Suport Curs

SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE
INTRODUCERE
Disciplina „Sisteme şi raportări financiare” facilitează înţelegerea conţinutului şi structurii
Situaţiilor Financiare întocmite de entităţile economice la nivel microeconomic. Ea se corelează în
amonte cu ştiinţa contabilităţii, ca parte finală a procesului de colectare şi prezentare publică a
datelor şi informaţiilor financiare, iar în aval cu discipline care folosesc astfel de informaţii în
sprijinirea înţelegerii demersurilor investiţionale (gestiunea portofoliului de investiţii, evaluarea
afacerilor, analiza micro- şi macro-economică, auditul situaţiilor financiare, statistică, econometrie,
convergenţă financiar-informaţională internaţională, expertiza contabilă ş.a.m.d.).
Cursul urmăreşte implementarea în practică a cunoştinţelor teoretice însuşite la disciplinele
de contabilitate privitoare la recunoaşterea şi prezentare activelor, datoriilor, capitalurilor proprii,
cheltuielilor şi veniturilor în situaţiile financiare, cunoaşterea şi înţelegerea în context istoric şi
evolutiv a structurii şi conţinutului situaţiilor financiare, formarea aptitudinilor de întocmire a
diverselor componente ale situaţiilor financiare, deprinderea abilităţilor de calcul şi interpretare a
principalilor indicatori de analiză economico-financiară determinaţi pe baza situaţiilor financiare şi
însuşirea noţiunilor şi conceptelor principale privind auditul/ auditarea în general şi a situaţiilor
financiare.
Disciplina “Sisteme şi raportări financiare” este structurată pe capitole, astfel:
1. Cadrul conceptual privind raportările financiare
2. Lucrări premergătoare privind întocmirea situaţiilor financiare anuale
3. Structura şi conţinutul situaţiilor financiare
 Bilanţul contabil
 Contul de profit şi pierdere
 Situaţia modificărilor capitalului propriu
 Situaţia fluxurilor de trezorerie
 Notele explicative la situaţiile financiare anuale
4. Valorificare informaţiilor din raportările financiare
 Indicatori fundamentali
 Indicatorii de echilibru financiar
 Analiza performanţelor economico-financiare (SIG şi CaF)
5. Raportări financiare speciale
 Raportări financiare trimestriale şi semestriale
 Principiile de guvernanţă corporativă
 Raportări voluntare
6. Verificarea şi certificarea situaţiilor financiare
Obiectivul primei părţi este introducerea într-un context istoric a informaţiilor care urmează
să fie prezentate, cu accent pe evoluţie. Se urmăreşte familiarizarea în principal cu înţelegerea
necesităţii, apariţiei şi dezvoltării raportărilor financiare în general şi sprijinirea unor eventuale
eforturi ulterioare finalizării pregătirii, îndreptate în direcţia evoluţiilor şi dezvoltărilor viitoare.
Respectarea principiilor fundamentale, încadrarea în reglementările naţionale dar şi asigurarea
obiectivelor pentru care situaţiile financiare sunt întocmite, se reunesc în lucrări şi activităţi
dezvoltate într-o parte separată.
Părţile următoare au ca obiectiv punerea bazelor valorificării informaţiilor cuprinse în
situaţiile financiare (făcând legătura cu discipline privind analiza financiară, în special analiza
fundamentală), raportări particulare care privesc companiile listate la cotele burselor de valori
(firme cotate – în cadrul căror raportări au o importanţă deosebită raportările voluntare şi aplicarea
principiilor de guvernanţă corporativă) şi consolidarea situaţiilor financiare (abordarea raportărilor
financiare specifice grupurilor de firme sau holding-urilor).
Ultima parte are în vedere introducerea în auditarea situaţiilor financiare, din punct de
vedere al tipologiei, motivaţiilor şi aspectelor practice fundamentale.
1
CAPITOLUL I
CADRUL CONCEPTUAL PRIVIND RAPORTĂRILE FINANCIARE
1.1. Apariţia şi modernizarea raportărilor financiare
Pornind de la o situaţie sintetică numită bilanţ, odată cu sofisticarea activităţilor şi

creşterea complexităţii informaţiilor, el a fost completat succesiv cu alte componente (situaţii,
rapoarte) denumite azi Contul de Profit şi Pierdere, Situaţia Modificărilor Capitalului Propriu,
Situaţia Fluxurilor de Numerar şi Note Explicative. Bilanţul a rămas cea mai importantă
componentă a acestor Situaţii, de la informaţiile cuprinse aici pornind explicaţiile cuprinse în
celelalte componente. Întrucât practica raportării activităţilor prin situaţiile financiare s-a dezvoltat
diferit de la o zonă geografică la alta, în prezent sunt în derulare eforturi de „netezire” a
diferenţelor inerente care au apărut, cu scopul standardizării conţinutului şi formei raportărilor
financiarcontabile pentru o mai bună fluiditate a capitalurilor.
Contabilitatea, ca ştiinţă, s-a modelat şi s-a perfecţionat de-a lungul timpului pentru a face
faţă cerinţelor mediului de afaceri. Impactul procesului de globalizare s-a resimţit prin schimbările
profunde care au avut loc în sfera economicului, dar şi în domeniul contabilităţii. În contextul
dezvoltării pieţelor financiare, care necesită un nivel ridicat de transparenţă, a apărut ideea adoptării
unui limbaj comun de raportare financiară, caracterizat prin aplicarea unor reguli general valabile,
referitoare la informaţiile care trebuie prezentate de participanţii pe piaţă. Astfel, a devenit o
realitate dezvoltarea comparabilităţii la nivel internaţional.
Comitetul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate (IASC) şi-a început activitatea
la data de 29 iunie 1973 ca rezultat al unui acord între organismele profesionale ale contabililor din
Australia, Canada, Franţa, Germania, Japonia, Mexic, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei şi S.U.A. Un acord şi un Regulament revizuite au fost semnate în noiembrie 1982. Printre
obiectivele prevăzute în Regulament, sunt:
a) elaborarea şi publicarea, în interesul public, a standardelor de contabilitate ce vor servi ca
bază în prezentarea situaţiilor financiare, precum şi promovarea, la nivel mondial, a acceptării şi
respectării acestora;
b) desfăşurarea activităţii în direcţia îmbunătăţirii şi armonizării reglementărilor, a
standardelor de contabilitate şi a procedurilor aferente prezentării situaţiilor financiare.
După cum se poate observa, noţiunea de „situaţii financiare” apare încă din anul 1973 când
în Regulament se prevede în mod expres că „Termenul de situaţii financiare utilizat [...] se referă
la bilanţuri, conturi de profit şi pierdere, situaţii ale modificărilor poziţiei financiare, note, precum
şi alte declaraţii şi materiale explicative care sunt identificate ca făcând parte din situaţiile
financiare”.
Potrivit Directivei a IV-a1 a Consiliului Comunităţii Europene, „conturile anuale” cuprind:
bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexa.
Directiva a IV-a a stat la baza unor armonizări contabile pe plan european cuprinzând în
principal modul de întocmire şi prezentare a informaţiilor contabile în conturile anuale, lăsând
suficient posibilitatea statelor care o adoptă de a decide adaptabilitatea la sistemele contabile
naţionale.
În ţara noastă a luat fiinţă, în anul 1992, Colegiul Consultativ al Contabilităţii care avea
menirea „de a concepe, dezbate, elabora şi recomanda norme, concepte şi principii contabile, care
sunt impuse agenţilor economici prin intervenţie politico-statală (în special, prin mijloacele pe care
le are la dispoziţie Ministerul Finanţelor)”.
1
Directiva din 25 iulie 1976, emisă în baza art. 54, paragraful 3.g. din Tratatul de constituire a Comunităţii Economice
Europene
2
„În anii 1993-1994, normalizatorii contabili români, consiliaţi de specialişti francezi şi de

universitari ai Academiei de Studii Economice, au elaborat şi au pus în aplicare un pachet de reguli
şi de norme care au definit coloana vertebrală a noului sistem contabil, sistem adaptat cerinţelor
unei economii de tranziţie.”2
Normele contabile elaborate în concordanţă cu legislaţia ţării noastre3, respectiv Legea
contabilităţii nr. 82/1991 şi Regulamentul de aplicare a legii contabilităţii, aprobat prin H.G.
704/1993, precum şi cu prevederile Directivei a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi
Standardelor Internaţionale de Contabilitate au stabilit componenţa conturilor anuale, sub
denumirea de „bilanţ contabil”, care se compunea din: bilanţ, cont de profit şi pierdere, respectiv
contul de execuţie pentru instituţiile publice, anexe şi raportul de gestiune.
Din cele de mai sus, se poate constata că indiferent ce denumire poartă situaţiile de sinteză
contabilă anuală, componentele de bază sunt bilanţul şi contul de profit şi pierdere.
Bilanţurile contabile nu sunt o practică numai a epocii contemporane: „Bilanţurile au
început să fie întocmite odată cu descoperirea contabilităţii simbolizând o balanţă cu două talere,
care se găsesc permanent în echilibru.”4
Bilanţul contabil a pătruns în lumea teoriei şi practicii economice ca un model de sintetizare
în expresie bănească, la un moment dat, a relaţiilor de echilibru dintre activele şi pasivele
patrimoniale. Privit în totalitatea şi structura sa, bilanţul contabil a fost denumit generic „bilanţul
patrimonial” sau „contul general al patrimoniului”.5
Practica contabilă de secole a impus ca formă de bază a bilanţului contabil balanţa, în care
activul bilanţului (partea stângă) este egal cu pasivul bilanţului (partea dreaptă). Problematica
fundamentării teoretice şi practice a egalităţii: ACTIV BILANŢIER = PASIV BILANŢIER este
omniprezentă în întreaga evoluţie a ştiinţei contabilităţii. Mai mult, această egalitate a devenit
element de definire a obiectului de studiu al contabilităţii de la formarea ei în partidă dublă până
în prezent.
Avântul impetuos al forţelor de producţie, adâncirea din ce în ce mai mult a diviziunii
muncii şi creşterea în ansamblu a complexităţii vieţii economice, pe măsura dezvoltării economiei
de piaţă, au impus cercetări laborioase în domeniul tehnicilor şi teoriilor contabile, obţinându-se
progrese importante în configurarea caracterului de ştiinţă a contabilităţii, în această perioadă s-au
confruntat mai multe teorii ale contabilităţii, bilanţului şi conturilor, precum şi cu privire la
caracterul de ştiinţă sau artă ale contabilităţii. Cât privesc teoriile bilanţului, ele pot fi clasificate, în
funcţie de scopul pentru care se întocmesc, în teorii moniste, dualiste şi multiple. La baza tuturor
teoriilor bilanţului au stat teoria bilanţului static şi dinamic.
Conform teoriei bilanţului static6 , bilanţul cuprinde în pasiv resursele financiare (capitalul
propriu şi străin), iar în activ plasamentul acestor resurse, averea întreprinderii. Elementele
patrimoniale prezentate în bilanţ trebuie evaluate la preţul de procurare (preţul zilei) de la data
întocmirii bilanţului. În acest fel se pot compara informaţiile cuprinse între două bilanţuri succesive.
Teoria bilanţului dinamic7 porneşte de la premisa că scopul bilanţului este acela de a servi la
stabilirea rezultatului anual, respectiv profit sau pierdere. Pentru aceasta bilanţul trebuie asociat, în
toate cazurile, cu două conturi: contul de „Exploatare” şi „Contul de profit şi pierdere”.
Deoarece posturile de activ şi de pasiv au un caracter tranzitoriu, de la un exerciţiu financiar
la altul, bilanţul nu poate servi în acelaşi timp pentru determinarea exactă a situaţiei patrimoniului.
Spre deosebire de bilanţul static care reprezintă starea averii întreprinderii, bilanţul dinamic reflectă
mişcările care s-au produs în structura averii şi capitalului, între data încheierii bilanţului precedent
şi data încheierii bilanţului curent. Această teorie se bazează pe conceptul dinamic al elementelor
2
Niculae Feleagă, “Sisteme contabile comparate”, Ediţia a II-a, vol. II, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 13
3
Aceste norme s-au publicat sub denumirea: “Sistemul contabil al agenţilor economici”, Ministerul Finanţelor, 1994
4
Pântea P.I. şi colab., “Bilanţul contabil”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pag. 7
5
Ristea Mihai, “Bilanţul şi gestiunea patrimoniului”, Bd. Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 25
6
are ca reprezentant de seamă pe Walter le Contre, Praxis der Bilanzkritik, 1926
7
enunţată de E. Schmalenbach şi susţinută şi de alţi specialişti cum sunt H. Sommerfeld, E. Walb, Heplenstein şi alţii.
3
patrimoniale din bilanţ, tratându-se nu după ce reprezintă ele la un moment dat (la data întocmirii
bilanţului), ci din punct de vedere al conţinutului şi formei lor viitoare în cadrul unităţilor
respective. Astfel, se consideră că o parte din elementele patrimoniale prezentate în activul
bilanţului sunt cheltuieli viitoare (consumuri), iar o altă parte sunt venituri viitoare (încasări). În
schimb, elementele patrimoniale din pasivul bilanţului sunt cheltuieli viitoare şi plăţi viitoare. (A se
vedea că în Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, respectiv în Cadrul general pentru
întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, la capitolul „Recunoaşterea structurilor din situaţiile
financiare” se regăseşte concepţia bilanţului dinamic în: Probabilitatea realizării unor beneficii
economice viitoare, Recunoaşterea activelor şi Recunoaşterea datoriilor.)
Primele forme incipiente de bilanţuri patrimoniale sunt consemnate, încă de la începuturile
unei contabilităţi sistematice în secolul XIV când apar registrele comerciale florentine, în care sunt
consemnate cifrele de afaceri, înregistrările de credite şi încasările conturilor clienţilor.
În secolul XV se impune contabilitatea în partidă dublă provenind din Veneţia sau Genova.
Cum în această perioadă tipurile de societăţi comerciale cele mai răspândite erau societăţile în
comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, în care asociaţii comanditari erau părtaşi la capital sau
muncă, bilanţurile contabile nu serveau aprioric determinării rezultatelor, respectiv câştigurilor sau
pierderilor ci determinării mărimii averii deţinute de societăţile comerciale în comandită, în
consecinţă nu există obligativitatea la o regularitate în întocmirea bilanţurilor, ele întocmindu-se de
regulă la încheierea afacerilor pentru care au fost constituite societăţile comerciale comanditare sau
cu ocazia unor evenimente speciale: fuziuni, sciziuni, etc.
Această neregularitate în întocmirea bilanţurilor era facilitată şi de faptul că în epoca
respectivă fiscalitatea era axată pe avere şi nu pe consum.
Odată cu fixarea impozitelor, de la impozitul pe avere la impozitul pe consumaţie, a apărut
necesitatea întocmirii bilanţurilor cu regularitate. Astfel, în Franţa în anul 1673 apare Ordonanţa
comerţului în care se prevedea că bilanţul trebuie să arate situaţia averii şi, în cazul falimentului, să
dovedească buna credinţă a persoanei aflate în faliment, pretinzând micilor comercianţi să
întocmească un inventar la doi ani care să cuprindă toate bunurile mobile şi fixe precum şi toate
creanţele şi datoriile.
Prevederile Ordonanţei comerţului din 1673 din Franţa au fost dezvoltate în Codul
comercial al lui Napoleon care prevedea obligativitatea efectuării inventarierii anuale şi întocmirea
bilanţului în caz de faliment.
În ţările germane, primele reglementări contabile cu privire la întocmirea bilanţurilor sunt
inserate în Legea generală pentru statele prusace din 1794 care cerea comerciantului să facă
bilanţul averii sale anuale şi în Legea prusacă a acţiunilor din 1834 potrivit căreia principiile după
care trebuie întocmite bilanţurile urmează a fi reglementate prin contractul de asociere. Aceeaşi
regularitate, anuală, de întocmire a bilanţurilor contabile este stipulată şi în Codul comercial
german din 1861.
În ţările româneşti bilanţurile contabile au evoluat de la „Codicele vistieriei” prin care în
Evul mediu se consemnau veniturile şi cheltuielile statului în scheme de bilanţ similare celor
practicate în ţările germane în secolul al XIX-lea, prezentate pentru prima dată în lucrarea lui
Emanoil Ion Nikifor, Pravila comercială, tipărită la Braşov în anul 1837, în opinia căruia „bilanţul
trebuie încheiat cel puţin odată pe an pentru a se putea cunoaşte starea averii şi capitalului, mersul
activităţii economice şi rezultatul fiscal”.
4
1.2. Concepte de bază ale raportărilor financiare şi caracteristicile calitative ale

informaţiilor financiar-contabile
Utilizatorii informaţiilor din raportările financiare au interese dintre cele mai variate.
Standardele internaţionale de raportare financiară (IFRS) reţin în cadrul general privind întocmirea
situaţiilor financiare categorii de utilizatori precum:
- investitorii,
- angajaţii,
- creditorii financiari,
- furnizorii şi alţi creditori comerciali,
- clienţii,
- guvernul şi instituţiile sale
- publicul în general.
Aceşti utilizatori mai mult sau mai puţin sofisticaţi trebuie să ia decizii în condiţii de risc, iar
informaţiile din raportările financiare sunt menite să-i sprijine în luarea acestor decizii în condiţii de
risc calculat. În mod obişnuit există o largă paletă de opţiuni în funcţie de interese; dacă luăm în
considerare doar interesul investitorilor, aceştia trebuie să-şi răspundă la multe întrebări legate de
posibilităţile care li se oferă.
 Care este obiectul de activitate al firmei?
 Ce foloseşte business-ul în activităţile curente?
 Câte investiţii a făcut firma în ultimul an şi cum?
 Îşi va continua activitatea într-un viitor previzibil?
 Care sunt rezultatele pe care firma le-a obţinut cu ceea ce a avut la dispoziţie? etc.
Acestor tipuri întrebări li se dă un răspuns cu date din raportările financiare, care mai apoi sunt
transformate în informaţii utile prin analiză, sinteză şi interpretare. Dar oare aceste date sunt
integrale sau pot fi bănuite de omisiuni mai mult sau mai puţin intenţionate? În aceeaşi ordine de
idei sunt atunci ele credibile? Pot fi comparate datele de la o firmă cu datele de la altă firmă? Dar
să compar datele aceleiaşi firme pe o perioadă mai lungă de timp? Reprezintă aceste date fidel
realitatea economică a firmei? Dar realitatea financiară? Sunt aceste date relevante? Dar neutre?
...iar dacă răspunsul la toate aceste întrebări este favorabil, atunci valorile reflectate în raportările
financiare sunt „reale”? (ce înseamnă „real” – reprezintă ele realitatea economică sau doar
aparenţa juridica?)
Acestor întrebări li se răspunde la nivel de principii şi pe cale de consecinţă la cel de practici
contabile curente, urmărindu-se, în puţine cuvinte, ca prin raportările financiare să fie oferită o
„imagine fidelă” a situaţiei financiare a firmei (poziţia financiară), a performanţelor (rezultatelor) şi
modificărilor situaţiei financiare (a poziţiei financiare) de-a lungul unei perioade.
Normalizatorul contabil internaţional a optat pentru stabilirea unui cadru conceptual (Cadrul
general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare) în care să se prezinte principiile
generale care stau la baza elaborării de norme de raportare financiară de detaliu. Orientarea nu este
una originală, cea mai mare parte a noţiunilor prezentate în cadrul general fiind preluate din
documente similare, îndeosebi din cel reţinut de organismul american de normalizare a contabilităţii
financiare (FASB – Financial Accounting Standards Board).
În întocmirea situaţiilor financiare trebuie plecat de la două concepte de bază:
a) contabilitatea de angajamente (independenţa exerciţiilor);
b) continuitatea activităţii.
Acestor concepte de bază li se adaugă un număr de caracteristici calitative ale situaţiilor
financiare, astfel:
- inteligibilitatea;
- relevanţa, condiţionată de pragul de semnificaţie;
- credibilitatea, adică reprezentarea fidelă, prevalenţa economicului asupra juridicului,
neutralitatea, prudenţa, exhaustivitatea;
5
- comparabilitatea.
a) Contabilitatea de angajamente
Pentru a-şi atinge obiectivele situaţiile financiare sunt elaborate conform contabilităţii de
angajament. Astfel, efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când
tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este
încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în evidenţele contabile şi raportate în situaţiile financiare ale
perioadelor aferente. Situaţiile financiare întocmite în baza acestui principiu oferă informaţii
utilizatorilor nu numai despre tranzacţiile trecute, care au implicat plăţi şi încasări, dar şi despre
obligaţiile de plată din viitor şi despre resursele privind încasările viitoare. Deci acestea furnizează
cele mai utile informaţii referitoare la tranzacţii şi la alte evenimente trecute care sunt necesare
utilizatorilor în luarea deciziilor economice.
b) Principiul continuităţii activităţii
Situaţiile financiare sunt elaborate de regulă pornindu-se de la prezumţia că o întreprindere îşi
va continua activitatea şi în viitorul previzibil. Astfel se presupune că întreprinderea nu are intenţia
şi nici nevoia de a-şi lichida sau de a-şi reduce în mod semnificativ activitatea; dacă o astfel de
intenţie sau nevoie există, s-ar putea să fie nevoie ca situaţiile financiare să fie întocmite pe o bază
diferită de evaluare şi în acest caz vor fi prezentate informaţiile referitoare la baza utilizată.
Caracteristici calitative ale situaţiilor financiare

Caracteristicile calitative sunt atributele care determină utilitatea informaţiei oferite de
situaţiile financiare. Cele patru caracteristici calitative principale sunt: inteligibilitatea, relevanţa,
credibilitatea şi comparabilitatea.
▪ Inteligibilitatea
O calitate esenţială a informaţiilor furnizate de situaţiile financiare este aceea că ele pot fi
uşor înţelese de utilizatori. În acest scop se presupune că utilizatorii dispun de cunoştinţe
suficiente privind desfăşurarea afacerilor şi a activităţilor economice, de noţiuni de contabilitate şi
au dorinţa de a studia informaţiile prezentate cu diligenţele cuvenite. Totuşi informaţiile asupra unor
probleme complexe, care ar trebui incluse în situaţiile financiare datorită relevanţei lor în luarea
deciziilor economice, nu ar trebui excluse doar pe motivul că ar putea fi prea dificil de înţeles
pentru anumiţi utilizatori.
▪ Relevanţa
Pentru a fi utile informaţiile trebuie să fie relevante faţă de necesităţile de luare a deciziilor
de către utilizatori. Informaţiile sunt relevante atunci când influenţează deciziile economice ale
utilizatorilor, ajutându-i pe aceştia să evalueze evenimente trecute, prezente sau viitoare,
confirmând sau corectând evaluările lor anterioare.
Rolul de previziune şi cel de confirmare ale informaţiilor sunt în strânsă legătură. De
exemplu, informaţiile despre nivelul actual şi structura activelor au valoare pentru utilizatori atunci
când aceştia încearcă să previzioneze capacitatea întreprinderii de a profita de oportunităţi şi de a
reacţiona la situaţii nefavorabile. Aceleaşi informaţii au rolul de a confirma previziunile anterioare,
de exemplu modul în care întreprinderea poate fi structurată sau rezultatul activităţilor planificate.
Informaţiile despre poziţia financiară sau performanţele precedente sunt frecvent folosite ca
bază pentru previzionarea poziţiei şi performanţei financiare viitoare şi a altor probleme despre care
utilizatorii sunt direct interesaţi, cum ar fi: plata dividendelor şi a salariilor, modificările preţului
garanţiilor, precum şi capacitatea întreprinderii de a-si onora obligaţiile scadente. Pentru a avea
valoare previzională informaţiile nu trebuie să fie sub forma unei prognoze explicite. Capacitatea de
a previziona pe baza situaţiilor financiare este îmbunătăţită totuşi prin maniera în care sunt expuse
informaţiile asupra tranzacţiilor şi evenimentelor trecute. De exemplu, valoarea previzionată a
contului de profit şi pierdere este îmbunătăţită dacă informaţiile privind veniturile sau cheltuielile
neobişnuite, anormale şi cu frecvenţă rară sunt evidenţiate separat.
6
Relevanţa informaţiei este influenţată de natura sa şi de pragul de semnificaţie. În

anumite cazuri natura informaţiei este suficientă prin ea însăşi pentru a determina relevanţa sa. De
exemplu, raportarea unui nou segment de activitate poate influenţa evaluarea riscurilor şi a
oportunităţilor întreprinderii, indiferent de dimensiunea rezultatelor obţinute prin segmentul
respectiv în perioada de raportare. În alte cazuri atât natura, cât şi pragul de semnificaţie sunt
importante, de exemplu volumul valoric al stocurilor din fiecare categorie principală pe care o
întreprindere ar trebui să le deţină pentru a avea o activitate adecvată.
Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar putea
influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situaţiilor financiare. Pragul de
semnificaţie depinde de mărimea elementului sau a erorii, judecată în împrejurările specifice ale
omisiunii sau declarării gresite. Astfel pragul de semnificaţie oferă mai degrabă o limită decât să
reprezinte o caracteristică calitativă primară pe care informaţia trebuie să o aibă pentru a fi utilă.
▪ Credibilitatea
Pentru a fi utilă informaţia trebuie să fie credibilă. Informaţia are calitatea de a fi
credibilă atunci când nu conţine erori semnificative, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot
avea încredere că reprezintă corect ceea ce informaţia şi-a propus să reprezinte sau ceea ce se
asteaptă, în mod rezonabil, să reprezinte.
Informaţia poate fi relevantă, dar atât de puţin credibilă sub aspectul naturii sau
reprezentării, încât recunoaşterea ei poate induce în eroare. De exemplu, dacă validitatea şi valoarea
daunelor pentru despăgubiri sunt disputate într-un litigiu, nu ar fi adecvat pentru întreprindere să
înregistreze în bilanţ întreaga sumă a despăgubirilor cerute, deşi ar fi adecvată prezentarea sumei
solicitate şi a circumstanţelor conflictului într-o notă a situaţiilor financiare.
Pentru ca informaţia să fie credibilă este necesar să se testeze dacă îndeplineşte fiecare din
condiţiile următoare:
- să asigure o reprezentare fidelă;
- economicul să prevaleze asupra juridicului;
- să fie neutră;
- să dea dovadă de prudenţă;
- să fie completă.
▪ Comparabilitatea
Utilizatorii trebuie să poată compara situaţiile financiare ale unei întreprinderi în timp pentru
a identifica tendinţele în poziţia financiară şi performanţele sale. Utilizatorii trebuie totodată să
poată compara situaţiile financiare ale diverselor întreprinderi, pentru a le evalua poziţia financiară,
performanţele şi modificările poziţiei financiare. Astfel măsurarea şi prezentarea efectului financiar
al aceloraşi tranzacţii şi evenimente trebuie efectuate într-o manieră consecventă în cadrul unei
întreprinderi şi de-a lungul timpului pentru acea întreprindere şi într-o manieră consecventă pentru
diferite întreprinderi.
O implicaţie importantă a caracteristicii calităţii informaţiei de a fi comparabilă este ca
utilizatorii să fie informaţi despre politicile contabile utilizate în elaborarea situaţiilor financiare şi
despre orice schimbare a acestor politici, precum şi despre efectele unor astfel de schimbări.
Utilizatorii trebuie să fie în măsură să identifice diferenţele dintre politicile contabile pentru
tranzacţii şi alte evenimente asemănătoare utilizate de aceeasi întreprindere de la o perioadă la alta,
precum şi de diferite întreprinderi. Conformitatea cu Standardele Internaţionale de Contabilitate,
inclusiv prezentarea politicilor contabile utilizate de întreprindere, ajută la realizarea
comparabilităţii.
Nevoia de comparabilitate nu trebuie confundată cu simpla uniformitate şi nu trebuie lăsată
să devină un impediment în introducerea de standarde de contabilitate îmbunătăţite. Nu este indicat
pentru o întreprindere să continue evidenţierea în contabilitate în aceeasi manieră pentru o
tranzacţie sau pentru un alt eveniment, dacă metoda adoptată nu menţine caracteristicile calitative
de relevanţă şi credibilitate. Nu este indicat pentru o întreprindere nici să îşi lase politicile contabile
neschimbate atunci când există alternative mai relevante si credibile.
7
Deoarece utilizatorii doresc să compare poziţia financiară, performanţa şi modificările

poziţiei financiare a unei întreprinderi în timp, este important ca situaţiile financiare să releve
informaţii corespunzătoare pentru perioadele precedente.
Limitele privind informaţia relevantă şi credibilă sunt determinate de :
• Oportunitate – prezentarea informaţiilor cu întâzieri majore conduce la pierderea
relevanţei;
• Raportul cost-beneficiu, presupune că beneficiile aduse de furnizarea unor noi informaţii
contabile trebuie să fie mai mari decât costul legat de acestea.
• Echilibrul între caracteristicile calitative. Importanţa relativă a caracteristicilor în diferite
cazuri ţine de domeniul raţionamentului profesional.
• Comparabilitatea presupune posibilitatea de analiză pe baza informaţiilor furnizate de
situaţiile financiare în raport de evoluţia în timp a activităţii (rol determinant avându-l principiul
permanenţei metodelor) precum şi compararea cu stituaţiile financiare ale diverselor entităţi de
acelaşi tip (în subramură sau ramură de activitate)pentru a evalua corect poziţia financiară,
performanţele şi modificările acestora.
Situaţiile financiare sunt frecvent descrise ca prezentând o imagine fidelă a poziţiei
financiare, performanţei şi a modificărilor poziţiei financiare a unei întreprinderi. Aplicarea
caracteristicilor calitative principale şi a standardelor adecvate de contabilitate are în mod
normal ca rezultat întocmirea unor situaţii financiare care reflectă, în general, o imagine fidelă a
situaţiei întreprinderii.
1.3. Principii contabile generale privind întocmirea situaţiilor financiare anuale
Obiectivul fundamental al contabilităţii privind asigurarea unei imagini fidele a poziţiei

financiare, a performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată de
entitate se realizează pe baza unor reguli, metode şi proceduri contabile, care se fundamentează şi
concretizează avându-se în vedere anumite principii şi convenţii contabile generale.
De altfel, pentru prezentarea fidelă a elementelor patrimoniale în bilanţ şi în contul de
profit şi pierdere este obligatorie evaluarea acestora cu respectarea riguroasă a principiilor
contabile generale. Aşadar, principiile se referă în primul rând, dar fără a se limita la, reguli de
evaluare foarte precise care prin respectare nu duc la modalităţi de determinare a valorii, ci mai
degrabă, prin respectarea acestora se dă valoare/calitate datelor şi informaţiilor oferite prin
raportările financiare.
Totodată se are în vedere şi faptul că în activitatea practică se pot întâlni operaţii contabile
pentru care nu există stabilite reguli sau proceduri de rezolvare sau de evaluare, iar soluţionarea lor
se poate înfăptui numai prin apelarea la unul sau mai multe principii contabile generale, ceea ce
justifică necesitatea existenţei, cunoaşterii şi înţelegerii corecte a conţinutului lor.
Principiile contabile generale asimilate pentru activitatea practică din ţara noastră sunt
enumerate şi definite în mod succint în Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a
C.E.E., precum şi în Standardele Internaţionale de Contabilitate.
Cele zece principii în cauză, sunt prezentate cu precizarea că ultimele două sunt asimilate
deocamdată doar pentru entităţile mari şi foarte mari.
1. Principiul continuităţii activităţii constă în aceea că „se presupune că unitatea

patrimonială îşi continuă în mod normal funcţionarea, fără a intra în stare de lichidare sau de
reducere semnificativă a activităţii".
Acest principiu acţionează, de regulă, la încheierea exerciţiului, atunci când se întocmesc
documentele de sinteză şi în speţă cu prilejul inventarierii şi implicit a evaluării bunurilor.
8
În cazul în care este asigurată continuitatea activităţii se procedează la efectuarea evaluării

