Sunteți pe pagina 1din 5

Tema Drept constitutional

1) Examinand dispozitiile art.22 din Constitutie se constata ca intr-un singur articol sunt
garantate trei drepturi fundamentale, primordiale ale finite umane in general si anume:
viata, integritatea fizica, integritatea psihica. Astfel, dreptul la viata nu poate fi conceput
fara integritatea fizica, atingerea adusa integritatii fizice a unei persoane insemnand o
lezare a dreptului la viata. De asemenea, latura psihica a vietii reprezinta o prelungire a
dreptului la viata si nu poate fi disociata nici de integritatea fizica.

In protejarea si garantarea dreptului la viata, la integritate fizica si psihica, statului ii revin


anumite anumite obligatii pozitive adica de a proteja individul impotriva oricaror atingeri
aduse acestor drepturi de catre alte persoane sau grupuri de persoane. Garantarea
drepturilor reglementate la nivel constitutional capata eficienta juridica cu ajutorul
normei penale, care implica o sanctionare specifica in cazul incalcarii lor. Astfel Titlul II
din partea speciala a Codului penal roman reglementeaza infractiunile contra persoanei,
dintre care, in capitolul I sunt stabilite infractiunile contra vietii, integritatii corporale si
sanatatii.
Tot in sfera obligatiilor pozitive intra existenta indatoririi, pentru autoritatile publice, de a
lua masuri de natura sa asigure sanatatea publica sau de a lua toate masurile necesare
pentru a impiedica producerea unor imprejurari in care viata persoanelor sa fie pusa in
primejdie.

2) Pe langa obligatiile pozitive statului ii revine si obligatia negativa de a nu aduce atingere


acestor drepturi, adica de a nu cauza moartea sau vatamarea integritatii fizice si psihice,
de a nu recurge la masuri care sa afecteze aceste drepturi in actiunile sale de protejare a
valorilor societatii sau a drepturilor altor persoane.

3) Ca domeniu specific de aplicare a dispozitiilor care garanteaza dreptul la viata,


integritatea fizica si psihica am ales fisa tematica: “Refuz de hrana in detentie” si anume
cauza Horoz impotriva Turciei din 31 martie 2009
Fiul reclamantei a decedat în 2001 în penitenciar, în urma refuzului de hrană în semn de
protest faţă de instituirea penitenciarelor "tip F", concepute să ofere spaţii de locuit pentru
2-3 persoane în locul dormitoarelor. Reclamanta s-a plâns Curţii Europene a Drepturilor
Omului în special de faptul că refuzul autorităţilor judiciare de a-i pune în libertate fiul,
contrar avizului Institutului de Medicină Legală, a dus la decesul acestuia.

CEDO a hotărât că nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului în ceea ce priveşte decesul fiului reclamantei, deoarece a fost
imposibil de stabilit o legătură de cauzalitate între refuzarea punerii în libertate a acestuia
şi decesul său. Curtea a observat că, în acest caz, decesul a fost, în mod evident,
consecinţa refuzului de hrană. Reclamanta nu s-a plâns de condiţiile de detenţie a fiului
său, nici de absenţa tratamentului corespunzător. Deşi ar fi fost de dorit ca fiul
reclamantei să fi fost pus în libertate în urma raportului întocmit de Institutul de Medicină
Legală, nu existau probe care să îi permită Curţii să critice aprecierea informaţiilor din
raport de către autorităţile judiciare. De asemenea, nu a constatat existenţa niciunui
element care să îi permită să conteste concluzia potrivit căreia nu existase nicio faptă,
formulată în cadrul anchetei efectuate de Ministerul Justiţiei. Prin urmare, Curtea a
constatat că autorităţile şi-au îndeplinit în totalitate obligaţia de a proteja integritatea
fizică a fiului reclamantei, în special prin administrarea tratamentului medical
corespunzător, şi că acestora nu li se poate imputa că au acceptat refuzul clar al acestuia
de a permite orice intervenţie, chiar dacă starea sa de sănătate îi punea viaţa în pericol.

