
c. Are ca obiect exclusiv imobile
Gajul :
a. Este un contract civil
b. Este un drept reala accesoriu
c. Este o formă a ipotecilor
Bifați afirmația corectă :

a. Ipoteca și gajul sunt garanții personale
b. Ipoteca și gajul sunt garanții reale
c. Dreptul de retentive este o creație a jurisprudenței și a doctrinei
TEMA 14. Transmiterea, transformarea obligaţiilor și executarea obligaţiilor 1
Plata
Temeiul plăţii este datoria: dacă orice plată presupune o datorie, executarea oricărei datorii
constituie o plată2. Nucleul plăţii este actul de executare. Relaţia între plată şi actul de
executare este indisolubilă; ori de câte ori datoria se stinge în alt mod decât prin executare, nu
este vorba de o plată. Din această perspectivă, compensaţia3 nu se confundă cu plata; ea nu este
o plată, în sensul propriu al termenului (de altfel, compensaţia este menţionată, alături de plată,
între modurile de stingere a obligaţiilor, în art. 1615 din noul Cod civil).
În obligaţiile de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului un anume rezultat, iar
în obligaţiile de mijloace, el este îndatorat să pună în mişcare toate mijloacele necesare pentru
a atinge rezultatul promis. Faptul îndeplinirii sau neîndeplinirii prestaţiei depinde, aşadar, de
categoria în care ne plasăm – obligaţii de mijloace sau obligaţii de rezultat 4. Pentru a stabili
dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se propune a se ţine seama, în mod deosebit,
de criteriile menţionate în art. 1481 lit. a-d. Criteriile legale în delimitarea celor două categorii
de obligaţii vizează: modul în care obligaţia este stipulată în contract; existenţa şi natura
contraprestaţiei, precum şi celelalte elemente ale contractului; gradul de risc pe care îl
presupune atingerea rezultatului; influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării
obligaţiei. Acestea sunt criteriile considerate semnificative de către redactorii noului Cod civil,
fără a fi însă unicele elemente de distincţie la care se poate recurge. Enunţul legal nu este
limitativ, formularea utilizată fiind „se va ţine seama îndeosebi de (s.n.) a) modul în care
obligaţia este stipulată în contract [...]”.
În raporturile obligaţionale, solvens îşi îndeplineşte obligaţia dacă procură creditorului
rezultatul promis (în obligaţiile determinate), respectiv dacă face uz de întreaga prudenţă şi
1
Călina Jugastru, Ground and conditions of payement within the Romanian new civil Code. Giving in payement, în Anuarul
Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Seria Humanistica, tom X, Editura Academiei Române, Bucureşti,
ISSN 1584-4404, p. 241-258.
2
J. Ghestin, M. Billiau, G. Loiseau, Traité de droit civil. Le régime des créances et des dettes, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 2005, p. 583.
3
Compensaţia stinge datoriile doar până la concurenţa celei mai mici dintre acestea (art. 1616 din noul Cod civil).
4
Cele două categorii de obligaţii civile sunt analizate în detaliu într-un studiu monografic de anvergură – a se vedea J. Bellissent,
Contribution à l’analyse de la distinction des obligations de moyens et des obligations de résultat, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 2001.
61
diligenţă, pentru a ajunge la rezultatul urmărit – în obligaţiile de mijloace. De exemplu,
obligaţiile care au ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun de gen sunt
obligaţii de rezultat întotdeauna (mai mult, creditorul are garanţia absolută că va obţine
satisfacţie, întrucât genera non pereunt). Obligaţiile care constau în predarea unui bun cert
sunt, în principiu, obligaţii determinate, generând o garanţie relativă pentru creditor că va primi
ceea ce i se datorează 1 (“creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului
pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa direct şi necesară a neexecutării fără
justificare sau, dipă caz, culpabilă a obligaţiei” – art. 1530; “creditorul are dreptul la repararea
integral a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării” – art. 1531 alin. 1. Obligaţiile
care au ca obiect prestarea de servicii sunt fie obligaţii de mijloace, fie obligaţii de rezultat;
obligaţiile de a nu face sunt obligaţii determinate. O reglementare binevenită se regăseşte în