anuale a bunurilor în funcţie de utilitatea acestora în cadrul entităţii avându-se în vedere folosirea
normală a practicilor contabile, dintre care se amintesc: delimitarea activităţii desfăşurate pe
exerciţii şi, de asemenea, a unor cheltuieli pe mai multe exerciţii viitoare, utilizarea costurilor
istorice în evaluarea activelor şi datoriilor şi în gestionare ş.a.
În situaţia în care se constată intrarea în starea de lichidare sau de reducere sensibilă a
activităţii, pentru evaluarea bunurilor, se folosesc alte valori decât cele de utilitate (mai mici),
denumite şi valori lichidative, adoptându-se o modalitate de evaluare adecvată sistării activităţii sau
noncontinuităţii. Totodată, se are în vedere că valoarea imobilizărilor corporale nu se mai poate
recupera în timp, iar unele cheltuieli, cum sunt cele de constituire şi dezvoltare, nu se mai pot
repartiza pe mai multe exerciţii.
Eventuale elemente de nesiguranţă, cunoscute de administratorul întreprinderii, legate de
evenimente ce pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea trebuie prezentate în
notele explicative.
Totodată, se impun explicaţii în cazul în care situaţiile financiare nu sunt întocmite pe baza
principiului analizat, prezentându-se motivele care au determinat adoptarea deciziei potrivit căreia
activitatea entităţii nu mai poate continua.
2. Principiul permanenţei metodelor se referă direct la metodele de evaluare care trebuie

aplicate consecvent de la un exercițiu financiar la altul cu scopul de asigurae a comparabilității (în
timp și spațiu). Comparabilitatea este dealtfel una dintre caracteristicile calitative fundamentale ale
datelor şi informaţiilor din raportările financiare. Metodele de evaluare care se utilizează şi
politicile contabile care se aplică trebuie să aibă caractere permanenţă, în sensul folosirii lor în
cadrul mai multor exerciţii consecutive, ceea ce permite compararea datelor sau informaţiilor din
situaţiile financiare aferente, iar analiza indicatorilor economico-fmanciari contribuie la obţinerea
unor informaţii utile pentru cei interesaţi.
În cazul în care se impune schimbarea unor metode sau politici contabile, care pot fi stabilite
prin lege sau printr-un standard contabil ori prin decizia entităţii, motivată prin obţinerea unor
informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile realizate, este necesar ca ele să
fie semnalate în notele explicative la situaţiile financiare, atât sub aspectul justificării modificărilor
respective, cât şi a reliefării consecinţelor pe care acestea le-au generat.
3. Principiul prudenţei se referă la faptul că evaluarea elementelor patrimoniale impune

utilizarea unei baze prudente, în sensul că trebuie acordată atenţie specială cel puţin aspectelor ce
privesc luarea în calcul a următoarelor patru elemente:
(a) numai a profitului realizat la data bilanţului;
(b) a tuturor datoriilor apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu
precedent;
(c) a tuturor datoriilor previzibile şi a pierderilor potenţiale care au luat naştere în cursul
exerciţiului financiar curent sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă acestea devin
evidente nunai între data bilanţului (31 decembrie) şi data întocmirii acestuia;
(d) ajustarea valorilor corespunzătoare deprecierii constatate, indiferent dacă rezultatul
exerciţiului este pierde sau profit.
Principiul analizat, aşa cum se observă, este legat organic de evaluarea patrimoniului, iar
pentru respectarea cerinţelor sale este necesar ca această operaţie să se efectueze în mod corect,
ceea ce prezintă avantaje certe. În acest sens, se are în vedere faptul că se asigură o anumită
temperare a optimismului exagerat al unor oameni de afaceri în favoarea creditorilor, precum şi un
plus de protecţie pentru investitori, prin evitarea supraevaluării veniturilor şi a elementelor de activ,
precum şi a subevaluării cheltuielilor şi datoriilor.
Totodată, se reţine că prin aplicarea, în mod voit, incorectă a principiului în cauză se poate
ascunde sau denatura realitatea, constituindu-se provizioane nejustificate prin exagerarea riscurilor
viitoare.
9
4. Principiul contabilităţii de angajamente este important pentru asigurarea unei imagini

fidele asupra rezultatului fiecărui an financiar.
În condiţiile practicării unei contabilităţi de angajamente şi, totodată, în spiritul prevederilor în
domeniu, el presupune delimitarea riguroasă în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente
exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, indiferent de data încasării veniturilor sau a
efectuării plăţii cheltuielilor. Astfel, efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute
atunci când acestea se produc, moment când sunt înregistrate în contabilitate şi ulterior în situaţiile
financiare anuale, deci nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit, după
caz.
O primă consecinţă ce se degajă din aplicarea acestui principiu constă în aceea că veniturile se
reflectă în contabilitate în momentul predării bunurilor către cumpărător, al livrării lor pe baza
facturii sau în alte condiţii prevăzute în contract, ceea ce atestă transferul de proprietate a bunurilor
respective asupra clienţilor. În aceste condiţii, este neglijat atât momentul încasării, care se poate
efectua chiar în exerciţiul următor, cât şi faptul că factura se va întocmi ulterior, iar operaţiunea
efectuată se înregistrează în mod temporar într-un cont specific denumit „Clienţi-facturi de
întocmit" (418).
La rândul lor, cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit care privesc
exerciţiul financiar curent. Astfel, se negijează atât aspectele ce privesc plata propriu-zisă, care se
poate efectua chiar în exerciţiul viitor, cât şi situaţia, oarecum de excepţie, că factura n-a însoţit
bunurile livrate sau serviciile prestate de către terţi, iar operaţia în cauză se reflectă, în mod
temporar, în contul specific „Furnizori-facturi nesosite" (408).
O altă consecinţă privind aplicarea principiului analizat se referă la faptul că este necesară
utilizarea unor conturi de regularizare şi anume: 471 „Cheltuieli înregistrate în avans" şi 472
„Venituri înregistrate în avans". Aceste conturi contribuie, de asemenea, la delimitarea în timp a
veniturilor şi cheltuielilor, realizate şi, respectiv, efectuate în exerciţiul curent dar care privesc
exerciţiul următor şi, implicit, rezultatul acestuia, dintre care se amintesc: încasările anticipate din
chirii, cheltuieli cu reparaţiile capitale neprevizibile, chiriile plătite cu anticipaţie ş.a.
În ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor principiului prezentat nu poate fi neglijată problema
calculării şi înregistrării amortismentelor, provizioanelor şi ajustărilor pentru depreciere sau
pierdere de valoare la sfârşitul fiecărui exerciţiu, indiferent că acestea sunt sau nu deductibile fiscal.
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv se referă, în principal, la

bilanţ şi în speţă la faptul că pentru stabilirea valorii totale corespunzătoare a fiecărei poziţii
(element) a acestuia se impune determinarea separată a valorii sale, indiferent că acest element de
activ sau de datorii se regăseşte ca atare în bilanţ sau este cumulat cu alte elemente.
6. Principiul intangibilităţii constă în aceea că între bilanţul de deschidere al unui exerciţiu

şi cel de închidere al exerciţiului precedent trebuie să fie concordanţă deplină.
Totodată, se reţine că, pe de o parte, modificarea politicilor contabile se efectuează numai
începând cu exerciţiul financiar următor celui în care s-a adoptat o astfel de decizie. Pe de altă parte,
se menţionează că în cazul modificării politicilor contabile şi corectării unor erori aferente
perioadelor precedente, nu se modifică bilanţul perioadei anterioare celei de raportare. Efectele
acestor modificări şi ale corectării unor erori semnificative influenţează rezultatul reportat şi nu sunt
considerate încălcări ale principiului intangibilităţii. În legătură cu aspectele prezentate anterior se
poate menţiona că în activitatea practică există numeroase situaţii când principiul analizat este tratat
cu superficialitate, în sensul că nu se prezintă toate informaţiile stabilite prin reglementările în
domeniu, dintre care se amintesc cele referitoare la: modul de evaluare a elementelor patrimoniale;
regimul de amortizare utilizat; provizioanele şi ajustările constituite, deductibile şi nedeductibile, iar
în cazul în care acestea nu s-au constituit nu se explică din ce cauză şi nici efectul asupra
rezultatelor financiare ale exerciţiului; dacă s-a derogat de la principiile generale consacrate,
10
inclusiv motivul şi efectele acestor derogări; alte situaţii care influenţează comparabilitatea cu anul
precedent şi imaginea fidelă; eventalele evenimente posterioare închiderii exerciţiului financiar ş.a.
7. Principiul necompensării impune înregistrarea distinctă în bilanţ a valorii elementelor de

activ şi a celor de pasiv şi în contul de profit şi pierdere a veniturilor şi a cheltuelilor, nefiind admise
compensări între ele. În acest sens exemplificăm: necompensarea creanţelor cu datoriile faţă de
acelaşi terţ şi necompensarea plusurilor de valoare cu minusurile de valoare care pot surveni cu
prilejul aplicării principului prudenţei.
Totodată, se reţine, ca excepţie, faptul că între creanţele şi datoriile faţă de acelaşi terţ se pot
efectua numai compensările admise de reglementările în vigoare, cu obligaţia înregistrării distincte
în contabilitate a veniturilor şi a cheltuelilor aferente la valoarea integrală, pe bază de documente
justificative.
În mod similar se procedează şi în cazul schimbului de active, când se contabilizează distinct
operaţiunea de vânzare/scoatere din evidenţă şi cea de cumpărare/intrare în evidentă, pe baza
documentelor justificative întocmite, înregistrându-se distinct şi toate cheltuielile şi toate veniturile
aferente respectivei operaţiuni. În mod asemănător se rezolvă problemele şi pentru prestările
reciproce de servicii.
8. Principiul evaluării la cost de achiziţie sau cost de producţie (Principiul costului

istoric) presupune ca elementele patrimoniale prezentate în situaţiile financiare să fie evaluate, de
regulă, la cost de achiziţie sau la cost de producţie, după caz. Excepţie de la această regulă fac
bunurile care intră în entitate prin aport la capitalul social sau cele primite cu titlu gratuit, caz în
care evaluarea se face la valoarea justă ce se substituie costului de achiziţie.
De asemenea, prin derogare de la evaluarea pe baza prezentului principiu, „entităţile pot
proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale existente la sfârşitul exerciţiului financiar, astfel
încât acestea să fie prezentate în contabilitate la valoarea justă, cu reflectarea rezultatelor acestei
reevaluări în situaţiile financiare întocmite pentru acel exerciţiu."
9. Contabilizarea şi prezentarea elementelor din situaţiile financiare ţinând cont de

fondul economic al tranzacţiilor (Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului)8 se
referă la faptul că valoarea elementelor bilanţiere şi a celor din contul de profit şi pierdere se
prezintă avându-se în vedere fondul economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate şi nu
doar forma lor juridică, asigurându-se astfel prezentarea fidelă a operaţiunilor economico-
fînanciare, în conformitate cu realitatea economică, punându-se în evidenţă drepturile şi obligaţiile,
precum şi riscurile asociate acestor operaţiuni. În acest sens, se are în vedere şi faptul că fondul
tranzacţiilor sau al altor evenimente nu este întotdeauna în concordanţă cu ceea ce transpare din
forma lor juridică sau convenţională, situaţie în care contabilizarea se face cu respectarea fondului
economic al acestora.
Reglementările contabile aplicabile exemplifică câteva situaţii când se aplică principiul
analizat şi anume: încadrarea, de către utilizatori, a contractelor de leasing în contracte de leasing
operaţional sau financiar; încadrarea operaţiunilor la vânzare în nume propriu sau comision,
respectiv consignaţie; recunoaşterea veniturilor, respectiv a cheltuielilor în contul de profit şi
pierdere sau ca venituri în avans, respectiv cheltuielilor în avans; încadrarea participaţiilor ca fiind
deţinute pe termen lung sau pe termen scurt; încadrarea reducerilor acordate, respectiv primite, la
reduceri comerciale sau financiare etc.
Totodată, se menţionează că entităţile au obligaţia să ţină seama de toate informaţiile
disponibile astfel încât să fie extrem de rare situaţiile în care natura operaţiunii stabilită, pe baza
principiului analizat să difere de cea care ar fi determinată în lipsa aplicării sale.
8
Până la apariţia OMFP 1802/2014 denumirea acestui principiu era Prevalenţa economicului asupra juridicului.
Denumirea actuală este foarte sugestivă, în sensul că desemnează direct conţinutul principiului.
11
10. Principiul pragului de semnificaţie influenţează relevanţa informaţiei contabile,

considerent pentru care este necesar ca în situaţiile financiare să fie prezentate, în mod distinct,
numai elementele care au valoare semnificativă. Celelalte elemente, în măsura în care au aceeaşi
natură, precum şi funcţii similare, se reflectă în sume cumulate.
În anumite cazuri, natura informaţiei este suficientă, prin ea însăşi, pentru a determina
relevanţa informaţiei, însă există şi situaţii când atât natura, cât şi pragul de semnificaţie sunt
importante în acest sens.
Informaţiile sunt considerate ca fiind semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată
ar putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor.
Pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementului sau a erorii, judecată în împrejurările
specifice ale omisiunii sau ale declarării greşite.
Pragul de semnificaţie nu poate fi definit printr-o formulă matematică deoarece, pentru
stabilirea lui, în fiecare situaţie care prezintă interes, se au în vedere atât aspecte cantitative, cât şi
calitative. În acest sens, se menţionează erorile nesemnificative, dar repetabile, care însumate
depăşesc pragul de semnificaţie şi, în consecinţă, trebuie luate în considerare, precum şi prezentarea
incorectă sau incompletă a politicilor contabile în cadrul notelor explicative de la situaţiile
financiare, ceea ce determină interpretarea greşită a politicilor de această natură utilizate.
De altfel, principiul analizat acţionează în sensul că elementele bilanţiere şi cele din contul de
profit şi pierdere pot fi combinate atunci când ele reprezintă o sumă nesemnificativă în ceea ce
priveşte asigurarea unei imagini fidele, aşa cum este înţeleasă prin reglementările contabile în
vigoare, precum şi în cazul în care contribuie la ridicarea nivelului de claritate. Această ultimă
modalitate de combinare necesită o prezentare distinctă în notele explicative.
Pragul de semnificaţie se poate determina, avându-se în vedere situaţia entităţii şi interesul
utilizatorilor de situaţii financiare, avându-se în vedere unul sau mai multe elemente dintre care se
amintesc: profitul brut, cifra de afaceri, total active, activul net şi profitul net.
În ceea ce priveşte principiile contabile generale analizate anterior se impune, ca o
precizare finală, să fie avut în vedere şi faptul că sunt admise abateri de la cerinţele pe care le
impun numai în cazuri excepţionale, cu obligaţia prezentării respectivelor situaţii în notele
explicative atât sub aspectul motivelor care le-au determinat, cât şi a evaluării efectului pe care l-au
generat asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii.
Principiile contabile generale sunt competate de politici contabile specifice, în funcţie de
activitatea desfăşurată, care odată aplicate de o entitate, la întocmirea şi prezentarea situaţiilor
financiare anuale, influenţează calitatea şi credibilitatea informaţiei oferite de contabilitate. Aceste
politici sunt importante, în primul rând, prin faptul că trebuie aplicate cu consecvenţă şi astfel
contribuie la asigunrea premiselor necesare pentru compararea în timp a informaţiilor ce se
comunică prin intermediul situaţiilor financare anuale şi, implicit, pentru efectuarea de analize
privind evoluţia activităţii entităţilor şi a performanţelor manageriale. La elaborarea politicilor
contabile trebuie respectate prevederile prevăzute de reglementările contabile în vigoare.
Totodată, se consideră că importanţa elaborării şi modificării politicilor contabile este pusă în
evidenţă şi prin faptul că aprobarea politicilor şi a modificărilor ce se efectuează revine în
exclusivitate administratorilor, fără ca această competenţă să poată fi delegată directorilor.
Referitor la modificările de politici contabile se reţine că se pot opera atât la iniţiativa
entităţii, când se impune a fi justificate în notele explicative la situaţiile financiare anuale, cât şi prin
decizia unei autorităţi competente, situaţia în care este necesară doar menţionarea lor în notele
explicative.
Entitatea este îndreptăţită să opereze modificări de politici contabile fie în cazul unei
schimbări excepţionale produse în situaţia activităţii sale sau în contextul economico-financiar în
care îşi desfăşoară activitatea, cum este, spre exemplu, admiterea sau retragerea la şi de la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată a valorilor mobiliare pe termen scurt, schimbarea
acţionariatului, fuziuni sau divizări efectuate la valori contabile, fie atunci când se obţin informaţii
credibile şi mai relevante.
12
Dacă efectele modificărilor de politici contabile aferente exerciţiilor financiare precedente pot
fi cuantificate, acestea se vor oglindi în contabilitate pe seama rezultatului reportat în contul 1173
„Rezultatul reportat provenit din modificările politicilor contabile". în cazul modificării politicilor
contabile aferente exerciţiului financiar curent, efectele vor fi contabilizate în conturi de cheltuieli şi
venituri ale perioadei.
13
CAPITOLUL II
LUCRĂRI PREMERGĂTOARE PRIVIND ÎNTOCMIREA SITUAŢIILOR
FINANCIARE ANUALE
În practică, pentru a putea fi asigurată calitatea ofertei de informaţii prin raportările

financiare, sunt necesare unele lucrări pregătitoare sau preliminare.
Lucrările preliminare sau pregătitoare le preced pe cele de completare propriu-zise şi au
rolul de a verifica, de a efectua înregistrări de sfârşit de exerciţiu şi de a centraliza date. Astfel, ele
constituie premisa pentru întocmirea documentelor financiare (de sinteză) şi, în acelaşi timp, pentru
asigurarea reflectării cât mai fidele a situaţiei financiare a întreprinderii. Asemenea lucrări sunt
numeroase, numărul şi complexitatea lor crescând proporţional cu mărimea perioadei pentru care se
întocmesc documentele de sinteză.
Principalele lucrări pregătitoare absolut necesare întocmirii bilanţului sunt:
I. Întocmirea balanţei de verificare a conturilor înainte de inventariere;
II. Inventarierea generală a patrimoniului şi înregistrarea diferenţelor;
III. Determinarea rezultatului exerciţiului şi repartizarea acestuia.
2.1. Întocmirea balanţei de verificare a conturilor înainte de inventariere

Operatiile economice care se realizează zi de zi într-o unitate economica se inregistreza in
conturi. In orice moment al activitatii economice, fiecare cont in parte pune in evidenta situatia
elementelor patrimoniale: existentele la inceputul perioadei, cresterile, micsorarile, totalul
miscarilor cumulate de la inceputul anului, dar si existentele finale.
Necesitatile de conducere, control si analiza a activitatii unitatilor patrimoniale impun
generalizarea si prezentarea, intr-un tablou de ansamblu, a intregii activitati desfasurate. Metoda
contabilitatii impune ca periodic, si in mod obligatoriu cu ocazia elaborarii bilantului, sa se faca
verificarea exactitatii inregistrarilor facute in contabilitate, cit si a calculelor efectuate cu ocazia
determinarii rulajelor, sumelor totale si a soldurilor conturilor.
Balanta de verificare sau balanta conturilor este un procedeu specific al metodei
contabilitatii care asigura verificarea exactitatii inregistrarii operatiilor economice in conturi,
legatura dintre conturile sintetice si bilant, legatura dintre conturile sintetice si conturile analitice,
precum si centralizarea datelor contabilitatii curente. Balanta de verificare se prezinta sub forma
unei situatii tabelare, in care se inscriu datele valorice preluate din conturi.
In cadrul balantei de verificare se obtin anumite egalitati structurale si globale proprii dublei
inregistrari si corespondentei conturilor.
Aceste egalitati exprima un echilibru permanent intre aceste date, de unde provine si
denumirea de "balanta". Balanta de verificare contine toate conturile folosite de o unitate
patrimoniala, fiecare cont fiind inscris cu soldul initial, rulajele perioadei curente, totalul sumelor si
soldul final de la sfirsitul lunii pentru care se incheie balanta respectiva. Legea contabilitatii prevede
ca "pentru verificarea inregistrarii corecte in contabilitate a operatiunilor se intocmeste, lunar,
balanta de verificare".
Balanța de verificare îndeplinește următoarele funcții:
a) Functia de verificare a exactitatii inregistrarii operatiilor economice in conturi
Aceasta functie consta in controlul si identificarea erorilor de inregistrare in conturi, prin
intermediul diferitelor egalitati valorice care trebuie sa existe in cadrul balantei de verificare,
precum si prin intermediul unor corelatii valorice stabilite cu ajutorul ei. Inregistrarea gresita a unor
operatii economice ca urmare a nerespectarii principiului dublei inregistrari, trecerea eronata a
sumelor din Registrul Jurnal in Registrul Cartea Mare si de aici in balanta, efectuarea unor calcule
1
gresite in formulele contabile complexe, stabilirea eronata a rulajelor si a soldurilor conturilor,

determina inegalitati intre totalurile balantei, care se semnalizeaza cu ajutorul ei, fapt ce ii confera
caracterul unui instrument de verificare, de control. Lipsa unei egalitati valorice sau a unor corelatii
constituie dovada existentei unor erori, care trebuie sa fie identificate si corectate. Desi in conditiiile
utilizarii calculatoarelor electronice in munca de contabilitate creste exactitatea calculelor, functia
de control a balantei de verificare se mentine, iar corelatiile pe care se bazeaza, servesc la
prevederea unor chei de control in programele de lucru ale echipamentelor moderne de prelucrare a
datelor.
b) Functia de legatura dintre conturile sintetice si bilant
Balanta de verificare concentreaza informatiile din toate conturile folosite in contabilitatea
curenta a unitatii. Aceasta legatura se concretizeaza in faptul ca datele din bilantul anual reprezinta
soldurile finale ale conturilor, preluate din balanta de verificare prelucrate si grupate conform
necesitatilor de intocmire a bilantului. Soldurile initiale ale conturilor la inceputul anului sunt
preluate din bilantul anual, potrivit principiului intangibilitatii bilantului de deschidere a unui
exercitiu care trebuie sa corespunda cu bilantul de inchidere a exercitiului precedent.
c) Functia de legatura dintre conturile sintetice si cele analitice
Aceasta functie consta in intocmirea unor balante de verificare ale conturilor analitice pentru
fiecare cont sintetic care se desfasoara pe conturi analitice. Cu ajutorul acestor balante se
controleaza concordanta care trebuie sa existe intre datele inregistrate in contul sintetic si conturile
sale analitice.
d) Functia de centralizare a existentelor, miscarilor si transformarilor elementelor
patrimoniale
Gruparea si centralizarea datelor inregistrate in conturi cu ajutorul balantei de verificare
ofera conducerii unitatilor posibilitatea de a cunoaste totalul modificarilor intervenite in volumul si
structura patrimoniului economic, rezultatele financiare obtinute in urma activitatilor desfasurate
etc..
Cuprinzind, sub forma centralizata, toate datele privitoare la existentele si miscarile
elementelor patrimoniale inregistrate in conturile sintetice si analitice, pe o anumita perioada de
timp, balanta de verificare asigura compararea datelor de la inceputul unei perioade de gestiune cu
cele de la sfirsitul ei si cu alte perioade de gestiune expirate. Astfel, se pot stabili schimbarile
produse in marimea si structura patrimoniului economic, eficienta plasarii resurselor etc..
e) Functia de analiza a activitatii economice
Balanta de verificare are un rol deosebit de important in analiza situatiei economico -
financiare pe perioade scurte de timp, si in intervalul dintre doua bilanturi, fiind astfel, singurul
instrument care furnizeaza informatiile necesare conducerii operative a unitatilor patrimoniale.
Aceasta analiza are anumite limite comparativ cu analiza care se poate realiza pe baza bilantului
contabil, cu ajutorul balantelor de verificare obtinandu-se un grad mai redus de sintetizare a datelor
contabile.
Clasificarea si modul de intocmire a balantei de verificare
În teoria si practica contabilitatii se folosesc mai multe criterii de clasificare a balantelor de

verificare, dintre care principalele sunt:
- dupa felul conturilor pe care le contin;
- dupa numarul egalitatilor pe care le cuprind;
- dupa continutul si forma grafica de prezentare.
a) Dupa felul conturilor pe care le contin, balantele de verificare se grupeaza în:
- balante ale conturilor sintetice;
- balante ale conturilor analitice.
Balantele de verificare ale conturilor sintetice sau generale se întocmesc numai valoric pe
baza datelor preluate din conturile sintetice si cuprind toate conturile sintetice folosite în
contabilitatea curenta a unei unitati într-o anumita perioada de gestiune.
2
Balantele de verificare ale conturilor analitice se întocmesc, cu date cantitative si valorice,

(pentru conturile care înregistreaza elemente de natura stocurilor) sau numai valorice (pentru
anumite conturi, ca de exemplu 411 Clienti, 401 Furnizori, etc.), pe baza datelor preluate din
conturile analitice, separat pentru fiecare cont sintetic care a fost desfasurat pe conturi analitice. Sub
aspectul momentului asemenea balante de verificare se întocmesc înainte de balanta de verificare a
conturilor sintetice sau generala, motiv pentru care se mai numesc si balante de verificare auxiliare
sau secundare.
Spre deosebire de balanta de verificare a conturilor sintetice, care este una singura la nivelul
unitatii patrimoniale, numarul balantelor de verificare ale conturilor analitice, depinde de numarul
conturilor sintetice care au fost desfasurate pe conturi analitice. Exemplu de conturi sintetice care se
dezvolta în conturi analitice si pentru care se întocmesc balante de verificare analitice: 301 "Materii
prime", 302 "Materiale consumabile", 401"Furnizori", 411"Clienti", etc.
b) Dupa numarul egalitatilor pe care le cuprind sau al continutului lor, balantele de
verificare se împart în:
- balante de verificare cu o egalitate (fie balanta sumelor, fie balanta soldurilor);
- cu doua egalitati;
- trei egalitati;
- cu patru egalitati.
Din motive de simplificare, pentru conturile analitice se întocmeste, în cele mai multe
cazuri, balanta soldurilor.
Balanta de verificare a sumelor cuprinde doua coloane, una pentru total sume debitoare si
alta pentru total sume creditoare ale conturilor din registrul cartea mare, la data întocmirii ei, între
care trebuie sa existe egalitatea:
Totalul sumelor debitoare (TSD) = Totalul sumelor creditoare (TSC)
Totalul sumelor debitoare se compune din soldurile initiale debitoare de la începutul anului
plus rulajele debitoare ale conturilor de la începutul anului si pâna la data întocmirii balantei de
verificare.
Totalul sumelor creditoare se compune din soldurile initiale creditoare de la începutul anului
plus rulajele creditoare ale conturilor de la începutul anului si pâna la data întocmirii balantei de
verificare.
Înscrierea elementelor respective (totalul sumelor debitoare si totalul sumelor creditoare) se
efectueaza separat, pentru fiecare cont în parte.
Balanta de verificare a soldurilor este asemanatoare cu balanta de verificare a sumelor, cu
deosebirea ca în locul celor doua coloane perechi de sume, cuprinde doua coloane perechi de
solduri, una pentru soldurile finale debitoare si cealalta pentru soldurile finale creditoare, prin a
caror totalizare trebuie sa rezulte egalitatea:
Total solduri finale debitoare = Total solduri finale creditoare
Modelul unei astfel de balante de verificare este urmatorul:
Balanta de verificare cu o egalitate (balanta soldurilor)
Nr.crt. Simbol Denumirea conturilor Solduri finale

cont
Debitoare Creditoare
1. 101 "Capital social" - 2.490.000
2. 21X "Imobilizari corporale" 1.500.000 -
3. 301 "Materii prime" 600.000
4. 302 "Materiale consumabile" 60.000
5. 401 "Furnizori" - 270.000
6. 411 "Clienti" 400.000
3
7. 461 "Debitori diversi" 30.000

8. 5121 "Conturi la banci în lei" 220.000
9. 5311 "Casa în lei" 20.000
10. 5191 "Credite bancare pe termen scurt" 70.000
TOTAL 2.830.000 2.830.000
Ca si în cazul balantei anterioare si aceasta balanta de verificare, prin egalitatea respectiva

satisface cerintele functiei de control al exactitatii datelor înregistrate în conturi. Totodata,
prezentând situatia economico-financiara a unitatii economice la un moment dat, prin soldurile
finale, debitoare si creditoare ale conturilor, balanta la care ne referim sta la baza întocmirii
bilantului si permite conducerii unitatii sa cunoasca rezultatele activitatii sale la perioade scurte de
timp, respectiv în intervalul dintre doua bilanturi (care se întocmeste anual).
Balanta de verificare cu doua egalitati, denumita si balanta sumelor si soldurilor, se prezinta
într-o singura varianta si rezulta din combinarea balantei sumelor cu balanta soldurilor. Ea cuprinde
patru coloane: doua pentru total sume, debitoare si creditoare si doua pentru solduri finale, debitoare
si creditoare, ceea ce permite stabilirea a doua egalitati între totalurile coloanelor perechi, de sume
si, respectiv, de solduri.
Egalitatile la care ne referim sunt urmatoarele:
Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare
Ca urmare, din aceste ecuatii valorice se desprinde ideea ca balanta de verificare cu doua
egalitati permite verificarea corelatiilor si realizarea functiilor celor doua tipuri de balante de
verificare (balanta sumelor si balanta soldurilor), din a caror combinare rezulta.
Balanta de verificare cu doua egalitati nu prezinta informatii distincte cu privire la rulajul
conturilor, întrucât acesta apare într-o singura suma împreuna cu soldurile initiale, aspect care
diminueaza proprietatile informative ale balantei pentru satisfacerea cerintelor activitatii de analiza
în procesul de conducere a unitatii patrimoniale.
Balanta de verificare cu trei egalitati a fost conceputa, tocmai, pentru sporirea proprietatilor
informative ale balantelor de verificare cu una si cu doua egalitati si pentru satisfacerea cerintelor
muncii de analiza si conducere la un nivel superior. Aceasta balanta de verificare cuprinde sase
coloane (trei coloane perechi), din care doua coloane pentru soldurile initiale debitoare si creditoare,
doua pentru rulajele lunii curente, debitoare si creditoare, doua pentru soldurile finale debitoare si
creditoare, ceea ce permite stabilirea a trei egalitati între totalurile coloanelor perechi astfel:
Totalul soldurilor initiale debitoare = Totalul soldurilor initiale creditoare
Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare
Cu ajutorul balantei de verificare cu trei egalitati se realizeaza, atât functiile balantelor
precedente, cât si functia de analiza a activitatii economice. Cu toate acestea, si asemenea balanta de
verificare limiteaza informarea asupra urmaririi în timp, întrucât nu se pot compara informatiile din
conturi din luna curenta cu informatiile din lunile precedente.
Balanta de verificare cu patru egalitati se prezinta într-o singura varianta sub forma unui
tabel cu opt coloane, din care: doua coloane pentru totalul sumelor debitoare si creditoare din luna
precedenta, doua pentru rulajele debitoare si creditoare ale lunii curente, doua pentru totalul
sumelor debitoare si creditoare (inclusiv rulajele lunii curente) si doua pentru soldurile finale
debitoare si creditoare. Aceste coloane permit stabilirea a patru egalitati între totalurile coloanelor
perechi astfel:

4
din perioada precedenta din perioada precedenta
Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare

ale perioadei curente ale perioadei curente
Balanta de verificare cu patru egalitati reprezinta modelul cel mai complet si cel mai folosit
în activitatea practica, întrucât satisface functiile celorlalte balante sub forma tabelara si, în plus,
ofera informatii pentru efectuarea analizei în dinamica a situatiei economico - financiare a unitatii.
Totodata, da posibilitatea stabilirii urmatoarelor corelatii: egalitatea dintre sumele totale din balanta
de verificare întocmita la sfârsitul perioadei precedente si sumele totale la sfârsitul perioadei
precedente din balanta de verificare a perioadei curente; egalitatea dintre sumele totale din balanta
perioadei curente si sumele totale la sfârsitul perioadei precedente din balanta de verificare a
perioadei viitoare.
În conditiile utilizarii calculatorului electronic în prelucrarea datelor se realizeaza balanta de
verificare, cu cinci egalitati, adica cu zece coloane. Primele doua coloane reflecta permanent
soldurile initiale (debitoare si creditoare) de la începutul anului, urmatoarele doua coloane cuprind
cumulat rulajele lunilor precedente (debitoare si creditoare), urmate de perechile de coloane pentru
rulaje luna curenta, total sume la sfârsitul lunii curente si solduri finale (debitoare si creditoare).
c) Dupa continutul si forma grafica de prezentare, unele dintre aceste balante de verificare
pot fi întocmite într-o singura varianta, iar altele în doua variante.
Legea contabilitatii nr. 82/1991, republicata, prevede utilizarea balantei de verificare cu
patru egalitati, fiind, de altfel, cea mai completa si avantajoasa pentru activitatea practica de
contabilitate.
Balantele de verificare analitice sau auxiliare se clasifica si ele, dupa felul soldului pe care îl
prezinta conturile pentru care se întocmesc la sfârsitul perioadei, în:
- balante de verificare analitice pentru conturi monofunctionale, care se pot grupa, la rândul
lor, în: balante de verificare analitice pentru conturi cu un singur etalon de evidenta (valoric) si
balante de verificare analitice pentru conturi cu doua etaloane de evidenta (cantitativ si valoric).
- balante de verificare pentru conturi bifunctionale.
Balantele de verificare, sintetice si analitice, se întocmesc, în mod obligatoriu, la sfârsitul
lunii si ori de câte ori necesitatile impun acest lucru, în scopul verificarii exactitatii operatiilor
economice în conturi. Pe baza datelor din balantele de verificare se întocmeste bilantul contabil.
INTOCMIREA BALANTEI DE VERIFICARE

Întocmirea balantei de verificare a conturilor sintetice necesita efectuarea urmatoarelor
lucrari succesive:
1. Înregistrarea tuturor operatiilor patrimoniale care au avut loc, în cursul lunii, pe baza de
documente justificative, în evidenta cronologica realizata cu ajutorul registrului - jurnal;
2. Trecerea operatiilor din evidenta cronologica în evidenta analitica (organizata cu ajutorul
fiselor de cont pentru operatii diverse sau diferitelor situatii) si în evidenta sistematica sintetica,
organizata cu ajutorul fiselor cartea mare (cartea mare sah, fiselor de conturi pentru operatii diverse,
jurnalelor de credit sau situatiilor pentru debit);
3. Totalizarea rulajelor debitoare si creditoare, a totalului sumelor debitoare si creditoare si,
respectiv, a soldului final al fiecarui cont, debitor sau creditor, în functie de continutul economic al
acestuia;
4. Transcrierea datelor din cartea mare în formularul balantei de verificare.
5
Din experienta practica, rezulta ca pentru evitarea eventualelor erori de calcul si înregistrare,
este recomandat sa se transcrie în balanta de verificare numai datele cu caracter primar, iar celelalte
sa se calculeze în cadrul acesteia. De exemplu, în cazul balantei de verificare cu trei egalitati:
soldurile initiale se pot prelua din balanta de verificare precedenta; rulajele (debitoare, respectiv
creditoare) se transcriu din conturi, iar soldurile finale se calculeaza direct în cadrul balantei de
verificare.
5. Totalizarea balantei de verificare si controlul corelatilor valorice. În acest scop, se
totalizeaza fiecare coloana a balantei si se verifica egalitatile proprii acesteia.
Cu ajutorul balantei de verificare a conturilor sintetice se verifica: corelatiile dintre
egalitatile generate de dubla înregistrare a operatiunilor patrimoniale în contabilitate; concordanta
dintre totalul înregistrarilor din registrul jurnal si totalul rulajelor debitoare, respectiv creditoare, din
balanta; totalul soldurilor finale debitoare, respectiv creditoare, din "cartea mare" si totalul
soldurilor finale debitoare, respectiv creditoare din balanta.
În situatia în care nu se verifica egalitatile din balanta sau nu exista concordantele
mentionate anterior se procedeaza la identificarea si corectarea erorilor.
2.2. Inventarierea generală a patrimoniului şi înregistrarea diferenţelor
◈ Conceptul de inventariere
Inventarierea stă la baza întocmirii unui bilanţ real contribuind la asigurarea imaginii fidele
şi la aplicarea prudenţei în contabilitate.
Inventarierea generală a patrimoniului reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se
constată existenţa şi starea tuturor elementelor de activ şi pasiv, cantitativ-valoric sau numai
valoric, aflate în patrimoniul unităţilor la o anumită dată. Este lucrarea pregătitoare întocmirii
„conturilor anuale” prin care se stabileşte situaţia reală a patrimoniului fiecărei unităţi
economice/firme/companii şi cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile sau
valorile deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane fizice şi juridice, în vederea întocmirii
bilanţului. Cum bilanţul „trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a
situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute”, acest lucru nu se poate realiza fără a se efectua
inventarierea generală a patrimoniului.
Unităţile economice „au obligaţia să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ
şi de pasiv deţinute, la începutul activităţii, cel puţin odată pe an pe parcursul funcţionării, în cazul
fuziunii sau încetării activităţii, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege” cum ar fi:
a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau a altor organisme
similare împuternicite legal;
b) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite
cert decât prin inventariere;
c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;
d) cu prilejul reorganizării gestiunilor;
e) ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră35.
◈ Funcțiile inventarierii
Inventarierea, în calitatea sa de procedeu al metodei contabilităţii, are mai multe funcţii,
dintre care cele mai importante sunt:
a) Funcţia de control a concordanţei dintre informaţiile furnizate de contabilitate şi
realitate;
b) Funcția de actualizare a valorii de înregistrare a elementelor patrimoniale;
c) Funcţia de stabilire a situaţiei nete şi a rezultatului exerciţiului;
d) Funcţia de calcul şi de evidenţă a stocurilor.
6
a) Funcţia de control a concordanţei dintre informaţiile furnizate de contabilitate şi

realitate.
În cadrul acestei funcții, cu ajutorul inventarierii se verifică integritatea patrimoniului, prin
compararea datelor faptice, stabilite la inventariere, cu informațiile din contabilitate.
Deși există reglementări precise privind recepţia, depozitarea, gestionarea şi eliberarea din
gestiune a bunurilor economice, oricât de bine este organizată această activitate şi oricât de bine
este organizată şi ţinută contabilitatea elementelor patrimoniale, în anumite situaţii pot apare
diferenţe între soldurile scriptice şi realitate (stabilită prin soldurile faptice). Datele furnizate de
contabilitate, de regulă au un caracter relativ deoarece:
 bunurile economice suferă pe timpul transportului, manipulării şi depozitării anumite
modificări cantitative şi valorice. Aceste modificări se datorează unor factori obiectivi şi
subiectivi pe care contabilitatea nu le poate înregistra în momentul producerii lor. Astfel, se
înregistrează scăderi cantitative (perisabilităţi) datorită proprietăţilor fizico-chimice ale
elementelor materiale care usucă, se sparg, se oxidează, se evaporă etc. Unele bunuri îşi
pierd parametrii calitativi datorită expirării termenului de garanţie, depozitării
necorespunzătoare etc. Alte bunuri cresc în greutate;
 în anumite gestiuni pot avea loc sustrageri, furturi, risipă, proastă gospodărire;
 unele date din documentele primare se pot omite cu ocazia înregistrării lor în contabilitate
sau se pot înregistra de mai multe ori sau se înregistrează eronat, la altă gestiune sau alt
sortiment, etc.;
 personalul care gestionează bunurile dă dovadă de neglijenţă, confundă sortimentele;
 unele comenzi în curs de execuţie se anulează datorită renunţării făcute de beneficiari;
 uneori pot apărea cazuri de forţă majoră (calamităţi naturale, incendii etc.).
Prin compararea situaţiei faptice, stabilită prin inventariere, cu situaţia scriptică din
contabilitate se stabilesc plusurile şi minusurile de inventar şi se iau măsuri în vederea punerii de
acord a situaţiei scriptice cu realitatea.
▣ Exemplu:
La o societate, pentru materia primă A, stocul din fișa de cont este de 200 kg, iar stocul real
stabilit prin inventariere este de 205 kg. Prețul de înregistrare în contabilitate este de 30 lei/kg.
Se stabilesc astfel, diferențe cantitative la inventariere:
(stoc faptic-stoc scriptic) x preț de înregistrare = plusuri sau minusuri de inventar
(205-200)x30lei/kg=150 lei, plus de inventar
Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutilizabile, greu vandabile, comenzi

sistate, creanţe neîncasate etc., şi se iau măsuri pentru preîntâmpinarea apariţiei sau limitarea
pagubelor. Analizând cauzele care au dus la neîncasarea sau neplata la termen a creanţelor şi
obligaţiilor se iau măsuri pentru întărirea disciplinei decontărilor.
Pe baza inventarierii se estimează riscurile la care este expusă întreprinderea, se stabileşte
probabilitatea de încasare a creanţelor, se stabileşte valoarea de piaţă a elementelor de activ pe baza
căruia se aplică principiul prudenţei.
b) Funcția de actualizare a valorii de înregistrare a elementelor patrimoniale

Pentru ca situațiile financiare anuale să reflecte cât mai fidel realitatea, este necesară
actualizarea valorilor contabile ale activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, stabilindu-se valorile
actuale sau de inventar ale acestora.
Prin compararea valorilor de înregistrare (contabile) cu cele actuale (de inventar) pot rezulta
plusuri sau minusuri valorice, conform relației:
Valoarea actuală - Valoarea de înregistrare=Plusuri sau minsuri de valoare
Plusurile valorice nu se înregistrază în contabilitate, conform principiului prudenței;
7
Minusurile valorice se înregistrază în contabilitate sub forma ajustărilor pentru

depreciere sau a amortizărilor suplimentare.
▣ Exemplu:
Pentru materia primă B, stocul scripticcorespunde cu cel faptic și este de 200 kg. Prețul de
înregistrare este de 30 lei/kg, iar prețul actual, din momentul inventarierii, este de 26 lei/kg. În acest
caz, nu există plusuri sau minusuri cantitative, dar există o depreciere a prețului, care se va
înregistra în contabilitate sub forma unei ajustări pentru depreciarea materiilor prime.
(𝑆𝑡𝑜𝑐𝑓𝑎𝑝𝑡𝑖𝑐 × 𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑎𝑐𝑡𝑢𝑎𝑙ă ) − (𝑠𝑡𝑜𝑐𝑓𝑎𝑝𝑡𝑖𝑐 × 𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑐𝑜𝑛𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙ă ) = 𝑑𝑖𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛ț𝑒𝑣𝑎𝑙𝑜𝑟𝑖𝑐𝑒
(200 × 26) − (200 × 30) = −800 lei
c) Funcţia de stabilire a Situaţiei nete şi a rezultatului exerciţiului

Pe baza inventarierii se stabilește situația reală, atât a activelor, datoriilor și capitalurilor
proprii. Astfel, se determină situaţia netă a patrimoniului care se determină cu ajutorul relaţiei:
SITUAŢIA NETĂ A PATRIMONIULUI = ACTIVE

(inventariate) – DATORII (inventariate)
Dacă în cursul exercițiului financiar nu există creșteri sau diminuări de capital social (se face
abstracţie de modificarea aportului proprietarului la capitalul social), rezultatul net al exerciţiului se
poate determina ca o variaţie a situaţiei nete, astfel:
REZULTATUL NET =
SUTIAŢIA NETĂ la finele exerciţiului – SITUAŢIA NETĂ la începutul exerciţiului
Prin inventariere se confirmă realitatea activelor patrimoniale şi a datoriilor în vederea

determinării corecte a situaţiei nete, a obligaţiilor fiscale şi a rezultatului net.
d) Funcţia de calcul şi evidenţă a stocurilor, consumurilor şi vânzărilor

Unităţile economice mici şi mijlocii pot utiliza pentru contabilitatea stocurilor metoda
inventarului intermitent.
Această metodă se aplică atunci când stocurile cumpărate se include direct în cheltuieli,
urmând ca la sfârșitul perioadei, pe baza inventarierii, să se stabilească soldurile finale, care se vor
înregistra în conturile de stocuri. La începutul perioadei următoare, aceste solduri se vor încorpora
din nou în cheltuieli.
Aplicând această metodă, la sfârşitul fiecărei luni, se determină ieşirile din cursul lunii cu
relaţia:
IEŞIRI DIN DEPOZITE = STOCURI INIŢIALE + INTRĂRI ÎN CURSUL LUNII –
STOCURILE FINALE (de la inventar)
În condiţiile utilizării metodei inventarului intermitent, inventarierea lunară a stocurilor este

obligatorie şi stă la baza determinării cheltuielilor materiale şi a veniturilor din producţia stocată.
◈ Etapele inventarierii
Inventarierea este o lucrare complexă care se derulează în următoarele etape:
8
1. pregătirea inventarierii;
2. inventarierea propriu zisă;
3. stabilirea rezultatelor inventarierii şi înregistrarea diferenţelor constatate.
1. Pregătirea inventarierii este etapa premergătoare activităţii de inventar propriu-zis. În

această etapă se iau trei categorii de măsuri şi anume:
- de asigurare a condiţiilor logistice privind crearea condiţiilor corespunzătoare de lucru,
- organizatorice:
 determinarea obiectului inventarierii și a sferei de cuprindere, întocmirea de
proceduri scrise de inventariere,
 constituirea comisiilor de inventariere,
 închiderea și sigilarea căilor de acces în gestiuni,
 declarația scrisă a gestionarului din care să rezulte: dacă gestionează bunuri şi în alte
locuri de depozitare, are în gestiuen bunuri nerecepționate, are cunoștință de
existența unor plusuri sau minusuri de inventar, etc
- contabile:
 asigurarea înregistrării tuturor tranzacţiilor în contabilitatea sintetică şi analitică şi în
evidenţa operativă;
 verificarea exactităţii înregistrărilor prin confruntarea informaţiilor din contabilitate
cu cele din evidenţa operativă prin întocmirea balanţelor de verificare analitice şi cu
balanţa de verificare sintetică întocmită înainte de inventariere;
 se ridică de la gestiuni toate evidenţele operative şi se vizează după ultima
operaţiune (benzi de la casele de marcat, fişe de magazie, rapoarte de gestiune etc.).
2. Inventarierea propriu-zisă
În această etapă are loc constatarea faptică și descrierea elementelor de activ şi pasiv supuse
inventarierii în listele de inventariere. Procedeele utilizate diferă în funcție de natura elementelor
patrimoniale inventariate, astfel:
Imobilizările necorporale se inventariază prin constatarea existenţei şi apartenenţei acestora
la firmele/unităţile deţinătoare, iar în cazul brevetelor, licenţelor, al know-how şi al mărcilor de
fabrică este necesară dovedirea existenţei acestora pe baza titlurilor de proprietate.
Imobilizările corporale: terenurile, construcțiile se inventariază pe baza documentelor care
atestă proprietatea acestora şi a dosarului tehnic al acestora;
Imobilizările în curs (de execuţie) se identifică, pentru fiecare obiect în parte, denumirea
obiectului, descrierea amănunţită a stadiului în care se află acesta, pe baza valorii din documentaţia
existentă (devize), precum şi în funcţie de volumul lucrărilor realizate la data inventarierii.
Materialele şi utilajele primite de la beneficiari pentru montaj şi neîncorporate în lucrări se
inventariază separat.
Stocurile se stabilesc faptic prin numărare, cântărire, măsurare sau cubare, după caz.
Bunurile aflate în ambalaje originale intacte nu se desfac decât prin sondaj, acest lucru urmând a fi
menţionat şi în listele de inventariere respective.
Creanţele şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse verificării şi confirmării pe baza extraselor
soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor de creanţe şi datorii care deţin ponderea valorică în
totalul soldurilor acestor conturi, conform "Extrasului de cont".
Disponibilităţile aflate în conturi la bănci sau la unităţile Trezoreriei Statului se inventariază
prin confruntarea soldurilor din extrasele de cont emise de acestea cu cele din contabilitatea unităţii.
Disponibilităţile în numerar (lei şi în valută) din casieria unităţii se inventariază în ultima zi
lucrătoare a exerciţiului financiar, după înregistrarea tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi privind
exerciţiul respectiv, confruntându-se soldurile din registrul de casă cu monetarul şi cu cele din
contabilitate.
9
Pentru orice alte elemente de activ şi de pasiv se verifică realitatea soldurilor conturilor
respective, iar pentru cele aflate la terţi se fac cereri de confirmare, care se ataşează la listele
respective după primirea confirmării.
Lista de inventariere se întocmeşte la locurile de depozitare, de comisia de inventariere, pe

gestiuni, conturi de valori materiale, eventual grupe sau subgrupe, separat pentru bunurile unităţii şi
separat pentru cele aparţinând altor unităţi, aflate asupra personalului unităţii la data inventarierii,
primite pentru prelucrare etc., şi se semnează de către membrii comisiei de inventariere şi de către
gestionar. Este recomandabil ca aceste liste să se întocmească în două exemplare, un exemplar de
către gestionari şi un exemplar de către membrii comisiei de inventariere. Dacă inventarierea se
desfăşoară cu ocazia predării-primirii gestiunilor, listele de inventariere se întocmesc în 3
exemplare, pentru gestionarul predător, gestionarul primitor şi un membru al comisiei de
inventariere.
Pe ultima filă a listei de inventariere, gestionarul trebuie să menţioneze dacă toate bunurile
şi valorile băneşti din gestiune au fost inventariate şi consemnate în listele de inventariere în
prezenţa sa. De asemenea, acesta trebuie să precizeze dacă are obiecţii cu privire la modul de
efectuare a inventarierii. În acest caz, comisia de inventariere este obligată să analizeze obiecţiile,
iar concluziile la care a ajuns se vor menţiona la sfârşitul listelor de inventariere. Listele de
inventariere se semnează pe fiecare filă de către membrii comisiei de inventariere şi de către
gestionar. În cazul gestiunilor colective (cu mai mulţi gestionari), listele de inventariere se
semnează de către toţi gestionarii, iar în cazul predării-primirii gestiunii, acestea se semnează atât
de către gestionarul predător, cât şi de către cel primitor.
Listele de inventariere se completează cu cerneală sau pix, fără spaţii libere şi fără ştersături
în formularul tipizat, care este utilizat ca document pentru stabilirea lipsurilor şi a plusurilor de
bunuri şi valori, constatate cu ocazia inventarierii, precum şi pentru constatarea deprecierilor.
Rezultatele inventarierii se înscriu de comisia de inventariere într-un proces verbal.
Procesul verbal privind rezultatele inventarierii trebuie să conţină, în principal, următoarele
elemente:
- data întocmirii;
- numele şi prenumele membrilor comisiei de inventariere;
- numărul şi data deciziei de numire a comisiei de inventariere; gestiunea inventariată; data
începerii şi terminării operaţiunii de inventariere;
- rezultatele inventarierii;
- concluziile şi propunerile comisiei cu privire la cauzele plusurilor şi ale lipsurilor
constatate şi la persoanele vinovate, precum şi propuneri de măsuri în legătură cu acestea;
- volumul stocurilor depreciate, fără mişcare, cu mişcare lentă, greu vandabile, fără
desfacere asigurată şi propuneri de măsuri în vederea reintegrării lor în circuitul economic;
propuneri de scoatere din uz a obiectelor de inventar şi declasare sau casare a unor stocuri;
constatări privind păstrarea, depozitarea, conservarea, asigurarea integrităţii bunurilor din gestiune;
- alte aspecte legate de activitatea gestiunii inventariate.
Anual, rezultatele inventarierii generale a patrimoniului, după reflectarea în contabilitate şi
în balanţa de verificare, se centralizează în „Registrul inventar” (cod 14-1-2), un document contabil
obligatoriu, de înregistrare anuală şi de grupare a rezultatelor inventarierii patrimoniului. În el se
înregistrează toate elementele de activ şi pasiv grupate după natura lor, conform posturilor din
bilanţul contabil. Elementele patrimoniale înscrise în registrul-inventar au la bază listele de
inventariere centralizatoare şi procesele verbale de inventariere care justifică, conţinutul fiecărui
post din bilanţ.
10
3. Stabilirea rezultatelor inventarierii şi înregistrarea diferenţelor constatate

Stabilirea rezultatelor inventarierii se realizează prin compararea cantităţilor şi valorilor
consemnate în listele de inventar cu cantităţile şi valorile înregistrate în contabilitate. În acest sens,
mai întâi se verifică exactitatea datelor din contabilitate, cu ajutorul balanţelor de verificare sintetice
şi analitice, apoi se verifică exactitatea datelor din inventar, prin confruntarea exemplarului din
aceste liste, scris de un membru al comisiei de inventariere cu exemplarul aceloraşi liste scrise de
gestionar, corectându-se pe loc eventualele diferenţe constatate, sub semnăturile participanţilor la
inventariere. Soldurile scriptice se certifică de către persoana care ţine evidenţa analitică a gestiunii
respective şi de către şeful compartimentului financiar-contabil. Se verifică, de asemenea
corectitudinea evaluărilor, a calculelor din contabilitate şi din listele de inventar.
Din comparaţia mai sus menţionată, pot să rezulte plusuri sau minusuri de inventar care pot
fi de două tipuri:
 Diferențe cantitative concretizate în plusuri sau minusuri de inventar, care se stabilesc astfel:
(𝒔𝒕𝒐𝒄𝒇𝒂𝒑𝒕𝒊𝒄 − 𝒔𝒕𝒐𝒄 𝒔𝒄𝒓𝒊𝒑𝒕𝒊𝒄 ) × 𝒑𝒓𝒆ț𝒖𝒍𝒅𝒆 î𝒏𝒓𝒆𝒈𝒊𝒔𝒕𝒓𝒂𝒓𝒆î𝒏 𝒄𝒐𝒏𝒕𝒂𝒃
= 𝑷𝒍𝒖𝒔 𝒔𝒂𝒖 𝒎𝒊𝒏𝒖𝒔𝒅𝒆 𝒊𝒏𝒗𝒆𝒏𝒕𝒂𝒓
Dacă stocul faptic este mai mare decât stocul scriptic, rezultă un plus de inventar, în caz
contrar, rezultă un minus de inventar.
 Diferențe valorice care rezultă în urma actualizării valorii contabile a elementelor patrimoniale
la valoarea de inventar. Valoarea de inventar se stabilește în funcție de utilitatea, starea sau
prețul pieței pentru activele imobilizate și stocuri și la valoarea lor probabilă de încasare,
respectiv de plată, pentru creanțe și datorii.
Diferențele valorice se stabilesc astfel:
(𝒔𝒕𝒐𝒄𝒇𝒂𝒑𝒕𝒊𝒄 × 𝒗𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂𝒂𝒄𝒕𝒖𝒂𝒍ă ) − (𝒔𝒕𝒐𝒄𝒇𝒂𝒑𝒕𝒊𝒄 × 𝒗𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂𝒄𝒐𝒏𝒕𝒂𝒃𝒊𝒍ă )
= 𝑷𝒍𝒖𝒔𝒖𝒓𝒊 𝒔𝒂𝒖 𝒎𝒊𝒏𝒖𝒔𝒖𝒓𝒊
În cazul în care se constată că valoarea de inventar este mai mare decât valoarea contabilă, în
listele de inventariere se va înscrie valoarea contabilă.
În cazul în care valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă, în listele de
inventariere se va înscrie valoarea de inventar.
Minusurile valorice (deprecierile) se înregistrează, în funcție de natura lor, astfel:
o deprecierile reversibile se înregistrază sub forma ajustărilor pentru deprecieri;
o deprecierile ireversibile aferente imobilizărilor necorporale și corporale se
înregistrează sub forma amortizării suplimentare.
În contabilitate, rezultatele inventarierii se înregistrează astfel:

 plusurile cantitative se înregistrază ca intrări în patrimoniu a elementelor respective;
 lipsurile cantitative se înregistrază ca ieșiri din patrimoniu a elementelor respective;
 deprecierile reversibile se înregistrază sub forma ajustărilor pentru deprecieri sau
pierdere de valoare;
 deprecierile ireversibile ale imobilizărilor amortizabile se înregistrază sub forma
unor amortizări suplimentare.
Plusurile în gestiune se vor înregistra la valoarea justă, iar lipsurile se vor imputa la valoarea
de înlocuire a bunurilor respective, care reprezintă costul de achiziție al unui bun cu caracteristici și
grad de uzură similare, la data consemnării pagubei.
Pe baza Registrului-Inventar și a balanței de verificare întocmite la 31 decembrie se
întocmește bilanțul, ale cărui posturi trebuie să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate
puse de acord cu situația reală a elementelor de activ și de pasiv, stabilită la inventariere.
11
2.3. Determinarea rezultatului exerciţiului şi repartizarea acestuia
În ţara noastră se aplică metoda economică de determinare a rezultatelor financiare, ca

diferenţă dintre venituri şi cheltuieli. Acest rezultat se determină în „Contul de profit şi pierdere”.
a) Închiderea conturilor de venituri și cheltuieli

Rezultatul exerciţiului financiar se determină anual după închiderea tuturor conturilor de
cheltuieli şi venituri.
Operaţiunea de stabilire a mărimii rezultatului final se efectuează după înregistrarea în
contabilitate a tuturor operaţiilor ce privesc perioada la care acesta se referă, inclusiv a diferenţelor
în plus sau în minus constatate la inventariere, a ajustărilor pentru depreciere şi pierdere de valoare,
precum şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli.
b) Calcularea impozitului pe profit

Impozitil pe profit se calculează pornind de la rezultatul contabil brut, care reprezintă
diferența dintre veniturile și cheltuielile înregistrate până la sfârşitul perioadei de gestiune pentru
care se efectuează calculul, operaţiune care se realizează prin intermediul contului bifuncţional 121
"Profit sau pierdere".
Dacă volumul veniturilor îl depășește pe cel al cheltuielilor, se obține profitul contabil brut,
din care se scad cheltuielile cu impozitul pe profit, rezultând profitul contabil net.
VENITURI - CHELTUIELI = PROFIT
Dacă volumul cheltuelilor îl depășește pe cel al veniturilor, se obține pierderea contabilă
brută, din care se scad eventualele cheltuieli cu impozitul pe profit, rezultând o pierdere contabilă
netă.
CHELTUIELI - VENITURI = PIERDERE
Din profitul brut total determinat pentru sfârşitul exerciţiului se repartizează anumite sume,
de regulă relativ mici, pe destinaţii reglementate în mod expres (constituirea si majorarea
rezervelor, acoperirea pierderilor contabile din anii precedenți), după care se efectuează operaţiunea
de impozitare.
Impozitul pe profit are ca bază de calcul rezultatul impozabil sau fiscal, care se obține prin
corectarea rezultatului contabil brut cu cheltuielile nedeductibile1 și cu deducerile fiscale2, conform
relației:
Rezultat fiscal = Rezultat contabil + Cheltuieli nedeductibile - Deduceri fiscale
Rezultat impozabil = Rezultat contabil + Cheltuieli nedeductibile - Deduceri fiscale-

Rezerve legale- Pierderea fiscalăani precedenți
Dacă rezultatul impozabil este pozitiv (profit fiscal sau impozabil) se calculează impozitul
pe profit datorat, astfel:
Impozit pe profit = Rezultat impozabil x Cota de impozit

(16%)
1
Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu se iau în considerare atunci când se calculează impozitul pe
profit (amenzi, penalități, dobânzi, cheltuieli de protocol care nu depășesc 2% din profitul impozabil, sponsorizări,
perisabilități care depășesc limitele legale, cheltuieli cu primele de asigurare voluntară de sănătate peste 250 euro, etc).
2
Deducerile fiscale sunt venituri neimpozabile, precum și alte elemente care diminuaează rezultatul fiscal (dividende
primite de la o altă entitate română, venituri realizate din anularea sau recuperarea datoriilor care au fost considerate
cheltuieli nedeductibile, etc)
12
Dacă rezultatul impozabil este negativ, aceasta reprezintă pierdere fiscală și se va recupera
din profiturile impozabile obținute în exercițiile financiare următoare.
În funcție de volumul cheltuielilor nedeductibile și cel al deducerilor fiscale, o entitate se
poate înregistra cu:
 profit contabil brut și cu profit fiscal;
 pierdere contabilă și cu pierdere fiscală;
 profit contabil brut, dar cu pierdere fiscală, generată de deuceri ficale;
 pierdere contabilă brută, dar cu profit fiscal, generat de cheltuielile nedeductibile.
Profitul fiscal și pierderea fiscală nu se înregistrază în contabilitate, ci numai în ”Declarația

anuală privind impozitul pe profit”.
Pierderea fiscală din anii precedenți se acoperă trimestrial, din profitul fiscal, odată cu
calcularea și înregistrarea impozitului pe profit.
Pierderea contabilă din anii precedenți se acoperă numai la sfârșitul exercițiului financiar,
când are loc repartizarea anuală a profitului cotabil net.
Plata impozitului se face trimestrial, până la data de 25, inclusiv, a primei luni din trimestrul
următor.
c) Determinarea și repartizarea rezultatului exercițiului financiar

După operațiile de închidere a conturilor de venituri și cheltuieli, contul 121 ”Profit și
pierdere” încorporează în credit: totalul veniturilor anuale realizate, iar în debit: totalul cheltuielilor
anuale efectuate, inclusiv cheltuielile cu impozitul pe profit/venit.
Repartizarea profitul contabil net se face pe următoarele destinații, respectându-se în mod
obligatoriu ordinea de mai jos:
1) Constituirea și majorarea rezervelor legale în limita a 5% din profitul impozabil
anual, până ce se ajunge la 20% din capitalul social;
2) Acoperirea pierderilor contabile din ultimii 7 ani;
3) Constituirea surselor proprii de finanțare
4) Până la 10% din profitul contabil net, pentru participarea salariaților la profit (în cazul
societăților cu capital majoritar de stat);
5) Minim 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local (în cazul regiilor autonome) , ori
dividende (în cazul societăților naționale, companiilor naționale sau societăților
comerciale cu capital majoritar de stat).
6) Constituirea și majorarea rezervelor statuare sau contractuale, conform prevederilor
din actul constitutiv al entității;
7) Pentru dividende, conform hotărârii adunării generale a acționarilor/asociaților;
8) Pentru alte destinații, conform hotărârii adunării generale a acționarilor/asociaților
(alte rezerve, capital social).
▣ Exemplu:
Pentru determinarea rezultatului contabil net și repartizarera acestuia, la o societate cu capital
integral de stat, la sfârșitul exercițiului, se constată următoarele:
- Venituri totale: Vt = 10.000 lei, din care venituri neimpozabile: Vneimp= 500 lei
- Cheltuieli totale: Ct = 6.000 lei, din care cheltuieli nedeductibile: Cneded= 1.000 lei
- Rezerve legale existente: Rezlegale = 500 lei
- Capital social: CS = 3.000 lei
- Pierderea contabilă din anii precedenți: Pierederectb=300 lei, din care pierdere fiscală:
Pierderefiscală =200 lei
- Adunarea generală a asociaților hotărăște ca profitul contabil net, rămas după majorarea
rezervelor legale și acoperirea pierderii contabile, să fie repartizat la dividende.
13
Rezolvare:
a) Determinarea profitului contabil net:
 Rezultatul contabil brut: Rcb = Vt – Ct = 10.000 - 6.000=4.000 lei
 Rezultatul fiscal:
𝑅𝑓𝑖𝑠𝑐𝑎𝑙 = 𝑅𝑐𝑏 + 𝐶𝑛𝑒𝑑𝑒𝑑 − 𝑉𝑛𝑒𝑖𝑚𝑝 = 4.000 + 1.000 − 500 = 4.500 𝑙𝑒𝑖
 Rezerve legale care se pot constitui din profitul impozabil anual:
𝑅𝑖𝑚𝑝 × 5% = 4.500 × 5% = 225 𝑙𝑒𝑖
 Plafonul maxim al rezervelor legale este de:
3.000 × 20% = 600 𝑙𝑒𝑖
 Entitatea mai are obligația legală de a repartiza la rezerve legale suma de:
600-500=100 lei
 Rezultatul impozabil este:
𝑅𝑖𝑚𝑝 = (𝑅𝑐𝑏 + 𝐶𝑛𝑒𝑑𝑒𝑑 − 𝑉𝑛𝑒𝑖𝑚𝑝 ) − 𝑅𝑒𝑧𝑙𝑒𝑔𝑎𝑙𝑒 − 𝑃𝑖𝑒𝑟𝑑𝑒𝑟𝑒𝑓𝑖𝑠𝑐𝑎𝑙ă =
= (4.000 + 1.000 − 500) − 100 − 200 =
= 4.500 − 300 = 4.200 𝑙𝑒𝑖
 Impozitul pe profit datorat:
𝐼𝑚𝑝 = 𝑅𝑖𝑚𝑝 × 16% = 4.200 × 16% = 672 𝑙𝑒𝑖
 Profitul contabil net:
𝑅𝑐𝑏 − 𝐼𝑚𝑝 = 4.000 − 672 = 3.328 𝑙𝑒𝑖
b) Repartizarea profitului contabil net:

 Pentru rezerve legale: 100 lei;
 Pentru acoperirea pierderilor contabile din anii precedenți: 300 lei;
 Pentru dividende: 3.328 -100- 300 = 2.928 lei.
14
CAPITOLUL III
STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SITUAŢIILOR FINANCIARE
3.1. Elemente semnificative privind structurile situaţiilor financiare anuale
Potrivit terminologiei contabile actuale, delimitarea generală a elementelor pe care le

gestionează entitatea se face, în funcţie de natura lor, în active, datorii şi capital propriu, precum
şi sub aspectul profitului sau pierderii activităţii acesteia, care la sfârşitul fiecărui exerciţiu
financiar, ce corespunde, de regulă, anului calendaristic, se prezintă, pentru toţi cei interesaţi, în
mod sintetizat şi sistematizat, prin intermediul situaţiilor financiare anuale.
Aceste raportări financiar-contabile de sinteză sunt astfel elaborate încât asigură premisele
necesare pentru obţinerea unei imagini fidele a activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi
profitului sau pierderii entităţii pentru exerciţiul la care se referă. Ele se întocmesc avându-se în
vedere atât Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările ulterioare, cât şi
Reglementările contabile conforme cu directivele europene1, care, aşa cum s-a amintit în capitolele
anterioare, sunt aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2015.
De altfel, situaţiile financiare anuale reprezintă finalizarea activităţilor de natură contabilă
desfăşurate în cursul exerciţiului şi asigură publicarea sau comunicarea către cei interesaţi a
informaţiilor ce se obţin pe baza datelor pe care aceste activităţi le oferă. într-o altă formulare
exprimată înliteratura d specialitate2 „situaţii; financiare reprezintă documenteleontabile de sinteză
prin care sunt comunicate informaţii comune necesare majorităţii utilizatorilor".
Informaţiile pe care situaţiile financiare anuale le pun la dispoziţia celor interesaţi, denumiţi
utilizatori de informaţie contabilă, sunt diferenţiate, sub aspectul conţinutului lor informativ, pe
două categorii semnificative de persoane juridice (A şi B), după cum acestea depăşesc sau nu două
dintre cele trei criterii de mărime stabilite în acest sens, care se referă la cifra de afaceri (8.000.000
euro), total active (4.000.000 euro) şi la numărul mediu de salariaţi existenţi în cursul exerciţiului
financiar (50).
A. Persoanele juridice care depăşesc două dintre aceste trei criterii de mărime, sunt în
mod firesc, entităţi mijlocii şi mari care sunt obligate să pună la dispoziţia celor interesaţi un volum
mare de informaţii financiar-contabile întocmind în acest scop situaţii finaciare anuale în formă
lungă, care furnizează celor interesaţi un volum apreciabil de informaţii utile, care sunt structurate
pe cinci componente semnificative, şi anume:
• bilanţ (cod 10);
• cont profit şi pierdere (cod 20);
• situaţia modificărilor capitalului propriu;
• situaţia fluxurilor de numerar;
• note explicative la situaţiile fianciare anuale.
Cele cinci componente sau formulare amintite constituie situaţiile financiare anuale la 31
decembrie, însă este important de reţinut că, în scopul furnizării unor informaţi suplimentare este
stabilită obligaţia de a fi însoţite de următoarele două formulare3:
• Date informative (cod 30);
• Situaţia activelor imobilizate (cod 40), care se referă, în plus, la amortizarea acestea şi la
ajustările pentru depreciere.
1 Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 1802/2014, în vigoare de la 1 ianuarie 2015, M.Of. nr. 963/2014.
2 Mihai Riste;x)ordonator) - Contabilitate financiară a întreprinderii Editura Univerară, Bucureşti, 2004, pag. 46.
3 Ordinul Miiirului Finanţelor Publice nrl23 din 28.01.2016, anexi nr.4 la prezentiordin, M.Of. nr. 81/04.02.216.
1
Situaţiile financiare anuale sunt sunt supuse obligaţiei de auditare, potrivit legii.
B. La rândul lor, persoanele juridice care se situează sub limitele stabilite pentru
două dintre criteriile menţionate se referă, de regulă, la entităţi mici care au obligaţia legală să
pună la dispoziţia celor interesaţi un volum mai mic de informaţii financiar-contabile, comparativ
cu entităţile din prima categorie, considerent pentru care întocmesc situaţii financiare anuale in
formă prescurtată care conţin doar trei componente şi anume:
• bilanţ prescurtat;
• cont de profit şi pierdre;
• note explicative la sitaţiile financare anuale.
Ultimele două componente de mai sus precum şi cele două formulare amintite anterior (cod
30 şi cod 40) au aceeaşi structură în ambele variante de situaţii financiare anuale. Opţional entităţile
din această categorie pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor
de trezorerie.
C. Persoanele juridice care, la data bilanţului depăşesc limitele a cel puţin două dintre
cele trei criterii stabilite prin reglementările contabile în vigoare (total active 350.000 euro, cifra de
afaceri netă: 70.000 euro, şi număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 10) sunt
denumite microentităţi şi întocmesc situaţii financiare anuale în formă prescurttă, fără a avea
obligativitatea elaborării notelor explicative la situaţiile financiare anuale.
poziţia (starea) financiară performanţe modificările poziţiei financiare
Bilanţ Contul de profit şi

Situaţia modificărilor
pierdere
capitalului propriu
Situaţia fluxurilor de
trezorerie
Note explicative la situaţiile financiare anuale
Figura 1. Situaţiile financiare anuale
Componentele situaţiilor financiare în formă lungă sau prescurtată, inclusiv formularele ce le

însoţesc (cod 30 40), sunt valabile şi în cazul entităţilor care optează pentru un exerciţiu financiar
diferit de anul calendaristic. Aceste entităţi trebuie să facă dovada că au statut de sucursale ale
unor persoane juridice străine pentru care exerciţiul financiar este diferit de anul calendaristic.
Totodată, au obligaţia să utilizeze reglementările contabile aplicabile, conforme cu Directiva a IV -
a UE, iar depunerea situaţiilor financiare la unităţile Ministerului Finanţelor Publice să fie realizată
în termen de 150 de zile de la data închiderii exerciţiului financiar ales şi comunicat unităţii
fiscale, deci diferit de anul calendaristic.
Este important de reţinut şi faptul că entităţile amintite anterior au obligaţia ca în termen de
150 de zile de la sfârşitul anului calendaristic să depună la unităţile teritoriale financiare, pentru
scopuri contabile, un set de patru formulare, denumite „Raportări anuale încheiate la 31
decembrie", şi anume:
a. Situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii (cod 10), care are structura bilanţului;
b. Situaţia veniturilor şi cheltuielilor (cod 20), cu structură identică contului de profit şi
pierdere;
2
c. Date informative (cod 30);

d. Situaţia activelor imobilizate (cod 40);
e. Structura acestor ultime două formulare (c şi d) se utilizează şi în cazul situaţiilor
financiare anuale.
D. În ceea ce priveşte sistemele de raportare contabilă se impune a menţiona că persoanele
juridice organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni şi căror titluri de valoare sunt
tranzacţionate sau admise spre a fi tranzacţionate pe o piaţă reglementată întocmesc situaţii
financiare conforme cu IFRS, cu 5 componente, indiferent de încadrarea în criteriile de mărime
care privesc cifra de afaceri, total active şi număr de salariaţi.
Totodată, trebuie subliniat că pentru această categorie de persoane juridice se aplică doar
reglementările specifice aferente organizării şi conducerii contabilităţii potrivit cerinţelor IFRS
(Ordinul MFP nr. 1286/2012, cu modificările ulterioare), iar la sfârşitul fiecărui an se întocmesc
doar situaţii financiare conforme cu IFRS, prin preluarea datelor pe care contabilitatea în cauză
le furnizează pentru completarea formularelor (componentelor) recomandate de IAS 1 „Situaţii
financiare", cu adăugirile pe care entitatea le consideră a fi relevante.
E. Avându-se în vedere sursele de date şi destinaţia raportărilor contabile, se poate considera
că există un sistem distinct de raportări contabile, de asemenea conform cu IFRS. Situaţiile
financiare care se întocmesc în această situaţie, de către anumite entităţi nominalizate sau care
optează în acest sens, se utilizează doar pentru uz intern, iar datele necesare completării lor se obţin
prin retratarea datelor existente în situaţiile financiare conforme cu reglementările aplicabile
(Ordinul MFP nr. 1802/2014), care reprezintă documente obligatorii.
Se precizează, de asemenea, că şi în acest caz se au în vedere prevederile IAS 1 „Situaţii
financiare” în ceea ce priveşte structura respectivelor raportări, a eventualelor adăugiri de elemente
relevante efectuate la nivelul entităţii.
În altă ordine de idei, se poate evidenţia faptul că, în cazul utilizării situaţilor financiare
anuale în formă prescurtată este permis să fie întocmite şi situaţia modificărilor capitalului propriu
şi/sau situaţia fluxurilor de numerar, atunci când persoana juridică apreciază că este util.
Pentru ambele categorii de situaţii financire anuale, în formă lungă şi prescurtată, este
stabilită oligaţia să fie însoţite, printre altele, de o declaraţie scrisă de asumare a răspunderii de
către conducerea persoanei judice, pentru elaborarea lor în conformitate cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene.
Denumirea de situaţii financiare anuale în formă prescurtată, comparativ cu cele în formă
lungă, sugerează, aşa cum reiese şi din aspectele prezentate anterior, că oferă un volum mai mic de
informaţii, care, de altfel, sunt suficiente pentru persoanele juridice ce le întocmesc şi, totodată,
pentru cei interesaţi de rezultatele activităţii desfăşurate de către acestea.
În acest sens avem în vedere, în primul rând, că numărul posturilor bilanţiere este mai mic,
ceea ce permite furnizarea unui volum scăzut de informaţii şi imlicit un grad mai mare de sintetizare
a acestora, de regulă la nivel de grupe semnificative de active, datorii şi capitaluri proprii.
În aceeaşi ordine de idei reţinem că nu se comunică cu caracter obligatoriu informaţii privind
situaţia modificărilor capitalului propriu şi situaţia fluxurilor de numerar şi este puţin probabil ca
aceste formulare să fie prezentate cu caracter opţional.
Schimbarea variantei de situaţii financiare anuale, în sensul trecerii de la cele în formă lungă
la cele în formă prescurtată sau invers, este obligatorie numai atunci când în două exerciţii
financiare consecutive se îndeplinesc condiţiile de mărime stabilite pentru noua variantă, deci doi
dintre cei trei indicatori au avut un nivel inferior limitei minime stabilite şi, respectiv, au depăşit
această limită.
Totodată, se poate menţiona că atât în prezent, cât şi în exerciţiile următoare, marea majoritate
a persoanelor juridice, cu o pondere estimată la aproximativ 90% din totalul entităţilor, vor utiliza
varianta de situaţii financiare anuale în formă prescurtată.
Pentru aceste situaţii financiare este stabilit că „trebuie să ofere o imagine fidelă a
activelor, datoriilor, poziţiei financiare, profitului sau pierderii entităţii".
3
Totodată, este precizat că „Bilanţul contabil este documentul contabil de sinteză prin care
se prezintă elementele de activ, datorii şi capital propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului
financiar".
Pentru o imagine mai clară asupra conţinutului bilanţuluii în formă prescurtată şi, totodată,
pentru a evita reluarea acestei probleme, prezentăm în continuare formatul său, aşa cum este
proiectat prin Reglementările contabile în vigoare publicate în M. Of. Nr.963/30.12.2014:
FORMATUL BILANŢI ÎN FORMĂ PRESCURITĂ

A. Active imobilizate
I. Imobilizări corporale
II. Imobilizări necorporale
III. Imobilizări financiare
B. Active circulante
I. Stocuri
II. Creanţ (Sumele care urmează să încasate după o perioadă mai mare de un an
trebuie prezentate separat pentru fiecare element.)
III. Investiţii termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
E. Active circulante nete/Datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii: sume care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
H. Provizioane
I. Venituri în avans
J. Capitaluri proprii
I. Capital subscris
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar.
Totodată, se reţine că situaţiile financiare anuale, aşa cum prevede Legea contabilităţii,
constituie documente oficiale, care trebuie să asigure îndeplinirea dezideratelor pentru care sunt
elaborate.
În legătură cu întocmirea situaţiilor financiare anuale, indiferent de varianta în care se
utilizează, se menţionează că trebuie să fie precedată, în mod obligatoriu, de inventarierea generală
a elementelor natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii aflate în gestiune şi administrare.
Respectarea prevederilor legale în vigoare şi, implicit, îndeplinirea atributelor aferente
situaţiilor financiare anuale sunt realizabile numai prin elaborarea lor pe baza unor date contabile
certe, care reflectă realitatea, verificate în prealabil cu atenţie şi competenţă.
De altfel, întocmirea acestor rapoarte contabile reprezintă o activitate complexă, orientată în
scopul determinării indicatorilor economico-financiari cu caracter rezultativ, fapt pentru care sunt
necesare o serie de lucrări cu caracter premergător sau preliminar, lucrări care se efectuează într-o
anumită succesiune.
În vederea asigurării caracterului real al situaţiilor financiare anuale, deci a concordanţei
indicatorilor pe care acestea îi conţin, cu situaţia economico-financiară a persoanei juridice se
impune ca o primă lucrare preliminară -verificarea integrală sau parţială, după caz, a reflectării
complete în contabilitatea curentă a tuturor operaţiilor efectuate în cursul exerciţiului.
4
În acest scop este necesară verificarea modului în care au fost înregistrate în contabilitate
documentele primare şi centralizatoare şi în ce măsură acestea oglindesc operaţii economico-
financiare reale, efectuate cu respectarea reglementărilor legale în vigoare.
Examinarea calitativă a operaţiilor economice şi financiare înscrise în documente vizează
concordanţ lor cu realitatea, folosirea formularelor legale şi a modului de completare a acestora. În
mod deosebit, se urmăresc documentele care angajează şi ordonanţează cheltuieli sau reflectă
venituri ş.a., în scopul stabilirii stadiului în care se află decontările, a perioadei de gestiune la care
referă etc.
Verificarea cantitativă se face, de regulă, prin studierea sumară a situaţiei conturilor sintetice
şi analitice utilizate pentru contabilitatea curentă.
Exerienţa acumulată pe parcursul activităţii permite personalului care posedă o bună
pregătire profesională să sesizeze în ce măsură conturile utilizate prezintă o situaţie normală sau
există documente care nu au fost înregistrate în contabilitate, din eroare sau în mod intenţionat, şi
care au dus la obţinerea unor date care nu pot fi considerate ca fiind normale. În această ultimă
situaţie este necesară o analiză în detaliu a conturilor respective în sensul verificării documentelor
pe care acestea le reflectă şi, implicit, a corectitudinii conturilor folosite pentru întocmirea
formulelor contabile.
În cadrul operaţiunilor de verificare se acordă atenţia cuvenită conturilor de regularizare şi
celor care prin conţinutul lor pot influenţa rezultatul real al exerciţiului, dintre care amintesc cele
privind diferenţele de preţ, cheltuielile şi veniturile înregistrate în avans, provizioanele pentru risc şi
cheltuieli, ajustările pentru depreciere şi pierdere de valoare, diferenţele de curs valutar aferente
creanţelor, obligaţiilor şi disponibilităţilor în valută ş.a.
3.2. Bilanţul contabil
Bilanţul este prima şi în general considerată cea mai importantă componentă a situaţiilor
financiare. Formularul de bilanţ trebie să conţină două categorii de date şi anume:
1. Date de identificare a entităţii economice;
2. Bilanţul propriu-zis la 31 decembrie
Datele de identificare sunt:
a) Judeţul (Judeţele sunt codificate cu două cifre în ordine alfabetică; aşa spre exemplu,
judeţul Alba este codificat cu 01, judeţul Dolj cu 16 şi aşa mai departe).
b) Unitatea (Se înscrie denumirea unităţii aşa cum este prevăzută în statutul societăţii şi
înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului).
c) Adresa ( Se înscrie adresa socială a unităţii cu date complete, inclusiv numărul de telefon şi
fax).
d) Număr din Registrul Comerţului (Fiecare unitate primeşte un număr de înregistrare la
Oficiul Registrului Comerţului care are în faţă iniţiala „J” de la judeţ, codul judeţului şi apoi
numărul de ordine. Spre exemplu, pentru judeţul Dolj, toate unităţile economice vor avea în faţă
J16/ şi apoi un număr de ordine.
e) Forma de proprietate. Pentru forma de proprietate există un nomenclator format dintr-un
cod de două cifre şi denumire aşa cum se prezintă mai jos:
Codul Denumirea
10 PROPRIETATE DE STAT
11 Regii autonome
12 Societăţi comerciale cu capital integral de stat
13 Alte unităţi economice de stat netransformate în societăţi comerciale sau regii autonome
14 Companii si societăţi naţionale
20 PROPRIETATE MIXTA (cu capital de stat si privat)

PROPRIETATE MIXTA (cu capital de stat - sub 50%)
5
21 Societăţi comerciale cu capital de stat autohton şi de stat străin

22 Societăţi comerciale cu capital de stat şi privat autohton si străin
23 Societăţi comerciale cu capital de stat si privat autohton
24 Societăţi comerciale cu capital de stat si privat străin
PROPRIETATE MIXTA (cu capital de stat - 50% si peste 50%)
25 Societăţi comerciale cu capital de stat autohton si de stat străin
26 Societăţi comerciale cu capital de stat si privat autohton si străin
27 Societăţi comerciale cu capital de stat si privat autohton
28 Societăţi comerciale cu capital de stat si privat străin
30 PROPRIETATE INDIVIDUALA - PRIVATA

(cu capital: privat autohton, privat autohton si străin, privat străin, societatea agricole)
31 Societăţi comerciale in nume colectiv
32 Societăţi comerciale in comandita simpla
33 Societăţi comerciale in comandita pe acţiuni
34 Societăţi comerciale pe acţiuni
35 Societăţi comerciale cu răspundere limitata
36 Societăţi agricole
37 Societăţi comerciale cu capital de stat, privatizate in cursul anului 2006
40 PROPRIETATE COOPERATISTA
41 Cooperative de consum
42 Cooperative meşteşugăreşti
43 Cooperative si asociaţii agricole netransformate
44 Cooperative de credit
50 PROPRIETATE OBSTEASCA
(societăţi comerciale aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor politice şi obşteşti)
f) Activitatea preponderentă. Unităţile economice trebuie să înscrie un cod privind activitatea

din clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN Rev.2), cod format din 4 cifre (grupe de
activităţi), conform clasificării activităţilor din economia naţională4. Dacă o unitate desfăşoară mai
multe activităţi, se înscrie codul activităţii preponderente.
Activitatea preponderentă se determină prin ponderea veniturilor realizate, şi se înţelege că
acea activitate care are ponderea mai mare este preponderentă.
g) Cod fiscal/Cod unic de înregistrare (CUI). Pentru a putea fi identificaţi plătitorii de impozite
şi taxe, contribuabilii, persoane juridice primesc un număr de înregistrare care se numeşte „cod unic
de înregistrare”. Acelaşi cod unic de înregistrare este utilizat pentru identificarea distinctă a
plătitorilor de TVA şi accize din punct de vedere fiscal, prin precedarea CUI-ului (codului unic de
înregistrare) cu literele RO pentru plătitorii de TVA şi cu AR pentru plătitorii de accize.
Necompletarea corectă a datelor de identificare conduce la imposibilitatea identificării firmei în
cauză şi ca urmare se consideră că situaţiile financiare nu au fost depuse.
Bilanţul propriu-zis se prezintă sub formă de listă sau vertical, iar indicatorii se înscriu în
lei, cu soldurile conturilor adecvate de la începutul şi sfârşitul perioadei de raportare. În cadrul
bilanţului, indiferent de forma în care se prezintă, prescurtat sau dezvoltat, se realizează o grupare a
elementelor entităţii existente la sfârşitul anului, poziţionate în ordinea crescătoare a lichidităţii
pentru elementele de activ şi a exigibilităţii, pentru cele de pasiv. Informaţiile sunt simbolizate cu
litere mari de la A la J.
Aceste grupe se împart la rândul lor în subgrupe simbolizate cu cifre romane, iar subgrupele
cuprind posturi (sau rânduri) simbolizate cu cifre arabe. În conţinutul ei, această schemă de bilanţ
este axată pe determinarea unui „activ patrimonial curent net” (grupa F) prin deducerea din totalul
activului şi a activului circulant a datoriilor cu termen de rambursare sub un an.
4
Ordin al Preşedintelui INS nr. 337/2007, publicat în M.O. al României nr. 293/03.05.2007
6
Această structură a bilanţului vertical facilitează calcularea cu uşurinţă a indicatorilor de

echilibru financiar, grupa E reprezentând chiar fondul de rulment (net, global), aspect care va fi
evidenţiat şi în continuare.
În funcţie de criteriul amintit, elementele de activ se delimitează în trei grupe şi anume:

(A) Active imobilizate
(B) Active circulante
(C) Cheltuieli în avans
Elementele de pasiv se delimitează în cinci grupe, care, în funcţie de creşterea exigibilităţii
lor, se ordonează astfel:
(D) Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
(G) Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
(H) Provizioane
(I) Venituri în avans
(J) Capital şi rezerve
Grupa activelor imobilizate (A), a căror lichiditate se extinde la o perioadă mai mare de un
an, cuprinde următoarele trei subgrupe:
I. Imobilizări necorporale, care se referă la următoarele elemente:
1. Cheltuieli de constituire
2. Cheltuieli de dezvoltare
3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale, drepturi şi active similare şi alte
imobilizări necorporale
4. Fond comercial pozitiv
5. Active necorporale de exploatare şi evaluare a resurselor minerale
6. Avansuri
Valoarea imobilizărilor necorporale (Rd 01-05 din formularul pus la dispoziţie de Ministerul
Finanţelor) se completează cu suma soldurilor conturilor de imobilizări necorporale, diminuate cu
valoarea amortizărilor şi ajustărilor aferente.
Elementele aferente subdiviziunilor se reflectă individual numai în bilanţul dezvoltat. În
bilanţul prescurtat, se prezintă un singur post bilanţier, respectiv ”Imobilizări necorporale”
II. Imobilizări corporale, care se detaliază pe subdiviziuni, doar în bilanţul dezvoltat,
cuprinde elementele:
1. Terenuri şi construcţii
2. Instalaţii tehnice şi maşini
3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier
4. Investiţii imobiliare
5. Imobilizări corporale în curs de execuţie
6. Investiţii imobiliare în curs de execuţie
7. Active corporale de exploatareşi evaluare a resurselor minerale
8. Active biologice productive
9. Avansuri
Valoarea imobilizărilor corporale (Rd 08-16) se completează cu suma soldurilor conturilor
de imobilizări corporale diminuată cu valoarea amortizărilor şi ajustărilor aferente.
III. Imobilizări financiare, în structura cărora se include şi, totodată, constituie posturi
distincte în bilanţul dezvoltat următoarele diviziuni:
1. Acţiuni deţinute la filiale
2. Împrumuturi acordate entităţilor din grup
3. Acţiunile deţinute la entităţile asociate şi la entităţile controlate în comun
7
4. Îmrumuturi acordate entităţilor asociate şi la entităţile controlate în comun

5. Alte titluri imobilizate
6. Alte împrumuturi
Valoarea imobilizărilor financiare (Rd.18-23) se completează cu suma soldurilor
conturilor de imobilizări financiare, diminuată cu valoarea ajustărilor aferente.
Grupa activelor circulante (B), care se referă la valorile economice de consum şi circulaţie
a căror lichiditate este mai mică sau cel mult egală cu un an. Un activ este considerat a fi circulant
dacă se îndeplineste una din condiţiile următoare:
- întreprinderea se asteaptă să-l realizeze, adică să-l vîndă sau să-l consume în cadrul ciclului
normal de exploatare5 al întreprinderii;
- activul este deţinut, în esenţă, în scopuri de tranzacţionare sau pentru o durată scurtă si
întreprinderea se asteaptă să-l realizeze în cele 12 luni care urmează închiderii exerciţiului;
- activul reprezintă un element de trezorerie sau un echivalent de trezorerie a cărei utilizare
nu-i restricţionată.
Sunt active circulante stocurile si creanţele clienţi vîndute, realizate sau consumate în
ciclul normal de exploatare, chiar dacă acesta nu poate dura mai mult de 12 luni de la închiderea
exerciţiului.
În cadrul acestei grupe sunt delimitate patru subgrupe.
I. Stocuri, care în bilanţul dezvoltat, se regăsesc următoarele diviziuni:
1. Materii prime şi materiale consumabile
2. Producţia în curs de execuţie
3. Produse finite şi mărfuri
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri
Valoarea stocurilor existente (Rd.20-23) se completează cu suma soldurilor conturilor de
stocuri, ajustată cu valoarea diferenţelor de preţ şi a ajustărilor pentru depreciere aferente, precum
şi TVA neexigibilă (la unităţile în care evidenţa mărfurilor se ţine la preţ de vânzare cu amănuntul
inclusiv TVA).
II. Creanţe, care se reflectă în sumă totală în bilanţul prescurtat, iar în bilanţul dezvoltat
se prezintă şi cele cinci componente:
1. Creanţe comerciale
2. Sume de încasat de la entităţile asociate şi la entităţile controlate în comun
3. Alte creanţe
4. Capital subscris şi nevărsat
Totodată, este stabilit să fie prezentat separat fiecare element ce urmează a fi încasat după o
perioadă mai mare de un an, ceea ce constituie o excepţie de la ceea ce reprezintă creanţele.
III. Investiţii pe termen scurt, cuprind două diviziuni distincte, şi anume:
1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate
2. Alte investiţii pe termen scurt (reprezintă obligaţiunile emise şi răscumpărate,
obligaţiunile achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate în vederea realizării unui
profit pe termen scurt)
IV. Casa şi conturi la bănci reflectă elementele de această natură sub forma unui singur
post bilanţier, în ambele forme (prescurtat sau dezvoltat) de bilanţ.
Grupa Cheltuielilor în avans (C) este împărţită în două structuri bilanţiere:

1.Sume de reluat într-o perioadă de până la un an
2. Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an
5
Ciclul de exploatare al unei întreprinderi desemnează perioada dintre cumpărarea materiilor prime care intră în
procesul de producţie si momentul realizării lor sub formă de trezorerie sau de echivalente de trezorerie (cumpărare -
producţie - vânzare - încasare creanţe)
8
3.3. Contul de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierdere este componenta situaţiilor financiare anuale care reflectă
performanţa realizată de întreprindere şi în special profitabilitatea.
Informaţiile reflectate în contul de profit şi pierdere sunt structurate în funcţie de natura
activităţii desfăşurate de o întreprindere într-o perioadă de un an de zile. În mod obişnuit, se
apreciază că toate operaţiunile care concură la realizarea obiectului principal de activitate al unităţii
sunt operaţiuni curente.
Contul de profit şi pierdere este proiectat ca un tablou în cadrul căruia se face următoarea
delimitare privind rezultatele exerciţiului: profitul sau pierderea din exploatare, profitul sau
pierderea financiară; profitul sau pierderea brută; Impozitul pe profit, profitul sau pierderea
netă a exerciţiului financiar.
Prin compararea cheltuielilor şi veniturilor ocazionate de realizarea activităţii de bază se
obţin rezultatele din exploatare.
Activitatea financiară care completează şi concură la desfăşurarea activităţii de bază, include
atât operaţiuni caracterizate printr-o anumită frecvenţă, dar şi operaţiuni cu caracter excepţional
care apar la intervale mai mari de timp. Cheltuielile şi veniturile generate de operaţiunile de natură
financiară, dau expresie rezultatului financiar.
Rezultatul din exploatare şi cel financiar formează rezultatul curent al exerciţiului.
Avându-se în vedere faptul că în reglementările în vigoare se face o delimitare riguroasă
între activitatea de exploatare curentă şi elementele financiare, contul de profit şi pierdere este
structurat în câte două grupe pentru fiecare dintre acestea, o grupă pentru venituri şi o altă grupă
pentru cheltuieli, care sunt delimitate pe categorii sau feluri de venituri şi respectiv de cheltuieli.
Veniturile reprezintă creşteri de avantaje economice, în cursul exerciţiului, sub formă de
intrări sau creşteri de active, sau de diminuări de datorii, ce au ca rezultat creşterea capitalurilor
proprii sub alte forme decât creşterile care provin din aporturile participanţilor la capitaluri
proprii.
Definiţia veniturilor înglobează atât veniturile propriu-zise cât şi alte venituri şi plusuri de
valoare. Veniturile propriu-zise sunt generate de activitatea curentă a întreprinderii şi poartă diferite
nume: vânzări, onorarii, comisioane, dobânzi, dividende, redevenţe şi chirii.
Elementele privind alte venituri pot să fie generate sau nu de activităţile curente ale
întreprinderii. Ele reprezintă creşteri de avantaje economice şi, în această calitate, nu diferă din
punct de vedere al naturii de veniturile propriuzise.
Spre exemplificare, elementele privind alte venituri şi plusurile de valoare includ sumele
obţinute în urma cesiunii activelor pe termen lung. Definiţia include, de asemenea, plusurile latente
de valoare ca, de exemplu, cele care provin din reevaluarea valorilor mobiliare cotate şi cele care
provin din reevaluarea imobilizărilor necorporale şi corporale.
În contrapartida veniturilor pot să apară diferite tipuri de active, ca urmare a intrării sau
creşterii valorii acestora: lichidităţi, creanţe, bunuri şi servicii primite în schimbul bunurilor şi
serviciilor furnizate. De asemenea, veniturile pot să rezulte din achitarea datoriilor. De exemplu, o
întreprindere poate să furnizeze unui creditor bunuri şi servicii, ca expresie a decontării obligaţiei de
rambursare a unui împrumut.
Cheltuielile reprezintă diminuări de avantaje economice, în cursul exerciţiului, sub formă
de ieşiri sau de diminuări de active, sau de creşteri de datorii, care au ca rezultat diminuarea de
capitaluri proprii pe alte căi decât distribuirile în favoarea participanţilor la capitalurile proprii.
Prin cheltuieli se înţeleg atât pierderile şi minusurile de valoare, cât şi cheltuielile care se
referă la activităţile curente ale întreprinderii. Cheltuielile care apar în cursul activităţilor ordinare
ale întreprinderii se referă la costul vânzărilor, cheltuielile de personal, amortizări etc. In mod
obişnuit, ele iau forma unei ieşiri sau unei diminuări de valoare a activelor ca, de exemplu,
lichidităţi şi echivalente de lichidităţi, stocuri, bunuri imobiliare, echipamente
etc.
9
Pierderile şi minusurile de valoare pot să releve sau nu activităţi curente ale întreprinderii.
Ele reprezintă diminuări de avantaje economice şi, în această calitate, nu sunt diferite, din punct de
vedere al naturii, de alte cheltuieli.
În categoria pierderilor regăsim, de exemplu, consecinţe ale unor fenomene (naturale sau
nu), precum şi pierderile rezultate din vânzarea activelor imobilizate. Definiţia pierderilor cuprinde,
de asemenea, pierderi latente ca, de exemplu, pierderile care sunt generate de efectele creşterilor
cursului unei monede străine, atunci când întreprinderea a contractat împrumuturi externe în
moneda respectivă.
Grupa veniturilor din exploatare (I) cuprinde:
1. Cifra de afaceri netă, care cuprinde:
- producția vândută;
- venituri din vânzarea mărfurilor;
- reduceri comerciale acordate;
- venituri din dobânzi înregistrate de entitățile radiate din Registrul general;
- venituri din subvenții de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.
2. Venituri aferente costului producției în curs de execuție;
3. Venitui din producția de imobilizări necorporale și corporale;
4. Venituri din reevaluarea imobilizărilor corporale;
5. Venituri din producția de ivestiții imobiliare;
6. Venituri din subvenții de exploatare
7. Alte venituri din exploatare.
În grupa cheltuielilor de exploatare (II) regăsim:

8 a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile și Alte cheltuieli materiale
8 b) Alte cheltuieli externe (energie, apă)
8 c) Cheltuieli privind mărfurile și Reducerile comerciale primite
9. Cheltuieli cu personalul:
a) Salarii şi indemnizaţii
b) Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la pensii
10. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi imobilizările necorporale
b) Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul în care acestea depăşesc suma
ajustărilor de valoare care sunt normale în entitatea în cauză
11. Alte cheltuieli de exploatare
Profitul sau pierderea din exploatare se determină prin compararea celor două grupe:
Profit = I-II
Pierdere = II-I
Grupa a III-a este destinată veniturilor financiare:
12. Venituri din interese de participare
13. Venituri din dobânzi
14. Venituri din subvenții de exploatare pentru dobânda datorată;
15. Alte venituri din exploatare
Grupa cheltuielilor financiare (IV) conține:
16. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active
circulante
17. Cheltuieli privind dobânzile și Alte cheltuieli financiare
Profitul sau pierderea financiară se determină prin diferența între venituri financiare și
cheltuieli financiare.
În ceea ce priveşte formatul său, standardul impune prezentarea fie în contul de profit şi
pierdere propriu-zis, fie în notele explicative, a unei analize a cheltuielilor după natură sau după
funcţii. Totuşi, el încurajează întreprinderile să prezinte o atare analiză în contul de profit şi pierdere
însuşi.
10
Formularul contului de profit şi pierdere conţine următoarele informaţii minime, tot sub
formă de listă, ca şi în cazul bilanţului:
Indicatori Exercițiul financiar

Precedent Curent
1. Activitatea de exploatare
1.1.Venituri
1.2. Cheltuieli
1.3.Rezultatul din exploatare (1.1 -1.2)
2. Activitatea financiară
2.1.Venituri
2.2.Cheltuieli
2.3.Rezulatatul financiar (2.1 -2.2)
2.4.Rezultatul curent (1.3+2.3)
3. Venituri totale (1.1.+2.1)
4. Cheltuieli totale (1.2.+2.2)
5. Rezultatul brut al exercițiului (3-4 sau 4-3)
6. Impozitul pe profit
7. Rezultatul net al exercițiului
- profit (5-6)
- pierdere
Considerăm oportună prezentarea în contextul Contului de profit şi pierdere anual a unui

indicator („Rezultatul pe acţiune”) care nu se regăseşte în formularul propus de legiuitor, dar care
permite o mai bună comparare a indicatorilor de performanţă în spaţiu, între societăţi comerciale,
dar şi în timp, performanţele aceleiaşi societăţi comerciale de la o perioadă contabilă la alta;
calculul acestui indicator este totodată recomandat şi de Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară.
Rezultatul pe acţiune – de bază
Rezultatul pe acţiune – de bază se calculează împărţind profitul sau pierderea netă aferentă
exerciţiului, corespunzătoare acţionarilor comuni, la media ponderată a acţiunilor comune în
circulaţie în exerciţiul respectiv.
Acţiunea comună este un instrument de capital subordonat tuturor celorlalte clase de
instrumente de capital. În scopul calculării rezultatului pe acţiune – de bază, profitul net sau
pierderea netă aferentă exerciţiului, corespunzătoare acţionarilor comuni, se consideră a fi profitul
net sau pierderea netă aferentă exerciţiului, diminuată cu dividendele preferenţiale, respectiv:
PROFIT NET PROFIT NET DIVIDENDE

Corespunzător al exerciţiului PREFERENŢIALE
acţionarilor comuni
PIERDEREA NETĂ DIVIDENDE

PIERDEREA NETĂ
Corespunzătoare PREFERENŢIALE
al exerciţiului
acţionarilor comuni
Valoarea dividendelor preferenţiale, dedusă din profitul net aferent exerciţiului, este
următoarea:
11
- valoarea oricăror dividende preferenţiale aferente acţiunilor preferenţiale noncumulative,

declarate în exerciţiul respectiv; şi
- întreaga valoare a dividendelor preferenţiale cumulative, indiferent dacă asemenea
dividende au fost declarate sau nu. Valoarea dividendelor preferenţiale aferente acţiunilor
preferenţiale cumulative, plătite
sau declarate în exerciţiul curent pentru exerciţiile anterioare.
Acţiunile preferenţiale se deosebesc de acţiunile comune prin faptul că, în timp ce acţiunilor
comune le sunt aferente dividende fluctuante în funcţie de rezultatul exerciţiului, acţiunilor
preferenţiale le sunt aferente dividende fixe, indiferent de rezultatul obţinut de societate.
Pentru calcularea rezultatului pe acţiune – de bază, numărul acţiunilor comune este egal cu
media ponderată a acţiunilor comune, în circulaţie în exerciţiul financiar respectiv.
Media ponderată a acţiunilor comune în circulaţie în exerciţiul respectiv reflectă
posibilitatea ca valoarea capitalului social să fi variat în acel exerciţiu, ca urmare a fluctuaţiei
numărului de acţiuni aflate în circulaţie la un moment dat. Această medie reprezintă numărul de
acţiuni comune aflate în circulaţie la începutul exerciţiului, ajustat cu numărul de acţiuni
răscumpărate sau emise în perioada respectivă, înmulţit cu un factor de ponderare a timpului.
Factorul de ponderare a timpului este egal cu numărul de zile în care acţiunile respective s-au aflat
în circulaţie, ca o cotă din numărul total de zile ale perioadei.
În majoritatea cazurilor, acţiunile comune sunt luate în calculul mediei ponderate a
numărului de acţiuni comune de la data din care contravaloarea acestora se înregistrează drept
creanţă, spre exemplu:
- acţiunile comune, emise contra numerar, se includ când se înregistrează drept creanţă
valoarea numerarului de primit;
- acţiunile comune, emise în urma reinvestirii voluntare a dividendelor aferente acţiunilor
comune sau preferenţiale, se includ la data plăţii dividendelor;
- acţiunile comune, emise în urma compensării unui instrument de îndatorare în acţiuni
comune, se includ la data la care încetează acumularea dobânzii;
- acţiunile comune, emise în schimbul dobânzii sau principalului aferent altor instrumente
financiare, se includ la data la care încetează acumularea dobânzii;
- acţiunile comune emise în schimbul stingerii unei datorii a societăţii, se includ la data
stingerii datoriei;
- acţiunile comune, emise ca plată pentru achiziţionarea unui activ diferit de numerar, se
includ la data la care se recunoaşte achiziţia;
- acţiunile comune, emise în schimbul prestării de servicii societăţii, se includ atunci când se
prestează serviciile.
Acţiunile comune, emise ca parte a preţului de cumpărare, în cazul unei combinări de
întreprinderi prin metoda achiziţiei, se includ în media ponderată a numărului de acţiuni la data
achiziţiei, deoarece cumpărătorul include în contul să u de profit şi pierdere rezultatele operaţiunilor
efectuate de societatea achiziţionată, începând de la data achiziţiei.
Acţiunile comune, emise ca urmarea a unei combinări de întreprinderi prin metoda
comuniunii de interese, se includ în media ponderată a numărului de acţiuni din toate exerciţiile
prezentate, pentru că situaţiile financiare ale societăţii rezultate se elaborează ca şi când această
societate ar fi existat dintotdeauna. Astfel, numărul de acţiuni utilizat în acest caz la calculul
rezultatului pe acţiune – de bază este egal cu valoarea agregată a mediilor ponderate ale
întreprinderilor combinate, ajustată cu acţiunile echivalente ale societăţii ale cărei acţiuni sunt în
circulaţie după combinare.
Se pot emite acţiuni comune sau se poate reduce numărul acţiunilor în circulaţie fără o
schimbare corespunzătoare în mărimea resurselor, de exemplu:
- o capitalizare sau o emisiune de acţiuni gratuite (dividende de capital);
- o emisiune de drepturi, caz în care drept de cumpărare au doar acţionarii;
- o diminuare a valorii nominale a acţiunilor;
- o revenire la valoarea nominală a acţiunilor.
12
Exemplu 1:
Presupunem ca o firma a derulat urmatoarele tranzactii în anul 201N:
– 01 ianuarie 201N – avea emise 120.000 actiuni ordinare;
– 31 martie 201N – a emis 30.000 actiuni noi;
– 31 decembrie 201N- avea in sold 150.000 actiuni
Numarul mediu de actiuni in cursul perioadei (anul 2009) se poate calcula in 2 moduri :
1) (120.000*3/12) + (150.000*9/12)= 142.500
2) (120.000*12/12)+(30.000*9/12)= 142.500
Exemplu 2:
Presupunem o entitate care obtine urmatoarele rezultate in doi ani consecutivi:
2016 2017
Profit net atribuibil 500.000 lei 550.000 lei
actiunilor ordinare
Numar de actiuni in sold 300.000 400.000
Cresterea de 100.000 a numarului de actiuni ordinare s-a datorat unei emisiuni de actiuni
efectuata în 31 august 2017.
Cum a evoluat EPS in cei doi ani ?
Raspuns:
Problema este determinarea mediei ponderate a numarului de actiuni ordinare pe 2017 (M)
Astfel , M= 300.000 * 8/12 + 400.000 * 4/12 = 333.333
2016 2017
EPS 500.000/300.000= 1.66 550.000/333.333= 1.65
Ca si concluzie, se poate observa ca desi profitul a crescut in 2017 fata de 2016, totusi EPS a
cunsocut o usoara scadere, pe seama faptului ca entitatea a angajat un capital suplimentar.
Acesta este un exemplu in care emisiunea de actiuni s-a efectuat prin punerea in vanzare a
actiunilor si atragerea unor resurse suplimentare in acest fel. Dar, exista si modalitati de a
creste/scadea numarul de actiuni , fara ca aceasta sa fie urmata de o crestere/diminuare a resurselor .
Astfel de evenimente sunt: majorarea capitalului prin incorporarea unor rezerve, divizarea
numarului de actiuni, etc.
Rezultatul pe acţiune – diluat
La sfarsitul unui exercitiu financiar o companie poate detine anumite titluri care desi nu dau
dreptul in prezent la o anumita parte din castigurile de capital, totusi, dau un asemenea drept pe o
perioada viitore. De exemplu, o anumita clasa de actiuni care in prezent nu genereaza drepturi la
dividende, in viitor dau un astfel de drept, sau anumite titluri care dau posibilitatea sa fie convertite
in actiuni ordinare la un moment dat in viitor.
În astfel de conditii, numarul de actiuni ordinare este posibil sa creasca pe viitor,ceea ce va
determina o scadere, sau o “diluare “ a EPS. Din acest motiv se caluleaza acest indicator, rezultatul
pe actiune diluat sau “diluted earnings per share”.
13
Pentru calcularea rezultatului pe acţiune – diluat, profitul net corespunzător acţionarilor

comuni şi media ponderată a acţiunilor în circulaţie se ajustează cu influenţele tuturor acţiunilor
comune potenţiale diluante.
Rezultatul pe acţiune – diluat se calculează în concordanţă cu metoda de calcul a rezultatului
pe acţiune – de bază, luându-se în calcul, în acelaşi timp, influenţa tuturor acţiunilor comune
potenţiale diluante aflate în circulaţie în exerciţiul respectiv, şi anume:
a) profitul net aferent exerciţiului, corespunzător acţiunilor comune, se măreşte cu valoarea
după impozitare a dividendelor şi a dobânzii recunoscute în acel exerciţiu, aferentă acţiunilor
comune potenţiale diluante şi ajustată în funcţie de orice alte modificări ale veniturilor sau
cheltuielilor determinate de conversia acţiunilor comune potenţiale diluante;
b) media ponderată a acţiunilor comune în circulaţie se măreşte cu media ponderată a
acţiunilor comune suplimentare care s-ar fi aflat în circulaţie în cazul conversiei tuturor acţiunilor
Exemplu EPS diluat

Presupunem ca o firma X detine 100.000 actiuni ordinare si profit net de 110.000 lei. Firma
a mai emis un împrumut obligatar cu posibilitate de convertire in actiuni in suma de 40.000 lei
cu dobanda de 15%, convertibil intr-o perioada de 2 ani, la o rata de 4 actiuni ordinare pentru
fiecare 5 lei de imprumut. Rata de impozitare este 16%.
Profitul net este de 300.000 lei,cheltuielile fiind de 50.000 lei, incluzand dobanda de
40.000*15%=6.000 lei.
Rezolvare
1. numarul de actiuni ordinare care pot rezulta in urma conversiei este de : 40.000 * 4/5 = 32.000
actiuni
2. profitul net = profitul brut – (cheltuieli generale-cheltuieli cu dobanda)- cheltuiala cu impozitele
= 300.000- (50.000-6.000) -16%* [300.000-(50.000-6000)]= 256.000- 40.960 =215.040
3. EPS diluat = 215.040/132.000 = 1.62 ron/actiune
Rezultatul diluat
În scopul calculării rezultatului pe acţiune – diluat, valoarea profitului net sau a pierderii
nete aferente exerciţiului, corespunzătoare acţiunilor comune, trebuie ajustată cu efectul elementelor
de mai jos, ulterior cheltuielii cu impozitul pe profit:
1. orice dividende aferente acţiunilor comune diluante, care au fost deduse pentru obţinerea
profitului net corespunzător acţionarilor comuni;
2. dobânda aferentă acţiunilor comune potenţiale diluante, recunoscută în exerciţiul
respectiv; şi
3. orice alte modificări ale veniturilor şi cheltuielilor determinate de conversia acţiunilor
4. dobânda aferentă acţiunilor comune potenţiale diluante, recunoscută în exerciţiul
respectiv; şi
5. orice alte modificări ale veniturilor şi cheltuielilor determinate de conversia acţiunilor
După ce acţiunile comune potenţiale au fost transformate în acţiuni comune, nu se mai
înregistrează dividende, dobândă, alte venituri sau alte cheltuieli asociate acţiunilor comune
potenţiale, noile acţiuni vor participa la profitul net corespunzător acţionarilor comuni.
Necesitatea calculării acestui indicator, însoţit de rezultatul pe acţiune – de bază, este
generată de faptul că societăţile intră uneori în angajamente de emisiune de acţiuni în viitor, care
modifică rezultatul pe acţiune – de bază.
14
Acţiunile comune potenţiale diluante se consideră a fi convertite în acţiuni comune la

începutul perioadei sau la data emisiunii acţiunilor comune potenţiale.
Acţiunile comune potenţiale trebuie tratate ca diluante numai atunci când conversia lor în
acţiuni comune va duce la o scădere a profitului net pe acţiune rezultat din activităţile în curs de
desfăşurare.
Atât bilanţul cât şi contul de profit şi pierdere trebuie să prezinte cel puţin posturile
prezentate în formularele tipizate. Fiecare element obligatoriu prezentat în situaţiile financiare ale
unei întreprinderi, poate fi prezentat mai detaliat decât se cere în formatul adoptat, dacă această
detaliere concură la prezentarea unei informaţii mai elocvente pentru utilizatorii de informaţii.
Bilanţul unei întreprinderi şi contul de profit şi pierdere al acesteia pot fi dezvoltate cu orice
element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială, care nu este prevăzut în formatul adoptat, în
următoarele condiţii:
a) dacă specificul activităţii o cere şi formatul bilanţului şi contului de profit şi pierdere
trebuie să respecte ordinea elementelor cerute de formatul obligatoriu, detalierea făcându-se numai
la poziţiile numerotate cu numere arabe.
b) structura bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, în special în ceea ce priveşte
formatul obligatoriu, nu poate fi modificată de la un exerciţiu financiar la altul. În cazuri
excepţionale se admit derogări de la această regulă dar, trebuie prezentată în notele explicative,
împreună cu motivele care au determinat-o.
Elementele din bilanţ şi contul de profit şi pierdere indicate prin numere arabe pot fi
cumulate într-un singur element în situaţiile financiare ale unei întreprinderi dacă:
a) valorile individuale nu sunt semnificative pentru evaluarea poziţiei financiare şi a performanţei
întreprinderii pentru exerciţiul financiar respectiv; sau
b) cumularea îmbunătăţeşte calitatea prezentării; valorile individuale ale oricăror elemente
combinate în acest fel vor fi prezentate în notele explicative.
În notele explicative trebuie să se prezinte separat repartizarea profitului net pe destinaţii,
respectiv:
1. dividendele propuse spre a fi plătite;
2. sumele repartizate la rezerve;
3. alte repartizări.
Pentru fiecare post, respectiv element, prezentat în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere
al unei întreprinderi, valoarea corespunzătoare pentru exerciţiul financiar precedent trebuie
prezentată într-o coloană separată.
În situaţia în care valorile corespunzătoare exerciţiului financiar curent şi precedent, înscrise
în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere, nu sunt comparabile, cele aferente exerciţiului precedent
trebuie retratate corespunzător, astfel încât să asigure comparabilitatea. Rezultatele retratării şi
motivele pentru care a fost făcută trebuie prezentate în notele explicative.
Nu se pot menţine în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere acele posturi sau elemente
pentru care nu există valori atât în exerciţiul financiar curent cât şi în cel precedent.
15
3.4. Situaţia modificării capitalurilor proprii
Acestă componentă a situaţiilor financiare anuale este importantă pentru utilizatori deoarece
reliefează, pentru întregul exerciţiu financiar atât creşterile, cât şi reducerile de activ net ale entităţii
ca urmare a evoluţiei capitalurilor proprii şi a cheltuielilor, veniturilor, pierderilor şi câştigurilor
care le-au afectat mărimea în mod direct, în sensul că nu au fost imputate rezultatului financiar.
În situaţia modificărilor capitalului propriu trebuie să prezinte pentru fiecare element de
capitaluri proprii soldul la începutul exerciţiului financiar, creşterile şi reducerile (ca total şi
detaliate valorile rezultate prin transfer din alte posturi de capitaluri proprii) şi soldul de la sfârşitul
exerciţiului financiar.
𝑆𝑓 = 𝑆𝑖 + 𝐶𝑟𝑒ș𝑡𝑒𝑟𝑖 − 𝑅𝑒𝑑𝑢𝑐𝑒𝑟𝑖
În această componentă de raportare sunt cuprinse aşadar:
- capitalul subscris,
- patrimoniul regiei,
- primele de capital,
- rezervele din reevaluare,
- rezervele legale,
- rezervele statutare sau contractuale (precizate în contractul de societate),
- rezerve reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare,
- alte rezerve,
- câştiguri legate de instrumente de capitaluri proprii
- pierderi legate de instrumente de capitaluri proprii
- valoarea acţiunilor proprii deţinute de entitatea economică,
- soldul creditor sau debitor al rezultatului reportat reprezentând profitul nerepartizat sau
pierderea neacoperită,
- soldul creditor sau debitor al rezultatului reportat provenit din corectarea erorilor contabile,
- soldul creditor sau debitor al rezultatului reportat provenit din trecerea la aplicarea
Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a 4-a a CEE,
- soldul creditor sau debitor reprezentând profitul sau pierderea exerciţiului financiar şi
valoarea repartizării profitului.
Prezentările cifrice trebuie să fie însoţite de informaţii referitoare la:
- natura modificărilor;
- tratamentul fiscal aplicat, acolo unde este cazul;
- natura şi scopul pentru care au fost constituite rezervele;
- orice alte informaţii semnificative.
Situaţia modificărilor capitalului propriu este facultativă pentru persoanele juridice care nu
îndeplinesc criteriile de mărime (două din trei) referitoare la totalul activelor, cifra de afaceri netă
şi numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar.
16
Aplicație: Situația modificării capitalurilor proprii
Elemente ale capitalului propriu Sold la 1 Creșteri Reduceri Sold la 31

ianuarie (+) (-) decembrie
Capital subscris 40.435.315 5.054.414 - 45.489.729
Rezerve din reevaluare 25.263.471 5.356.884 592.987 30.027.368
Rezerve legale 3.821.774 1.181.788 - 5.003.562
Alte rezerve 41.842.253 18.826.648 5.304.110 55.364.791
Rezultatul reportat
-Profit nerepartizat 5.637.191 8.636.184 7.530.238 6.473.137
- Pierdere neacoperită - - - -
Rezultatul reportat reprezentând surplusul 358.914 592.987 - 951.901
realizat din rezerve din reevaluare
Total 117.358.918 39.648.905 13.427.335 143.580.488
Din analiza datelor de mai sus putem desprinde următoarele concluzii:

1. Modificarea capitalurilor proprii este:
∆𝐶𝑝 = 143.580.488 − 117.358.918 = +26.221.570
2. Factorii de influență sunt:
∆𝑟𝑒𝑑
𝐶𝑝 = 𝐶𝑟𝑒ș𝑡𝑒𝑟𝑖 − 𝑅𝑒𝑑𝑢𝑐𝑒𝑟𝑖 = 39.648.905 − 13.427.335 = +26.221.570
3. Majorarea capitalurilor proprii a fost consecința unor creșteri superioare comparativ cu
reducerile înregistrate la toate elementele
4. Creșterea capitalurilor proprii atestă evoluția favorabilă a activului net și creșterea
valorii întreprinderii.
17
3.5. Situaţia fluxurilor de trezorerie
Situația fluxurilor de trezorerie prezintă încasările și plățile unei entități, în cursul unei
perioade, arătând proveniența lichidităților și modul cum au fost cheltuite, explicând astfel, cauzele
variației lor.
Această componentă a situațiilor financiare are ca principal obiectiv reflectarea influenţei
activităţilor de exploatare, de investiţii şi de finanţare asupra mijloacelor băneşti ale unei
întreprinderi, pe parcursul unui exerciţiu financiar.
Expresia fluxuri de trezorerie (cash flows) desemnează ansamblul intrărilor (inflows) şi
ieşirilor (outflows) de lichidităţi (numerar) şi de echivalente de lichidităţi.
Lichidităţile (numerarul, cash-ul) se referă la fondurile disponibile şi la depozitele la
vedere, adică banii la care entitatea poate avea acces imediat.
Echivalentele de lichidităţi (echivalente de numerar) sunt plasamente pe termen scurt,
foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de lichidităţi şi care sunt supuse la
un risc nesemnificativ de schimbare a valorii. In mod normal, investiţiile sunt considerate
echivalente de numerar doar când au o perioadă scurtă de scadenţă, de regulă trei luni sau chiar mai
puţin. Prin urmare, investiţiile de capital nu vor fi incluse in această categorie, cu excepţia cazului
în care sunt, în fondul lor economic, echivalente de numerar. Exemplul clasic este cel al acţiunilor
preferenţiale achiziţionate în cursul unei perioade scurte de timp înaintea scadenţei lor şi cu o dată
de răscumpărare specificată.
Observație: Fluxurile de trezorerie nu cuprind mişcările între elementele care constituie
lichidităţi sau echivalente de lichidităţi, deoarece ele fac parte din gestiunea trezoreriei
întreprinderii. Or, un tablou al fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările şi ieşirile de
fonduri, generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare. Cât priveşte gestiunea
trezoreriei, aceasta cuprinde plasamentul excedentelor de lichidităţi şi echivalente de lichidităţi.
Tabloul fluxurilor de trezorerie oferă informaţii cu privire la modul în care afacerile
generează şi utilizează numerarul şi echivalentele de numerar, iar interpretarea acestora poate da
măsura flexibilităţii afacerii şi randamentului politicilor manageriale, explicând realizarea dinamică
a strategiilor propuse.
Fluxurile de trezorerie se prezintă pe cele trei categorii de activități: de exploatare, de
investiții și de finanțare, ceea ce permite utilizatorilor să stabilească impactul acestora asupra
poziției financiare a entității, precum și valoarea numerarului și a echivalentelor de numerar. Unele
tranzacţii pot să includă fluxuri de trezorerie care sunt clasificate în mai multe activităţi. De
exemplu, în cazul rambursării unui împrumut prin ieşiri de trezorerie, plata se referă atât la dobânzi
cât şi la capitalul împrumutat. Partea corespunzătoare dobânzilor poate să fie clasificată în
activităţile de exploatare, în timp ce partea corespunzătoare capitalului împrumutat este clasificată
în activităţile de finanţare.
a) Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de exploatare sunt, în mod esenţial,
consecinţa principalelor activităţi generatoare de venituri ale entităţii economice şi, ca urmare, ele
rezultă din tranzacţiile şi alte elemente care concură la formarea rezultatului net. Mărimea fluxurilor
de trezorerie implicate de activităţile de exploatare este un indicator cheie al măsurii în care
entitatea economică a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie, pentru a
rambursa împrumuturile sale, a menţine capacitatea sa operaţională, a vărsa dividende şi a face
investiţii, fără să recurgă la alte surse externe de finanţare. De asemenea, utilizate o dată cu alte
informaţii, valorile fluxurilor istorice de trezorerie legate de exploatare pot să fie utile pentru
previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie aferente exploatării. Unele tranzacţii, precum cesiunea
unei imobilizări de tipul instalaţiilor de producţie, pot să genereze un plus sau un minus de valoare,
care afectează rezultatul net. Totuşi, fluxurile de trezorerie legate de astfel de tranzacţii nu aparţin
exploatării, deoarece operaţiile în cauză intră sub incidenţa activităţilor de investiţii.
18
O entitate economică poate să deţină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt
asemănătoare stocurilor achiziţionate pentru a fi revândute. Ca atare, fluxurile de trezorerie care
provin din achiziţia de titluri deţinute în scopuri comerciale sunt incluse în categoria activităţilor de
exploatare. In mod asemănător, avansurile de trezorerie şi împrumuturile acordate de instituţiile
financiare, din perspectiva acestor entităţi, sunt clasificate, în general, în categoria activităţilor de
exploatare, ştiut fiind că ele se referă la principala activitate generatoare de venituri.
Standardul IAS 7 Tabloul fluxurilor de trezorerie nu defineşte cu exactitate activităţile de
exploatare, dar încearcă să clarifice această problemă printr-o serie de exemple:
+ Încasările în numerar din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii;
+ Încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
- Plăţile în numerar către şi în numele angajaţilor;
- Plăţile în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod
specific cu activităţile de investiţii şi de finanţare;
- Dobânzi plătite.
= Numerar net din activitatea de exploatare
b) Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de investiţii oferă informaţii privind

maniera în care entitatea economică îşi asigură creşterea și dezvoltarea. Ele se referă la:
- plăţi efectuate pentru achiziţia de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi a altor
active pe termen lung, inclusiv cheltuielile de dezvoltare capitalizate şi plăţile implicate de
imobilizările produse de întreprindere pentru sine;
- încasări care decurg din vânzarea de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi a altor
active pe termen lung;
- plăţi efectuate pentru achiziţia de titluri de participare şi de titluri de creanţă emise de alte
întreprinderi, precum şi plăţile efectuate pentru achiziţia de titluri de la asocierile în participaţie
(altele decât plăţile efectuate pentru instrumente considerate ca fiind echivalente de lichidităţi sau
deţinute în scopuri comerciale);
- încasări relative la vânzarea de titluri de participare şi de titluri de creanţă emise de sau
provenite de la alte entităţi economice, precum şi încasări relative la vânzarea de titluri deţinute în
asocierile în participaţie (altele decât încasările generate de instrumente considerate ca fiind
echivalente de lichidităţi sau deţinute în scopuri comerciale);
- avansurile de trezorerie şi împrumuturile acordate terţilor (altele decât avansurile şi
împrumuturile acordate de o instituţie financiară, care aparţin fluxurilor generate de activităţile de
exploatare, pentru astfel de entităţi);
- încasări care decurg din rambursarea avansurilor de trezorerie şi împrumuturilor acordate
terţilor (altele decât avansurile şi împrumuturile acordate de o instituţie financiară); etc.
c) Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează schimbări în mărimea şi

structura capitalurilor proprii şi împrumutate ale entităţii economice.
Prezentarea separată a acestor fluxuri în tabloul de trezorerie este dată de posibilitatea
utilizării lor în previziunea sumelor pe care deținătorii de capitaluri le vor retrage din fondurile
(capitalurile) viitoare.
Mişcările de trezorerie generate de activităţile de finanţare se referă la:
- încasări din emisiunea de acţiuni şi de alte instrumente de capitaluri proprii;
- vărsămintele efectuate acţionarilor pentru achiziţia sau răscumpărarea acţiunilor entităţii
economice;
- încasări din emisiunea de împrumuturi obligatare, bancare, de bilete de trezorerie, de
împrumuturi ipotecare şi de alte împrumuturi pe termen scurt sau lung;
- rambursarea sub formă de lichidităţi a sumelor împrumutate;
- vărsăminte efectuate de locatar pentru reducerea soldului datoriei referitoare la un contract
de locaţie-finanţare.
19
Pentru determinarea Tabloului Fluxurilor de Trezorerie, se vor utiliza următoarele relaţii de

calcul :
◈ Pentru încasări : Sold final debitor = Sold inițial debitor + Rulaj debitor - Rulaj creditor
◈ Pentru plăți: Sold final creditor = Sold inițial creditor + Rulaj creditor - Rulaj debitor
Metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie

Standardul IAS 7 prevede două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie :
- Metoda directă : prin care sunt prezentate principalele clase de plăţi şi încasări brute în
numerar.
- Metoda indirectă : prin care profitul sau pierderea este ajustată cu efectele tranzacţiilor ce
nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăţi sau încasări în numerar, din exploatare
trecute sau viitoare, şi elementele de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de trezorerie din
investiţii sau finanţări.
Entităţile sunt încurajate să raporteze fluxurile de trezorerie din activităţi de exploatare
folosind metoda directă. Metoda directă furnizează informaţii care sunt folositoare în estimarea
fluxurilor de trezorerie viitoare şi care nu sunt disponibile prin metoda indirectă.
Pe baza metodei directe, informaţiile privind clasele principale de încasări şi plăţi brute în
numerar şi echivalente de numerar pot fi obţinute din :
- Înregistrările contabile ale entităţii ;
- Prin ajustarea vânzărilor, a costului vânzărilor (dobânzi şi alte venituri similare şi
cheltuielile cu dobânda şi alte cheltuieli similare prin instituţiile financiare ) şi a altor elemente în
contul de profit şi pierderi cu :
 Modificările pe parcursul perioadei ale stocurilor şi ale creanţelor şi datoriilor din
exploatare ;
 Alte elemente nemonetare ;
 Alte elemente pentru care efectele numerarului sunt fluxuri de trezorerie din
investiţii sau finanţare.
Prin metoda indirectă, fluxul de trezorerie net din activităţi de exploatare este determinat
prin ajustarea profitului sau a pierderii cu efectele :
- Modificărilor survenite, pe parcursul perioadei în stocuri şi în creanţele şi datoriile din
exploatare ;
- Elementelor nemonetare cum ar fi amortizarea, ajustările, provizioanele, impozitele
amânate, pierderile şi câştigurile asociate valutelor, profiturile nerepartizate ale entităţilor asociate
şi interesele minoritare ;
- Tuturor celorlalte elemente pentru care efectele în numerar sunt fluxuri de trezorerie din
investiţii şi finanţare.
Alternativ, fluxul net de trezorerie din activităţile de exploatare poate fi prezentat folosind
metoda indirectă, prin evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor prezentate în contul de profit şi
pierdere şi a modificărilor de pe parcursul perioadei survenite în valoarea stocurilor şi a creanţelor
şi datoriilor din exploatare.
20
Tabloul fluxurilor de trezorerie

Metoda directă
Denumirea elementului Exercițiu financiar

precedent curent
Fluxuri de numerar din activități de exploatare
+ încasări de la clienți
- plăți către furnizori
+ alte încasări din exploatare
- alte plăți de exploatare
- dobânzi plătite
- impozit pe profit plătit
= Numerar net din activități de exploatare
Flux de numerar din activități de investiții

+ încasări din vânzarea imobilizărilor
+încasări din vânzarea investițiilor pe termen scurt
+ încasări din dobânzi și dividende
+ încasări din subvenții pentru investiții
- plăți pentru achiziția de imobilizări corporale
- plăți pentru achiziția de acțiuni
= Numerar net din activități de investiții
Flux de numerar din activități de finanțare

