Sunteți pe pagina 1din 58

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL
ROMAN

1.1. Dreptul roman şi prezenţa sa în istorie


Aforismul gramaticului latin Terentius
Maurus, habent sua fata libelli („cărţile au
destinul lor”), menit să sublinieze soarta, bună
sau rea, a cărţilor, include o idee aplicabilă şi
legilor. În adevăr, orice legiuire are o existenţă
determinată de soarta societăţii în care s-a
născut, iar când transformările sociale reclamă
reglementări noi, alte legi vin să le înlocuiască pe
cele vechi. Cu alte cuvinte, habent sua fata
leges („legile au destinul lor”).
Evoluţia istorică consemnează în această
privinţă un fenomen care, aparent, constituie o
excepţie de la regulă: aplicarea dreptului roman în
diverse forme, de-a lungul mai multor orânduiri
istorice.
După căderea Romei, legile cuceritorilor
suferă, pe teritoriul fostului Imperiu de Apus, în
mare măsură, influenţele dreptului roman, fiind
redactate în cea mai mare parte de clerici care, în
şcolile bisericeşti, studiau, alături de teologie, şi
unele elemente de drept roman. La rândul ei
biserica, ale cărei reglementări se impuneau în
special vieţii de familie, trăia „secundum legem

5
Romanam”, ceea ce însemna că legile ecleziastice
se inspirau tot din dreptul Romei imperiale.
Acelaşi fenomen se poate constata în
Imperiul din Răsărit: dreptul roman nu moare
odată cu Iustinian, ci continuă să se aplice, cu
unele schimbări, şi în marea „cetate a minunilor”,
iar uneori legile romano-bizantine depăşesc
graniţele marelui imperiu, aplicate fiind, sub
forma de traduceri sau adaptări, şi în concurenţă
cu dreptul obişnuielnic, la mai toate popoarele
Europei Răsăritene.
Aşadar, după căderea Romei, dreptul roman
rămâne în plin ev mediu un drept „actual”,
evident cu trăsături specifice în coordonatele
feudale de timp şi loc.
În secolele XII-XIV se ivesc premisele lichidării
fărâmiţării feudale, ca o consecinţă a dezvoltării
oraşelor şi a raporturilor marfă-bani. Apariţia
proprietăţii de tip orăşenesc impune noi raporturi
sociale, care, la rândul lor, necesitau reglementări
juridice noi, incompatibile cu cele medievale.
Noua reglementare a fost găsită, fără prea multă
greutate, în normele dreptului roman, care
organizase în mod aproape desăvârşit regimul
juridic al proprietăţii private. Aşa se explică
„renaşterea” dreptului roman, în plin Ev Mediu;
legislaţia lui Iustinian, cunoscută de la începutul
secolului al Xll-lea sub numele de Corpus iuris
civilis („Colecţia dreptului civil”), este supusă
unor adaptări la noile condiţii de viaţă. Este aşa-
zisul proces de „receptare” a dreptului roman,
care „prelucrat”, uşurează procesul de dezvoltare
a proprietăţii private, înlesnind triumful
burgheziei.

6
Receptarea legislaţiei lui Iustinian nu s-a
făcut printr-un act legislativ, ci s-a realizat treptat,
pe cale cutumiară; ea are loc începând din secolul
al XII-lea în Italia, Franţa, Anglia, Spania, şi din
secolul al XV-lea în Ţările de Jos. Aplicarea
dreptului roman în Italia a însemnat totodată o
renaştere a studiilor juridice de drept roman. În
oraşul Bologna apare o celebră universitate unde
studiul dreptului roman juca un rol hotărâtor.
Profesori de vază predau legislaţia lui Iustinian, pe
care o explicau pentru nevoile didactice şi
practice, sintetizându-şi observaţiile în scurte
formulări numite „glose”. Treptat, glosele devin o
adevărată punte de legătură între textele romane
şi realităţile contemporane, iar „marea glosă”
(Glossa Ordinaria) a lui Accursius (1182-1260),
ultimul cuvânt al ştiinţei şi practicii.
Studiul dogmatic şi aplicarea zilnică a
dreptului roman au cunoscut o nouă etapă
datorită şcolii întemeiate de Bartolus (1314-1357)
- şcoala bartolistă - care, pornind de la speţe şi
folosind cu predilecţie metoda analitică, reuşeşte
să impună, utilizând textele romane, soluţiile pe
care le reclama viaţa. Procese similare au loc şi în
alte universităţi din Franţa şi Spania.
Revoluţia din 1789 a statornicit noi relaţii
social-economice pe care le-a înzestrat cu noi
reglementări juridice. Numeroase ţări îşi
întocmesc coduri în spiritul „înnoitor” al vremii. Cu
toate acestea, noile coduri rămân tributare
dreptului roman, în formă şi în fond, iar dreptul
roman continuă să fie studiat ca materie
fundamentală în universităţi.

7
Care este explicaţia acestei „vitalităţi”
impresionante a dreptului roman? Apariţia
dreptului în general şi a celui roman în special
este legată de naşterea producţiei de mărfuri.
În Evul Mediu, mica producţie de mărfuri
constituie punctul de plecare în naşterea şi
dezvoltarea producţiei capitaliste, iar în epoca
modernă producţia de mărfuri, generalizându-se,
devine dominantă.
Producţia de mărfuri reclamă la rândul ei
instituţii juridice care, reglementând raporturile
sociale corespunzătoare, să faciliteze schimbul
mărfurilor produse pentru asigurarea nevoilor
sociale. De aici importanţa reglementării juridice a
proprietăţii, obligaţiilor, succesiunilor, etc.
Legate prin structură şi finalitate de producţia
de mărfuri nomele dreptului roman au putut
supravieţui prăbuşirii Romei, îngăduind să fie
adaptate la nevoile orânduirilor clădite pe
producţia de mărfuri. Aşa se explică continuitatea
dreptului roman în evul mediu, diferitele trepte ale
receptării sale o dată cu apariţia capitalismului şi
prezenţa lui în codurile şi sistemele juridice
contemporane.
Pe de altă parte, dreptul roman joacă rolul
unui adevărat „alfabet juridic”, aşa cum alfabetul
roman, alcătuit dintr-un număr redus de semne,
îngăduie materializarea scrisă a cuvintelor şi în
consecinţă exprimarea celor mai felurite idei şi
sentimente, la fel conceptele juridice romane pot
da expresie concretă celor mai variate şi mai
subtile reguli de drept. Iată cum se explică
prezenţa conceptelor şi categoriilor juridice
romane în dreptul actual şi rolul propedeutic pe

8
care dreptul roman îl joacă, servind ca o
introducere la înţelegerea instituţiilor juridice
contemporane.
Iată de ce am putea afirma că la importantele
realizări istorice ale lumii romane precum
progresul uneltelor şi metodelor de muncă, al
meşteşugurilor, diviziunii sociale a muncii şi al
ştiinţelor şi artelor, li se poate adăuga o alta:
crearea unui sistem juridic ce a exercitat o
influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării
posterioare a dreptului.

1.2. Naşterea, dezvoltarea şi declinul


statului roman
Întemeiată cu opt secole înaintea erei
noastre, cetatea Roma devine, după lupte
înverşunate, capitala unei confederaţii de
comunităţi patriarhale ce locuiau în partea de
mijloc a Peninsulei Italice, numită Latium.
Naşterea proprietăţii private asupra ogoarelor şi
păşunilor, dezvoltarea diviziunii sociale a muncii,
care treptat uşurează extinderea meseriilor şi a
comerţului, creşterea productivităţii muncii şi
războaiele de cucerire duc la apariţia sclaviei
patriarhale şi a unei populaţii aservite numită
plebe (1) care, aşezată în apropierea cetăţii
pentru a fi mai uşor controlată, este supusă la
multiple îndatoriri faţă de poporul roman, adică de
locuitorii Romei, cunoscuţi sub numele de
patricieni (2). Crescând numericeşte, plebea se
diferenţiază ca structură socială, o parte a ei
devenind deţinătoare de importante mijloace de

9
producţie, datorită unei intense activităţi
speculative. Noua aristocraţie plebeiană, conşti-
entă de puterea pe care i-o conferea situaţia ei
economică, porneşte la o adevărată ofensivă
împotriva patricienilor, determinând schimbări
radicale în structura cetăţii.
Mai întâi teritoriul Romei este împărţit în mai
multe subdiviziuni administrative, numite triburi,
ce înglobau atât solul Romei cât şi regiunile
învecinate ei, determinând drepturile şi obligaţiile
locuitorilor în raport de domiciliul acestora. Astfel,
teritoriul capătă un rol constitutiv al organizării
sociale, înlăturând criteriul descendenţei gentilice
ca factor de evaluare socială.
Un al doilea element care devine, probabil
din secolul al VI-lea, esenţial în organizarea
socială romană este bogăţia, întreaga populaţie
fiind împărţită în cinci clase, după avere: cei
bogaţi se numeau locupletes, adică „stăpânii
pământului”, deoarece bogăţia principală o
constituia fondul funciar, iar săracii proletarii, a
căror singură „bogăţie” o constituiau copiii
(proles). Această ierarhizare avea două
consecinţe: drepturile politice erau acordate în
măsura în care cetăţeanul era proprietar, iar
obligaţiile militare stabilite în aceeaşi măsură,
deoarece în concepţia romană cu cât cineva era
mai avut, cu atât era mai interesat la apărarea
cetăţii.
Aceste transformări au constituit o adevărată
revoluţie politică: este procesul de formare a
statului roman, cunoscut sub denumirea
tradiţională de „reforma” lui Servius Tullius, care
se pare că a avut loc în secolul al VI-lea î.e.n.