art. 2002 din noul Cod civil, în ceea ce priveşte principala obligaţie care revine
transportatorului (în transportul de persoane), ca obligaţie de rezultat. (transportatorul este
obligat să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de destinaţie).
Obligaţia de predare a unui bun individual determinat a fost reglementată şi în Codul
civil de la 1864: „Debitorul unui corp cert şi deteminat este liberat prin trădarea lucrului în
starea în care se găsea la predare, dacă deteriorările ulterioare nu sunt ocazionate prin faptul
sau greşeala sa, nici prin aceea a persoanelor pentru care este responsabil, sau dacă înaintea
acestor deteriorări n-a fost în întârziere” (art. 1102). Elementul de diferenţă constă în faptul că,
după noul Cod civil, starea în care trebuie predat bunul de către debitor este „cea în care se afla
la momentul naşterii obligaţiei”.
Art. 1490 din noul Cod civil consacră principiul indivizibilităţii plăţii. Plata se face o
singură dată, pentru tot ce se datorează. Indivizibilitatea operează fără a deosebi după cum
datoria este sau nu este susceptibilă de a fi fracţionată. În mod asemănător, Codul civil de la
1864 a dat expresie regulii indivizibilităţii plăţii, prevăzând că debitorul nu poate sili pe
creditor a primi parte din datorie, chiar dacă datoria este divizibilă (art. 1101 alin. 1). Sursă a
primului alineat al art. 1490, Codul civil elveţian permite creditorului să refuze o plată parţială,
atunci când întreaga creanţă este lichidă şi exigibilă; dacă acceptă plata partial, debitorul nu
este în drept să refuze plata părţii recunoscute din datorie. Indivizibilitatea este stabilită prin
norme supletive, aşa încât părţile se pot înţelege ca plata să fie divizibilă. Părţile plătite din
datorie vor fi de valoare egală, în lipsă de stipulaţie contrară.
În cazul compensaţiei, creditorul sumei celei mai mari este plătit parţial, numai pentru
diferenţa rămasă prin efectul compensaţiei;
imputaţia plăţii va atrage divizarea sumelor achitate;
dacă există pluralitate de fideiusori, invocarea beneficiului de diviziune de către
fideiusorul urmărit pentru plata integrală a datoriei, obligă creditorul să primească o plată
parţială (pentru recuperarea întregii creanţe, creditorul îl va urmări pe fiecare fideiusor în
parte);
creanţa se transmite divizată la moştenitori, dacă nu s-a stipulat indivizibilitatea;
eşalonarea datoriei înseamnă acceptarea de către creditor, a unor plăţi fracţionate.
Divizarea plăţii presupune suportarea, de către debitor, a cheltuielilor suplimentare cauzate
creditorului.
Determinarea locului plăţii este guvernată de reguli flexibile, care oferă preeminenţă
voinţei părţilor. Art. 1494 procedează la localizarea plăţii, în principal după criteriile din alin.
1 teza I de la art. 1494 şi la localizarea legală a plăţii, care se aplică în subsidiar şi în lipsă de
stipulaţie contrară, potrivit criteriilor de la teza a II-a, lit. a-c, alin. 1 al art. 1494. Regula este
localizarea plăţii, în principal după criteriile enumerate la art. 1494 alin. 1 teza I din noul Cod
civil. Locul plăţii se stabileşte potrivit naturii prestaţiei, în temeiul contractului ori conform
practicilor dintre părţi sau uzanţelor
1
L. Pop, op. cit., p. 70.
. Explicit sau implicit, locul plăţii poate să rezulte din împrejurări cum sunt:
executarea lucrărilor de către debitor, în imobilul creditorului; plata mărfurilor la locul unde
vor fi livrate, prezenţa părţilor în faţa notarului public în vederea redactării şi autentificării
contractului translativ de proprietate etc. Părţile pot stabili, de comun acord, locul plăţii sau, în
lipsa alegerii, acesta poate rezulta din derularea unor relaţii contractuale anterioare între
aceleaşi părţi ori din uzanţe specifice anumitor medii profesionale. De exemplu, transportatorul
(în transportul de bunuri) va pune bunurile la dispoziţia persoanelor îndreptăţite, în locul arătat
în contract sau, în lipse unei asemenea indicaţii, în locul stabilit potrivit practicilor statornicite
între părţi ori uzanţelor (art. 1976 alin. 1).
Darea în plată reprezintă convenţia părţilor (o nouă convenţie, distinctă de acordul de
voinţă din care s-a născut raportul obligaţional), în sensul ca debitorul să efectueze, pentru a se
libera, o altă prestaţie decât cea iniţial avută în vedere.