+ încasări din emisiunea de acțiuni
+ încasări din împrumuturi pe termen lung
+ încasări din emisiunea de obigațiuni
- rambursări de împrumuturi (obligatare, credite)
- plata datoriilor aferente leasing-ului
- dividende plătite
= Numerar net din activități de finanțare
Creșterea netă a trezoreriei și echivalentelor de trezorerie

Numerar și echivalente de numerar la începutul exercițiului financiar
Numerar și echivalente de numerar la sfârșitul exercițiului financiar
21
3.6. Notele explicative la situaţiile financiare anuale
Notele explicative trebuie să prezinte informaţii despre reglementările contabile care au stat
la baza întocmirii situaţiilor financiare anuale şi despre politicile contabile folosite şi să ofere
informaţii suplimentare care nu sunt prezentate în bilanţ, contul de profit şi pierdere şi, după caz, în
situaţia modificărilor capitalurilor proprii şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie, dar sunt relevante
pentru înţelegerea oricărora dintre acestea.
Politicile contabile reprezintă principiile, bazele, convenţiile, regulile şi practicile specifice
aplicate de o entitate la întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare anuale. Exemple de politici
contabile include amortizarea imobilizărilor (alegerea metodei şi a duratei de amortizare),
reevaluarea imobilizărilor corporale sau păstrarea costului istoric al acestora, capitalizarea dobânzii
sau recunoaşterea acesteia drept cheltuială, alegerea metodei de evaluare a stocurilor etc.
Responsabilitatea stabilirii politicilor contabile pentru operaţiunile derulate cade în sarcina
conducerii întreprinderilor. Aceste politici trebuie elaborate având în vedere în primul rând
respectarea principiilor contabile generale şi în subsidiar specificul activităţii, de către specialişti în
domeniul economic şi tehnic, cunoscători ai activităţii desfăşurate şi ai strategiei adoptate de
entitate.
Politicile contabile trebuie elaborate astfel încât să se asigure furnizarea, prin situaţiile
financiare anuale, a unor informaţii care trebuie să fie:
a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor; şi
b) credibile în sensul că:
- reprezintă fidel activele, datoriile, poziţia financiară şi profitul sau pierderea entităţii;
- sunt neutre;
- sunt prudente;
- sunt complete sub toate aspectele semnificative.
Modificarea politicilor contabile este permisă doar dacă este cerută de lege sau are ca
rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile entităţii. Întreprinderile
trebuie să menţioneze în notele explicative orice modificări ale politicilor contabile, pentru ca
utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării
asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii entităţii.
Notele explicative la situaţiile financiare anuale conţin informaţii generale referitoare la
metodele de evaluare a activelor, precum şi orice informaţii suplimentare care sunt relevante
pentru necesităţile de informare ale utilizatorilor în ceea ce priveşte poziţia financiară şi rezultatele
obţinute. Notele explicative se prezintă sistematic, iar pentru fiecare element semnificativ din bilanţ
şi contul de profit şi pierdere trebuie să existe informaţii aferente în notele explicative.
Pe lângă informaţiile cerute expres de reglementările privind celelalte componente ale
situaţiilor financiare, notele explicative trebuie să cuprindă şi informaţii referitoare la alte aspecte
considerate semnificative privind întreprinderea, în completarea celorlalte informaţii.
Notele explicative trebuie să cuprindă informaţii privind metodele de evaluare aplicate
diferitelor elemente din situaţiile financiare anuale şi metodele utilizate pentru calcularea ajustărilor
de valoare. Pentru elementele incluse în situaţiile financiare anuale care sunt sau au fost iniţial
exprimate în monedă străină (valută), trebuie prezentate bazele de conversie utilizate pentru a le
exprima în moneda naţională.
În notele explicative trebuie cuprinse, de asemenea, următoarele informaţii:
a) denumirea şi sediul social ale fiecăreia dintre entităţile în care entitatea deţine fie direct,
fie printr-o persoană care acţionează în nume propriu, dar în contul entităţii, interese de participare
reprezentând un procent de capital de cel puţin 20%, prezentând: proporţia de capital deţinută,
valoarea capitalului şi rezervelor, profitul sau pierderea entităţii respective pentru ultimul exerciţiu
financiar pentru care au fost aprobate situaţiile financiare anuale. Informaţiile privind capitalul,
rezervele şi profitul sau pierderea entităţii în care se deţine interesul de participare pot fi omise dacă
sunt doar de o importanţă neglijabilă;
22
b) denumirea, sediul principal sau sediul social şi forma juridică ale fiecăreia dintre entităţile
la care entitatea este asociat cu răspundere nelimitată. Aceste informaţii pot fi omise dacă sunt doar
de o importanţă neglijabilă.
Notele explicative trebuie să menţioneze:
a) denumirea şi sediul social ale entităţii care întocmeşte situaţiile financiare anuale
consolidate ale celui mai mare grup de entităţi din care face parte entitatea în calitate de filială;
b) denumirea şi sediul social ale entităţii care întocmeşte situaţiile financiare anuale
consolidate ale celui mai mic grup de entităţi din care face parte entitatea în calitate de filială şi care
este, de asemenea, inclusă în grupul de entităţi specificat anterior;
c) locul de unde pot fi obţinute copii ale situaţiilor financiare anuale consolidate anterioare,
cu condiţia ca acestea să fie disponibile.
Trebuie să se menţioneze, totodată, dacă situaţiile financiare anuale au fost întocmite în
conformitate cu Legea contabilităţii sau au fost utilizate alte referenţiale contabile.
Următoarele informaţii trebuie prezentate cu claritate şi repetate ori de cât ori este necesar,
pentru buna lor înţelegere:
a) denumirea entităţii care face raportarea;
b) faptul că situaţiile financiare anuale sunt proprii acesteia şi nu grupului;
c) data la care s-au încheiat sau perioada la care se referă situaţiile financiare anuale;
d) moneda în care sunt întocmite situaţiile financiare anuale;
e) exprimarea cifrelor incluse în raportare (de exemplu, lei).
O entitate trebuie să prezinte următoarele date, în cazul în care ele nu au fost prezentate în
situaţiile financiare anuale:
a) locul principal unde îşi desfăşoară activitatea, dacă este diferit de sediul oficial;
b) o descriere a naturii activităţii desfăşurate şi principalele domenii de activitate;
c) denumirea societăţii-mamă şi cea a deţinătorului final în cadrul grupului (dacă este cazul);
d) orice altă informaţie care, în opinia directorilor şi administratorilor, ajută la prezentarea unei
imagini fidele asupra entităţii.
Notele explicative prezintă natura şi scopul comercial ale angajamentelor entităţii care nu
sunt incluse în bilanţ, şi impactul financiar al acelor angajamente asupra entităţii, atunci când
riscurile sau beneficiile provenind din asemenea angajamente sunt semnificative şi în măsura în
care prezentarea unor asemenea riscuri sau beneficii este necesară pentru evaluarea poziţiei
financiare a entităţii.
Dacă au existat tranzacţii între entităţile afiliate, entitatea raportoare trebuie să prezinte
natura relaţiilor dintre acestea, tipurile de tranzacţii, valoarea tranzacţiilor precum şi alte informaţii
referitoare la tranzacţii, necesare pentru o înţelegere a poziţiei financiare a entităţii raportoare, dacă
asemenea tranzacţii sunt semnificative şi nu au fost încheiate în condiţii normale de piaţă.
Informaţiile referitoare la tranzacţii individuale pot fi agregate după natura lor, cu excepţia cazului
când informaţia separată este necesară pentru o înţelegere a efectelor tranzacţiilor cu entitatea
afiliată, asupra poziţiei financiare a entităţii raportoare.
În scopul facilitării studiului şi analizei notelor explicative, acestea sunt structurate în 10
formulare, notate de la 1 la 10, al căror conţinut se referă la:
1. Active imobilizate
2. Provizioane
3. Repartizarea profitului
4. Analiza rezultatului din exploatare
5. Situaţia creanţelor şi datoriilor
6. Principii, politici şi metode contabile
7. Participaţii şi surse de finanţare
8. Informaţii privind salariaţii şi membrii organelor de administraţie, conducere şi de
supraveghere
9. Calculul şi analiza principalilor indicatori economico-financiari
10. Alte informaţii
23
ANEXA 1
SITUATIA MODIFICARILOR
CAPITALULUI PROPRIU
la data de:…………………
Sold Cresteri Reduceri Sold Cresteri Reduceri

la 01 Tota la 31
ianu l, Prin Tota Prin dece Tota Prin Tota Prin Sold la 31
arie din tran l,din tran mbri l,din tran l,din tran decembrie
Denumirea elementului N care sfer care sfer eN care sfer care sfer N+1
A 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Capital subscris
Patrimoniul regiei
Prime de capital
Rezerve din reevaluare
Rezerve legale
Rezerve statutare sau
contractuale
Rezerve reprezentând surplusul
realizat din rezerve din reevaluare
Alte rezerve
Acţiuni proprii
Câştiguri legate de instrumentele
de capitaluri proprii
Pierderi legate de instrumentele
de capitaluri proprii
Rezultatul reportat Sold C
reprezentând profitul Sold D
nerepartizat sau
pierderea
neacoperită
provenit din
adoptarea pentru Sold D
prima dată a IAS, mai
puţin IAS 2931
provenit din
corectarea erorilor
Sold D
contabile
provenit din trecerea
la aplicarea
Reglementărilor Sold D
contabile conforme
cu Directiva a patra a
Comunităţilor
Economice Europene
Profitul sau pierderea Sold C
exerciţiului financiar
Sold D
Repartizarea
profitului
Total capitaluri
proprii
ADMINISTRATOR Intocmit
Nume, prenume Nume, prenume
Calitatea
Stampila unitatii Nr. de înregistrare în organismul profesional
24
25
CAPITOLUL IV
VALORIFICAREA INFORMAȚIILOR DIN RAPORTĂRILE FINANCIARE
Situatiile financiare sunt ca un “scorecard” pentru afacere. Transpun diversele activitati de

business ale companiei intr-un set de cifre mai mult sau mai putin obiective, care insa ne ofera
informatii valoroase despre performanta firmei, despre eventualele sale probleme si despre
potentialul sau viitor.
Sunt numeroase categorii de persoane interesate de situatiile financiare ale unei compani,
pornind de la manageri insisi, si continuand cu furnizoriii sai – parteneri comerciali, creditorii,
investitorii si, nu in ultimul rand, institutiile statului. Desigur, tipul analizei difera semnificativ in
functie de interesul fiecarei entitati:
 Pe plan intern, managerii trebuie sa cunoasca pozitia financiara curenta a companiei
(performanta si probleme) insa nu trebuie sa se opreasca aici, rolul lor continuand cu
functiile de planificare (prin proiectii de situatii financiare) si control.
 Un furnizor este in primul rand interesat de lichiditatea companiei, pentru ca
drepturile sale sunt, in general, pe termen scurt si atunci capacitatea companiei de a
plati e cel mai bine reflectata prin indicatorii de lichiditate.
 Un creditor care, de obicei, imprumuta pe termene medii sau lungi contra unei
remuneratii, este interesat mai mult de capacitatea companiei de a genera cash-flow
pe termen mediu si lung in vederea acoperirii serviciului datoriei. In acest caz, acestia
vor analiza in amanunt structura de capital a societatii (natura surselor de finantare),
felul in care acestea sunt folosite (structura activelor), ciclul de conversie a
numerarului si evolutia profitabilitatii.
 Investitorii sunt interesati de evolutia profitabilitatii, volatilitatea sau stabilitatea si
trendul acesteia in timp.
Documentele financiare utilizate in analiza financiara sunt:
 Bilantul Contabil (BC), care evidentiaza activele, datoriile si capitalurile unei
companii la un anumit moment (luna, trimestru, semestru sau an), adică situația
(poziția) financiară a companiei- Echilibrul financiar;
 Contul de Profit si Pierderi (CPP), care reflecta veniturile si cheltuielile cumulate intr-
o anumita perioada de timp (o luna, trimestru, semestru sau an), starea de performanță
financiară - Rentabilitatea
 Balantele de verificare, din care se poate recrea bilantul contabil si CPP-ul valabile la
data balantei respective.
Utilizand anumite elemente cuprinse in aceste situatii financiare se pot calcula o serie de
indicatori financiari care permit analiza situatiei financiare a unei societati la un moment dat si
compararea acesteia cu rapoartele specifice industriei din care face parte.
In efectuarea acestui demers va recomandam:
1. Urmarirea indicatorilor financiari in evolutie ( pe minim 2 perioade relevante ) pentru ca la
fel de importanta este tendinta in evolutia financiara a companiei, furnizand semnale analistului
2. Urmarirea elementelor din Bilant ca procent din Total Active si a celor din CPP ca procent
in Total Vanzari. Observarea fiecarui element bilantier in termeni relativi (ca procente) releva cu
usurinta trendurile in zonele “fierbinti” ale analizei, cum ar fi: profitabilitate, lichiditate,
solvabilitate, indatorare, compozitie.
3. Compararea nivelelor obtinute cu ale companiilor de nivel similar din aceeasi industrie
1
Structura bilanțieră și dezechilibru bilanțier
Sintetic, bilantul unei companii, fie ca este abia la inceput sau este o corporatie cu vanzari de
milioane de euro arata in felul urmator:
Egalitatea bilantiera inseamna ca intotdeauna activele sunt egale cu pasivele. Activele

sunt mijloacele (bunuri si drepturi) aflate la dispozitia societatii pentru a produce vanzari, si,
ulterior, numerar, iar pasivele reprezinta mixul de resurse prin care se finanţează activele.
In timp ce activele sunt intotdeauna egale cu pasivele, nu acelasi lucru se imtampla cu
activele curente si pasivele curente, respectiv cu activele fixe si pasivele pe termen lung, iar aici
intervine notiunea de echilibru bilantier.
Din necesitatea corelarii resurselor cu mijloacele, activele pe termen lung ar trebui finanţate
cu surse pe termen lung (capitaluri proprii si alte datorii pe termen lung = capitaluri permanente),
iar datoriile pe termen scurt ar trebui sa fie suport pentru activele curente. Nerespectarea acestei
reguli va avea ca rezultat dezechilibrarea firmei, aceasta neavand suficiente active transformabile
rapid in cash cu care sa isi acopere datoriile pe termen scurt.
Cele 2 casute situate intre activele curente si activele fixe, respectiv intre pasivele curente si
cele pe termen lung au fost hasurate si colorate in verde pentru a evidentia grafic zona unde poate sa
apara echilibrul, sau dezechilibrul bilantier.
Concret, situatiile de echilibtu, respectiv dezechilibru bilantier arata in felul urmator:
2
Ar trebui mentionat aici ca este foarte important ca datoriile sa fie clasificate corect în bilanţ,
astfel incat portiunea curenta a unui credit pe termen lung sa fie considerata cu scadenta scurta, iar
imprumuturile asociati – finantare pe termen lung.
De asemenea, capitalurile actionarilor finanteaza de cele mai multe ori active fixe. Cu cat
rezerva de capitaluri proprii pentru finantarea activelor curenteeste mai mare, cu atat capacitatea de
plata a tuturor datoriilor e mai buna.
Doi indicatori extrem de importanti in analiza financiara sintetizeaza „problemele”
exhilibrului bilantier: lichiditatea si solvabilitatea companiei, pe care le vom explica mai departe.
4.2. Indicatori de echilibru financiar
Bilanțul este documentul de sinteză prin care se prezintă elementele de activ și de pasiv
(mijloacele și resursele), grupate după natură, destinație și liciditate, respectiv după natură,
proveniență și exigibilitate. Elemenmtele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat
întreprinderea (capitaluri proprii ale asociaților, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare),
iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) și cele cu titlu
provizoriu și ciclic (active circulante).
Activul și pasivul reflectă aceeași realitate privită sub forma mijloacelor de finanțare și a
utilizării acestora la același moment, ceea ce impune echilibru permanent între activele și pasivele
bilanțului, indiferent de forma de prezentare a acestuia (tabelar sau listă).
Studiul bilanţului implică analiza acestuia în două direcţii: orizontală şi verticală, fiecare
punând în evidenţă anumite corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a
întreprinderii.
Analiza pe orizontală a bilanţului pune în evidenţă modul în care se realizează principalele
echilibre financiare pe termen scurt şi pe termen lung ale întreprinderii sau grupului de
întreprinderi, prin intermediul unor mărimi cum ar fi: situaţia netă, fondul de rulment, necesarul de
fond de rulment, trezoreria.
Analiza pe verticală a bilanțului evidențiază structura activului (prin raportul dintre activele
imobilizate și activele circulante) și a pasivului, structura finanțării prin raportul dintre capitalurile
proprii și datorii, permite calculul ratelor de rotație a posturilor de activ și pasiv, calculul ratelor de
rentabilitate, etc.
4.2.1. Analiza patrimoniului net (situației nete)
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce pot fi exprimate în bani,

aparţinând unei persoane fizice sau juridice ale căror nevoi le satisfac, precum şi bunurile la care se
referă. În cazul unei întreprinderi, patrimoniul se defineşte ca fiind activele întreprinderii negrevate
de datorii sau averea acţionarilor stabilită pe baza bilanţului patrimonial1.
Patrimoniul net sau activul net contabil se poate determina astfel:
- ca diferenţă dintre activul total şi datoriile totale;
- ca sumă a elementelor capitalului propriu.
Patrimoniu net =Active totale- Datorii totale
Patrimoniul net este în mod normal pozitiv şi crescător, ca urmare a unei gestiuni
sănătoase. Această situaţie reflectă, de fapt, atingerea obiectivului major al firmei şi anume
maximizarea valorii patrimoniale.
1
V. Robu, N. Georgescu- Analiză economico-financiară, Editura Omnia Uni, Braşov, 2000
3
Un patrimoniu net negativ reflectă o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu

pierderi a exerciţiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea
neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul de insolvabilitate al
întreprinderii.
Activul net (capitalurile proprii) reprezintă un indicator esențial care dă dimensiune gradului
de sănătate a întreprinderii referitor la menținerea capitalului fizic sau financiar, mai ales în
condițiile erodării suferite ca urmare a inflației.
Comparativ cu capitalurile proprii, patrimoniul net este mai restrictiv, deoarece exclude
subvenţiile şi provizioanele reglementate. De aceea, patrimoniul net este un indicator mai relevant,
ce exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acţionarii,
cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Se calculează punând faţă în faţă
bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţă.
Analizând sursele de finanţare a patrimoniului net se pot întâlni, de regulă, următoarele
aspecte2:
- dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe seama rentabilităţii
întreprinderii: rezervele legale până la limita prevăzută de lege, fondurile proprii majorate pe seama
profitului net ca urmare a deciziei acţionarilor;
- capitalul social se modifică doar în cazul unor noi aporturi, respectiv a unei finanţări din
surse externe (ale vechilor acţionari sau ale unor noi acţionari) şi/sau prin conversia unor datorii în
capital social (stingerea unor datorii în scimbul unui pachet de acţiuni);
- rezultatul reportat poate fi profit nerepartizat (şi atunci determină creşterea patrimoniului
net) sau pierdere neacoperită (caz în care determină diminuarea patrimoniului net).
Deci, patrimoniul net poate să crească pe seama surselor interne (rentabilitatea
întreprinderii) şi pe baza unor surse externe (aporturi, primirea cu titlu gratuit a unor active,
conversia unor datorii în capital social).
Pentru determinarea şi analiza patrimoniului net, informaţiile din bilanţul patrimonial se
structurează astfel:
Nr. Indicatori Anul Anul

crt precedent curent
1. Active imobilizate- total, din care:
- Imobilizări necorporale
- Imobilizări corporale
- Imobilizări financiare
2. Active circulante- total, din care:
- Stocuri
- Creanţe
- Disponibilităţi băneşti şi plasamente
3. Activ total (1+2)
4. Datorii totale
5. Patrimoniul net (3-4), din care finanţat pe seama:
- Capital social
- Rezerve
- Rezultat reportat
- Fonduri proprii
- Alte surse
2
V. Robu – Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003
4
4.2.2. Analiza fondului de rulment
Echilibrul financiar al întreprinderii rezultă din confruntarea maselor mari ale bilanţului:
Fondul de Rulment (FR) cu Necesarul de Fond de Rulment (NFR), din care rezultă Trezoreria (T).
Acest echilibru este determinat conform concepţiilor de prezentare a bilanţului: optica financiară şi
optica funcţională.
Pe baza bilanţului financiar care grupează posturile după criteriul permanenţei, echilibrul
financiar presupune finanţarea activului cu durata mai mare de 1 an din resurse cu scadenţa peste 1
an, iar finanţarea activelor sub 1 an din resurse scadente sub 1 an.
▶ Un prim echilibru rezultă din confruntarea pasivului pe termen lung (capitalurile
permanente) cu necesarul permanent (activul imobilizat), aşa cum rezultă din analiza părţii
superioare a bilanţului financiar:
FR = Capitaluri permanente (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung şi mediu) + Provizioane

pentru riscuri şi cheltuieli – Nevoi permanente (Active imobilizate nete).
Fondul de rulment evidențiază echilibrul financiar pe termen lung și reprezintă partea

din capitalurile permanente rămasă după finanțarea imobilizărilor, parte din care vor fi finanțate
activele circulante. Altfel spus, fondul de rulment reflectă surplusul resurselor permanente în raport
cu imobilizările, surplus care poate fi preluat pentru finanţarea stocurilor şi creanţelor din partea de
jos a bilanţului. Această utilizare potenţială a marcat denumirea de fond de rulment.
Fondul de rulment este indicatorul care asigură legătura dintre cele două părţi ale bilanţului,
fiind expresia realizării echilibrului pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea
echilibrului pe termen scurt, adică la finanţarea activelor curente, nete de datoriile curente (Acnete).
Ştiind că resursele permanente corespund capitalurilor permanente, iar nevoile permanente
activelor imobilizate, putem scrie:
FR = Cperm – Imob
unde: Cperm – capitaluri permanente
Imob – active imobilizate
Imob
Cperm
FR
Figura nr .4.1. Evidenţierea fondului de rulment financiar pornind de la elementele din

partea de sus a bilanţului
▶ Partea inferioară a bilanțului financiar permite determinarea fondului de rulment astfel:
FR=(Active circulante+Cheltuieli în avans)- (Datorii pe termen scurt+Venituri în avans)
Ştiind că nevoile temporare corespund activelor circulante (sau curente), iar resursele
temporare datoriilor pe termen scurt (sau curente), putem scrie:
FR = Nevoi temporare – Resurse temporare
5
Dc
Ac
FR
Figura nr.4.2. Evidenţierea fondului de rulment pornind de la elementele din partea de

jos a bilanţului
Bilanțul contabil armonizat permite determinarea mai rapidă a fondului de rulment, în două
moduri:
a) FR= (Total active - Datorii curente) - Active imobilizate (linia F - linia A din bilanț);
b) FR=Active circulante, respectiv datorii curente nete (linia E din bilanț)
Indiferent de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de

rulment financiar. Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate
din Franţa, iar a doua ţărilor anglo – saxone.
Ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment financiar pun în evidenţă două aspecte
diferite, dar complementare, ale aceluiaşi indicator.
Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului financiar prezintă interes pentru
faptul că evidenţiază în termeni mai concreţi problema solvabilităţii viitoare a întreprinderii.
Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile previzibile pe termen scurt (active
circulante) şi angajamentele imediat exigibile (datoriile pe termen scurt), indicatorul fond de
rulment financiar capătă semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale sau marjă de securitate
faţă de riscurile activităţii economice.
Stabilirea fondului de rulment financiar pe baza maselor din etajul superior al bilanţului
financiar este importantă deoarece pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra
constituirii fondului de rulment financiar.
▶ Fondul de rulment financiar poate fi analizat în funcţie de structura capitalurilor

permanente, respectiv capitaluri proprii (Cp) şi datorii pe termen lung (Dtl), cu scadenţă mai mare
de un an. Ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie excesivă în raport cu cea a
capitalurilor proprii (să nu depășească 50%). Această analiză pune în evidenţă măsura în care
echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii, respectiv gradul de autonomie a
întreprinderii.
Indicatorul care relevă gradul de autonomie în luarea unor decizii de investiţii privind
dezvoltarea întreprinderii este fondul de rulment propriu (FRP). El reprezintă excedentul de
capitaluri proprii faţă de imobilizările nete, excedent determinat după repartizarea profitului.
FRP = Capitaluri Proprii – Imobobilizări nete
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările sunt integral finanţate
din resurse proprii, deci există autonomie. Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că
imobilizările nu sunt finanţate decât parţial din resursele proprii, întreprinderea trebuind să facă apel
la îndatorare pentru a finanţa o parte din imobilizările sale.
Fondul de rulment împrumutat (FRÎ) sau străin (FRS) rezultă ca diferenţă între fondul de
rulment financiar şi fondul de rulment propriu sau:
6
FRÎ = Împrumuturi pe termen mediu și lung – Imobilizări nete

Fondul de rulment împrumutat reflectă gradul de îndatorare pe termen lung pentru a finanța
nevoi pe termen scurt.
Mărimea pozitivă a fondului de rulment împrumutat evidenţiază apelarea la împrumuturi pe
termen lung şi mediu (datorii cu exigibilitate mai mare de un an).
Valoarea informativă deosebită a fondului de rulment conferită de poziţia strategică a
acestuia de a realiza legătura dintre cele două părţi ale bilanţului financiar, conduce la aprecierea
analiştilor financiari că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului
financiar lichiditate – exigibilitate.
4.2.3. Analiza necesarului de fond de rulment
Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea unor

operaţiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă (cumpărări, vânzări, plăţi salarii), al
cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resurse stabile (fondul de rulment net). El reprezintă
banii ce trebuie rulaţi în întreprindere pentru a-i asigura funcţionarea (după finanţarea
imobilizărilor), care reclamă cheltuieli ce vor fi recuperate la achitarea facturilor de către clienţi.
Structura necesarului de fond de rulment cuprinde, pe de o parte, stocurile (de materii prime,
produse finite, semifabricate) a căror valoare încorporează cheltuielile de fabricaţie şi, pe de altă
parte, creanţele. Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare şi în afara
exploatării), care corespund decalajelor între încasări şi plăţi:
NFR = (Nevoi temporare – Active de trezorerie)– (Resurse temporare – Pasive de trezorerie)
Activele de trezorerie cuprind lichidităţile efective (disponibilităţi) şi potenţiale (valori

mobiliare de plasament (VMP)). Pasivele de trezorerie cuprind creditele bancare curente.
Pe baza bilanţului, necesarul de fond de rulment se determină ca diferenţă:
NFR =(Active circulante + Cheltuieli în avans– Casa şi conturi la bănci) - (Datorii ce

trebuie plătite într-un an + Credite bancare + Venituri în avans).
Simplificând relaţia de calcul iniţială, nevoia de fond de rulment poate fi determinată astfel:
NFR = Stocuri + Creanţe – Datorii de exploatare
Durata recuperării capitalurilor băneşti în active circulante este mai mică de un an şi de aceea
ele mai sunt numite şi decalaje de încasări nefavorabile. Din momentul plăţii aprovizionărilor şi
cheltuielilor de producţie până în momentul încasării produselor vândute este un decalaj de încasări
nefavorabil. În compensare, pasivele curente sunt numite decalaje de plăţi favorabile, motiv pentru
care se urmăreşte echilibrul dintre aceste decalaje. O altă relaţie de calcul a nevoii de fond de
rulment este următoarea:
NFR = Decalaje de încasări nefavorabile – Decalaje de plăţi favorabile
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi temporare
în raport cu resursele temporare. Această situaţie poate fi considerată normală dacă este rezultatul
unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. În caz
contrar, nevoia de fond de rulment pozitivă evidenţiază un decalaj nefavorabil între lichiditatea
stocurilor şi creanţelor pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor de exploatare pe de altă parte.
Aceasta înseamnă că s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plăţile.
7
Nevoia de fond de rulment negativă reflectă surplusul de resurse temporare în raport cu

nevoile temporare. Această situaţie este apreciată favorabil dacă este rezultatul accelerării rotaţiei
activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari. Aceasta înseamnă că s-au
încetinit plăţile şi s-au urgentat încasările. Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu
activitate de comerţ, deoarece furnizorii sunt achitaţi de regulă la intervale mai mari de timp în
raport cu perioada în care se vând şi se încasează contravaloarea mărfurilor. În acest caz, nevoia de
fond de rulment negativă este echivalentă cu o resursă de finanţare şi nicidecum cu o nevoie pentru
care să se caute surse de finanţare, ci dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment şi degajă şi o
trezorerie netă pozitivă. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă poate fi consecinţa unor
întreruperi temporare în aprovizionare, fabricaţie, livrare.
4.2.4. Analiza trezoreriei nete
Trezoreria netă (TN) poate fi determinată pornind de la egalitatea de bilanţ Activ = Pasiv
care conduce la confruntarea fondului de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din
care rezultă echilibrul financiar al întreprinderii, fiind un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate
posturile de bilanţ şi rezultând din lectura pe orizontală a bilanţului financiar, respectiv:
a) a părţii superioare:
TN = FR – NFR;
b) a părţii inferioare:
TN = Disponibilităţi – Credite de trezorerie sau:
TN = Trezoreia activă – Trezoreria pasivă.
Trezoreria activă cuprinde disponibilităţile curente degajate de funcţionarea întreprinderii, la

care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment (valori mobiliare de plasament).
Trezoreria pasivă este reprezentată de creditele bancare curente, soldurile creditoare de
bănci şi efectele scontate (în afara bilanţului).
Valoarea pozitivă sau negativă a Trezoreriei nete este consecinţa unor inegalităţi între
Fondul de rulment şi Necesarul (resursa) de fond de rulment.
Trezoreria netă pozitivă este expresia realizării întregului echilibru financiar (pe termen
lung şi scurt) şi se realizează în următoarele cazuri:
a) FR > 0 şi NFR > 0, când NFR este finanţat în întregime din resurse permanente (FR > 0),
care degajă disponibilităţi ce pot ascunde o sub-utlizare de capitaluri;
b) FR > 0 şi NFR < 0, când resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se adaugă la un
excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un excedent mare de lichidităţi, care pot
ascunde sub-utilizări de capitaluri;
c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un excedent crescut
de lichidităţi şi numai o parte a activului imobilizat ( FR < 0).
Excedentul de trezorerie, ca o consecinţă a realizării echilibrului financiar, va fi plasat cât
mai rentabil, mai lichid şi mai sigur. Această situaţie favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a
trezoreriei, putând vorbi, în acest caz, chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.
Trezoreria netă negativă semnifică un deficit de trezorerie, o insuficienţă a surselor

permanente şi a celor temporare şi se realizează, în următoarele cazuri:
a) FR > 0 şi NFR > 0, când NFR este finanţat parţial din capitaluri permanente (FR> 0) şi
parţial din credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile, ceea ce impune
aprecierea riscului bancar curent;
b) FR < 0 şi NFR > 0, când creditele bancare pe termen lung şi mediu acoperă o parte din
imobilizări (FR < 0), NFR şi disponibilităţile (inferioare creditelor de trezorerie), ceea ce impune
reconsiderarea structurii de finanţare;
c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului
imobilizat (FR < 0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori, avansuri clienţi) şi
8
din credite bancare curente, ceea ce impune revederea structurii finanţării, fiind crescut riscul
dependenţei de exterior.
Acest deficit trebuie acoperit prin noi credite pe termen scurt. În condiţii de insolvabilitate,
noile credite se vor acorda în condiţii de cost şi rambursare nefavorabile. De aceea, în selectarea
surselor de acoperire a deficitului se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost de finanţare, prin
negocierea mai multor surse de capital (credite de trezorerie, credite de scont, credite de factoring).
Această situaţie de dependenţă a întreprinderii de resurse financiare externe, sau de tensiune asupra
trezoreriei, în care lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor
pe termen scurt, limitează autonomia financiară pe termen scurt. Chiar dacă trezoreria netă negativă
evidenţiază o anumită dependenţă financiară, aceasta nu trebuie să fie interpretată implicit ca o stare
de insolvabilitate. Pot exista întreprinderi cu o astfel de situaţie care să supravieţuiască şi să
prospere, dacă partenerii lor financiari acceptă menţinerea resurselor de trezorerie încredinţate
acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.
Echivalenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei
situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fără excedent sau deficit. Aceasta
înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment
(FRF = NFR) şi atunci întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.
4.3. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii
• Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se

