Extrădarea – o instituție demodată?

1. Noțiunea de extrădare

Extrădarea este definită ca un act juridic bilateral, care constă în acceptarea remiterii
unui infractor de către statul solicitat, pe teritoriul căruia acesta se află, statului solicitant, în
vederea judecării sau pentru a executa o pedeapsă.

Conceptul de extrădare s-a bucurat de o atenție deosebită în literatura de specialitate,

fiind emise o multitudine de definiții cu nuanțări de la un autor la altul, de la un sistem la
altul. Noțiunea de extrădare s-a dezvoltat treptat pe fondul implicării tot mai accentuate a
statului. În conformitate cu punctul de vedere al profesorului Rodica Mihaela Stanoiu,
extrădarea apare ca un act bilateral ce intervine între două state: unul pe teritoriul căruia se
află infractorul refugiat și căruia i se adresează cererea de extrădare și altul care este interesat
în pedepsirea infractorului și care adresează în acest scop cerea de extrădare.

Opiniile formulate de Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A Borooi, I Pascu, I. Molnar, V

Lazar, trebuie amintite și anume că extrădarea este un act bilateral, politic și juridic prin care
statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârșit
infracțiunea ori statului ale cărui interese au fost afectate prin comiterea faptei sau ale cărui
cetățean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost
condamnat printr-o hotarâre definitivă.

2. Evoluția extrădării

Instituţia extrădării în dreptul român apare de la sfârşitul secolului al XIX – lea.Însă cele
mai elocvente izvoare despre instituţia extrădării sunt cele de la începutul secolului XX,
respectiv Constituţia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se spune:
„ Extrădarea refugiaţilor politici este oprită”. La 20 aprilie 1929 se semnează un Protocol
privind considerarea infracţiunilor de falsificare de monedă ca infracţiuni de drept comun, în
ceea ce priveşte extrădarea, iar la 3 mai 1930 Regele semnează Decretul 1460 privind
promulgarea legii privind ratificarea Protocolului.
Codul Penal din 1936, denumit şi Codul Penal Carol al II-lea, stipulează, în capitolul IX,
articolul 634, aliniatele 1-6 condiţiile de fond, condiţiile privitoare la infracţiune, pedeapsă şi

-1-
cu privire la urmări. Codul penal român din 1968, în articolele 6 şi 9 are reglementări
privitoare la extrădare.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, „ Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului
român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a
obţinut extrădarea lui”. În art. 9 denumit „ Extrădarea” se prevede că aceasta se acordă sau
poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa
acestora, în temeiul legii. Prima lege privind extrădarea este Legea nr. 4/1971.
Constituţia României din anul 1991, în articolul 19, aliniatele 1 şi 2 stipulează: „ Cetăţeanul
român nu poate fi extrădat sau expulzat din România” şi „ Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi
extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”
Parlamentul României a ratificat şi a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, la data de
14.05.1997, Convenţia europeană de extrădare, din 13 decembrie 1957, precum şi cele două
protocoale adiţionale la aceasta, din 1975 şi 1978.
„Extrădarea apare ca un act bilateral ce intervine între două state: unul pe teritoriul căruia
se află infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de extrădare ( statul solicitat ) şi
altul care este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează în acest scop cererea de
extrădare (statul solicitant ). Prin finalitatea sa, extrădarea este deci un act de asistenţă
judiciară internaţională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în
altul pentru a fi tras la răspundere pentru infracţiunea săvârşită.” România a încheiat convenţii
de asistenţă juridică cu mai multe state, şi anume: Albania, Algeria, Belgia, Bulgaria,
Republica Populară Democrată Coreeană, Cuba, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Maroc,
Mongolia, Polonia, Rusia, Siria, Tunisia, Turcia, Ungaria.
Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delicvenţilor a aprobat tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest
Tratat prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 septembrie 1990, invitând statele membre să
colaboreze, în cadrul unor aranjamente bilaterale şi multilaterale, în vederea întăririi măsurilor
de prevenire a criminalităţii şi de întărire a procesului de justiţie penală.
În Europa în Tratatul privind Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si Oţelului (1951) şi
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europeane (1957) păreau a fi create doar într-
un scop pur economic, se preconiza deja la acel moment o uniune politică care să
contrabalanseze puterea crescândă într-un mod periculos a Statelor Unite, visând –cel puţin –
la o Europă unită, care mai târziu, începând cu dezvoltarea unei pieţe comune şi libere s-a
apropiat din ce în ce mai mult de realitate. Aceste dezvoltări, după cum s-a dovedit ulterior, au
fost în strânsă legătură cu naşterea mandatului european de arestare. Tot în 1957 a fost