1. Plata
a. Este un act juridic
b. Este indivizibilă, în principiu
c. Este echivalentă cu darea în plată
2. Bifați afirmația corectă:

a. Plata stinge obligația
b. Locul plăţii se stabileşte potrivit naturii prestaţiei, în temeiul
contractului ori conform practicilor dintre părţi sau uzanţelor
c. Darea în plată este expres reglementată

a. Obligaţiile care constau în predarea unui bun cert sunt, în
principiu, obligaţii determinate
b. Obligaţiile care constau în predarea unui bun cert sunt, în
c. Temeiul plății este datoria
4. Bifați afirmația corectă:

a. Indivizibilitatea este reglementată prin norme supletive
b. Compensația este sinonimă cu plata
c. Novația este sinonimă cu plata
63
RĂSPUNSURI LA TESTE
TEMA 1
TESTE DE EVALUARE:
Obligația civilă constituie obiect de studiu:

În dreptul persoanelor
În dreptul obligațiilor
În dreptul contractelor
Obligațiile naturale :
Sunt obligații civile
Sunt obligații perfecte
Sunt contracte civile
Obligațiile de a da:
Sunt obligații negative
Sunt obligații pecuniare
Sunt obligații pozitive
Obligațiile determinate:
Sunt obligații de a da
Sunt obligații de rezultat
Sunt obligații de mijloace
TEMA 2
TESTE DE EVALUARE:
Excepția de neexecutare:
Este un principiu al contractului civil
Este sinonimă cu simulația
Este sinonimă cu reprezentarea
Contractul civil :
Cunoaște principiul relativității
Cunoaște principiul forței obligatorii
Este un act bilateral
Rezoluțiunea :
Este o excepție de la relativitate
Este o excepție de la opozabilitate
Opozabilitatea
Este o excepție de la opozabilitate
TEMA 3
TESTE DE EVALUARE:
Actul juridic unilateral:
Este un contract unilateral
Este un contract bilateral
Testamentul:
Este un act unilateral-cadru
Poate contine recunoaterea de filiație
Poate conține legate
Actul unilateral :
Are regim juridic diferit de contract
Este reglementat în Codul civil
Este reglementat în Codul penal
Actul juridic unilateral :

Este un fapt juridic licit
Este un fapt juridic ilicit
TEMA 4
TESTE DE EVALUARE:
Actio de in rem verso
Are ca obiect desființarea contractului
Are ca obiect revocarea contractului
Este supusă prescripției extinctive
Îmbogățirea fără justă cauză:

Este un fapt ilicit
Este un act juridic
Este un fapt juridic licit
Imbogățirea fără justă cauză :

Este un principiu al dreptului civil
Fundamentează acțiunea în rezoluțiune
Fundamentează rezilierea contractului civil
Faptele juridice licite :