4) O decizie a Curii Constituționale a României (CCR) atrage atenţia asupra unor erori
legislative privind pedepsirea infracțiunii de conducere fără permis. Din textul legii
lipsesc referi la vehiculele de tip tractoare agricole și cele forestiere. Având în vedere şi
că se poate pedepsi penal cel care conduce un tractor in baza unui alt tip de permis, dar
nu și cel care nu are permis deloc, judecătorii CCR au decis să clarifice aceste prevederi.

Astfel avem decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017 a Curtii Constitutionale referitoare la
excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 335 alin. (1) din Codul penal şi art. 6
pct. 6 teza a doua din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Marți, 4 aprilie 2017, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din
Constituţia României, al art. 11 alin. (1) lit. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (1) din Codul penal şi art. 6 pct. 6) teza
a doua din Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe
drumurile publice, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr.
2360/312/2015 (405/2016) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală şi care formează
obiectul Dosarului nr. 381D/2016 al Curţii Constituţionale.

Art. 335 alin. (1) din Codul penal are urmatorul cuprins: „Conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis
de conducere se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.”
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că
prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât exclud tractoarele din categoria
autovehiculelor, şi, în aceste condiţii, fapta de a conduce un tractor pe drumurile publice,
fără a deţine permis de conducere, nu constituie infracţiune. Prevederile art.6 pct.6 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002 precizează, în totală contradicţie cu
întreaga legislaţie rutieră, că tractorul nu constituie „autovehicul” în sensul legii. În atare
situaţie, dispoziţiile art.335 din Codul penal, potrivit cărora „Conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis
de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani” nu permit sancţionarea unei
persoane care nu deţine permis de conducere pentru un tractor pe care îl conduce pe
drumurile publice De asemenea, apreciază că prevederile legale criticate sunt
neconstituţionale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 20 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.195/2002 prevăd foarte clar că, pentru tractor agricol sau forestier,
posesorul este obligat să deţină permis de conducere, să urmeze cursurile de calificare, să
îndeplinească condiţiile medicale pe care legislaţia le pretinde oricărei persoane ce
doreşte să conducă pe drumurile publice un autovehicul. Ori, în atare condiţii, este firesc
ca o persoană care nu deţine permis de conducere pentru un tractor, pe care îl conduce pe
drumurile publice, să poată fi trasă la răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută de
art. 335 din Codul penal. Se arată că ar fi inadmisibil a se sancţiona conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul fără a deţine permis de conducere, dar să se permită
conducerea pe drumurile publice a unui tractor fără a deţine permis de conducere, în
condiţiile în care potrivit celor comunicate de Inspectoratul General al Poliţiei Române -
Direcţia Rutieră rezultă că în cursul anului 2014 au existat 170 de accidente rutiere în
care au fost implicate tractoare soldate cu 16 persoane decedate, 70 persoane rănite grav
şi 137 persoane rănite uşor
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală apreciază că art. 6 pct. 6 teza a II-a din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 este neconstituţional, întrucât încalcă
art. 22 alin. (1) din Constituţie (dreptul la viata). Curtea constată lipsa unei viziuni unitare
în reglementarea situaţiei autotractoarelor cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.195/2002, inadvertenţă ce atrage după sine încălcarea dispoziţiilor art.22 alin. (l) din
Constituţie, dar şi ale art. 335 din Codul penal. Raţiunea acestei ordonanţe de urgenţă
constă în reglementarea circulaţiei pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor şi a
celorlalte categorii de participanţi în vederea asigurării normalei desfăşurări a unei
activităţi a indivizilor în concordanţă cu evoluţia tehnică a societăţii, asigurându-se în
acelaşi timp respectarea şi a celorlalte valori sociale protejate de lege, nu doar a
drepturilor la liberă circulaţie, dar şi a dreptului de proprietate şi a dreptului la integritate
fizică şi psihică a persoanelor. În cazul în care nu ar exista o astfel de reglementare,
circulaţia pe drumurile publice ar fi haotică, punând în grav pericol integritatea
persoanelor şi bunurilor.
Problema deosebită o ridică teza a doua din articolul criticat (art. 6 pct. 6 teza a II-a din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002) ca neconstituţional, respectiv
„vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, precum şi tractoarele agricole
sau forestiere nu sunt considerate autovehicule”. Astfel, prin intermediul art.6 din
ordonanţa de urgenţă, care ar trebui să definească doar termeni utilizaţi în cuprinsul
actului normativ, se scot practic de sub reglementarea legislaţiei penale raporturile de
conflict în care pot intra conductorii vehiculelor sus amintite.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că art.6 pct.6 teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.195/2002 este neconstituţional prin prisma încălcării art.22 alin. (l) şi
art.23 alin. (12) din Constituţie, în măsura în care poate fi interpretat că persoanele care
conduc tramvaie, tractoare agricole sau forestiere nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii
prevăzute de art.335 din Codul penal şi implicit, art.336 şi art.337 din Codul penal.