-2-
semnată şi Convenţia Europeană de Extrădare, care deşi a prevăzut obligaţia generală a
statelor semnatare de a extrăda, ea a lăsat loc unor modificări individuale de către părţi, lăsând
astfel a marjă largă de acomodare Convenţiei la legislaţia internă. În acel moment, datorită
conjuncturii istorice, această soluţie era probabil cea mai potrivită.
În anul 1986 în Actul Unic European s-au pus bazele pieţei comune, caracterizată prin
libertatea circulaţiei bunurilor, a persoanelor şi a serviciilor. Cu referire la cea de-a doua
libertate, exista o dispută între statele membre în privinţa necesității desființării controlalelor
la frontiere. Aceasta părere a fost susținută de Benelux, Franţa şi Germania. În urma acestor
dispute s-a elaborat Acordul Schengen, în cadrul Convenţiei de Implementare a Acordului
Schengen în anul 1990, prevăzând astfel eliminarea controalelor la frontierele comune.
În următorii ani infracţionalitatea transfrontalieră, mai ales în domeniul traficului de
droguri, arme şi persoane,al infracţiunilor fiscale şi al spălării de bani, s-a dezvoltat cu o
viteză considerabilă, fapt pentru care procedura iniţială şi anevoioasă a extrădării a devenit
ineficientă. Au apărut probleme legate de durata excesivă a procedurii de extrădare, iar cerinţa
dublei criminalităţi şi excepţia predării propriilor naţionali au fost şi ele obstacole în calea
executării cererii de extrădare. Rezervele şi acordurile bilaterale adiţionale Tratatului au
subminat de asemenea efectivitatea instrumentului. Ca răspuns la aceste probleme, începând
cu anul 1993, Consiliul European a început să elaboreze un program care avea menirea de a
simplifica, îmbunătăţi şi accelera procedura extrădării. Rezultatul a fost parcurgerea a doi paşi
mărunţi înspre scopul propus, respectiv Convenţiile din 1995 şi 1996 privind procedurile
simplificate între statele membre ale Uniunii Europene. Convenţia din 1995 obligă predarea
persoanei în condiţiile procedurii simplificate în măsura în care persoana în cauză îşi dă
acordul la a fi extrădat, cu acordul statului executant.
Cu toate că aceste două Convenţii lăsau o libertate destul de mare statelor, acestea au
fost reticente la adoptarea măsurilor prevăzute prin Convenţii, mai ales în privinţa renunţării
la o parte din suveranitate sau în privinţa cedării principiilor deja înrădăcinate în politica
penală naţională, motiv pentru care niciuna dintre cele două Convenţii nu au fost ratificate.
3. Caracterele extrădării
Extrădarea este un act bilateral ce emană din voinţa a două state. „Este de observat că, în
timp ce calitatea de stat solicitat nu o poate avea decât statul pe al cărui teritoriu se află
infractorul ce urmează a fi extrădat, calitatea de stat solicitant o pot avea mai multe state
interesate în pedepsirea infractorului: statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită infracţiunea,
statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea sau ai cărui cetăţeni au fost
victime ale infracţiunii, statul al cărui cetăţean este infractorul.”

-3-
 „Fiind o instituţie juridică, extrădarea are şi un pronunţat conţinut politic întrucât ea se
realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor respectându-se suveranitatea şi
independenţa lor.” Extrădarea capătă aşadar un caracter politic, deoarece statul semnatar al
convenţiei se obligă să îndeplinească întocmai obligaţiile care îi revin realizând astfel voinţa
celuilalt stat. Aceasta presupune prevederea unor condiţii accesibile atât statului solicitant, cât
şi statului solicitat.
„În acelaşi timp, extrădarea este un act jurisdicţional, solicitat şi acordat exclusiv în
scopul realizării represiunii, persoana extrădată fiind un inculpat sau un condamnat penal.”
Aşadar extrădarea constituie un mijloc juridic de combatere a fenomenului infracţionalităţii
internaţionale, folosirea instituţiei din alte considerente decât acesta nefăcând altceva decât să
denatureze menirea şi raţiunea pentru care a fost creată.
Extrădarea este o instituţie reglementată prin norme de drept cuprinse în convenţii
bilaterale sau multilaterale prin care se stabilesc rapoartele între statele semnatare, tratamentul
juridic şi procedura aplicată infractorilor a căror extrădare s-a cerut cât şi cea aplicată
infractorilor extrădaţi care tranzitează teritoriul ţării şi condiţiile de formă şi de fond care
urmează a fi îndeplinite de statele semnatare.
4. Condiții privind extrădarea
Potrivit dispozițiilor art. 24 din lege, cetățenii români pot fi extrădați din România în baza
convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte și pe bază de reciprocitate,
dacă este îndeplinită cel putin una din următoarele condiții România poate să predea, la
solicitarea de extrădare a unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite
penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei
pedepse de către autorităţile judiciare ale statului solicitant.
Pentru realizarea extrădării trebuie îndeplinite anumite condiţii referitoare la infracţiune,
la infractor, pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanţă, competenţă şi de ordin
procedural.
a) Condiții referitoare la infracțiune
Pentru a se îndeplinii această condiţie trebuie să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul
statului solicitant sau de către un cetăţean al acestui stat, ori prin fapta săvârşită să fie lezate
interesele acelui stat.
O altă condiție cerută de lege pentru admisibilitatea extrădării este aceea că fapta pentru
care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca
infracțiune atât de legea statului soclicitant cât si de legea română.