10
După formarea statului, forma de organizare
politică a Romei este republica, care cunoaşte o
rapidă dezvoltare social-economică până în
secolul 1 î.e.n., când datorită ascuţirii
contradicţiilor sociale, luptelor pentru putere şi
creşterii rolului armatelor romane, devenite
profesioniste, statul roman îmbracă o formă
dictatorială - imperiul.
În perioada republicană, conducerea de stat
se găsea în mâna unor înalţi demnitari numiţi
magistraţi (magistratus), aleşi de regulă pentru un
an de zile. Cei mai importanţi erau consulii, după
care urmau pretorii, însărcinaţi cu administraţia
jurisdicţiei civile, apoi cenzorii, a căror atribuţie
consta în întocmirea recensământului, edilii ce
aveau în grijă aprovizionarea populaţiei,
problemele urbanistice şi organizarea
spectacolelor şi în fine questorii ce administrau
tezaurul public şi arhivele statului.
Un rol important în viaţa politică romană l-au
jucat tribunii plebei, care, deşi la început au avut
menirea de a apăra interesele plebei, treptat s-au
transformat în magistraţi ai Romei putând
influenţa întregul mecanism constituţional roman.
În cazuri excepţionale (războaie, răscoale,
etc.), conducerea statului putea fi încredinţată
unui dictator, ales pe o perioadă de şase luni.
Un alt rol important în viaţa publică revenea
senatului care, alcătuit aproape în exclusivitate
din foşti magistraţi, avea atribuţii legislative
(confirma, suspenda sau interpreta legile),
financiare, religioase, militare (fixarea
contingentelor de ostaşi şi numirea generalilor),
îndruma politica externă a statului şi putea

11
decreta, în cazuri excepţionale, starea de
necesitate.
Al treilea element component al organizării
romane de stat îl constituiau adunările populare,
convocate fie pe clase cenzitare (aşa-zisele
adunări centuriate, deoarece clasele erau
împărţite în centurii), fie după domiciliu, aşa-zisele
adunări tribute, întrucât districtele teritoriale ale
Romei erau numite triburi). În competenţa
adunărilor centuriate intrau: alegerea
magistraţilor, luarea hotărârilor privind pacea sau
războiul, votarea legilor etc., iar cele tribute devin
aproape singurul organ legislativ începând din
secolul al III-lea î.e.n.
Republicii îi urmează, cu începere din secolul
I. î.e.n., imperiul, care în primele trei secole ale
existenţei sale sub forma principatului,
reprezenta teoretic o dualitate de putere,
împărţită între senat şi împărat, de unde şi
denumirea ei de diarhie. În fapt însă, împăratul
concentra în mâinile sale întreaga putere de stat,
iar începând din timpul domniei lui Vespasian (69-
79) îi era atribuită, printr-o decizie a senatului, o
dată cu urcarea sa pe tron. Datorită acestui fapt,
magistraturile republicane devin un simplu veston
de ceremonie, împăratul însuşindu-şi mai toate
atribuţiile acestora. În schimb se dezvoltă un
puternic aparat funcţionăresc, menit să aducă la
îndeplinire ordinele împăratului, în cadrul căruia
un rol important revenea conducătorului gărzilor
imperiale (praefectus praetorio) şi şefului
administraţiei capitalei (praefectus urbi). Apar
totodată numeroase birouri centrale, destinate să-
i furnizeze împăratului informaţiile şi materialele

12
de care avea nevoie în soluţionarea multiplelor
probleme ce se cereau soluţionate.
Concentrarea puterilor publice în mâna
împăratului, a dus la decăderea rolului politic al
senatului şi la dispariţia adunărilor populare;
activitatea lor electorală dispare la începutul
secolului I e.n. iar cea legislativă la finele lui.
Dacă până la urcarea pe tron a împăratului
Diocleţian (284-305), structura dictatorială a
statului roman continuă să fie camuflată de unele
forme republicane, odată cu reformele social-
politice ale acestuia, dictatura imperială ia forme
deschise. Acum începe epoca dominatului, numită
aşa deoarece împăratul, zeificat asemenea
monarhilor orientali, devine „dominus et deus”
(stăpân şi zeu), un adevărat monarh autocrat; la
rândul său senatul se transformă într-un simplu
„cabinet” (consistoriul), aflat la ordinele
împăratului. În epoca imperială, sclavia face loc
colonatului, dar poziţia colonilor nu diferă prea
mult de aceea a sclavilor, deoarece statul roman
menţine încă vechile relaţii sclavagiste, care
limitau şi frânau dezvoltarea noilor elemente de
producţie. Proprietatea sclavagistă continuă
juridiceşte să-şi păstreze întâietatea, în ciuda
încercărilor legislative făcute spre a generaliza
formele juridice reclamate de colonat. Datorită
acestei contradicţii fundamentale, tot mai
accentuate, manifestate pe plan social în răscoale
şi răzvrătiri, dezagregarea imperiului se
accelerează, cu toate măsurile de constrângere
sau de „reanimare” luate de împăraţii de după
Diocleţian. La această decădere au contribuit, pe

13
plan extern, atacurile tot mai primejdioase ale
popoarelor migratoare.
În anul 476, Roma va sucomba sub loviturile
triburilor de heruli, conduşi de Odoacru.
Prăbuşirea Cetăţii Eterne simbolizează finele unei
orânduiri şi începutul alteia, noi, ce se va dezvolta
în evul mediu după legi proprii.

1.3. Evoluţia dreptului roman


Epoca vechiului drept care începe o dată cu
formarea statului şi durează până spre finele celui
de al II-lea secol î.e.n., constituie prima etapă a
dezvoltării dreptului roman. Drept al unei societăţi
în care predomină economia naturală şi în care
autarhia producţiei familiale constituie un ideal, el
s-a redus multă vreme la reguli simple, formaliste
şi rigide. Impregnat de anumite elemente
religioase, formalismul vechiului drept atrăgea
atenţia părţilor asupra consecinţelor actului juridic
pe care urmau să-l încheie şi fixa în memoria celor
ce asistau la realizarea lui elementele constitutive
ale acestuia, ce adesea puteau fi contestate, la
judecată, în caz de neînţelegere. Pătruns de
elemente religioase, vechiul drept era interpretat
de pătura sacerdotală, care se impunea restului
societăţii şi din acest punct de vedere; dar faptul
generând abuzuri, i-a împins pe cei săraci să
pornească la luptă pentru secularizarea dreptului
şi pentru a obţine legi care să emane de la
autorităţile laice.
Din punct de vedere ştiinţific, vechiul drept
constituie o structură pragmatică, lipsită de
subtilităţii teoretice, apropiată de concepţia
14
utilitaristă despre lume şi viată (gravitas) a
cetăţeanului roman de la începutul epocii
republicane.
Perioada clasică este a doua etapă de
dezvoltare a dreptului roman, ce cuprinde ultimul
secol al republicii şi întreaga perioadă a
principatului. După victoria asupra Cartaginei,
economia romană se dezvoltă impetuos, schimbul
de mărfuri ia proporţii, iar activitatea comercială
romană se extinde asupra întregii lumi cunoscute
pe atunci (oikumena). În acelaşi timp, austeritatea
primitivă romană face loc unor tendinţe „liberale”,
iar filosofia greacă şi misticismul oriental pătrund
tot mai puternic în viaţa spirituală a Romei.
Asemenea schimbări structurale nu puteau
rămâne fără rezultate asupra evoluţiei dreptului.
Treptat, formalismul juridic dispare, iar existenţa
actului juridic, încetând să depindă de forme
rigide, îşi trage întreaga vigoare din voinţa reală a
părţilor (voluntas). Dreptul clasic a însemnat
înlăturarea rigorismului juridic; elementul formă
cedează celui intenţional, volitiv, iar echitatea şi
buna-credinţă (bona fides) asigură dreptului
eficienţa şi maleabilitatea reclamate de o
societate ajunsă la apogeul ei. Datorită
interpretărilor doctrinare, dreptul clasic
dobândeşte o desăvârşită elaborare juridică;
acestea au ţinut seama în egală măsură de două
principii: unul conservator şi altul progresist.
Declarându-se partizani până la veneraţie ai
înaintaşilor lor, juriştii clasici apărau tradiţiile
romane, iar dacă vechile norme se dovedeau a fi
depăşite în raport cu interesele societăţii din care
făceau parte, aceştia nu ezitau să formuleze şi să

15
aplice principii şi reguli noi. Dovedind o abilitate
remarcabilă ei asigurau astfel victoria noului, iar
pe calea interpretării lărgeau sfera de aplicare a
normelor juridice care niciodată nu pot acoperi în
mod complet varietatea nesfârşită a raporturilor
pe care viaţa socială le creează. De aici rolul ideii
de echitate (aequitas) în procesul aplicării
creatoare a dreptului pozitiv ce trebuia mereu pus
de acord cu interesele celor ce dominau la Roma.
De aici, în fine, definiţia celebră pe care juristul
Celsus o dă dreptului: „ştiinţa a ceea ce este util şi
echitabil” (ius est ars boni et aequi) (3).
Epoca postclasică, cea din urmă fază de
dezvoltare a dreptului roman, cuprinde întreaga
perioadă a dominatului, inclusiv domnia lui
Iustinian. În această epocă, imperiul se găseşte
într-o criză profundă: producţia de mărfuri decade,
populaţia descreşte, aristocraţia rivalizează cu
puterea centrală, provinciile tind spre
independenţă, anarhia militară pune sub semnul
întrebării unitatea de stat, iar atacurile din afara
fruntariilor se înteţesc. Pe plan suprastructural
arta şi literatura îşi pierd din originalitate,
păgânismul se prăbuşeşte, spiritualitatea romană
sărăceşte, iar misticismul se infiltrează în cetate.
La rândul ei, ştiinţa dreptului încetează a mai fi
creatoare, juristul face loc practicianului, ce
foloseşte tot mai mult reguli cutumiare de rutină,
cunoscute sub numele de „drept vulgar”.
Asupra dreptului roman se exercită tot mai
mult influenţe greco-orientale, iar încercările de a
readuce la viaţă dreptul clasic au avut aceleaşi
rezultate ca şi încercările de a „reînsufleţi”
Cetatea Eternă, condamnată de ceea ce unii

16
numesc „fatalitate” dar care în realitate este o
legitate istorică.