Sunt reglementate în Codul civil
Nu sunt reglementate în dreptul pozitiv
Sunt surse de obligații
65
TEMA 5
TESTE DE EVALUARE:
Răspunderea civilă:
Este o formă a răspunderii juridice
Este o formă a răspunderii penale
Este o formă a răspunderii administrative
Interesul lezat :
Aparține autorului atingerii
Este sinonim cu dreptul subiectiv lezat
Este temeiul reparării prejudiciului
Răspunderea civilă :
Presupune săvârșirea faptei ilicite
Presupune prejudiciul
Poate interveni și în absența prejudiciului
Răspunderea civilă :
Este parte integrantă a răspunderii juridice
Obligă autorul prejudiciului la indemnizare
Implică obligația de reparare a prejudiciului
TEMA 6
Teste de evaluare
Fapta ilicită:
Este o condiție a răspunderii delictuale
Este o condiție a răspunderii contractuale
Este o formă a abuzului de drept
Prejudiciul :
Poate fi patrimonial sau nepatrimonial
Presupune lezarea unui drept sau a unui interes legitim și serios
Este o condiție a răspunderii civile

Abuzul de drept este o formă a ilicitului civil
Prejudiciul nu vizează bunurile, ci doar persoanele
Raportul de cauzalitate este o formă a ilicitului civil

Prejudiciul și raportul de cauzalitate sunt sinonime
Vinovăția echivalează cu culpa
Vinovația echivalează cu intenția
TEMA 7
TESTE DE EVALUARE:
Bifația afirmația corectă:
Minoritatea este o condiție generală a răspunderii părinților
Minoritatea este o condiție specială a răspunderii părinților
Comunitatea de locuință este o condiție specială a răspunderii părinților
Răspunderea comitentului
Este condiționată de minoritatea prepusului
Este condiționată de comunitatea de locuință cu prepusul
Este reglementată în Codul civil
Răspunderea pentru lucruri, în general :

Este reglementată în legi speciale
Este reglementată în Codul civil
Este condiționată de natura bunului
Ruina edificiului :
Este o condiție a răspunderii pentru lucruri, în general
Este o condiție a ipotezelor speciale de răspundere pentru lucruri
Este o formă de răspundere delictuală
TEMA 8
TESTE DE EVALUARE:
Daunele-interese caracterizează răspunderea delictuală
Daunele moratorii sunt o categorie a daunelor-interese
Daunele compensatorii sunt o categorie a daunelor-interese
Daunele compensatorii:
Sunt o categorie de daune cominatorii
Sunt o condiție a răspunderii contractuale
Sunt o condiție a răspunderii comitentului
Punerea în întârziere:
Este o instituție specifică garanțiilor
Este o formă de răspundere contractuală
Este o formă de răspundere delictuală
Prejudiciul:
Este o condiție a răspunderii contractuale
Este sinonim cu culpa
67
TEMA 9
TESTE DE EVALUARE:
Prejudiciul de agrement este sinonim cu prejudiciul estetic
Repararea prejudiciului este guvernată de anumite principii
Prejudiciul nepatrimonial este prejudiciul pecuniar
Repararea prejudiciului nepatrimonial :

Permite acordarea daunelor morale
Este subordonată unui sistem mixt de reparare (mijloace patrimoniale și mijloace
nepatrimoniale)
Presupune exclusiv măsuri nepatrimoniale
Prejudiciul cauzat integrității corporale :

Este un prejudiciu exclusiv material
Este un prejudiciu exclusiv moral
Este suferit de către persoana juridică

Codul civil reglementează minimizarea prejudiciului
Codul civil reglementează prejudiciul de agrement
Legile speciale reglementează prejudiciul de agrement
TEMA 10
TESTE DE EVALUARE:
Legitima apărare :
Este o cauză exoneratoare de răspundere civilă
Este o cauză justificativă în dreptul penal
Este o condiție a prejudiciului
Starea de necesitate :
Este sinonimă cu cazul fortuit
Este sinonimă cu legitima apărare
Divulgarea secretului comercial:

Este o formă a divulgării secretului profesional
Este o condiție specială a răspunderii pentru lucruri
Este reglementată de Codul civil