-4-
 Fapta săvârşită trebuie să fie considerată infracţiune atât în legislaţia statului solicitant, cât
şi în cea a statului solicitat să efectueze extrădarea. Astfel trebuie îndeplinită condiţia dublei
incriminări fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul
solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar considera infractor. Însă extrădarea poate fi acordată şi
dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru acestă faptă este exclusă
cerinţa dublei incriminări print-o convenţie internaţională la care România este parte.
Deci, se are în vedere tendinţa de diminuare, pe plan european, a rolului acestei condiţii,
în contextul evoluţiei rapide a criminalităţii, care cunoaşte noi forme.
b) Condiții referitoare la infractor
Persoana a cărei extrădare se cere trebuie să fie cetăţean străin. Potrivit constituţiei,
persoanele de cetățenie romană nu pot fi extrădate. Dacă acestea vor săvârşi infracţiuni în
străinătate, vor fi pedepsite de legea penală română potrivit principiului personalităţii. Prin
derogare de la prevederile constituţionale, a fost reglementată ca excepţie în legea de revizuire
a constituţiei, faptul că cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale şi
pe bază de reciprocitate.
Infractorul trebuie să se găsească pe teritoriul statului solicitat, adică al ţării căreia i se
cere extrădarea. În convenţiile internaţionale se stipulează că statele se obligă să-şi extrădeze
reciproc, la cerere, persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi trase la răspundere.
c) Condiții referitoare la pedeapsă
“Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, numai
pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului solicitant şi legislaţiei române,
o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancţiuni
penale, numai dacă aceasta este mai mare de un an”.
Prin introducerea acestei condiţii s-a urmărit să nu fie folosită acestă instituţie deosebit de
complexă şi cu multe implicaţii, pentru fapte cu o periculozitate redusă.
5. Procedura extrădării
Pentru a putea opera extrădarea trebuie să existe o cerere de extrădare din partea unui stat
care are interesul să-l pedepsească pe făptuitor sau să-l pună să execute pedeapsa pe cel
condamnat. Statul solicitat care primeşte cererea de extrădare este obligat să-l aresteze pe
făptuitor pentru ca acesta să nu aibă posibilitatea să dispară. În cazul respingerii cereri de
extrădare, această obligaţie nu mai există. Statul solicitat este obligat să comunice statului
solicitant data şi locul predării făptuitorului care este extrădat.
Dacă în termen de 15 zile de la data stabilită pentru predare, făptuitorul nu este luat în
primire statul solicitat nu mai este obligat să satisfacă cererea, putând chiar pune în libertate

-5-
pe făptuitor. Acest termen nu va putea fi prelungit decât cu cel mult încă 15 zile. Statul
solicitant este obligat să comunice părţii solicitate informaţii cu privire la finalizarea
procesului penal în care a fost implicat cel extrădat. După pronunţarea hotărârii judecătoreşti
definitive se va transmite şi o copie a sentinţei dată în cauza respectivă.
De asemenea, autorităţile judiciare române trebuie să realizeze examenul de regularitate
internaţională, spre a constata dacă între România şi statul solicitant există norme
convenţionale ori o înţelegere privind declaraţia de reciprocitate, dacă există vreun
impediment în realizarea extrădării. Cererea şi actele privitoare la extrădare în vederea
judecăţii sau pentru executarea pedepsei sunt însoţite de traduceri.
Astfel așa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de extrădare
prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
este următoarea: extrădarea activă și extrădarea pasivă.
Actuala lege care reglementează instituția extrădării face distincție între extrădarea activă
și extrădarea pasivă, în raport cu poziția României de stat solicitant sau stat solicitat sau stat
solicitat.
6. Extrădarea activă (România este stat solicitant)
Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa Ministerului
Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Trebuie subliniat însă că Ministerul Justiţiei
întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza încheierii motivate a instanţei judecătoreşti
competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru a se
solicita extrădarea. Astfel, extrădarea va fi activă atunci când țara noastră va înainta o cerere
de extrădare către un alt stat la propunerea motivată a procurorului competent în faza de
urmarire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii la propunerea
motivată a președintelui instanței competente. Prin art. 661 s-a reglementat o procedură clară
de dare în urmărire internaţională.
Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu
poate fi adus labîndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul
României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare,
după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite
un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în
vederea difuzării prin Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării trebuie să
conţină toate elementele necesare identificării persoanei urmărite (incluzând fotografii,