1.4. Ramurile dreptului roman


În manualul său de drept roman numit
Instituţii (Institutiones), juristul Ulpian (secolul II
e.n.) arată că dreptul roman cunoaşte o primă
diviziune în drept public (ius publicum) şi privat
(ius privatum), precizând că prima ramură
ocroteşte interesele publice, iar cea de-a doua pe
cele private (4). Între cele două ramuri existau
unele deosebiri de ordin juridic: normele dreptului
public „nu puteau fi modificate prin convenţii
încheiate între particulari” (publicum ius
privatorum pactis mutari non potest) (5),
după cum afirma Papinian, pe când de la cele ale
dreptului privat părţile puteau să se abată, fără
însă a depăşi limitele sistemului juridic roman.
La rândul său dreptul privat cunoştea trei
subramuri: dreptul civil, al ginţilor şi dreptul
natural.
Dreptul civil (ius civile) este dreptul
poporului roman care iniţial fusese politiceşte
organizat în cadrul cetăţii (civitas) Roma. Aplicat
numai romanilor, dreptul civil era în epoca veche
exclusiv roman, dar spre finele republicii, odată cu
dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri,
când tranzacţiile comerciale dintre romani şi
străini (peregrini) devin tot mai numeroase, o
parte din dispoziţiile dreptului civil devin aplicabile
şi străinilor, sub denumirea de dreptul ginţilor (ius
gentium).

17
Drept al unei cetăţi în care predomina iniţial
producţia naturală, ius civile era un drept rigid şi
formalist, dar, spre finele republicii, nevoile unei
societăţi în plină dezvoltare economică i-au impus
modificări structurale, spre a-l face aplicabil noilor
cerinţe ale vieţii. Adaptarea a fost făcută de către
pretori care, călăuziţi de principiile echităţii, au
completat şi ameliorat regulile dreptului civil,
făurind adesea norme juridice noi, cunoscute sub
numele de drept pretorian (ius praetorium).
Acest „dualism”, drept civil - drept pretorian,
constituind una din caracteristicile dreptului
roman, a însemnat în final biruinţa dreptului
pretorian, dovedind că ceea ce este mai aproape
de cerinţele vieţii învinge în virtutea unei
elementare legităţi.
Ultima ramură a dreptului privat o constituie
dreptul natural (ius naturale), care în concepţia
romană era un drept comun tuturor vieţuitoarelor,
sădit fiind de natura mamă în conştiinţa oamenilor
şi în instinctele celorlalte vieţuitoare (6). Ideea de
drept natural era în realitate fără multe tangenţe
cu dreptul pozitiv, ba uneori potrivnică acestuia.
„După dreptul natural - scria juristul Ulpian - toţi
oamenii sunt egali” (Quod ad ius naturale
attinet, omnes homines aequales sunt) (7):
cu toate acestea, dreptul roman îi considera pe
sclavi simple lucruri.
Iată de ce ideea unui drept natural
„permanent echitabil şi util” (semper sequum et
bonum) (8), după spusele juristului Paul, rămâne
un deziderat filosofic sau, cel mult, nişte norme
ideale în raport cu imperfecţiunile dreptului
pozitiv.

18
Dacă ideea unui drept comun tuturor
oamenilor apare ca un ideal, ilogică apare ideea
unui drept comun tuturor vieţuitoarelor: oameni şi
animale. Teoretizare filosofică a unor date
biologice, generalizate dincolo de limitele fireşti,
un astfel de drept natural comun oamenilor şi
animalelor nu are nici o legătură reală cu viaţa
socială.
Spre finele evului mediu însă, teoriile romane
asupra dreptului natural vor juca un rol pozitiv
când, opuse de filosofii timpului dreptului feudal
absolutist, vor uşura progresul social reclamat de
legităţile orânduirii burgheze în formare.

19
CAPITOLUL II
IZVOARELE

2.1. Cutuma
Cele mai vechi reguli de drept roman au fost
cutumele (obiceiurile), adică reguli nescrise care,
aplicate în mod continuu şi îndelungat, au căpătat
forţă juridică. În primele secole ale republicii,
cutumele au constituit aproape singurele izvoare
ale dreptului roman, dar după războaiele punice,
când societatea începe să se dezvolte impetuos,
cutumele, rămânând în urma evoluţiei sociale,
cedează locul altor izvoare juridice şi în special
legii.

2.2. Legea
În epoca republicană şi în special în ultimele
ei secole locul cutumei este luat de lege, care,
datorită posibilităţilor sale rapide şi complete de
reglementare, se impune ca fiind izvorul cel mai
important din epoca republicană.
„Legea este - după cum o defineşte juristul
Gaius - ceea ce poporul porunceşte şi rânduieşte”
(lex est quod populus iubet atque constituit)
(9), adică o hotărâre pe care poporul liber o ia în
adunările sale legislative, organizate fie după
criteriul averii, fie după cel al domiciliului.

20
Cea mai veche şi mai importantă lege
romană este aşa-zisa lege a celor XII table (lex
duodecim tabularum), care - după cum se
exprima istoricul Titus Livius - a constituit multă
vreme izvorul dreptului public şi privat roman
(fons omnis publici privatique iuris);
consecinţă a luptei duse de plebei pentru
laicizarea dreptului (451-450 î.e.n.), legea a fost
săpată pe douăsprezece table de aramă, fiind
expusă în for pentru a fi cunoscută de toţi
cetăţenii. Deşi textul ei nu ni s-a păstrat decât
fragmentar, totuşi, în mare conţinutul ei a putut fi
reconstituit, după relatările pe care scriitorii antici
ni le-au lăsat cu privire la acest monument juridic.

2.3. Edictele magistraţilor


Edictul (edictum) este un program pe care
magistraţii (pretori, edili, questori, etc.) îl afişau în
for la intrarea lor în funcţie, şi care cuprindea
dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu
privire la organizarea instanţelor şi la modul în
care înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre
cetăţeni. Deoarece edictul rămânea afişat în for
timp de un an, (termenul obişnuit al
magistraturilor romane), el se numea „perpetuu”
(perpetuum), spre deosebirile de edictele pe
care magistraţii le dădeau pentru soluţionarea
unor situaţii excepţionale şi care se numeau
edicte „neprevăzute” (repentina).
Deşi, în principiu, edictul îl obliga numai pe
magistratul care-l afişa, totuşi s-a format obiceiul
ca unele dispoziţii, ce se dovediseră foarte utile,
să treacă de la un edict la altul; ele formau aşa-
21
zisul edict „vechi sau tradiţional” (vetus sau
translaticium), în opoziţie cu normele ce
fuseseră introduse pentru prima dată de către
respectivul magistrat la intrarea sa în funcţie şi
care se numeau edictul „nou” (novum).
Spre finele republicii, edictele magistraţilor şi
în special al pretorului - care devine edictul „prin
excelenţă” - încep să joace un rol tot mai
important în aplicarea şi perfecţionarea dreptului
pozitiv al cetăţii (ius civile). Prin mijlocirea
edictului, pretorul reuşeşte, după cele spuse de
Papinian, fie să ajute (adiuvandi) la aplicarea
mai echitabilă a dreptului civil, fie să-i completeze
(vel supplendi) normele, fie chiar să-i schimbe
structura (vel corrigendi iuris civilis gratia)
(11).
Împăratul Hadrian îl însărcinează pe juristul
Salvius Iulianus să „codifice” edictul; operaţiunea
a avut loc în anii 125-138 şi i-a obligat pe pretori
să se conformeze unui edict tip, fără a mai putea
adăuga sau înlocui ceva din el. Datorită acestui
fapt, activitatea creatoare a pretorilor dispare,
căci edictul lor murise odată cu codificarea lui.
Împăratul nu avea nevoie de rivali în materie de
legiferare.

2.4. Senatus - consultele


În epoca republicană, hotărârile senatului
(senatus consulta) nu erau izvoare de drept,
competenţa acestuia reducându-se la
interpretarea legilor, la avizarea acestora şi, când
era cazul, la posibilitatea de a le declara nule şi
neaplicabile. Totuşi indicaţiile „maturului corp”
22
puteau deveni în mod indirect izvoare de drept, în
măsura în care acestea erau introduse de
magistraţi în edictele lor, spre a căpăta valoarea
unor norme juridice.
În timpul domniei împăratului Hadrian (117-
138), senatus-consultele dobândesc putere de
lege, dacă erau votate de către Senat, la
propunerea împăratului. Aşadar, senatus-
consultele devin izvoare de drept în măsura în
care exprimau voinţa împăratului: iată de ce
juriştii romani, când tratau problema acestor
izvoare, se refereau nu atât la hotărârea propriu-
zisă a senatului, cât mai degrabă la cuvântarea
(oratio) pe care împăratul o ţinuse în senat cu
ocazia propunerii făcute.
După vot se proceda la redactarea hotărârii
luate, iar textul senatus-consultului era depus la
arhivele statului.

2.5. Constituţiile imperiale


În primul secol al imperiului, activitatea
legislativă a împăraţilor s-a desfăşurat în forme
aparent republicane, fapt explicabil prin prudenţa
lor politică, menită să menajeze susceptibilitatea
păturilor republicane, care nu priveau cu simpatie
instaurarea dictaturii imperiale. Iată de ce
împăratul Augustus a refuzat propunerea ce i se
făcuse „de a se îngriji de legi şi de obiceiuri”
(cura legum et morum), urmărind să convingă
astfel opinia publică de sinceritatea convingerilor
sale republicane, tot atât de „republicane” ca şi
regimul pe care-l instaurase şi care nu avea, în
afara unor simple aparenţe, nimic comun cu
23
republica romană pentru care luptaseră Grachii,
Cato şi Cicero.
Începând din secolul al II-lea, împăraţii
renunţă la această justificare, pe care odată cu
consolidarea poziţiei lor o considerau inutilă, şi
caută o altă fundamentare juridică a dreptului lor
de a legifera. Juriştii Romei imperiale nu zăbovesc
în a o găsi. Poporul, spuneau ei, ar fi fost acela
care, renunţând la dreptul său suveran de a
legifera, l-a încredinţat împăratului, o dată cu
urcarea sa pe tron.
Redactate de consiliul imperial (consilium
principis), hotărârile imperiale (constitutiones)
erau de mai multe feluri.
Primele sunt edictele (edicta), adică
dispoziţiile generale în domeniul juridic,
administrativ sau politic.
Urmează instrucţiunile pe care împăratul le
adresa funcţionarilor superiori şi mai ales
guvernatorilor de provincii. Cunoscute sub numele
de „mandate” (mandata), numărul lor scade în
perioada dominatului ca o consecinţă a procesului
de unificare politico-teritorială a imperiului, ce a
dus la egalizarea poziţiei juridice a provinciilor cu
aceea a Peninsulei Italice.
A treia categorie de hotărâri sunt „decretele”
(decreta), adică deciziile judecătoreşti date de
împărat în prima instanţă sau în apel. Ele
deveneau adevărate izvoare de drept numai dacă
împăratul, soluţionând speţa, acorda deciziei sale
valoarea unei norme generale, aplicabile în toate
cazurile similare; în acest chip precedentul judiciar
imperial se impunea ca o regulă generală,
devenind un „case law”.