transforma în bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în
bilanţ. Deci, lichiditatea ar fi un raport între elementele de activ, în sensul
că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub forma lichidă, în
Definiţie:
conturile de disponibilităţi băneşti şi cât pot să devină lichide imediat (ex.:

creanţele, stocurile de produse finite etc.)
• Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor
sale băneşti, respectiv de a-şi onora plăţile la termenele scadente. În acest
caz, intervine comparaţia dintre elementele de activ şi pasiv, respectiv
disponibilităţi şi obligaţii.
Astfel, s-au construit diferiţi indicatori, care includ ambele noţiuni, utilizate în scopuri
diferite. În studiile de bonitate efectuate de bănci, în cazul solicitării de credite se folosesc
indicatorii:
Se apreciază că valoarea minimă trebuie să fie 0,3, iar peste 0,5 situaţia poate fi considerată
normală, luându-se în considerare şi raportul dintre rata rentabilităţii financiare a capitalului
permanent şi procentul de dobândă.
9
În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute şi sub denumirea de rate de

trezorerie şi au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe
termen scurt.
Pentru caracterizarea lichidităţii unei întreprinderi se compară pasivele pe termen scurt cu
resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă.
Cele mai utilizate rate de lichiditate3 sunt:

a) Rata lichidităţii generale (Rlg), care se determină prin raportarea valorii activelor curente
la valoarea pasivelor curente.
Active curente
R lg 
Datorii curente
Activele curente includ disponibilităţile, valorile mobiliare foarte lichide, efectele
comerciale de primit şi stocurile, iar datoriile curente sunt formate din efecte comerciale de plătit,
credite bancare pe termen scurt, partea din împrumuturile pe termen mediu şi lung a căror scadenţă
este în cadrul exerciţiului financiar curent impozite de plătit şi alte obligaţii (în principal cele
salariale).
Dacă pasivele curente cresc mai rapid decât activele curente rata curentă scade, ceea ce
constituie semnalul apariţiei unor probleme de natură economico-financiară.
Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui fond de rulment care îi
permite întreprinderii să facă faţă incidentelor care apar în mişcarea activelor circulante sau unor
deteriorări ale valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare decât 1 cu atât întreprinderea este
pusă la adăpost de o insuficienţă a trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea datoriilor
la cererea creanţierilor.
Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că lichidităţile sunt mai mici decât
exigibilităţile potenţiale. Aceasta se datorează faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt
acoperite, în principiu, de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă. Totuşi,
valoarea subunitară a ratei nu constituie un pericol atunci când stocurile se reduc treptat în scopul
achitării datoriilor exigibile pe termen scurt, dar fără a stânjeni continuitatea producţiei. Trebuie
evitată o evoluţie descendentă a lichidităţii, deoarece aceasta evidenţiază o activitate în declin, fapt
ce determină creditorii să devină circumspecţi în ceea ce priveşte acordarea de noi împrumuturi.
Rata lichidităţii generale este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilităţii pe termen
scurt, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite
de valoarea activelor, care pot fi transformate în lichidităţi în decursul unei perioade, care
corespunde perioadei de maturitate a datoriilor.
Se apreciază că situaţia lichidităţii generale este satisfăcătoare, dacă se încadrează în
intervalul 1,2 şi 1,8.
b) Rata lichidităţii restrânse (Rlr), este cunoscută şi sub denumirea de “rata rapidă” sau
“testul acid (quick ratio)”, potrivit teoriei economice nord-americane. Ea exprimă capacitatea
întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.
Ca modalităţi de calcul, rata lichidităţii restrânse se poate determina, astfel:
• prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel
obţinute la valoarea pasivelor curente:
Active curente - Stocuri
Rlr 
Pasive curente
Stocurile sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate componentele activelorccurente
ale unei întreprinderi (pot apare pierderi în momentul în care se pune problemaclichidării acestor
3
V. Robu – Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003
10
stocuri). De aceea, această rată poate fi considerată ca fiind un “test acid”cpentru măsurarea
capacităţii firmei de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt.
• prin raportarea sumei creanţelor şi disponibilităţilor la datoriile exigibile pe termen scurt
(pasivele curente), şi anume:
Creante  Disponibil itati
Rlr 
Pasive curente
Această rată este de regulă subunitară. Ea trebuie însă analizată şi interpretată cu prudenţă
prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanţelor (număr de clienţi,
ponderea lor în totalul creanţelor etc.). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată
cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta o situaţie optimă în ceea ce priveşte solvabilitatea parţială.
c) Rata lichidităţii imediate (Rli), realizează corespondenţa dintre elementele cele mai
lichide ale activului cu obligaţiile imediat exigibile ale pasivului. Cunoscută şi sub denumirea de
rata capacităţii de plată imediate, această rată măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a
datoriilor, utilizând disponibilităţile existente, astfel:
Plasamente si disponibil itati
Rli 
Datorii imediat exigibile
În teoria economică, această rată mai este cunoscută sub denumirea de trezoreria la vedere
sau rata solvabilităţii imediate. Pentru interpretarea acestei rate trebuie luate în considerare o serie
de informaţii privind condiţiile de desfăşurare a activităţii.
Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, dar care poate
fi consecinţa unei utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a
acestei rate nu constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au
un grad redus de lichiditate. O valoare redusă a ratei lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu
menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităţilor sale,
deţinând în schimb valori de plasament, creanţe, stocuri uşor mobilizabile în concordanţă cu
exigibilitatea datoriilor imediate.
În cadrul studiilor de evaluare economică, în special în cazul transmiterii dreptului de
proprietate, se folosesc indicatorii:
a) solvabilitatea generală
Active circulante
SG 
Datorii curente
Se admite că valoarea sa minimă admisă poate varia între [1,2 -1,8]
b) solvabilitatea imediată
Activecirculante  Stocuri
SI 
Datorii curente
Intervalul care poate fi acceptat ca fiind satisfăcător este [0,65 -1].
c) solvabilitatea globală
Active totale
S globala 
Datorii totale
d) rata solvabilităţii sau rata de autofinanţare a activelor
11
Capital propriu
Rsolv 
Active totale
Firma poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat, din lipsă de lichiditate, nu prezintă
capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacităţii de plată
şi a lichidităţii pot avea caracter temporar, dacă firma se bazează pe o solvabilitate generală.
4.3. Analiza performanțelor economico-financiare

Performanţa reală înregistrată de o întreprindere şi performanţa raportată de aceasta sunt
influenţate de politicile contabile aplicate în evaluarea şi măsurarea lor. Standardele Internaţionale
de Raportare Financiară au rolul de a aduce la un numitor comun raportarea performanţelor pentru
întreprinderi cotate pe pieţe de capital diferite.
Indicatorii utilizaţi în măsurarea şi analizarea performanţelor unei entităţi, îmbracă forme
diverse, însă cei mai utilizați sunt indicatorii de rentabilitate.
Rentabilitatea este practic, o formă de exprimare a eficienţei activităţii economico-financiară
a întreprinderii şi poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin
utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora.
Rentabilitatea unei afaceri rezultă, deci, din comensurarea efectelor concretizate în venituri
cu eforturile depuse, reflectate în cheltuieli.
În funcţie de modul în care se realizează comparaţia dintre efecte şi eforturi, în analiza
rentabilităţii se utilizează două serii de indicatori de evaluare, care se exprimă în mărimi absolute şi
în mărimi relative.
Indicatorii în mărimi absolute se obţin sub forma unor diferenţe (marje) între venituri şi
cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obţin sub forma unor rapoarte (rate) între diverse
rezultate şi cheltuieli sau capitaluri utilizate.
Marjele prin ele însele nu caracterizează suficient gradul de rentabilitate al unei
întreprinderi, deoarece pot exista firme foarte rentabile cu marje mici şi invers, rentabilităţi slabe cu
marje mari. Numai ratele caracterizează real gradul de rentabilitate, exprimând în modul cel mai
sintetic eficienţa cheltuielilor sau a utilizării capitalurilor.
Pentru analiza rentabilităţii unei întreprinderi, în general, se utilizează două categorii de
indicatori:
- Profitul- ca mărime absolută a rentabilităţii;
- Ratele de rentabilitate- ca mărimi relative, ce reflectă gradul în care utilizarea resurselor
întreprinderii aduce profit.
În cadrul analizei profitului se vor urmări trei aspecte de bază şi anume:
- analiza profitului total;
- analiza profitului din exploatare;
Profitul total al exerciţiului reprezintă un indicator sintetic prin care se apreciază, sub formă
absolută, rentabilitatea unei firme. Mărimea profitului total (Pb) se determină astfel:
Pb = Vt – Ct
Rezultatul din exploatare reprezintă cea mai importantă componentă a rezultatului total,
fiind agreat, în principal, de investitori pentru caracterizarea rentabilităţii economice a activităţii
finanţate. Nivelul său se poate determina pe baza Contului de Profit şi Pierderi, ca diferenţă între
veniturile din exploatare şi cheltuielile din exploatare:
Re = Ve – Ce
Rata rentabilităţii este un indicator de performanţă, care exprimă în mărimi relative gradul în
care capitalul (capital propriu, permanent, activele întreprinderii) aduce profit sau excedent de
exploatare.
12
Rata rentabilităţii se determină prin raportarea unui rezultat (excedent brut al exploatării,
rezultat din exploatare, rezultatul exerciţiului) la un indicator de efort (costuri, cifră de afaceri,
capital investit, capital propriu).
Indicatorul rata rentabilităţii, ca indicator de eficienţă, poate avea forme diferite în funcţie de
modul de raportare a unui indicator de efecte sau rezultate obţinute la un indicator de flux global al
activităţii.
Principalele rate de rentabilitate utilizate în analiza financiară a unei întreprinderi sunt:
- rata rentabilităţii comerciale;
- rata rentabilităţii resurselor consumate;
- rata rentabilităţii economice;
- rata rentabilităţii financiare.
Indicatorii construiţi în funcţie de capitalul avansat sau angajat exprimă, predominant,
interesele investitorilor, în timp ce indicatorii construiţi pe baza resurselor consumate exprimă,
preponderent, interesele întreprinderii.
Rata rentabilităţii comerciale exprimă eficienţa activităţii comerciale a întreprinderii
(aprovizionare, stocare, vânzare) reflectând legătura dintre profitul total aferent vânzărilor şi cifra
de afaceri într-o anumită perioadă de timp. Se calculează ca raport între un rezultat economic
(EBE, profitul din exploatare sau profitul aferent cifrei de afaceri) şi cifra de afaceri.
În literatura de specialitate şi în practica economică sunt abordate şi utilizate mai multe
moduri de calcul pentru rata rentabilităţii comerciale, în funcţie de specificul întreprinderii şi scopul
analizei.
EBE
1) RC   100 (rata marjei brute)
CA
Re
2) RC   100 unde Re: rezultatul exploatării
CA
Marja comerciala
3) RC   100
Vanzari de marfuri
Indiferent de modalitatea de calcul, scopul analizei este de a explica evoluţia acestui

indicator şi factorii care-i determină această evoluţie.
O creştere a ratei rentabilităţii comerciale aferentă activităţii de exploatare, reflectă o situaţie
pozitivă şi posibilitatea financiară de înnoire a echipamentelor de exploatare ale întreprinderii.
În funcţie de nivelul şi evoluţia ratei rentabilităţii comerciale, managerii pot adopta decizii privind
creşterea eficienţei activităţii de producţie şi comercializare, dar şi privind politica financiară a
firmei. Chiar dacă mărimea ratei rentabilităţii comerciale nu este influenţată de politica financiară a
întreprinderii, ea poate fi utilizată ca instrument al politicii financiare a firmei. Astfel, atunci când
𝑅𝑐 obţinută de întreprindere este mare, firma poate creşte gradul de îndatorare până la un nivel
considerat normal, aceasta ducând la un nivel al ratei rentabilităţii capitalului investit mai mare
decât al ratei dobânzii plătite la creditele contractate.
Invers, când rentabilitatea comercială este mică, firma va urmări reducerea gradului de
îndatorare, în scopul prevenirii scăderii rentabilităţii capitalurilor utilizate.
Rata rentabilităţii resurselor consumate, denumită şi rata rentabilităţii costurilor, se
determină ca raport între un rezultat economic (profitul aferent cifrei de afaceri) şi cheltuielile
efectuate pentru obţinerea lui.
13
RE
1. Rrc  x100
Ch
EBE
2. Rrc  x100
Che  Amortizari - Provizioan e
RE
3. Rrc  x100
Che
unde: RE – rezultatul exploatării;

Che – cheltuieli de exploatare;
Ch – cheltuieli totale
Rata rentabilităţii resurselor consumate poate avea o evoluţie ascendentă ca urmare:
◙ a sporirii ratei de eficienţă a costurilor totale aferente cifrei de afaceri (indicele profitului
mai mare decât indicele cheltuielilor totale aferente cifrei de afaceri);
◙ creşterii ponderii produselor vândute a căror rată a rentabilităţii resurselor consumate este
mai mare decât media pe întreprindere;
◙ creşterea preţului mediu ca efect al ridicării calităţii produselor.
O reducere a ratei rentabilităţii resurselor consumate a unei întreprinderi este efectul creşterii
cheltuielilor aferente cifrei de afaceri într-o măsură mai mare decât profitul aferent cifrei de afaceri.
Asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate, costul exercită o dublă acţiune, influenţând
în sensuri diferite prin numărătorul şi numitorul raportului. Astfel, de exemplu, în cazul creşterii
costurilor unitare pe produse, numărătorul (profitul) se reduce, iar numitorul (cheltuielile totale)
creşte, ceea ce face ca influenţa negativă a acestui factor asupra ratei rentabilităţii resurselor
consumate să fie mult mai puternică, decât în cazul altor rate de rentabilitate.
Rata rentabilităţii economice (ROA – Return on Assets) a unei întreprinderi reprezintă rata
de rentabilitate a ansamblului capitalurilor atrase de aceasta de la proprietarii şi creditorii săi.
Într-o accepţie mai largă, rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa capitalului
economic alocat activităţii productive a întreprinderii.
EBE
Re  x100 , ROA  EBIT
At TA
Astfel definită, rata rentabilităţii economice este independentă de structura financiară

(gradul de îndatorare), de mecanismul de finanţare, de politica fiscală de impozitare a profitului,
precum şi de fluxurile extraordinare.
Rata rentabilităţii economice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Re trebuie să fie mai mare decât rata inflaţiei pentru a asigura menţinerea valorii sale;
- În termeni reali, rata rentabilităţii economice trebuie să remunereze capitalurile investite la
nivelul ratei minime de randament economic (rata medie a dobânzii) şi a riscului economic
şi financiar pe care şi le-au asumat furnizorii de capitaluri (acţionaţii şi creditorii
întreprinderii;
- Rata rentabilităţii economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea şi creşterea
activelor sale într-o perioadă de timp cât mai scurt
În aprecierea rentabilităţii economice trebuie să se ţină seama de faptul că ea trebuie să aibă o

mărime care să permită întreprinderii remunerarea acţionarilor şi creditorilor, în concordanţă cu
nivelul de risc pe care aceştia şi l-au asumat investind în întreprindere sau împrumutând-o. În aceste
condiţii, rentabilitatea economică poate fi estimată pornind de la rentabilităţile obţinute de aceştia.
Ca atare, rata rentabilităţii economice poate fi calculată ca o medie ponderată a rentabilităţii
14
capitalurilor proprii, respectiv a celor împrumutate. Ponderile reprezintă proporţia fiecărui tip de
capital în totalul capitalurilor atrase de întreprindere pentru finanţarea activităţilor sale.
unde: rcap – rata de remunerare a capitalului propriu (rentabilitatea financiară);

Kpropriu – capitaluri proprii;
Ae – activ economic, Ae = Kproprii + Datorii fin.
Rdob – rata de remunerare a datoriilor (rata dobânzii).
Astfel calculată, rata rentabilităţii economice este comparată cu costul mediu ponderat al capitalului
 
K , având următoarele situaţii:
- dacă Re  K rezultă că activitatea desfăşurată are o rată a rentabilităţii economice
superioară costului capitalului, înregistrându-se valoarea adăugată economică pozitivă care va spori
valoarea de piaţă a întreprinderii;
- dacă Re  K înseamnă că rentabilitatea obţinută nu poate acoperi solicitările furnizorilor de
capital, înregistrându-se o valoare adăugată negativă şi o reducere a capitalurilor proprii.
Noua determinare a rentabilităţii economice este foarte utilă mai ales atunci când suntem
interesaţi să calculăm nivelul acceptabil al acesteia care asigură remunerarea cerută de investitorii
de capitaluri.
În condiţiile în care rata de rentabilitate cerută de proprietari nu coincide cu rentabilitatea
financiară realizată, apare o neconcordanţă între rentabilitatea economică ce ar trebui obţinută de
întreprindere şi cea efectiv realizată.
În schimb, dacă rentabilitatea financiară obţinută corespunde aşteptărilor acţionarilor, putem
spune că nivelul de rentabilitate economică atins asigură remunerarea cerută a capitalurilor atrase de
la investitori.
Rata rentabilităţii financiare este un indicator care reflectă capacitatea întreprinderii de a

realiza profit brut sau net prin folosirea capitalurilor proprii. Cu ajutorul acestei rate, posesorii de
capital (investitorii) pot aprecia în ce măsură investiţia lor este rentabilă sau nu.
Rata rentabilităţii financiare este cea mai importantă rată a unei întreprinderi, deoarece în
funcţie de mărimea acesteia, acţionarii iau decizia de a investi sau de a se retrage dintr-o afacere.
Dacă rata de remunerare a capitalului propriu este ridicată acţionarii vor fi de acord să lase o parte
din profitul lor la dispoziţia întreprinderii, asigurând astfel mijloacele de creştere.
Pentru manageri, menţinerea unui nivel corespunzător al ratei rentabilităţii financiare reprezintă o
condiţie esenţială pentru a putea să-şi păstreze poziţia pe piaţă.
Rata rentabilităţii financiare se determină astfel:
unde: Rf – rata rentabilităţii financiare;

Pn – profit net ce revine proprietarilor;
K – capitaluri investite de proprietari.
O tratare mai riguroasă a termenilor acestui raport ne conduce la următoarele rate:
1. Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu;
2. Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent.
15
Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu

Capitalul propriu este compus din: capitalul social; prime legate de capital; rezervele din
reevaluare; rezerve; rezultatul reportat. La aceste capitaluri proprii, pot fi adăugate în anumite
condiţii şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Majoritatea autorilor din domeniul
managementului financiar apreciază că, includerea provizioanelor în capitalurile proprii, este
justificată, dacă stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă.
Analiza ratei rentabilităţii financiare a capitalului propriu se face cu ajutorul formulei:
Această rată poate fi descompusă în două (sau mai multe) rate component, astfel:
Pnet Pnet CA
a) R f  x100  x x100
K propriu CA
 K
rata marjei nete propriu

rata rotatiei
capitalurilor proprii
Pnet Pnet CA At
b) R f  x100  x x 100
K propriu CA
 At
 K
rata marjei nete propriu

rata de rotatie rata de structura
a capitalurilor a capitalurilor
În felul acesta se evidenţiază dependenţa rentabilităţii financiare de rata marjei nete de

rentabilitate, de rotaţia capitalurilor şi de structura finanţării (în timp) a investiţiilor întreprinderii.
Este de remarcat că o creştere a rentabilităţii financiare poate fi obţinută, în anumite condiţii,
prin creşterea îndatorării. Contractarea de credite poate determina o creştere a rentabilităţii
capitalurilor investite de proprietari pe două căi:
 câştigul realizat dintre diferenţa între rata de rentabilitate economică a întreprinderii şi
rata de dobândă plătită creditorilor pentru capitalurile investite de aceştia în firmă;
 economia de impozit obţinută de societatea comercială prin deducerea cheltuielilor cu
dobânzile plătite, implicând un cost al resurselor împrumutate mai mic decât rata de dobândă
aferentă creditului contractat.
Creşterea interesului investitorilor depinde de doi factori:
- rata rentabilităţii economice a activului;
- gradul de îndatorare a firmei.
Nivelul ratei rentabilităţii economice trebuie să permită remunerarea acţionarilor şi
creditorilor, în concordanţă cu riscul asumat, investind în întreprindere sau acordându-i
împrumuturi.
Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent

Utilizarea rentabilităţii financiare a capitalului permanent are rolul de a evidenţia corelaţia
dintre capitalul permanent şi profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile şi
a impozitului pe profit.
► Modelul de analiză este următorul:
în care: Rfp = reprezintă rata rentabilităţii financiare a

capitalului permanent;
16
Pb = profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor

financiare cu dobânzile şi a impozitului pe profit;
Kpr = capitalul permanent (este format din capitalurile
proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi
datoriile pe termen mediu şi lung).
În cadrul analizei, se poate studia şi legătura dintre rata rentabilităţii financiare, rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii, prin intermediul gradului de îndatorare sau al pârghiei
financiare şi al cotei de impozit pe profit.
Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de finanţare a unei forme de capital.
Astfel, dacă rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa utilizării capitalurilor investite, rata
rentabilităţii financiare şi rata dobânzii exprimă modul de remunerare a celor două componente ale
acestuia (capitalul propriu şi capitalul împrumutat). În condiţiile unei rate a rentabilităţii economice
date, orice modificare a raportului dintre capitalul propriu şi capitalul împrumutat conduce la
modificarea ratei rentabilităţii financiare.
Pentru a exprima legătura dintre aceste trei rate, se foloseşte relaţia:
D Ci
Rf  [Re  (Re - Rd )  ](1 - ),
Kpr 100
unde:
Rd – rata dobânzii pentru creditele luate de la bănci;
D – datoriile purtătoare de dobânzi;
Ci – cota de impozit pe profit;
D
- levierul sau pârghia financiară;
Kpr
Re Rd  D - efectul de levier financiar.

Kpr
Din această relaţie, observăm că, în funcţie de raportul care există între rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii, efectul de levier financiar va fi pozitiv sau negativ, adică apelarea la
credite bancare va conduce la creşterea sau la scăderea rentabilităţii financiare. Astfel:
a) Dacă Re > Rd, apelarea la capitaluri împrumutate va conduce la creşterea rentabilităţii
financiare, deoarece efectul de levier financiar va fi pozitiv şi va reveni acţionarilor (Rf > Re). În
acest caz, întreprinderea va avea interesul să folosească cât mai multe împrumuturi pentru a
beneficia de efectul de levier financiar, însă până la limita riscului de insolvabilitate.
b) Dacă Re = Rd, apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilităţii financiare,
nivelul acesteia fiind egal cu cel al rentabilităţii economice, corectată cu cota de impozit pe profit:
Rf = Re·(1-Ci).
c) Dacă Re < Rd, contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei
rentabilităţii financiare (Rf < Re), efectul de levier financiar fiind negativ. În acest caz, activitatea
firmei respective se caracterizează prin ineficienţă şi va conduce, treptat, la decapitalizarea sa.
Deci, efectul de levier financiar este pozitiv doar în măsura în care rata rentabilităţii
economice este superioară ratei dobânzii. Problema fundamentală este de a şti dacă eventualele
condiţii economice nefavorabile pot conduce la reducerea rentabilităţii economice astfel încât să
provoace un efect de levier financiar negativ.
17
CAPITOLUL V
RAPORTĂRI FINANCIAR-CONTABILE SPECIALE
În afara obligativităţii întocmirii şi publicării situaţiilor financiare anuale, societăţile

comerciale din România mai trebuie să întocmească raportări financiare şi la alte termene, care
servesc unor scopuri particulare, speciale1. În această categorie încadrăm raportările financiare
semestriale şi raportările financiare trimestriale, cu scop informativ, având ca principali destinatari
instituţiile de reglementare şi control al funcţionării pieţelor financiare şi investitorii. Primul set de
raportări este impus prin ordin al ministrului de finanţe, iar al doilea este reglementat de CNVM,
instituţia abilitată prin lege să reglementeze, urmărească şi supravegheze funcţionarea pieţelor de
instrumente financiare, în subordinea Parlamentului. Spre deosebire de „Situaţiile financiare”,
termen prin care sunt desemnate situaţiile financiar–contabile întocmite la sfârşitul exerciţiului
financiar, raportările financiare speciale se supun unor reguli specifice privind întocmirea ce duc la
activităţi de pregătire cu o complexitate mai redusă decât cele necesare întocmirii situaţiilor
financiare.
În vederea finanţării activităţilor, companiile au posibilitatea să se adreseze unuia dintre
cei doi mari piloni ai pieţei financiare:
- sectorul bancar
- piaţa de capital.
Finanţarea prin recurgerea la credite bancare presupune şi ea întocmirea de raportări care
însă, nu au un caracter omogen, fiecare instituţie bancară putând cere informaţii financiare şi non-
financiare în funcţie de propria organizare a activităţii de creditare, ce impune accesul la anumite
informaţii. Aceste informaţii sunt cumulate în dosarul de creditare ce urmează a fi supus aprobării
de către persoanele responsabile din bănci. Caracterul particular al rapoartelor întocmite pentru
creditarea prin sistemul bancar induce costuri de timp (de întocmire), bani (analiza dosarului, taxe şi
tarife de întocmire şi verificare, taxa de urmărire a derulării creditului etc.) şi oportunitate (datorită
decalajelor de timp inerente întocmirii mai multor dosare de creditare în funcţie de cerinţele
specifice fiecărei bănci, în vederea accesării celui mai avantajos credit – costul de oportunitate
apare ca ocazii pierdute datorită accesului tardiv la sursele de finanţare).
Finanţarea prin piaţa de capital pe de altă parte, presupune aderarea la un sistem unitar de
raportare, dar şi unor reguli stricte privind transparenţa, care însă se materializează în avantaje nete
în raport cu varianta finanţării prin apelarea la credite bancare. Practic, prin mecanismele pieţei de
capital întreprinderea întreţine un „dialog” cu investitorii şi investitorii potenţiali. În cadrul acestui
dialog compania îşi afirmă poziţia (financiară, randamentul, modificările poziţiei financiare,
situaţia fluxurilor de numerar), iar răspunsul investitorilor se reflectă în cursul de schimb (acţiuni
contra bani şi reciproc).
Prin participarea în calitate de „ofertant de oportunităţi”, o întreprindere devine din societate
„închisă” (ale cărei acţiuni pot fi tranzacţionate restrictiv, în funcţie de condiţiile impuse prin statut
şi contractul de societate, interzicând orice distribuţie de valori mobiliare către public) în societate
„deschisă” (în înţelesul reglementărilor româneşti, o întreprindere constituită prin subscripţie
publică sau o societate pe acţiuni emitentă de valori mobiliare din care cel puţin o categorie face
sau a făcut obiectul unei oferte publice regulat promovate şi încheiate cu succes).
1
facem referire la raportări ale societăţilor comerciale care activează în zone economice în afara sferei de
supraveghere, reglementare şi control al Băncii Naţionale a României, altele decât persoane juridice fără scop lucrativ,
fonduri de garantare a depozitelor în sistemul bancar, IFN-uri (instituţii financiare nebancare), organizaţii cooperatiste
de credit, bănci, entităţi autorizate, reglementate şi supravegheate de C.S.S.P.P. (Comisia de Supraveghere a Sistemului
de Pensii Private), organisme de plasament colectiv, SIF-uri (societăţi de investiţii financiare), brokeri şi societăţi de
asigurare/reasigurare. Prin parcurgerea şi înţelegerea acestei lucrări, se facilitează într-o mare măsură şi înţelegerea şi
deprinderile practice de elaborare şi interpretare a acestor tipuri (mai) particulare de raportări.
1
5.1. Raportări financiare semestriale și trimestriale
Întrucât finele celui de-al doilea trimestru se suprapune peste sfârşitul primului semestru, iar
cerinţele pentru societăţile comerciale autorizate, reglementate şi supravegheate de CNVM sunt
elaborate de acest organism de autorizare, reglementare şi supraveghere, eventualele diferenţe între
cele două tipuri de raportări se aplatizează. Raportările trimestriale sunt destinate tuturor celorlalţi
utilizatori de informaţii financiar – contabile (în afara autorităţilor fiscale), existând atât
reglementări stricte de publicare cât şi cadrul practic şi mijloace prin care utilizatorii să poată
accesa aceste informaţii la timp, liber şi neîngrădit.
5.1.1. Raportări financiare semestriale
Raportările financiare semestriale la care facem referire sunt cele reglementate prin
Ministerul Finanţelor şi CNVM. Deşi similare din punctul de vedere al documentaţiei şi identice
prin principiile care stau la baza întocmirii, nu sunt abordate aici raportări ale instituţiilor de credit,
instituţiilor financiare nebancare, Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar,
societăţilor şi brokerilor de asigurare/reasigurare, şi entităţilor autorizate, reglementate şi
supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Sistemul de raportare al
societăţilor comerciale care nu sunt autorizate, reglementate si supravegheate de CNVM, conţine 3
documente/formulare care trebuie întocmite şi depuse la Ministerul Finanţelor în vederea
satisfacerii nevoilor proprii acestuia, de informare (nu sunt publice):
1. Situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii
2. Contul de profit şi pierdere
3. Date informative
1. Datorită asemănărilor dintre Situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii şi
Bilanţul întocmit la finele exerciţiului financiar, în practică s-a „încetăţenit” denumirea de „Bilanţ
semestrial” pentru referire la această raportare. Diferenţe de formă între cele două raportări nu
există, conţinutul formularului fiind identic. Fondul raportărilor diferă însă prin perioada pentru
care se face raportarea şi pregătirea informaţiilor care urmează să fie raportate.
Astfel, în timp ce în Bilanţul contabil informaţiile sunt aferente întregului exerciţiu financiar
ca diferenţă între începutul exerciţiului financiar (implicit sfârşitul exerciţiului financiar anterior) şi
sfârşitul acestuia, Situaţia activelor datoriilor şi capitalurilor proprii prezintă poziţia financiară
aferentă mijlocului exerciţiului financiar (semestrului) ca diferenţă între începutul exerciţiului
financiar şi sfârşitul semestrului (solduri aferente iniţierii exerciţiului financiar şi solduri la 30.06).
Deasemenea, informaţiile prezentate în Bilanţul contabil sunt supuse unor prelucrări,
pregătiri în vederea raportării (lucrări pregătitoare), în timp ce informaţiile cuprinse în Situaţia
activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii nu sunt supuse aceloraşi rigori. Remarcăm absenţa
celorlalte componente prezente în Situaţiile financiare, care detaliază, nuanţează şi completează
informaţiile prezentate, remarcă valabilă atât pentru Situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor
proprii cât şi pentru Contul de profit şi pierdere.
2. Contul de profit şi pierdere este şi el identic atât din punctul de vedere al formei cât şi al
conţinutului cu componenta Situaţiilor financiare. Spre deosebire însă de Situaţia activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii care prezintă informaţii aferente primului semestru comparând
soldurile conturilor de la începutul şi mijlocul semestrului curent, în Contul de profit şi pierdere
semestrial informaţiile comparative se referă la perioada similară din exerciţiul financiar
precedent. Practic, Ministerul Finanţelor poate compara performanţele întreprinderilor din primul
semestru al exerciţiului financiar anterior cu primul semestru al exerciţiului financiar curent, iar în
măsura în care companiile se află şi sub incidenţa autorizării, reglementării şi supravegherii ASF,
astfel de informaţii sunt disponibile tuturor persoanelor interesate.
3. Componenta „Date informative” este comună nu numai raportărilor semestriale, ci şi
Situaţiilor financiare. În ea sunt cuprinse sintetic date privind:
- rezultatul înregistrat;
2
- plăţile restante defalcate pe destinaţii operaţionale (privind activităţile curente) şi de investiţii, faţă
de furnizori (raportate în funcţie de întârzierea la plată peste 30 de zile, peste 90 de zile şi peste 1 an),
bugetul asigurărilor sociale, bugetele fondurilor speciale şi al altor fonduri, alţi creditori (comerciali),
impozite şi taxe la bugetul de stat şi local, credite nerambursate la scadenţă (în funcţie de întârzierea la plată
peste 30 de zile, peste 90 de zile şi peste 1 an) şi dobânzi restante;
- numărul mediu de salariaţi (la sfârşitul exerciţiului financiar precedent şi al celui curent);
- plăţi de dobânzi şi redevenţe în cursul exerciţiului financiar;
- contravaloarea tichetelor de masă acordate salariaţilor;
- informaţii privind cheltuielile de inovare (finalizate, în curs de finalizare şi abandonate).
Dintre companiile autorizate, reglementate si supravegheate de CNVM, prezintă importanţă
pentru coeziunea obiectivelor prezentului material, doar instituţiile emitente de valori mobiliare
tranzacţionate pe o piaţă reglementată în România. Aceste întreprinderi trebuie să pună la
dispoziţia publicului în scris (la cerere) şi în format electronic (publicat pe website-ul emitentului)
raportările financiare semestriale, în cel mult două luni de la încheierea semestrului (până în 31
august). Aceste raportări conţin, pe lângă documentele prevăzute pentru celelalte întreprinderi
(Situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, Contul de profit şi pierdere, Date informative),
- Note explicative la raportările contabile semestriale;
- un Raport al consiliului de administraţie;
- o Declaraţie a persoanelor responsabile de întocmirea raportărilor (ale căror nume şi funcţii
trebuie precizate explicit), din care să reiasă că, după cunoştinţele lor, situaţia financiar-contabilă
semestrială care a fost întocmită în conformitate cu standardele contabile aplicabile, oferă o
imagine corectă şi conformă cu realitatea a activelor, obligaţiilor, poziţiei financiare, contului de
profit şi pierdere ale emitentului sau ale filialelor acestuia incluse în procesul de consolidare a
situaţiilor financiare şi că raportul consiliului de administraţie prezintă în mod corect şi complet
informaţiile despre emitent;
- raportul auditorului financiar şi comentariile integrale ale acestuia, în cazul în care
situaţiile financiare au fost auditate, iar dacă situaţiile financiare nu au fost auditate, trebuie
precizat expres acest lucru în raportul semestrial. Raportările semestriale trebuie păstrate la
dispoziţia publicului cel puţin cinci ani, iar disponibilitatea şi informaţii privind locul de unde pot fi
obţinute aceste rapoarte trebuie comunicată printr-un comunicat de presă într-un cotidian de
circulaţie naţională. Acest comunicat trebuie transmis concomitent către CNVM şi operatorul pieţei
reglementate pe care se tranzacţionează valorile mobiliare.
6.1.2. Raportări financiare trimestriale
Emitenţii de valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate, trebuie să întocmească