-6-
impresiuni digitale etc.), o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea
juridică a faptelor.
Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire
internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru aducerea la îndeplinire a
unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă,
instanţa poate fi informată nu numai de Biroul Naţional Interpol, ci şi de o altă structură în
cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, dar şi de Ministerul Justiţiei, prin
orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificatăInstanţa de
executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o
încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita
extrădarea.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are obligaţia
de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare preventivă
de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care
face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la
Ministerul Justiţiei. Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un
singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă
în şedinţă publică, şi se consemnează într-un registru special, pentru a se respecta
confidenţialitatea procedurii (Deşi era prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea era
deseori încălcată de unele). Conform dispoziţiilor art. 67 alin. 4, încheierea poate fi atacată cu
recurs de procuror, în termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei
de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către
instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de
24 de ore de la soluţionarea recursului. În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin
care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe,
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate
internaţională. Potrivit dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate internaţională
are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare a actelor anexate acesteia cu
dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România
în baza dispoziţiilor unei convenţii multilaterale, prin intermediul său urmărindu-se astfel să
se constate:
a) dacă între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru
extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;

-7-
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 17 din
lege;
d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare.
În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a Ministerului
Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a se
întocmi şi transmite cererea de extrădare, ministrul justiţiei îl sesizează pe procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de
revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele
situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor. Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată,
anulează încheierea atacată.
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând
încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de
24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10).
Astfel, în ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină orice
eventuală critică de neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii proceduri. Totodată, prin
modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în cazul în care constată că actele sunt
incomplete, înainte de a întocmi şi transmite cererea de extrădare direcţia de specialitate a
Ministerului Justiţiei să poată solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de
ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil. Încheierea prin care
se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se transmite Ministerului
Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, Serviciul drept internaţional public şi
cooperare judiciară internaţională în materie penală.
7. Extrădarea pasivă (România este stat solicitat)
Procedura de extrădare pasivă are caracter urgent şi este de competenţa curţii de apel
în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a
parchetului de pe lângă aceasta.
În cazul extrădării pasive , statul român primește o cerere de extrădare din partea unui
stat străin prin Ministerul Justitiei. În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este
reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a
statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la
soluţionarea cererii de extrădare.

-8-
 În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să opteze fie
pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare.
Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. 8, hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de
procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare,
la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate
declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Recursul declarat împotriva
hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de
executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea
extrădării. Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de
specialitate din Ministerul Justiţiei.
Începând cu 1 ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene,
în relaţiile cu celelalte state membre nu se mai aplică procedura extrădării, aceasta fiind
înlocuită cu procedura mandatului european de arestare.
8. Mandatul de arestare european
Prima formă de cooperare judiciara internațională în domeniul extrădării, în Europa este
dată de Convenția europeană de extrădare ratificată de țările membre în Consiliul Europei .
Ratificarea are loc la Paris în anul 1957 în ziua de 13 decembrie consolodată de protocoalele
adiționale ce au fost semnate la Strasbourg în anul 1957 în ziua de 15 octombrie si 17 martie
1978.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare Titlul III al Legii
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa cum a fost
modificată prin Legea nr. 224/2006 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2006, lege
prin care a fost transpusă decizia-cadru nr. 584/JAI/13.06.2002, privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare către statele membre ale Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor art. 77 din lege, mandatul de arestare european este definit ca fiind
decizia judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în
vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri privative de libertate.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 din lege, autorităţile judiciare române emitente sunt instanţele
judecătoreşti, iar ca autorităţi judiciare de executare au fost desemnate Curţile de Apel.