24
Ultima categorie este aceea a „rescriptelor”
(rescripta), adică a răspunsurilor pe care
împăratul le dăduse magistraţilor sau părţilor,
care-i ceruseră opinia în cazul unor procese mai
dificile. Ele deveneau izvoare de drept în măsura
în care stabileau reguli juridice noi. În epoca târzie
a imperiului ele se reduc la simple „rezoluţii”
(adnotationes) puse de împărat pe cererile celor
interesaţi.
Din nevoi practice, hotărârile imperiale au
fost strânse în colecţii, menite să servească de
îndrumar instanţelor şi funcţionarilor. Apărute la
început din iniţiative private, ele fac loc altora
întocmite de oficialitate, dintre care cea mai de
seamă este colecţia de constituţii cunoscută sub
numele de Codul Teodosian
(CodexTheodosianus), intrat în vigoare în
ianuarie 439. Lucrările acestei colecţii oficiale au
durat trei ani şi ea cuprinde în ordine cronologică
constituţiile imperiale editate între anii 313 şi 437.

2.6. Ştiinţa dreptului (Iurisprudentia)


La începuturile Romei, ştiinţa dreptului se
reduce la cunoaşterea formulelor de judecată şi a
calendarului juridic; considerate secrete,
asemenea cunoştinţe se aflau în mâna pontifilor,
care păstrau aceste „taine” pentru patricienii
privilegiaţi. De aici lupta plebeilor pentru
divulgarea acestor secrete, care a dus la
publicarea formulelor de judecată în secolul al IV-
lea î.e.n. şi la afişarea concomitentă a
calendarului după care urmau să se judece
procesele.
25
Decăderea nivelului ştiinţific al jurisprudenţei
romane se reflectă în mod elocvent în aşa-zisa
„lege a citaţilor”, edictată în anul 426, prin care se
stabilea că în fata instanţelor au putere de lege
numai operele juriştilor Papinian, Paul, Ulpian,
Modestin şi Gaius, precum şi operele juriştilor
citaţi de aceştia. Partea care aducea în sprijinul
cauzei sale un număr mai mare de opinii decât
adversarul său, câştiga procesul. Rolul
judecătorului se reducea aşadar la
„numărătoarea” opiniilor juriştilor, iar soluţionarea
cazurilor se întemeia pe un mecanism ce excludea
orice evaluare şi apreciere critică; spiritul creator
al jurisprudenţei clasice romane dispăruse pentru
totdeauna.

2.7. Codificarea lui Iustinian


Moştenitor politic,al cezarilor, fascinat de
ideea trăiniciei veşnice a Imperiului Roman,
Iustinian (527-565) a voit să fie omul unor mari
restaurări: politice, religioase şi legislative,
îndreptată spre trecut, o astfel de politică era
sortită, cu toată grandoarea idealului urmărit,
eşecului.
În anul 528, Iustinian numeşte o comisie de
zece persoane, în fruntea căreia se găsea celebrul
profesor al Universităţii din Constantinopol,
Tribonian, care să purceadă la întocmirea marii
sale opere legislative.
Prima lucrare apărută (529) a fost „Codul lui
Iustinian” (Codex Iustiniani), ce cuprinde
constituţiile date de împăraţii romani începând din

26
epoca împăratului Hadrian şi până în vremea lui
Iustinian.
Avându-se în vedere dificultăţile muncii -
trebuiau cercetate şi compilate aproape 2.000 de
cărţi ce fuseseră alcătuite vreme de 400 de ani -
Iustinian a acordat compilatorilor un termen de 10
ani pentru îndeplinirea acestor sarcini. Muncind cu
pricepere şi perseverentă, ei au reuşit însă să
termine lucrarea în trei ani; aşa s-au născut
Digestele (Digesta) sau, cu titlul grecesc,
Pandectele - ambele denumiri având sensul de
„culegeri” - care, în 50 de cărţi, cuprind cele mai
semnificative extrase din operele clasicilor
dreptului roman.
În timp ce Digestele erau în lucru, Iustinian îi
încredinţează lui Tribonian sarcina de a alcătui, cu
ajutorul a încă doi profesori universitari, Teofil de
la Constantinopol şi Doroteu de la Beirut, un
manual juridic pentru pregătirea studenţilor.
Apărut la finele anului 533, noul manual numit
„Instituţiuni” (Institutiones) cuprinde numeroase
definiţii, clasificări şi noţiuni generale.
Procesul de legiferare a continuat şi după
această dată, noi constituţii fiind edictate în
vederea reglementării noilor raporturi pe care le
scotea la iveală dezvoltarea vieţii sociale. Aceste
„noi constituţii” (Novellae Constitutiones), 158
la număr, au fost adunate în diverse colecţii
întocmite de persoane particulare, fie în timpul
domniei lui Iustinian, fie după moartea lui.
Aceste patru cărţi ale legislaţiei lui Iustinian -
Codul, Digestele, Instituţiile şi Novellele - sunt
cunoscute, începând din secolul al XII-lea, sub

27
denumirea de Corpus Iuris Civilis („Colecţia
dreptului civil”).

2.8. Interpretarea legilor


Juriştii Romei au acordat o mare însemnătate
interpretării legilor, urmărind, pe de o parte, să le
aplice cât mai eficient la realităţile sociale, iar, pe
de alta, să adapteze normele la evenimentele noi
pe care viaţa le creează necontenit.
A interpreta înseamnă a desluşi sensul exact
şi total al legii pentru a i se asigura o aplicare
echitabilă şi eficientă. Dacă în dreptul modern
această sarcină revine de obicei judecătorului, la
Roma interpretarea aparţinea în epoca clasică în
principal jurisconsulţilor şi apoi senatului, iar în
măsura consolidării regimului imperial,
împăraţilor.
Prima metodă de interpretare este numită
gramaticală, lexicală sau terminologică.

CAPITOLUL III
JUDECATA

3.1. De la comunitatea primitivă la stat


În comunitatea primitivă, încălcarea
intereselor personale duce la o confruntare
nemijlocită între personale interesate; dacă cel
lezat nu primea în mod amiabil satisfacţia cerută,
acesta îşi făcea singur dreptate în limitele în care

28
forţele sale fizice, ale familiei sale şi ale amicilor
săi îi îngăduiau să-i impună părţii adverse
comportamentul dorit. Forţa constituia un mijloc
eficient de restabilire a intereselor încălcate, fiind
acceptată în acelaşi timp ca un criteriu de
justificare morală a posteriori a atitudinii
învingătorului, ce reuşeşte să-şi impună voinţa,
într-un cuvânt, societatea accepta „dreptul
pumnului”, „dreptul celui mai tare”.

3.2. Procedura arhaică


a. Cea mai veche procedură de judecată,
procedura arhaică, a fost reglementată de legea
celor XII table, primul „cod” al Romei. Această
procedură era simplă, deoarece dreptul se
reducea la numai câteva reguli, simplu formulate,
asemenea realităţilor sociale la care se refereau.
Instituţiile juridice încă nu se diversificaseră,
deoarece schimbul şi tranzacţiile comerciale pe
care le reglementau fiind reduse ca număr şi
volum, nu reclamau dispoziţii juridice specifice.

3.3. Procedura clasică


După războaiele punice, noile relaţii sociale
se conturează tot mai puternic, producţia de
mărfuri creşte, iar comerţul se dezvoltă pe o arie
tot mai cuprinzătoare. Vechea procedură devine o
frână în calea evoluţiei sociale, deoarece
formalismul ei îngreuna soluţionarea proceselor,
tot mai numeroase într-o societate în care

29
conflictele de interese materiale ţineau de însăşi
structura ei economică.
Pornind de la această structură „procedurală”
a drepturilor, juriştii Romei le clasificau în funcţie
de acţiunile din care decurgeau, dând în fapt o
mare importanţă acestora din urmă. Iată-le pe
cele mai importante dintre ele:
1. Acţiuni reale şi personale. Acţiunile
reale (in rem) consacrau drepturi reale (de
exemplu dreptul de proprietate) şi erau opozabile
tuturor (erga omnes), pe când cele personale
(in personam) consacrau drepturi „relative” (de
exemplu între creditor şi debitor), şi în consecinţă
nu puteau fi folosite decât de părţile ce se aflau
într-un anumit raport juridic.
2. Acţiunile de drept strict şi de bună-
credinţă. Primele, consfinţind contractele de
drept strict, îngrădeau puterea de interpretare a
judecătorului la textul, la litera contractului
respectiv, ca în cazul contractelor solemne, pe
când acţiunile de bună-credinţă, generând
contracte încheiate prin simplu consimţământ,
ofereau judecătorului o largă putere de
interpretare a voinţei reale a părţilor, în lumina a
tot ceea ce echitatea şi buna-credinţă (ex fide
bona) impuneau.
3. Acţiuni civile şi pretoriene. Acţiunile
civile sancţionau raporturile juridice ce fuseseră
recunoscute de dreptul civil, pe când cele
pretoriene sancţionau unele raporturi noi care,
datorită importanţei lor, necesitau, pentru a avea
efecte, o consacrare juridică. 4. Acţiuni private
şi populare. Primele acţiuni puteau fi intentate
de oricine considera că propriul său interes a fost

30
lezat, iar celelalte de orice cetăţean liber (quivis
a populo), în vederea apărării intereselor
generale ale societăţii sclavagiste (de pildă
împotriva celui ce deteriorase edictul pretorului
afişat în for).