Cazul fortuit și forța majoră sunt cauze care exonerează de răspundere
Cazul fortuit provind exclusiv din câmpul de acțiune al autorului
Forța majoră nu poate fi prevăzută de nicio persoană
TEMA 11
Bifația afirmația corectă

Termenul este o condiție a răspunderii civile delictuale
Termenul este o condiție a răspunderii civile contractuale
Termenul este un efect al contractului civil

Condiția este o modalitate a obligației
Condiția este sinonimă cu sarcina
Condiția este sinonimă cu termenul
Condiția :
Poate fi pozitivă sau negativă
Poate fi posibilă sau imposibilă
Poate fi suspensivă sau rezolutorie
Termenul :
Poate fi suspensiv sau extinctiv
Poate fi legal, convențional sau judiciar
Poate fi stabilit de părți, de instanță sau prevăzut de lege
TEMA 12
Acțiunea oblică:
Este o acțiune subrogatorie
Este o acțiune revocatorie
Este o acțiune în rezoluțiune
Acțiunea oblică:
Este sinonimă cu acțiunea în nulitate
Este sinonimă cu acțiunea în simulație
Are efecte față de toți chirografarii (în cazul admiterii)
Acțiunea pauliană:
Este o acțiune subrogatorie
Are ca efect inopozabilitatea actului juridic față de cel care a introdus acțiunea
Este o acțiune personală
5. Garanțiile generale:
d. Sunt garanții reale ale creditorului chirografar
e. Sunt garanții personale ale creditorului chirografar
f. Sunt reglementate în Codul civil
69
TEMA 13

Dreptul de retenție:
d. Este reglementat în Codul civil
e. Este o formă a dreptului de gaj
f. Este o modalitate a obligației
Ipoteca :
d. Se constituie pe bunuri imobile sau mobile
e. Se constituie exclusiv pe mobile
f. Are ca obiect exclusiv imobile
Gajul :
d. Este un contract civil
e. Este un drept reala accesoriu
f. Este o formă a ipotecilor

d. Ipoteca și gajul sunt garanții personale
e. Ipoteca și gajul sunt garanții reale
f. Dreptul de retenție este o creație a jurisprudenței și a doctrinei
TEMA 14
Plata
a. Este un act juridic
b. Este indivizibilă, în principiu
c. Este echivalentă cu darea în plată
Bifați afirmația corectă:

a. Plata stinge obligația
b. Locul plăţii se stabileşte potrivit naturii prestaţiei, în temeiul
contractului ori conform practicilor dintre părţi sau
uzanţelor
c. Darea în plată este expres reglementată
a. Obligaţiile care constau în predarea unui bun cert sunt, în
b. Obligaţiile care constau în predarea unui bun cert sunt, în
c. Temeiul plății este datoria
Bifați afirmația corectă:

a. Indivizibilitatea este reglementată prin norme supletive
b. Compensația este sinonimă cu plata
c. Novația este sinonimă cu plata
71

Curs TGO - SUBLINIAT

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs TGO - SUBLINIAT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CĂLINA JUGASTRU

Drept civil. Teoria generală a obligațiilor

Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

TEMA 1. Raportul juridic obligațional

RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI 1

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI 1

Interdependenţa şi reciprocitatea prestaţiilor, specifice contractelor sinalagmatice

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

Clasificări și grupări ale actelor juridice unilaterale (exemplificări)

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

IX. TESTE DE EVALUARE:

4. Actul juridic unilateral :

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

1. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

2. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI 41

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Condițiile plății nedatorate

IX. TESTE DE EVALUARE:

2. Îmbogățirea fără justă cauză:

3. Imbogățirea fără justă cauză :

4. Faptele juridice licite :

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI 5

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

1. Condițiile interesului legitim

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI 6

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

IX. Teste de evaluare

3. Bifați afirmația corectă :

4. Bifați afirmația corectă :

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat altei persoane de un minor sau de o persoană

Răspunderea pentru animale. Persoana răspunzătoare este, în primul rând, proprietarul