-9-
Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca instanţele române să poată emite un mandat
european de arestare sunt următoarele:
- în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea
penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an;
- în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare emis de
autorităţile judiciare române există o distincţie între situaţia în care se cunoaşte locul unde se
aflăpersoana solicitată şi situaţia în care acest loc nu este cunoscut.
În prima situaţie, autoritatea judiciară română poate transmite direct autorităţii judiciare de
executare mandatul european de arestare, în timp ce în a doua situaţie, poate să decidă
introducerea descrierii persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen, fie transmiterea
mandatului de arestare prin Interpol.
De asemenea, acesta poate fi transmis şi prin intermediul Reţelei Judiciare Europene.
Atunci când nu se cunoaşte autoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară emitentă va
efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene
sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, în vederea obţinerii informaţiilor
necesare de la statul membru de executare.
Atunci când s-a emis mandatul european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale
sau a judecăţii, autoritatea judiciară emitentă română va putea solicita autorităţii judiciare de
executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării efective, predarea temporară în
România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale sau va putea solicita să fie autorizată
luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului. În privinţa
faptelor pentru care se îndeplineşte procedura de predare, art. 85 din lege distinge între fapte
pentru care predarea poate fi subordonată condiţiei dublei incriminări şi fapte pentru care nu
se cere îndeplinirea acestei condiţii, dar pedeapsa prevăzută de legea statului emitent să fie
închisoarea sau o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin trei ani. Din această
categorie fac parte faptele care vizează participarea la un grup criminal organizat, terorismul,
traficul de persoane, traficul ilicit de droguri şi de arme, de materiale nucleare şi radioactive,
crimele aflate sub jurisdicţia Curţii penale Internaţionale etc.
Legea reglementează în art. 88 doar trei motive obligatorii de refuz al executării unui
mandat european de arestare, respectiv:
- când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat
membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost
executată ori în curs de executare sau executarea să fi fost prescrisă,

- 10 -
 - pedeapsa graţiată ori infracţiunea amnistiată, respectiv să fi intervenit o altă cauză care
împiedică executarea;
- când infracţiunea pe care se bazează mandatul european este acoperită de amnistie în
România, dacă autorităţile române au, potrivit legislaţiei interne, competenţa de a urmări acea
infracţiune;
- când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal,
datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, conform legii
române.
9. Concluzii
La nivelul Uniunii Europene, instituţia extrădării a constituit un subiect de permanentă
actualitate, chiar din momentul constituirii construcţiei unionale.
După cum se observă, numeroşi autori şi specialişti în domeniul dreptului au prezentat
extrădarea activă şi extrădarea pasivă în diferite modalităţi, determinate în special de evoluţia
juridică a instituţiei. Între aceste precizări există o serie de deosebiri care însă nu sunt prea
importante, definitorii fiind abordările realizate în acord cu prevederile legale care
reglementau instituţia extrădării în diferite perioade.
De-a lungul timpului, în viaţa internaţională s-au impus unele realităţi noi, s-a constatat o
intensificare a fenomenului infracţional la nivel european, mai ales o anumită ofensivă a
crimei organizate şi a terorismului care fac tot mai multe victime. Aceste realităţi presupun
colaborarea eficientă între autorităţile judiciare penru realizarea unui spaţiu european de
securitate juridică şi mai ales pentru judecarea în cadrul unei jurisdicţii unice a infractorilor.
Urmează ca autorităţile care vor avea de rezolvat asemenea probleme să procedeze la o
interpretare şi aplicare a normelor juridice internaţionale care privesc direct sau tangenţial
domeniul extrădării, şi desigur a legislaţiei naţionale. Câteva reguli sunt deja de largă
aplicaţie, universal recunoscute de sistemele juridice şi practica aferentă.
Astfel, nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când în ţara respectivă
persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă altor
tratamente inumane, degradante; extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie
marină şi aeriană, dar şi în cazurile de trafic de arme sau stupefiante. În prezent, instituţia
extrădării este reglementată prin convenţiile de extrădare sau cele de asistenţă juridică
încheiate de state în acest scop, prin aplicarea principiului reciprocităţii, iar în absenţa
acestora, prin convenţiile bilaterale prin care se incriminează infracţiuni grave, precum şi prin
legislaţia internă a fiecărui stat.

- 11 -
 Bibliografie:
1. A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2008
2. A.Boroi, G.Nistoreanu – Drept penal partea generală Ediţia.4, Editura ALL Beck
3. Georgiana Tudor,Mariana Constantinescu,Mandatul european de arestare.Aspecte teoretice
şi practică judiciară,Ed.Hamangiu,Bucureşti 2009
4. L. Coraș, Extrădarea în lumina dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internațională în materie penală, Dreptul nr. 11/2004
5. Matei Basarab – Drept penal partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997
6. Stănoiu, Rodica Mihaela - „ Asistenţa juridică internaţională în materie penală” ( Bucureşti,
Editura Academiei R.S.R., 1977
7. V. Dongoroz,Curs de Drept penal, Bucureşti , 1941

- 12 -