3.4. Procedura statală


După instaurarea imperiului, împăratul
concentrează treptat în mâinile sale prerogative
tot mai întinse, justiţia devenind şi ea un
instrument al dominaţiei imperiale. Alături de cea
clasică apare acum procedura „etatizată” în care
rolul hotărâtor revine organelor de stat. Aplicată
concomitent cu procedura clasică, noua procedură
o înlocuieşte pe aceasta la finele secolului III e.n.,
în mod definitiv.
Judecata nu se mai desfăşoară acum în două
faze, ci într-o singură fază, ce avea loc înaintea
unui funcţionar de stat, înlăturându-se astfel orice
urme de justiţie privată ce mai dăinuiseră în
procedura clasică.
Chemarea la judecată devine un act al
puterii publice. Reclamantul îi adresa
judecătorului o cerere de chemare la judecată
(litis denuntiatio), iar acesta, după înregistrare,
o transmitea printr-un funcţionar pârâtului. Dacă
acesta nu se prezenta în instanţă era judecat în
lipsă.
Judecata se încheia cu darea unei sentinţe
care, spre deosebire de procedura clasică,
comporta asupra lucrului însuşi (in rem ipsam);
persoana care pierdea procesul era obligată să-l
restituie de bunăvoie, riscând, în caz contrar, să
31
suporte consecinţele unei execuţii silite
organizate de organele statului, în cazul
insolvabilităţii debitorii puteau, după judecată, să
fie încarceraţi în închisorile private ale creditorilor,
iar după desfiinţarea acestora, în anul 338 e.n. în
cele de stat. Totuşi debitorii care dovedeau că
insolvabilitatea lor se datora unui caz de forţă
majoră şi făceau o „cesiune de bunuri” (cessio
bonorum), adică predau întreaga lor avere
creditorilor, erau scutiţi de pedeapsa cu
închisoare.

CAPITOLUL IV
PERSOANELE

4.1. Capacitatea juridică a persoanelor


Termenul de persoană, desemnându-l în mod
obişnuit pe om ca unitate indisolubilă în
totalitatea structurilor sale, are pe lângă o
accepţiune sociologică (relaţie om-societate) şi
una juridică (omul ca subiect de drepturi şi
obligaţii) Aptitudinea omului de a avea drepturi şi
obligaţii, de a juca un rol în viaţa juridică, de a fi,
cu alte cuvinte, o „persoană” (termenul derivă de
la „persona”, masca pe care o purtau actorii pe
scenă), se numeşte personalitatea sau
capacitatea juridică (de la „caput” = cap, partea
cea mai semnificativă a activităţii omului).
Recunoscută numai oamenilor liberi, nu şi
sclavilor, consideraţi simple lucruri (res),
capacitatea juridică apare, aşadar, nu ca o calitate

32
cu care fiecare om se naşte, ci ca o suprastructură
ce se întemeiază pe relaţiile sociale de producţie
din respectiva societate.
Deplina capacitate juridică presupunea
existenţa a două categorii de elemente: unele de
drept, altele de fapt. Cele de drept cer ca omul să
fie liber (status libertatis) să fie cetăţean roman
(status civitatis), şi să nu se găsească în
puterea altei persoane (status familiae), adică
să fie independent (sui iuris). Condiţiile de fapt
cer ca persoana în cauză să aibă o anumită
vârstă, o stare mintală normală şi să fie de sex
masculin, deoarece romanii considerau femeia, în
multe privinţe, incapabilă.

4.2. Libertatea
Element al capacităţii juridice, libertatea
(status libertatis) se dobândea prin naştere sau
posterior acesteia. Dacă părinţii erau liberi şi
copilul se năştea liber, iar dacă unul din ei era
sclav, copilul urma soarta mamei. Totuşi, dacă
aceasta era sclavă în momentul naşterii, dar
avusese în timpul sarcinii, indiferent pentru câtă
vreme, calitatea de femeie liberă, copilul se
năştea liber, potrivit regulii romane că „un copil
conceput este privit ca şi născut, dacă interesele
lui o cer”, iar interesele acestuia cereau ca să fie
liber, căci „libertatea - după cum afirma juristul
Paul - este un lucru de nepreţuit” (libertas
inestimabilis res est) (25). Posterior naşterii,
libertatea se dobândea în principal prin dezrobire
(„manumissio”).

33
4.3. Sclavia
În Roma veche, în care producţia se
desfăşura într-un cadru familial, sclavii, reduşi ca
număr, duceau o viaţă patriarhală, consideraţi
fiind ca membri inferiori ai familiei pentru care
munceau. După războaiele duse de Roma cuce-
ritoare, odată cu dezvoltarea producţiei de
mărfuri, numărul sclavilor creşte simţitor,
devenind baza întregii producţii. Ducând o viaţă
asemănătoare animalelor de povară, adesea s-au
răzvrătit, punând uneori în primejdie existenţa
Cetăţii; exemplul lui Spartacus este cel mai
elocvent.
Sclav putea deveni cineva, aşa cum am
precizat, prin naştere sau prin fapte posterioare
naşterii.
Odată cu epoca imperială economia
sclavagistă intră în declin, iar numărul sclavilor
scade, în primul rând datorită războaielor
defensive ale Romei, care nu mai procurau cetăţii
mase îndestulătoare de sclavi, şi în al doilea rând,
datorită cruzimii stăpânilor care-i istoveau pe
sclavi cu munci grele, îi ucideau pentru cele mai
neînsemnat vini, îi lăsau să fie devoraţi de fiare,
cu ocazia petrecerilor private ori publice, sau îi
obligau să lupte până la moarte la jocurile de circ.
Sclavii puteau fi dezrobiţi de către stăpânii
lor din felurite considerente, începând cu cele
dezinteresate, mai rare (unele acte de
recunoştinţă din partea stăpânilor pentru
credincioasele servicii aduse de sclavi) şi
terminând cu cele interesate, mult mai
numeroase: uneori sclavii îşi cumpărau eliberarea

34
cu banii pe care-i câştigaseră din activităţile
speculative pe care le îngăduiseră chiar stăpânii
lor, alteori dezrobirea sclavilor, aducând acestora
deplina capacitate, le permitea să exercite diverse
operaţiuni lucrative ce urmau să aducă profituri şi
fostului lor stăpân, numit după dezrobire „patron”
(patronus).
Societatea romană urmărea să-şi asigure cât
mai multe instrumente de achiziţie, pentru a
garanta o continuă înflorire economică. Aşa se
explică apariţia în diverse etape de dezvoltare a
statului roman a unor categorii de persoane care,
deşi teoretic erau libere, în fapt aveau o situaţie
apropiată de aceea a sclavilor.

4.4. Familia romană


Familia romană, organizată pe baze
monogamice, se axa în jurul puterii şefului de
familie (pater familias) a cărui autoritate era
unică şi nelimitată. „Şeful familiei - spunea juristul
Ulpian - se numeşte acela care exercita dominaţia
în familie” (pater familias appellatur qui în
domo dominium habet) (30), iar termenul de
familie (famillia, domus), precizează acelaşi
jurist, „se referă şi la bunuri şi la persoane” (et în
res et în personas deducitur) (31). Autoritatea
pe care străvechile cutume romane o recunoşteau
şefului de familie purta diferite denumiri: manus
(„mână”, ca simbol al forţei fizice) dacă se
exercita asupra soţiei, patria potestas, când se
referea la „puterea părintească”, domenica
potestas („puterea stăpânului”); când era vorba

35
de sclavi şi „dominium”, când se referea la
„proprietatea” sa asupra lucrurilor.

4.5. Căsătoria
Izvoarele dreptului roman ne fac cunoscute
mai multe definiţii ale căsătoriei, dintre care două
au rămas celebre: prima aparţine juristului
Modestin din secolul III e.n., iar a doua e cuprinsă
în manualul de drept (Institutiones) al
împăratului Iustinian. După Modestin, căsătoria
este „unirea bărbatului cu o femeie, o comunitate
a întregii vieţi, o împărtăşire a dreptului divin şi
uman” (nuptias sunt coniunctio maris et
feminae et consortium omnis vitae, divini
atque humani iuris comunicatio) (33), iar după
Iustinian este „unirea bărbatului cu femeia, care
constă dintr-o comunitate de viată de nedespărţit”
(viri et mulieris coniunctio individuam
consuetudinem vitae continens) (34).

4.6. Izvoare artificiale ale puterii părinteşti


Încheierea căsătoriei urmărea în principal să
asigure şefului de familie descendenţi care să-i
perpetueze numele şi să-i continue, după moarte,
exploatarea bunurilor. În cazul în care şeful
familiei nu avea urmaşi, îi rămânea totuşi
posibilitatea să-şi creeze unii „artificiali”, pe calea
adopţiunii (înfierii), care stabilea între şeful
familiei şi o persoană străină raporturi similare cu
cele pe care căsătoria le producea între părinte şi
descendenţii săi.

36
Adopţiunea se realiza printr-o procedură
complicată care, pe timpul lui Iustinian, se
reducea la o simplă declaraţie făcută înaintea
autorităţii de către adoptator şi cel în a cărui
putere se afla copilul ce urma să fie adoptat.

4.7. Legitimarea
În vechiul drept roman, când singura rudenie
cunoscută era cea civilă (agnatică), copilul născut
în afara căsătoriei avea o situaţie precară. El nu
era rudă cu tatăl său natural şi nici cu mama sa
naturală: tatăl, nefiind căsătorit cu mama
copilului, nu putea fi rudă civilă cu aceasta din
urmă, iar între mamă şi copil nu puteau exista
legături de rudenie civilă, deoarece o astfel de
rudenie se transmitea numai prin bărbaţi, şi nu
prin femei. În adevăr, numai bărbaţii, în calitatea
lor de şefi de familie (pater familias), puteau
exercita autoritatea în familie, iar temeiul rudeniei
civile îl forma tocmai acest gen de putere.

