Flori de mucigai – Tudor Arghezi

1. Date despre autor Lirica lui T. Arghezi este reprezentativă pentru modernismul interbelic atât
+ alegerea operei prin temele abordate, cât și, mai ales, prin inventivitatea lexicală și prin
utilizarea unor procedee artistice insolite. Ilustrativă pentru opera lui T.
Arghezi este poezia modernistă „Flori de mucigai”, primul poem din
volumul omonim, reprezentând, astfel, o arta poetică.
2. Modernismul Modernismul reprezintă o mișcare literară ce s-a manifestat la începutul
secolului al XX-lea. Moderniștii au propus conceptul de „poezie pură”, o
poezie eliberată de implicații emoționale, în care limbajul este
abstractizat. Specifice modernismului sunt și preferința pentru
ambiguitate, pentru combinații inedite între cuvinte și inovațiile la nivel
prozodic.
3. Tema Tema operei o constituie creația, respectiv concepția despre poezie si
rolul poetului. „Flori de mucigai” este expresia adeziunii neteoretice a lui
T. Arghezi la estetica urâtului, remarcându-se apariția unor valori poetice
subversive: urâtul, grotescul, monstruosul, trivialul.
4. Structura – R3 Din punct de vedere compozitional, poezia este formată din trei secvențe
lirice, iar structura acesteia trădează preferința lui Arghezi pentru
inovațiile la nivel prozodic. Astfel, poezia se distinge prin măsura metrică
variabilă, organizarea strofică inegală şi prin rima împerecheată, sporindu-se,
astfel, muzicalitatea interioară. Se face apel, totodată, la tehnica
ingambamentului, care asigură fluxul ideilor pe parcursul mai multor versuri
succesive, garantând, astfel, un ritm interior.
5. Titlul – R3 Titlul poeziei este un epitet cu valoare oximoronică, existând o
contradicție între termenii acestuia: florile sunt asociate frumosului, iar
elementul „mucigai”, urâtului existențial. Astfel, titlul sugerează faptul că
în text este reprezentată o lume a valorilor pervertite. Evidentă este
afinitatea cu titlul volumului lui Charles Baudelaire, „Florile răului”,
Arghezi înlocuind termenul etic „răul” cu unul estetic – „mucigai”.
6. Ambiguitatea – O trăsătură modernistă ce se remarcă în primul vers al textului – „Le-am
R1 scris cu unghia pe tencuiala” – este ambiguitatea, generată de folosirea
formei clitice „Le”. În acest sens, la nivel semantic, cuvântul
desemnează, în egală măsură, stihurile, dar și structura lexicală din titlu.
Ambiguitatea este sporită de scrisul pe tencuială, care își actualizează
două semnificații. Pe de-o parte, poate face trimitere la inscripțiile
schivnicilor pe pereții chiliilor, amintind de arta elementară. Pe de altă
parte, poate fi o sugestie a scrisului în temniță și un indice autobiografic:
autorul a fost închis de doua ori, inițial din cauza colaboraționismului cu
autoritățile germane, apoi din cauza pamfletului „Baroane”.
7. Prima secventa – Prima secvență poetică se construiește în jurul ideii de detașare de scrisul
R2 inspirat al evangheliștilor, poezia nemaifiind rezultatul inspirației divine.
Astfel, enumerația „Pe întuneric, în singurătate,” definește condiția
scriitorului modernist, pentru care poezia nu mai este o confesiune, iar
 singurătatea este starea firească în care se consuma actul poetic. Se
observă, de asemenea, ca eul liric nu își găsește consolarea în niciun
animal mitic inspirator: „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de
leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul – / Lui Luca, lui Marcu și
lui Ioan”. Animalele simbolice sunt purtătoare ale unor semnificații
esențiale: leul înfățișează tăria și puterea împărătească, taurul, virtutea
preoțească, iar vulturul, pogorârea Duhului Sfânt.
8. A doua secventa – Ideea poetică a celei de-a doua secvențe este definirea versurilor și este
R2 accentuată de repetarea în cinci contexte diferite a substantivului
„stihuri”. Astfel, sunt sugerate ideile că versurile sunt nedeterminate
temporal („Sunt stihuri fără an”), sunt asociate morții („Stihuri de
groapă”), unor goluri existențiale și unor forme primare de manifestare a
ființei („De sete de apă/Și de foame de scrum,”). În plus, poezia definește
perenitatea creației și forța ei de a supraviețui timpului – „Stihurile de
acum”.
9. Combinații inedite O altă trăsătură modernistă prezentă în text rezidă în preferința pentru
între cuvinte – R1 combinații inedite între cuvinte, fiind înlocuit banalul condei din poezia
antecesorilor cu „unghia de la mâna stângă”. Astfel, metafora „(mi s-a
tocit) unghia îngerească” atestă, prin contrastul dintre cei doi termeni,
pierderea inspiraţiei divine a eului, coroborată cu neputinţa de a scrie şi
deposedarea poetului de uneltele travaliului literar („unghia îngereasca”).
În plus, structura este o sugestie a claustrării spirituale, ce acționează
negativ asupra naturii angelice/divine a ființei umane, împiedicând-o să
se exprime.
10. A treia secvență Ultima secventa este marcata grafic printr-o strofa separata și indică
– R2 adeziunea autorului la estetica modernistă. Scrisul este de această dată
produsul unui efort creator (metafora necesității de a scrie, indiferent de
condiții: „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”), fiind
evidențiată antiteza dintre scrisul inspirat („unghia îngerească”) și scrisul
demonic („unghiile de la mâna stângă”). Astfel, căutându-l pe
Dumnezeu, poetul întâlnește, de fapt, demonicul. Produs al unui univers
al recluziunii, - „Era întuneric” – poezia este expresia esteticii urâtului,
idee reprezentată și de N. Scarlat: „Arghezi este preocupat în <<Flori de
mucigai>> de frumusețe, nu de urâțenie. [...] Frumusețea n-a dispărut,
dar a <<mucegăit>>, tragedia fiind mai mare decât în cazul anulării”.
11. Concluzia În concluzie, poezia argheziană „Flori de mucigai” este o artă poetica
reprezentativa pentru modernismul interbelic, prin insolitul combinatiilor
de cuvinte, ambiguitate, valorificarea esteticii uratului, folosirea unor
metafore-cheie si prin eliberarea de constrangerile formale traditionale.
800