5) Gard si altii impotriva Regatului Unit -27 iunie 2017 (decizie privind inadmisibilitatea)

Această cauză s-a referit la Charlie Gard, un copil afectat de o boală genetică rară și
fatală.
În februarie 2017, spitalul curant a solicitat instanțelor naționale să se pronunțe dacă ar fi
legal să se sisteze ventilația artificială și să i se ofere lui Charlie îngrijire paliativă. De
asemenea, părinții lui Charlie au solicitat instanțelor să se pronunțe dacă ar fi în interesul
superior al fiului lor să urmeze un tratament experimental în SUA. Instanțele naționale au
concluzionat că ar fi legală decizia spitalului de a sista tratamentul pentru menținerea
funcțiilor vitale deoarece era probabil ca Charlie să fie supus unei suferințe considerabile
dacă suferința sa actuală ar fi prelungită fără nicio perspectivă reală de îmbunătățire și
terapia experimentală nu ar avea niciun beneficiu concret. În cadrul procedurii în fața
Curții Europene, părinții lui Charlie au susținut – în nume propriu și în numele fiului lor
în temeiul art. 2 (dreptul la viață) din Convenție că spitalul a blocat accesul la tratamentul
pentru menținerea funcțiilor vitale (în SUA) pentru Charlie și în temeiul art. 5 (dreptul la
libertate și la siguranță) că, în consecință, acesta este privat în mod nelegal de libertate.
Aceștia au mai susținut, în temeiul art. 6 (dreptul la un proces echitabil) și art. 8 (dreptul
la respectarea vieții private și de familie), că deciziile instanțelor naționale au constituit o
ingerință inechitabilă și disproporționată în drepturile lor părintești.

Curtea, cu majoritate, a confirmat în esență abordarea instanțelor naționale, declarând


astfel cererea inadmisibilă. În special, Curtea a ținut seama de considerabila marja de
manevră („larga marjă de apreciere”) lăsată autorităților în materie de acces la
medicamentele experimentale pentru bolnavii aflați în fază terminală și în cazurile care
ridică probleme morale și etice sensibile, reiterând că nu era de competența Curții să se
substituie autorităților naționale competente. Din această perspectivă, Curtea a acorda
importanță faptului că exista un cadru legal național – compatibil cu Convenția – care
reglementa atât accesul la medicamente experimentale, cât și sistarea tratamentului
pentru menținerea funcțiilor vitale. În plus, deciziile instanțelor naționale au fost
meticuloase, amănunțite și revizuite în trei grade de jurisdicție, cu motivări clare și
ample, care ofereau o fundamentare relevantă și suficientă pentru concluziile lor,
instanțele naționale au avut contact direct cu toți cei interesați (în special, au audiat toți
experții medicali implicați în tratament, precum și experții convocați de reclamanți, înșiși
părinții lui Charlie și un profesionist independent desemnat tutore al copilului; au primit
rapoarte de expertiză de la alți medici de renume internațional în domeniu și au mers în
vizită la spital); era oportun ca spitalul să se adreseze instanțelor Regatului Unit în caz de
îndoială referitoare la cea mai bună decizie care trebuia luată; și, în cele din urmă,
instanțele naționale au ajuns la concluzia, bazată pe expertize detaliate și de înaltă
calitate, că exista probabilitatea ca Charlie să fie expus unor dureri și suferințe continue și
că urmarea unui tratament experimental fără perspective de succes nu i-ar oferi niciun
beneficiu și ar continua să îi facă un rău semnificativ.

S-ar putea să vă placă și