4.8. Instituţii pentru ocrotirea


persoanelor incapabile
Capacitatea juridică era recunoscută în
dreptul roman acelor persoane care îndeplineau,
pe lângă unele condiţii de drept (libertate,
cetăţenie, etc.), şi unele de fapt (vârstă, sex, stare
mintală, etc.).
Spre a veni în ajutorul persoanelor care, deşi
îndeplineau toate condiţiile de drept pentru a fi
capabile, nu puteau în fapt să-şi exercite

37
drepturile lor din pricina vârstei, sănătăţii sau
sexului, dreptul roman a creat două instituţii care,
după cum arată şi numele, urmăresc „ocrotirea”
(tutela) şi „îngrijirea” (cura) acestor persoane.
Este de la sine înţeles că tutela şi curatela erau
organizate pentru incapabilii „independenţi” (sui
iuris), căci cei „dependenţi” (alieni iuris),
aflându-se sub puterea capului de familie (pater
familias), se bucurau de supravegherea şi
ajutorul acestuia şi, în consecinţă, nu aveau
nevoie de tutori sau curatori.

4.9. Persoane juridice


Persoane juridice sau morale sunt
colectivităţi umane cărora dreptul pozitiv le-a
recunoscut, asemenea persoanelor fizice,
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. În
concepţia romană, o asemenea capacitate sau
personalitate juridică aparţinea unor comunităţi
de persoane (universitates personarum), cum
sunt diversele colectivităţi publice (statul,
oraşele), asociaţiile profesionale (colegii de
negustori, meseriaşi, etc.), cele religioase, etc. În
epoca dominantului o capacitate juridică redusă
capătă şi unele „comunităţi de bunuri”
(universitates rerum), cum sânt stabilimentele
create pentru ajutorarea săracilor, pentru
educarea şi întreţinerea orfanilor, pentru îngrijirea
bolnavilor, aşezămintele religioase etc. Asemenea
„fundaţii” dobândesc deplină capacitate juridică în
vremea împăratului Iustinian.

38
CAPITOLUL V
DREPTURILE REALE

5.1. Lucrurile
În terminologia romană, lucrurile (res) sunt
tot ce există în natură, iar bunurile (bona) acele
lucruri care cad sub incidenţa unui raport juridic.
Cu alte cuvinte, un fond de teren este un lucru,
dar în măsura în care acesta devenea obiect al
dreptului de proprietate sau element al unei
succesiuni este privit ca un bun. Reglementările
juridice referitoare la bunuri depind de unele
trăsături ale lucrurilor ce derivă fie din structura
acestora, fie din unele evaluări sociale asupra lor.
De aceea, diviziunile lucrurilor cuprind implicit şi
pe aceea a bunurilor, deoarece aproape orice
lucru poate deveni, în anumite condiţii, un bun.

5.2. Proprietatea şi posesiunea


Precedată de proprietatea colectivă şi cea
familială, proprietatea romană cunoaşte, în
perioada de formare a statului, două forme:
publică şi privată.
Născută odată cu războaiele romane de
cucerire, proprietatea publică avea ca obiect fie
sclavii capturaţi, fie pământul cotropit de la
duşmani (ager publicus); din acest fond, o
treime era vândută cetăţenilor, o alta împărţită
veteranilor şi a treia era dată pe o sumă mică
patricienilor. Păturile sărace fiind îndepărtate de la
asemenea arendări s-au răsculat adesea,
39
mişcările lor revendicative ajungând la apogeu
sub fraţii Gracchi; rezultatele au fost însă
neînsemnate.
A. Moduri de dobândire a proprietăţii
după dreptul natural
Cel mai vechi mod de dobândire a
proprietăţii după dreptul natural este ocupaţia
(occupatio), adică luare în posesiune, cu intenţia
de a deveni proprietar (animo domini) a unui
lucru ce nu aparţine nimănui (res nullius), cum
sunt produsele marii (peşte, perle, etc), animale
sălbatice (forrae bestiae), vânatul, prada de
război (res hostiles), lucrurile abandonate de
stăpân, etc.
Un alt mod este tradiţia (traditio) ce constă
în simpla transmitere, în temeiul unui act juridic, a
unui lucru de către o persoană (alienator) către o
alta (dobânditor), în vederea transferării
proprietăţii respectivului lucru de la alienator la
dobânditor.
Al treilea mod de dobândire a proprietăţii
după dreptul natural este accesiunea (accessio);
ea consta în întruparea unui lucru secundar
(accesoriu) în altul principal, de aşa manieră încât
primul devine parte integrantă a celui de-al doilea,
şi în consecinţă proprietarul bunului principal
devine proprietarul întregului astfel realizat.
Un alt mod de dobândire a proprietăţii îl
constituia confuziunea (confusio), ce consta în
unirea sub forma unei mase unice, a mai multor
lucruri, fie lichide (ulei, vin, metale topite, etc.), şi
amestecul (commixtio) în cazul lucrurilor solide

40
(grâu, animale de turmă, etc.), care aparţineau
unor proprietari diferiţi.
Printre modurile de dobândire a proprietăţii
după dreptul natural figurează şi specificarea ce
are loc când cineva creează un lucru nou (nova
species) dintr-un material străin, cum este cazul
celui care confecţionează un inel din aurul ce
aparţine unui terţ sau o barcă din materialul
lemnos al altei persoane.
În fine, fructele puteau fi dobândite după
moduri specifice, caracteristice dreptului natural.
B. Moduri de dobândire a proprietăţii
după dreptul civil
Cel mai vechi mod de dobândire a proprietăţii
după dreptul civil era mancipaţiunea
(mancipatio), procedură prin care, iniţial şeful
familiei transfera unui terţ puterea (mancipium)
asupra unei persoane (soţie, copii, etc.) sau
asupra unui bun (sclavi, animale, etc.), în
schimbul unei cantităţi de metal ce juca rol de
monedă.
Un al doilea mijloc de dobândire a proprietăţii
consta într-un proces fictiv (in iure cessio), pe
care persoana, ce urmărea să dobândească un
lucru, îl intenta împotriva celui de la care voia să-l
dobândească, pretinzând că respectivul lucru este
al său.
În fine, al treilea şi ultimul mod de dobândire
a proprietăţii după dreptul civil este uzucapiunea,
care, după definiţia lui Ulpian, „este dobândirea
proprietăţii printr-o posesiune prelungită de un an
sau doi ani; un an pentru lucrurile mobile, doi ani
pentru imobile” (usucapio est autem dominii

41
adeptio per continuationem possessionis anni
vel bienii; rerum mobilium anni, imobilium
bienni) (54).

5.3. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia


Dreptul de proprietate conferă titularului
anumite prerogative: de a se folosi de lucru (ius
utendi), de a-i culege roadele (ius fruendi) şi de
a dispune de el (ius abutendi). Sunt cazuri însă
in care unele din aceste prerogative (ius utendi
şi ius fruendi) sunt încredinţate altor persoane
decât proprietarul. În asemenea situaţii se spune
că proprietatea este grevată de o „servitute”
(servitus), iar persoana care exercită asemenea
prerogative asupra bunului altuia este, după
expresia glosatorilor, titularul „unui drept asupra
lucrului străin” (ius în re aliena).
Servituţile constituite în interesul unei
persoane determinate (de exemplu un uzufruct)
se intitulează servituţi personale (servitutes
personarum), iar cele care grevează un fond în
folosul altuia - şi indirect servesc interesele
titularului acestui din urmă fond - sunt cunoscute
sub denumirea de servituţi reale sau prediale
(servitutes rerum seu praediorum).

42
CAPITOLUL VI
OBLIGAŢIILE

6.1. Noţiunea de obligaţie


Obligaţia este un raport juridic în
temeiul căruia o persoană numită creditor
poate cere o anumită prestaţie unei alte
persoane numită debitor; acesta, refuzând
să execute prestaţia, poate fi constrâns pe
cale judiciară la executare.

6.2. Elementele obligaţiei


Rezultă din lectura celor două definiţii de mai
sus că o obligaţie este alcătuită din următoarele
elemente:
a) ubiecţii, adică creditorul (creditor, reus
credendi) şi debitorul (debitor, reus debendi).
Primul, subiectul activ al obligaţiei, poate
constrânge pe cel de al doilea, subiectul pasiv al
obligaţiei, să-şi îndeplinească prestaţia la care
este îndatorat.
b) Al doilea element îl constituie obiectul
obligaţiei, adică prestaţiunea pe care trebuie s-o
îndeplinească debitorul.
c) În fine al treilea element şi cel mai
caracteristic îl constituie constrângerea, adică
sancţiunea judiciară ce loveşte pe debitor în cazul
neexecutării. Sancţiunea va fi cerută de creditorul

43
nesatisfăcut, care are la îndemână, în vederea
realizării dreptului său de creanţă (ius in
personam), o acţiune personală (in personam).

6.3. Izvoarele obligaţiilor


A. În epoca clasică
Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege
un act juridic sau un fapt care dă naştere unei
obligaţii.
În epoca veche a dreptului roman izvoarele
obligaţiilor constau în contracte şi delicte;
contractele erau rare în această perioadă,
deoarece producţia membrilor familiei acoperea
aproape toate nevoile materiale ale acesteia. La
rândul lor delictele dădeau naştere, în măsura în
care răzbunarea privată a fost înlocuită prin
compoziţia voluntară şi, natural după apariţia
obligaţiei contractuale, unei obligaţii de
despăgubire din partea delincventului în favoarea
victimei.
B. În dreptul romano-bizantin
În epoca lui Iustinian vechile clasificări cu
privire la izvoarele obligaţiilor s-au dovedit a fi
neîndestulătoare, datorită dezvoltării tot mai
complexe a vieţii sociale. Pe de altă parte
tendinţele de sistematizare s-au accentuat în
domeniul dreptului sub influenţa filozofiei greceşti
şi a spiritului speculativ grec ce pătrundeau, tot
mai adânc, în teoriile şi construcţiile juridice.
Instituţiile lui Iustinian ne fac cunoscută o
diviziune cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor:

44
contractele, delictele, cvasicontractele şi
cvasidelictele.
Aceste două din urmă categorii cuprind
actele şi faptele juridice ce anterior intrau în acele
variae causarum figurae şi care prezentând
asemănări formale cu contractele şi delictele,
au fost numite cvasicontracte şi cvasidelicte.

CAPITOLUL VII
CONTRACTELE

7.1. Dezvoltarea dreptului contractual


roman
În perioada cea mai veche a dreptului roman
contractul era o convenţie a cărei
obligativitate rezulta din formalităţile şi
solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii
lui. Elementul esenţial, cu alte cuvinte, al
contractului nu îl constituia acordul de voinţă, ci
elementele formale cerute pentru întocmirea lui.

7.2. Elementele esenţiale ale contractului


În afară de condiţiile de validitate
caracteristice fiecărui contract în parte există
anumite elemente comune oricărui contract.
Aceste elemente numite esenţiale sunt:
consimţământul, capacitatea şi obiectul. În
anumite cazuri apare ca element esenţial şi
cauza.

45
CAPITOLUL VIII
CONTRACTELE FORMALE

8.1. Definiţie
Contractele formale sunt acele contracte
pentru a căror realizare este necesară
îndeplinirea anumitor formalităţi.

8.2. Nexum
După o veche, dar autorizată opinie, nexum
a fost un contract de împrumut ce se realiza
prin formalităţile mancipaţiunii, adică per aes
et libram.

8.3. Contractul verbal


Contractul verbal este contractul ce se
încheie prin pronunţarea anumitor cuvinte
solemne. Cel mai important contract verbal este
stipulaţiunea. Termenul derivă, spune
jurisconsultul Paul, de la stipulus care înseamnă
tare, ferm, deoarece stipulaţia serveşte să dea
tărie convenţiei pe care o îmbracă.

8.4. Stipulaţia pentru altul


Stipulaţia pentru altul urmăreşte să
atribuie unei terţe persoane, ce n-a luat parte la
încheierea unui contract, calitatea de creditor al
respectivului contract.

46
8.5. Promisiunea pentru altul
Promisiunea pentru altul constă în
promisiunea faptului altuia: alium facturum
promittere. Spondesne Titium mihi dare
centum? (te îndatorezi că Titius îmi va da o
sută?) \ întreba stipulantul, iar promitentul va
răspunde: Spondeo (mă îi,datorez).

8.6. Contractul literal


Contractul literal este un contract solemn ce
se încheie prin anumite formalităţi scripturale
făcute în registrul (codex) pe care fiecare pater
familias îl avea şi în care acesta trecea veniturile
şi cheltuielile gospodăriei sale.

CAPITOLUL IX
CONTRACTELE REALE

9.1. Consideraţii generale


Contractele reale sunt acele contracte care
necesită pentru încheierea lor un element
material şi unul intenţional. Elementul material
constă în remiterea materială a lucrului (re, cum
spuneau romanii), iar cel intenţional în convenţia
de restituire a lucrului remis. Fără a necesita
forme solemne, scrise sau orale, contractul real
capătă valoare juridică numai prin realizarea
acestor două elemente.

47
Aceste contracte neformale au luat naştere
după ce, în urma cuceririlor Romei, comerţul, care
începuse a se dezvolta, avea nevoie de forme
juridice tot mai simple şi mai mlădioase.
Contractele reale erau următoarele: mutuum,
fiducia, depozitul, comodatul şi gajul.

9.2. Mutuum
Este împrumutul de consumaţie şi
constă în transferul proprietăţii unei sume
de bani sau a unei cantităţi de lucruri
fungibile de către creditor debitorului cu
îndatorirea din partea acestuia din urmă de
a restitui celui dintâi o cantitate egală de
lucruri de acelaşi gen şi calitate.

9.3. Fiducia
Fiducia constă în transferul proprietăţii
unui lucru, însoţit de o convenţie prin care
dobânditorul se îndatorează să restituie
respectivul lucru fie alienatorului, fie unei
terţe persoane.

9.4. Comodatul
Comodatul (utendum dare) este contractul
prin care o persoană numită comodant dă cu
împrumut, în mod gratuit, unei alte persoane,
numită comodatar, un lucru în folosinţă (rem
utendam dare) cu obligaţia acesteia de a-l restitui
posterior.

48
9.5. Depozitul
Depozitul (depositum) este contractul prin
care o persoană numită deponent, dă în păstrare
unei alte persoane, numite depozitar, un lucru cu
îndatorirea din partea acesteia de a-l restitui la
cerere.

9.6. Gajul
Gajul (pignus). Cuvântul pignus poate indica
orice garanţie reală, dar, în special, este folosit
pentru a desemna contractul real prin care un
debitor remite creditorului său, în vederea
garantării unei creanţe, posesiunea lucrului.
Obiectul gajului, lucru mobil sau imobil, va fi
păstrat de creditor până la achitarea datoriei.

CAPITOLUL X
CONTRACTELE CONSENSUALE

10.1. Consideraţii generale


Contractele consensuale se încheie prin
simplul consimţământ al părţilor, fără nici o altă
formalitate verbală sau scriptică. Create pe
tărâmul dreptului ginţilor (ius gentium) spre a se
da eficacitate juridică multiplelor convenţii comer-
ciale pe care romanii le încheiau cu peregrinii,
contractele consensuale sunt contracte
sinalagmatice perfecte, deoarece creează obligaţii

49
în sarcina ambelor părţi şi totodată de bună-
credinţă, întrucât judecătorul are dreptul, în cazul
unui conflict între părţi, să interpreteze aceste
convenţii în conformitate cu principiile de echitate
şi de bună-credinţă.
Contractele consensuale sunt în număr de
patru: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea,
societatea şi mandatul.

10.2. Vânzarea-cumpărarea
Vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio) este
un contract consensual în temeiul căruia o
persoană numită vânzător se obligă să transmită
alteia, numită cumpărător, posesiunea liniştită şi
trainică a unui lucru (merx) în schimbul unei sume
de bani numită preţ (pretium).

10.3. Locaţiunea
Locaţiunea (locatio conductio) este contractul
consensual prin care o persoană se obligă faţă de
o alta să-i procure acesteia folosinţa vremelnică a
unui lucru sau serviciile sale sau să-i execute o
anumită lucrare în schimbul unei sume de bani
numită merces.

10.4. Societatea
Societatea (societas) este un contract
consensual în temeiul căruia două sau mai multe
persoane se obligă să pună ceva în comun în
vederea obţinerii unui profit. Aportul poate fi

50
deosebit atât calitativ (unii pun în comun munca
lor, alţii o sumă de bani etc.) cât şi cantitativ (unii
vor presta o muncă mai grea sau vor depune un
capital mai mare. iar alţii o muncă mai uşoară sau
o sumă mai mică).

10.5. Mandatul
Mandatul este contractul consensual prin
care o persoană numită mandante (mandator)
însărcinează pe o alta numită mandatar
(procurator) să iacă ceva gratuit în interesul său,
adică a mandantelui.

CAPITOLUL XI
CONTRACTELE NENUMITE

11.1. Naşterea şi denumirea acestor


contracte
Contractele analizate până acum şi anume:
contractele formale, reale şi consensuale au
constituit multă vreme singurele forme
contractuale recunoscute de ordinea juridică
romană. Cu alte cuvinte o convenţie, un pact, nu
putea avea eficacitate juridică decât dacă se
integra în una din aceste categorii contractuale
recunoscute de dreptul obiectiv.

51
11.2. Categoriile contractelor nenumite
Categoriile contractelor nenumite sunt, după
un text interpolat al lui Paul, următoarele:
1. Do ut des (dau, ca să-mi dai), cum este
cazul schimbului.
2. Do ut facias (dau, ca să-mi faci): îţi dau
un sclav, ca să-mi pictezi un tablou.
3. Facio ut des (fac ca să-mi dai): dezrobesc
un sclav, ca să-mi dai un altul în locul lui.
4. Eacio ut facias (fac, ca să-mi faci), cum
este cazul a doi constructori de imobile ce se
obligă reciproc să-şi ridice unul altuia două case în
două oraşe diferite.

11.3. Sancţiunea contractelor nenumite


Sancţiunea contractelor nenumite este în
dreptul lui Iustinian o actio praescriptis verbis
prin care partea ce şi-a executat prestaţia sa
poate cere contraprestaţia ce i se cuvine.
Privită în dreptul bizantin ca o acţiune
generală (genike agoge), ea putea fi folosită,
sub diverse denumiri, (actio incerţi, civilis
incerţi, in factum civilis etc.) la cele mai variate
situaţii.
În fine, partea ce şi-a executat prestaţia
putea, dacă cealaltă parte nu şi-a executat-o pe a
sa, să ceară restituirea propriei prestaţii (printr-o
condictio causa data causa non secuta), ceea
ce putea să facă şi dacă şi-a schimbat părerea şi
voia să se dezică de la contract (printr-o
condictio propter poenitentiam) înainte ca

52
partea cealaltă să fi avut răgazul de a-şi fi
executat prestaţia sa.

CAPITOLUL XII
PACTELE ÎNTĂRITE CU ACŢIUNI ŞI
OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN
DELICTE

12.1. Pactele întărite cu acţiuni (pacta


vestita)
Deşi iniţial simplele acorduri de voinţă, adică
pactele (pacta), nu aveau efecte juridice, totuşi
unele din ele au căpătat, datorită importanţei pe
care o prezentau în viaţa economică, o
recunoaştere treptată a valabilităţii lor, fie pe cale
doctrinară, fie pretoriană, fie legislativă.

12.2. Obligaţii născute din delicte


1. Delictul (delictum) este o faptă dăunătoare
sancţionată de dreptul civil sau pretorian, care
încălca fie interesele generale ale societăţii
(publicum), fie pe cele individuale (privatum).
Delictele publice, judecate de instanţe speciale,
erau pedepsite mai grav (exil, moarte, etc.) pe
când cele private erau sancţionate de instanţele
de drept comun, fiind sancţionate în principiu cu
amenzi (poenae).

53
CAPITOLUL XIII
OBLIGAŢII NĂSCUTE
„DIN DIFERITE CAUZE”
(EX VARIIS CAUSARUM FIGURIS)

13.1. Consideraţii generale


Obligaţiile se puteau naşte nu numai din
contracte şi delicte, ci şi din felurite acte şi fapte
juridice, care, neavând trăsături unitare, erau
etichetate sub denumirea de „alte cauze”.

13.2. Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea


fără cauză
Cele mai importante izvoare din categoria
„diverse cauze” o constituie însă gestiunea de
afaceri şi îmbogăţirea fără cauză.
Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio)
avea loc când o persoană, numită gerant,
administra cu bună ştiinţă (animus gerendi)
afacerile altei persoane numite gerat, fără a fi
primit vreo însărcinare din partea acesteia din
urmă. Gerantul de afaceri era obligat să
administreze patrimoniul străin cu diligenta unui
bun gospodar (bonus pater families) şi să dea
socoteală proprietarului pentru actele de
administrare pe care le-a săvârşit. Cheltuielile
făcute de gerant trebuiau să fi fost utile
proprietarului, dar utilitatea lor se aprecia în mod
obiectiv, şi nu subiectiv; iată de ce proprietarul
nu-i putea, de pildă, opune gerantului intenţia pe

54
care ar fi avut-o de a fi lăsat imobilul, ce ameninţa
cu dărâmarea, fără reparaţii capitale.
Îmbogăţirea fără cauză avea loc când cineva
dobândea fără un just temei (sine causa), în
detrimentul altei persoane, un profit oarecare.
Apărut încă din epoca arhaică, principiul capătă o
formulare generală în epoca clasică, într-o lucrare
a juristului Pomponius din secolul al II-lea; „în
conformitate cu dreptul natural - scria el - nu este
echitabil ca cineva să se îmbogăţească pe nedrept
in dauna altuia” (iure naturae aequum est
neminem cum alterius detrimento et iniuria fieri
locupletiorem) (61).

CAPITOLUL XIV
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

14.1. Daunele interese


Dacă debitorul refuza să execute prestaţia la
care s-a îndatorat faţă de creditor sau şi-o executa
în mod necorespunzător sau cu întârziere,
creditorul se putea adresa instanţelor judiciare
pentru a obţine satisfacţia necesară. Aceasta
consta într-o despăgubire bănească numită
„daune-interese”. În epoca arhaică, ele
reprezentau valoarea materială a prestaţiei sau,
cum spun textele, se reduceau la „preţuirea
dreaptă a lucrului” (vera rei aestimatio) (62),
sau la „adevăratul preţ al lucrului” (verum rei
pretium) (63).

55
14.2. Forţa majoră şi cazul fortuit
Forţa majoră (vis maior, damnum fatale)
era considerată un eveniment căruia „slăbiciunea
omenească nu-i poate rezista” (cui humana
infirmitas resistere non potest) (66), fiind o
forţă ce-i depăşea puterile, ca, de pildă, decesele
(mortes), incendiile (incendia), inundaţiile
(aquarum magnitudines), cutremurele de pământ
(terrae motus), atacurile răufăcătorilor
(latronum incursus, etc.).
Cazul fortuit consta în evenimente care,
surprinzând diligenta gospodarului obişnuit (fuga
unui sclav, un furt, etc.), puteau fi totuşi evitate
prin măsuri excepţionale, dar normale.
Cu toate acestea, debitorul rămânea mai
departe răspunzător (perpetuari obligationem)
(67) şi în ipotezele de mai sus, dacă nu şi-a
executat prestaţia dintr-o vină imputabilă lui
(culpă, dol, punerea în întârziere).

14.3. Culpa şi dolul


Culpa (culpa) era considerată o neglijenţă, o
greşeală nescuzabilă în executarea unei obligaţii,
iar dolul, o vină intenţionată (sciens
prudensque), pe care debitorul o manifesta în
încheierea sau executarea unui act juridic. În
epoca lui Iustinian, culpa era de două feluri:
„uşoară” (levis) şi „mare” (gravis, lata). Prima
consta într-o simplă neglijenţă, iar cea de-a doua
într-o greşeală atât de grosolană încât era
asimilată cu dolul.

56
14.4. Punerea în întârziere
A treia vină imputabilă debitorului este
punerea în întârziere (mora); pentru existenta
ei se cereau trei condiţii: creanţa să fie exigibilă,
creditorul să-l fi somat pe debitor să plătească
(interpellatio) şi acesta să fi refuzat să se
conformeze. Debitorul pus în întârziere suporta
riscurile lucrului, fiind obligat să plătească daune-
interese chiar dacă lucrul pierea prin caz fortuit
sau forţă majoră. Dacă debitorul sau chiar un terţ
oferea creditorului prestaţia datorată, cu
eventuale despăgubiri pentru neplata la termen,
punerea în întârziere a debitorului lua sfârşit
(mora purgatur).

14.5. Obligaţiile naturale


Deşi orice obligaţie presupune o acţiune prin
care creditorul poate pretinde plata, totuşi existau
unele obligaţii imperfecte, numite şi naturale,
care, fiind lipsite de acţiuni, nu erau exigibile. Cu
toate acestea, dacă debitorul plătea, nu putea
cere restituirea plăţii făcute. Aşa erau, de pildă,
obligaţiile contractate de către sclavi, pe care
dacă aceştia le executau după eliberarea din
sclavie, nu puteau cere restituirea lor pe
considerentul că, în momentul în care ei au
contractat, nu aveau capacitatea de a se obliga.

57
CAPITOLUL XVI
STINGEREA OBLIGAŢIILOR

16.1. Consideraţii generale


Obligaţia este destinată, prin finalitatea ei, să
se stingă prin executare, deoarece numai astfel
creditorul dobândeşte un profit din creanţă, iar
debitorul îşi recapătă libertatea avută anterior
încheierii obligaţiei.

16.2. Stingerea obligaţiilor după dreptul


civil
A. Plata
B. Novaţiunea
C. Confuziunea

16.3. Stingerea obligaţiilor după dreptul


pretorian
A. Compensaţia
B. Prescripţia liberatorie

CAPITOLUL XVII
CESIUNEA DE CREANŢĂ
Având iniţial un caracter strict personal şi
fiind concepută ca o legătură exclusivă intre

58
creditor şi debitor, obligaţia nu putea fi înstrăinată
de către creditor. Spre finele republicii, însă, odată
cu dezvoltarea schimburilor comerciale şi a
circulaţiei băneşti, obligaţia devine, ca şi
proprietatea, un element al patrimoniului şi, în
consecinţă, poate face obiectul unor acte juridice
cu titlu oneros sau gratuit: vânzări-cumpărări,
donaţii, etc. Transferul unei creanţe de către
creditor prin acte între vii se numeşte cesiune de
creanţă.

CAPITOLUL XVIII
MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR

18.1. Consideraţii generale


Modalităţile sunt modificările pe care părţile
contractante le stabilesc referitor la existenta,
execuţia sau obiectul obligaţiilor pe care le
încheie. În principiu, numărul modalităţilor ce
puteau afecta un contract era nelimitat, dar, în
practică mai importante au fost: „accessio”, ce
dădea dreptul şi unei alte persoane decât
creditorul să primească plata, modus prin care se
creau obligaţii alternative, adică obligaţii cu două
prestaţii, din care numai una era obligatorie
pentru debitor (sclavul Stichus sau Pamphilus) şi
mai ales „termenul” şi „condiţia”.

59
18.2. Termenul
Termenul (dies) constituie un eveniment
viitor şi cert de care depindea exigibilitatea
sau stingerea unei obligaţii. Termenul putea fi
determinat expres de părţi sau rezulta din
execuţia însăşi a contractului (obligaţia de a
construi o casă) ori din mersul fatal al
evenimentelor (moartea unei persoane). Dar cea
mai importantă diviziune era în termen
suspensiv şi termen extinctiv.

18.3. Condiţia
Condiţia (condicio) consta într-un eveniment
viitor şi incert de care depindea naşterea sau
stingerea unei obligaţii. Condiţia putea depinde de
un eveniment exterior (casus), ca de pildă, sosirea
unei corăbii (si navis venerit), de voinţa uneia din
părţi („dacă voi călători la Roma”) sau şi de o
asemenea voinţă şi de un factor exterior („dacă te
vei căsători cu Seia”).

CAPITOLUL XIX
GARANŢIILE

19.1. Generalităţi
Raporturi juridice accesorii faţă de o obligaţia
principală, garanţiile urmăresc să-l asigure pe
creditor că va fi despăgubit in eventualitatea în

60
care debitorul, devenind insolvabil, nu-şi va putea
onora datoria. Dacă o asemenea răspundere şi-o
asuma o persoană, garanţia era personală
(obligatio personae), iar dacă garanţia consta
într-un bun din care creditorul se putea satisface,
se avea de-a face cu una reală (obligatio rei).

19.2. Garanţiile personale şi reale


Cele mai vechi garanţii au fost personale,
deoarece în societatea romană din primele secole,
în care domina încă ideea de solidaritate familială
şi locală, angajamentele personale („cuvântul
dat”) erau socotite cele mai puternice chezăşii
pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor asumate.
Treptat însă, odată cu dezvoltarea şi extinderea
legăturilor comerciale pe arii tot mai largi, ca o
consecinţă a lărgirii fruntariilor Romei,
solidaritatea locală de tip familial tinde să dispară,
ceea ce a dus la decăderea garanţiilor personale.
Datorită acestui fapt, ele cedează locul celor
reale, mai sigure totodată datorită, avantajului pe
care-l aveau: uşurinţa cu care creditorii se puteau
despăgubi din bunul ce le fusese afectat drept
garanţie.

61
CAPITOLUL XX
SUCCESIUNILE

20.1. Succesiunea legală


a. În conformitate cu dispoziţiile normelor
vechiului drept civil înscrise în Legea celor XII
table, moştenitorii erau împărţiţi în mai multe
clase (ordines), potrivit criteriului rudeniei civile
ce rezulta din apartenenţa la un grup suspus
puterii capului de familie.

20.2. Succesiunea testamentară


a. Testamentul era un act de ultimă voinţă
(mentis contestatio) (78), voluntatis sententia
(79)), unilateral, solemn (solemniter factum) şi
revocabil, prin care testatorul instituia o persoană
sau mai multe ca să-i ducă la îndeplinire voinţa
pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.

62