raportări trimestriale care se supun aceloraşi reguli privind publicarea (şi disponibilitatea) ca şi
raportările semestriale.
Raportul trimestrial (pentru primul şi al treilea trimestru, al doilea şi ultimul suprapunându-
se peste raportările semestriale respectiv anuale) conţine contul de profit şi pierdere având o formă
şi un conţinut identice cu cel întocmit la semestru, în care datele sunt prezentate comparativ pentru
anul curent cu aceeaşi perioadă a anului (exerciţiului financiar) anterior. În plus, acest raport
trebuie să conţină indicatorii care se referă la:
- lichiditatea curentă;
- gradul de îndatorare (în cele două variante);
- viteza de rotaţie a debitelor-clienţi (multiplicatorul fiind 90 pentru trimestrul I şi 270
pentru trimestrul III, reprezentând numărul de zile de la începutul anului şi până la data calculării
indicatorului – perioada de obţinere a cifrei de afaceri şi pe care se calculează şi soldul mediu al
clienţilor);
- viteza de rotaţie a activelor imobilizate.
3
În cazul în care situaţiile financiare trimestriale sunt auditate, publicarea lor trebuie însoţită
de raportul auditorului financiar, iar dacă nu au fost auditate trebuie clar precizat acest lucru în
cuprinsul raportului trimestrial.
Opţional, raportările trimestriale pot conţine un raport al consiliului de administraţie sau
directoratului, care să conţină informaţii privind evenimentele importante ce s-au scurs în perioada
raportată (din punctul de vedere al impactului pe care acestea îl au asupra poziţiei financiare a
emitentului şi a filialelor acestuia, dacă există) şi descrierea generală a poziţiei financiare şi a
performanţelor aferente perioadei raportate.
5.2. Raportări voluntare
Încadrăm sub această titulatură toate informaţiile care nu sunt sau ar putea să nu fie cerute
expres prin reglementări, dar pe care companiile ar putea decide să le transmită. Locul în care astfel
de informaţii ar putea apare în cadrul raportării voluntare este, de regulă, cel al notelor explicative,
indiferent dacă sunt aferente Situaţiilor financiare anuale ori raportărilor trimestriale sau anuale.
Asemenea informaţii pot fi dezvăluite, comunicate public la alte termene, fără o regularitate precisă
sau fără a aştepta termenele de depunere a informărilor periodice (în cazul unor informaţii a căror
obligativitate de publicare este expres prevăzută prin norme sau reglementări).
Anticiparea efectelor pe care informaţiile noi le au în piaţa de capital poate avea un efect
benefic asupra imaginii firmei în general şi asupra managementului şi credibilităţii în particular.
Tipologii de comunicări/raportări voluntare cu efect semnificativ certificat asupra pieţelor de
capital includ anunţuri legate de:
- strategie (fuziuni – prin absorbţie sau comasare, iniţierea de proiecte noi de cercetare
dezvoltare, programe de înnoire sau îmbunătăţire a capacităţilor de producţie (CAPEx – capital
expenditure), strategii privind lansarea de noi produse ori dezvoltarea de noi servicii) – au fost
analizate şi s-a descoperit că impactul comunicatelor asupra pieţei a fost pozitiv şi semnificativ din
punct de vedere statistic102;
- achiziţionare de alte întreprinderi – un studiu pe o perioadă de 12 luni înainte de anunţarea
achiziţiei, inclusiv luna anunţului, pe un eşantion de 55 de întreprinderi, a relevat creşterea valorii
acţiunilor în medie cu 13%; deşi este dificilă separarea impactului anunţului de influenţa datorată
performanţelor economice (având în vedere faptul că oricum înainte de achiziţie întreprinderile
iniţiatoare au o situaţie economică bună), cercetările au demonstrat că anunţul strategiei privind
achiziţia a avut un impact semnificativ asupra valorii de piaţă;
- produse noi: studiile au relevat că în urma anunţului, preţurile au avut o reacţie pozitivă şi
semnificativă din punct de vedere statistic;
- previziuni manageriale privind câştigurile: un studiu105 având la bază 1.500 de previziuni
manageriale a indicat o creştere de 2% a preţului în luna în care acestea au fost făcute;
- atenţionarea investitorilor: comunicarea declinului probabil al câştigurilor sau
evenimentelor negative cu impact asupra acestora induce o reacţie negativă a pieţei la momentul
anunţului (în medie de -2,4%;), dar la momentul emiterii Situaţiilor financiare efectul este aproape
nul;
- justificarea reducerii valorii dividendelor: astfel de tipuri de anunţuri/comunicate duc în
general la reacţii negative puternice ale pieţei, însă o comparaţie a reacţiei investitorilor fără
justificări şi explicaţii cu cea care răspunde unor anunţuri justificate sau explicate prin imperative
strategice (cum ar fi echilibrarea trezoreriei sau acumulări strategice necesare unor proiecte mari de
investiţii), a indicat diferenţe semnificative; reacţia pe un interval de timp de 3 zile a fost mai
favorabilă cu 3%, iar pe o perioadă de două luni – timp în care investitorii au confirmat
explicaţiile – media favorabilă a fost de 10% pentru managerii care şi-au explicat poziţiile;
- comentarea, discutarea şi eventual analizarea de către manageri a datelor din situaţiile
financiare, cu deosebire a celor cu caracter prospectiv (comentarea informaţiilor cu caracter
retrospectiv s-a demonstrat că au o importanţă ignorabilă).
4
Alte activităţi legate de relaţiile publice ale companiei cu impact asupra poziţiei financiare
pot depinde de factori externi (rapoarte de monitorizare emise de către analişti independenţi) sau
sunt activităţi care urmăresc un efect informaţional fără o activitate de raportare propriu-zisă.
Impactul comunicatelor, raportărilor financiare şi non-financiare reglementate şi
nereglementate (voluntare), nu se limitează doar la piaţa de capital, ci au efect şi asupra
furnizorilor, clienţilor şi competitorilor din piaţă (uneori comunicatele pot să îi vizeze direct, chiar
dacă declarativ nivelul adresării este cel al investitorilor); de exemplu, inspectarea (cercetarea)
amănunţită a încercărilor de limitare prin intimidare a intrării de eventuali noi participanţi în piaţă,
a revelat numeroase stratageme, de la raportarea de capacităţi de producţie excedentare la limitări
de preţuri (în viitor) şi diluarea intenţionată a informaţiilor privind structurarea profitului
(„mascarea” ponderii sau valorii absolute a profitului obţinut pe un anume produs individual,
serviciu sau diviziune administrativă a întreprinderii).
Obiective particulare care pot fi urmărite prin comunicatele voluntare, dictate de cel general
de reducere a costului finanţării, includ corecţii de valoare, îmbunătăţirea lichidităţii, schimbarea
structurii acţionariatului, temperarea intervenţiilor politice şi/sau de reglementare sau câştigarea
unui avantaj competitiv.
5
CAPITOLUL VI
ÎNTOCMIREA SITUAȚIILOR FINANCIARE ȘI LUCRĂRI CONTABILE

ULTERIOARE
6.1. Completarea situațiilor financiare
Operația de completare a bilanțului presupune prelucrarea și transcrierea datelor din

balanța de verificare finală (definitivă) și din bilanțul exercițiului anterior. Aceste operațiuni se
referă la selectarea, gruparea și însumarea, după caz, a soldurilor finale din balanață, în funcție de
cerințele sau conținutul posturilor bilanțiere.
În formularul de bilanț propriu-zis se înscriu soldurile debitoare ale conturilor care reflectă
elementele patrimoniale de activ, precum și soldurile creditoare ale conturilor de pasiv.
Elementele de activ se înscriu în bilanț la valoarea de intrare în patrimoniu (contabilă) pusă
de acord cu rezultatul inventarierii, în sensul diminuării ei cu amortizările și provizioanele pentru
depreciere, care poate fi denumită valoare netă.
Elementele de pasiv se consemnează în bilanț, de asemenea, la valoarea de intrare, iar
provizioanele pentru riscuri și cele pentru cheltuieli constituie un post bilanțier distinct.
În ceea ce privește preluarea, gruparea și însumarea soldurilor din balanța de verificare
finală, în vederea înscrierii lor în bilanț, se rețin câteva aspecte importante:
- un număr relativ redus de conturi sintetice au posturi corespondente în bilanț, acestea
completându-se prin înscrierea soldurilor finale pe care le au conturile respective, fără vreo altă
operațiune (de exemplu: Prime de capital- 104, Rezerve din reevaluare -105, Acțiuni proprii -109,
Profitul sau pierderea exercițiului financiar -121, Profitul sau pierderea reportată- 117, Repartizarea
profitului -129, Capital subscris vărsat -1012, ș.a.);
- marea majoritate a conturilor de activ se grupează într-un număr redus de posturi
bilanțiere, însă elemenetele patrimoniale pe care le reflectă sunt supuse uzurii și/sau deprecierii, fapt
pentru care posturile bilanțiere se completează cu diferența dintre soldurile finale debitoare ale
conturilor respective și soldurile finale creditoare ale conturilor corespunzătoare de amortizări și/sau
provizioane (exemplu: conturile de imobilizări necorporale, corporale, ș.a.);
- majoritatea conturilor de pasiv se înscriu în bilanț prin gruparea și însumarea soldurilor
creditaore de la două, trei sau mai multe conturi (de exemplu: datorii până la un an sau pentru o
perioadă mai mare de un an).
Contul de profit și pierdere se completează, pentru exercițiul încheiat, cu sumele privind
veniturile și cheltuielile totale cumulate stabilite în balanța de verificare, de la începutul anului și
până la sfârșitul exercițiului. Indicatorii pe care îi conține se completează atât prin simpla preluare
din conturi a sumelor totale creditoare pentru venituri sau debitoare pentru cheltuieli, cât și prin
gruparea și însumarea sumelor totale de la două sau mai multe conturi, în funcție de conținutul lor.
Rezultatul final al activității de exploatare și financiară se calculează după înscrierea și
totalizarea indicatorilor privind veniturile și cheltuielilor aferente.
Indicatorii referitori la exercițiul precedent se preiau din contul de profit și pierdere întocmit
la sfârșitul anului financiar anterior.
Notele explicative se completează cu valorile brute sau contabile privind elementele
patrimoniale (inclusiv amortizările și provizioanele) din soldurile finale ale conturilor
corespunzătoare înscrise în balanața de verificare, soldurile inițiale de la începutul anului, precum și
creșterile sau diminuările conturilor în cauză.
6.2. Raportul administratorilor
Raportul administratorilor însoțește situațiile financiare anuale fiind elaborat de Consiliul de

administrație al firmei. Acesta trebuie să conțină o prezentare fidelă a dezvoltării și performanței
1
activităților entității și a poziției sale financiare, precum și o descriere a principalelor riscuri și

incertitudini cu care se confruntă.
Pentru realizarea Raportului administratorilor, se impune o analiză echilibrată şi
cuprinzătoare a dezvoltării şi performanţei activităţilor entităţii şi a poziţiei sale financiare, corelată
cu dimensiunea şi complexitatea activităţilor. Se prezintă informaţii cu privire la respectarea
condiţiilor de capital propriu, prevăzute de legislaţia în vigoare privind societăţile și informaţii
referitoare la controlul intern.
În măsura în care este necesar pentru a înţelege dezvoltarea entităţii, performanţa sau poziţia
sa financiară, analiza cuprinde indicatori financiari şi, atunci când este cazul, indicatori
nonfinanciari-cheie de performanţă, relevanţi pentru activităţi specifice, inclusiv informaţii despre
aspecte privind mediul înconjurător şi angajaţii. Raportul administratorilor include, atunci când este
cazul, referiri şi explicaţii suplimentare privind sumele raportate în situaţiile financiare anuale.
Raportul administratorilor oferă, de asemenea, informaţii despre:
 dezvoltarea previzibilă a entităţii;
 activităţile din domeniul cercetării şi dezvoltării;
 informaţii privind achiziţiile propriilor acţiuni:
 motivele achiziţiilor efectuate în cursul exerciţiului financiar;
 numărul şi valoarea acţiunilor achiziţionate şi înstrăinate în cursul exerciţiului
financiar şi proporţia din capitalul subscris pe care acestea o reprezintă;
 contravaloarea acţiunilor, în cazul achiziţiei şi înstrăinării cu titlu oneros;
 numărul şi valoarea nominală a tuturor acţiunilor achiziţionate şi deţinute de entitate şi
proporţia din capitalul subscris pe care acestea o reprezintă
 existenţa de sucursale ale entităţii;
 în ceea ce priveşte utilizarea de către entitate a instrumentelor financiare, dacă sunt
semnificative pentru evaluarea activelor sale, a datoriilor, a poziţiei financiare şi a profitului
sau pierderii:
 obiectivele şi politicile entităţii în materie de management al riscului financiar;
 expunerea entităţii la riscul de preţ, riscul de credit, riscul de lichiditate şi la riscul
fluxului de numerar.
În același timp, raportul administratorilor trebuie să includă și alte documente, în anumite
situații. Mai precis, în cazul entităţilor de interes public (de exemplu, instituțiile de credit,
instituțiile financiare nebancare, fondurile de pensii etc) care, la data bilanţului, depăşesc criteriul de
a avea un număr mediu de 500 de salariaţi în cursul exerciţiului financiar, acestea includ în raportul
administratorilor și o declaraţie nefinanciară.
Această declarație va conţine, în măsura în care acestea sunt necesare pentru înţelegerea
dezvoltării, performanţei şi poziţiei entităţii şi a impactului activităţii sale, informaţii privind cel
puţin aspectele de mediu, sociale şi de personal, respectarea drepturilor omului, combaterea
corupţiei şi a dării de mită.
O reglementare care se va aplica de la 1 ianuarie 2019, prevede obligația companiilor
private care au în medie, peste 500 de salariați în cursul exercițiului financiar de a depune, odată cu
situațiile financiare anuale aferente anului 2019, și o declarație nefinanciară1. Mai precis, dacă acum
declarația o depun doar companiile de interes public care au, în medie, în cursul exercițiului
financiar, peste 500 de salariați, din 2019 obligația va reveni și firmelor private care îndeplinesc
acest criteriu. Practic, declarația nefinanciară va fi depusă de firme, pentru prima oară, în anul 2020.
Declarația nefinanciară va include, de asemenea, și următoarele aspecte:
 o descriere succintă a modelului de afaceri al firmei;
 o descriere a politicilor adoptate de firmă în legătură cu aspectele amintite în citat, inclusiv a
procedurilor de diligență necesară aplicate;
1
Ordinul MFP nr. 3.456/2018 privind modificarea și completarea unor reglementări contabile, care a fost publicat
miercuri în Monitorul Oficial și care se va aplica de la 1 ianuarie 2019.
2
 rezultatele politicilor respective;

 principalele riscuri legate de aspectele din citat care decurg din operațiunile companiei,
inclusiv, atunci când este relevant și proporțional, relațiile sale de afaceri, produsele sau
serviciile sale care ar putea avea un impact negativ asupra domeniilor respective și modul în
care entitatea gestionează riscurile respective;
 indicatori-cheie de performanță nefinanciară relevanți pentru activitatea specifică a
societății.
Entitatea va include în raportul administratorilor, ca o secţiune distinctă a acestuia,

o declaraţie referitoare la guvernanţa corporativă. Această declaraţie va cuprinde cel puţin
următoarele informaţii:
- o trimitere la: codul de guvernanţă corporativă care se aplică entităţii şi/sau codul de
guvernanţă corporativă pe care entitatea a decis în mod voluntar să-l aplice. Entitatea va indica
prevederile care sunt disponibile public; şi/sau toate informaţiile relevante referitoare la practicile
de guvernanţă corporativă aplicate în plus faţă de cerinţele legislaţiei naţionale. În acest caz,
entitatea va face disponibile public practicile sale de guvernanţă corporativă;
- în măsura în care entitatea se îndepărtează de la codul de guvernanţă corporativă care i se
aplică sau pe care a ales să-l aplice, o explicaţie a acesteia privind părţile din cod pe care nu le
aplică şi motivele neaplicării. În situaţia în care entitatea a decis să nu aplice nicio prevedere a unui
cod de guvernanţă corporativă, la care se face referire la lit. a), aceasta va explica motivele pentru
care a decis de o asemenea manieră;
- o descriere a principalelor caracteristici ale controlului intern şi sistemelor de gestionare a
riscurilor, în relaţie cu procesul de raportare financiară;
- modul de desfăşurare a adunării generale a acţionarilor şi atribuţiile-cheie ale acesteia,
precum şi o descriere a drepturilor acţionarilor şi a modului cum acestea pot fi exercitate;
- structura şi modul de operare ale organelor de administraţie, conducere şi supraveghere şi
ale comitetelor acestora.
În cazul entităţilor ale căror valori mobiliare – în totalitate sau o parte din aceste titluri –
sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată şi care fac obiectul unei oferte publice de
cumpărare/preluare, astfel cum acestea sunt definite în legislaţia în vigoare privind piaţa de capital,
în aceeaşi secţiune a raportului administratorilor referitoare la guvernanţa corporativă se vor
cuprinde următoarele informaţii detaliate despre:
- structura capitalului lor, inclusiv valorile mobiliare care nu sunt admise la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată, cu indicarea claselor diferite de acţiuni şi,
dacă este cazul, pentru fiecare clasă de acţiuni, drepturile şi obligaţiile ataşate clasei
respective şi procentul din capitalul social total pe care îl reprezintă;
- orice restricţii legate de transferul de valori mobiliare, cum ar fi limitările privind
deţinerea de titluri de valoare sau necesitatea de a obţine aprobarea entităţii sau a
altor deţinători de valori mobiliare;
- deţinerile semnificative directe şi indirecte de acţiuni, aşa cum acestea sunt definite
în reglementările în vigoare privind piaţa de capital (inclusiv deţinerile indirecte prin
structuri piramidale şi deţineri încrucişate de acţiuni);
- deţinătorii oricăror valori mobiliare cu drepturi speciale de control şi o descriere a
acestor drepturi;
- sistemul de control al oricărei scheme de acordare de acţiuni salariaţilor, dacă
drepturile de control nu se exercită direct de către salariaţi;
- orice restricţii privind drepturile de vot, cum ar fi limitările drepturilor de vot ale
deţinătorilor unui procent stabilit sau număr de voturi, termenele de exercitare a
drepturilor de vot sau sistemele prin care, cooperând cu entitatea, drepturile
financiare ataşate valorilor mobiliare sunt separate de deţinerea de valori mobiliare;
3
- orice acorduri dintre acţionari care sunt cunoscute de către entitate şi care pot avea ca
rezultat restricţii referitoare la transferul valorilor mobiliare şi/sau la drepturile de
vot;
- regulile care prevăd numirea sau înlocuirea membrilor consiliului de administraţie şi
modificarea actelor constitutive ale entităţii;
- puterile membrilor consiliului de administraţie şi, în special, cele referitoare la
emiterea sau răscumpărarea de acţiuni;
- orice acorduri semnificative la care entitatea este parte şi care intră în vigoare, se
modifică sau încetează în funcţie de o modificare a controlului entităţii ca urmare a
unei oferte publice de cumpărare/preluare, şi efectele rezultate din aceasta, cu
excepţia cazului în care prezentarea acestor informaţii ar prejudicia grav entitatea.
Această excepţie nu se aplică în cazul în care entitatea este obligată în mod special să
prezinte asemenea informaţii conform altor cerinţe legale;
- orice acorduri dintre entitate şi membrii consiliului său de administraţie sau salariaţi,
prin care se oferă compensări dacă aceştia demisionează sau sunt concediaţi fără un
motiv rezonabil sau dacă relaţia de angajare încetează din cauza unei oferte publice
de achiziţie.
Membrii organelor de administraţie, conducere şi supraveghere ale entităţii au obligaţia
colectivă de a asigura ca situaţiile financiare anuale şi raportul administratorilor să fie întocmite şi
publicate în conformitate cu legislaţia naţională.
Raportul administratorilor se aprobă de Consiliul de administraţie şi se semnează în numele
acestuia de preşedintele consiliului. El însoțește situațiile financiare anuale în vederea analizei și
aprobării lor de către Adunarea Generală a Acționarilor sau asociaților.
Societățile comerciale sunt obligate să depună situațiile financiare anuale până cel târziu
pe 30 mai, la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice (MFP). Potrivit Legii
contabilității nr. 82/1991, bilanțurile vor fi însoțite de raportul administratorilor, raportul de
audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, şi de propunerea de distribuire a profitului sau de
acoperire a pierderii contabile.
6.3. Auditarea sau verificarea situațiilor financiare
Situațiile financiare anuale, cu toate componentele lor, după ce au fost întocmite și semnate
de persoanele abilitate sunt supuse operațiunii de auditare sau verificare în vederea aprobării lor
ulterioare de către Adunarea generală a acționarilor sau asociaților.
Auditarea sau verificarea situațiilor financiare anuale este realizată de auditori financiari
independenți (persoane fizice sau juridice), membrii ai Camerei Auditorilor Financiari din România
sau Camerei de cenzori.
Cerințele generale privind auditarea situațiilor financiare anuale sunt prevăzute în Ordin
MFP nr. 1.802/2014, potrivit căruia:
▶ situaţiile financiare anuale ale entităţilor mijlocii şi mari, precum şi
ale societăţilor/companiilor naţionale, societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat şi regiilor
autonome sunt auditate de unul sau mai mulţi auditori statutari (experți contabili) sau firme de audit
(firme de contabilitate).
▶ sunt supuse auditului și entitățile care, la data bilanțului, depășesc limitele a cel puțin
două dintre următoarele criterii:
 totalul activelor: 16.000.000 de lei;
 cifra de afaceri netă: 32.000.000 de lei;
 numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50.
Pentru aceste entități, obligația de auditare se aplică atunci când acestea depăşesc limitele
respective în două exerciţii financiare consecutive. De asemenea, acestea sunt scutite de la obligaţia
4
de auditare a situaţiilor financiare anuale dacă limitele a două dintre cele trei criterii
menţionate nu sunt depăşite în două exerciţii financiare consecutive.
▶ auditarea nu este obligatorie, de principiu, pentru entitățile mici și microentitățile,
acestea fiind verificate, după caz, de cenzori.
▶ în cazul societăților pe acțiuni, adunarea generală poate aproba situaţiile financiare
anuale numai dacă acestea sunt însoţite de raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorilor
financiari. De altfel, oricare dintre aceste două documente trebuie să rămână depus la sediul
societăţii şi la cel al sucursalelor în cele 15 zile care preced întrunirea adunării generale, pentru a fi
consultate de acţionari.
Operația de auditare a situațiilor financiare anuale se efectuează pe baza unei examinări
riguroase a acestora, auditorii statutari (firmele de audit) trebuind să exprime o opinie privind
consecvenţa raportului administratorilor cu situaţiile financiare pentru acelaşi exerciţiu financiar și
întocmirea raportului administratorilor în conformitate cu cerinţele legale aplicabile. Totodată,
auditorii trebuie să declare dacă, pe baza cunoaşterii şi a înţelegerii dobândite în cursul auditului cu
privire la entitate şi la mediul acesteia, au identificat informaţii eronate semnificative prezentate în
raportul administratorilor, indicând natura acestor informaţii incorecte.
Operațiunea de verificare se efectuază potrivit prevederilor legislației aferente activității
cenzorilor statuari, care au obligația să supravegheze gestiunea societatii, să verifice dacă situațiile
financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ținute
regulat și dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru
întocmirea și prezentarea situațiilor financiare.
Examinarea de ansamblu a situaţiilor financiare are ca obiective principale verificarea, dacă
situaţiile financiare:
- sunt coerente, în concordanţă cu datele din contabilitate, ţinând cont de cunoaşterea generală
a întreprinderii, de sectorul de activitate şi mediul social-economic;
- sunt prezentate după principiile contabile şi reglementările în vigoare;
- ţin cont de evenimentele posterioare închiderii exerciţiului;
- prezintă o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei şi modificărilor poziţiei
financiare.
Pentru a se putea pronunţa asupra asigurării imaginii fidele a poziţiei financiare, auditorul
trebuie să urmărească:
a) ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii;
b) corecta inventariere a patrimoniului şi cuprinderea rezultatelor inventarierii în situaţiile
financiare;
c) preluarea corectă în balanţa de verificare a datelor din conturile sintetice şi concordanţa
dintre acestea şi
d) conturile analitice;
e) corecta determinare şi înregistrare a operaţiunilor privind modificarea capitalului social;
f) respectarea normelor legale referitoare la evaluarea patrimoniului;
g) întocmirea situaţiilor financiare pe baza balanţei de verificare a conturilor sintetice;
h) corelarea datelor dintre posturile şi formularele care compun situaţiile financiare.
Pentru a se putea pronunţa asupra imaginii fidele a performanţei întreprinderii, auditorul trebuie
să verifice:
a. întocmirea contului de profit şi pierdere pe baza datelor din contabilitate privind
perioada de raportare;
b. stabilirea profitului impozabil în funcţie de profitul contabil, veniturile neimpozabile
şi cheltuielile nedeductibile fiscal;
c. stabilirea profitului net şi repartizarea lui conform normelor legale în concordanţă cu
Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor.
5
Pentru a se putea pronunţa asupra imaginii fidele a modificărilor poziţiei financiare,

auditorul trebuie să verifice:
a. modul de calcul al indicatorilor care reflectă echilibrul financiar pentru perioada de
raportare şi analiza lor în dinamică;
b. capacitatea întreprinderii de a genera numerar sau echivalente de numerar şi felul în
care s-au utilizat fluxurile de numerar în perioada de raportare.
În urma misiunii de examinare sau verificare a situațiilor financiare se întocmește un raport
detaliat cu constatările făcute (Raportul cenzorilor sau Raportul de audit).
Raportul cenzorilor trebuie să conțină următoarele elemente obligatorii:
- reflectarea în contabilitate a capitalului social și modificarea acestuia;
- modul de valorificare și cuprindere în bilanț a rezultatelor inventarierii;
- modul de organizare a gestiunilor și a evidenței contabile sintetice și analitice privind
elemenetele de activ și datorii;
- respectarea prevederilor legale referitoare la ținerea corectă și la zi a contabilității;
- preluarea corectă a datelor din balanța de verificare a conturilor sintetice pentru
completarea bilanțului;
- respectarea reglementărilor în vigoare privind determinarea profitului și a repartizării
acestuia pe destinații;
- propuneri de măsuri care să fie avute în vedere de consiliul de administrație și adunarea
generală.
Raportul de audit trebuie să conțină o exprimare clară a opiniei asupra situațiilor financiare
în ansamblu. Elementele de bază ale raportului de audit sunt;
1. titlu;
2. destinatarul (fie acționarilor, fie consiliului director al entității);
3. paragraful de deschidere sau introductiv:
i. identificarea situaţiilor financiare auditate;
ii. o declaraţie privind responsabilitatea conducerii entităţii, precum şi
responsabilitatea auditorului.
4. paragraful referitor la sfera angajamentului (în care se prezintă natura unui audit):
i. o referire la Standardele internationale de audit ori la practicile naţionale de
audit relevante;
ii. o prezentare a raportului de audit efectuat;
5. paragraful referitor la opinie, ce conţine:
i. O trimitere la cadrul general de raportare financiară utilizat pentru întocmirea
situaţiilor financiare (inclusiv identificarea ţării de originea cadrului de
raportare financiare atunci când cadrul utilizat nu este reprezentat de
Standardele Internaţionale de Contabilitate);
ii. O exprimare a opiniei asupra situaţiilor financiare (”oferă o imagine fidelă”
sau ”prezintă cu fidelitate, sub toate aspectele semnificative”);
6. data raportului;
7. adresa auditorului
8. semnătura auditorului.
Este de dorit o anumită uniformitate privind forma şi conţinutul raportului de audit, deoarece
aceasta contribuie la îmbunătăţirea gradului de înţelegere al cititorului, precum şi la identificarea
situaţiilor neobişnuite când acestea apar.
Aprobarea situațiilor financiare anuale reprezintă o etapă importantă privind finalizarea
lucrărilor de închidere a exercițiului financiar și este de competența exclusivă a Adunării generale a
acționarilor sau asociaților. În acest scop, se face o analiză detaliată a tuturor componentelor pe care
le conțin situaiile financiare anuale, dar în mod deosebit a Raportului administratorilor și a
Raportului de audit sau Raportului cenzorilor, după caz. Cu acest prilej se analizează repartizarea
profitului pe destinații legale și, totodată, în raport cu interesele acționarilor sau asociaților, ceea e
se prezintă sub forma notei explicative distincte 3 (Repartizarea profitului).
6
Analiza și aprobarea situațiilor financiare anuale, pe baza raportului administratorilor și a

celui de audit, constituie o condiție indispensabilă pentru realizarea funcției de gestiune a acestora.
Potrivit prevederilor din legea contabilității, consiliul de administraţie, respectiv directoratul

unei societăți pe acțiuni este obligat să depună2, la unitățile teritoriale ale MFP, împreună cu
confirmarea că au fost aprobate de AGA, următoarele:
- situaţiile financiare anuale,
- raportul administratorilor,
- raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz;
- propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile.
De asemenea, situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de o declaraţie scrisă a
administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității
respective, prin care îşi asumă răspunderea pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale şi
confirmă că:
 politicile contabile utilizate la întocmirea situaţiilor financiare anuale sunt în conformitate cu
reglementările contabile aplicabile;
 situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare
şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată;
 persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în condiţii de continuitate.
Termenele de depunere a situațiilor financiare anuale sunt:

 150 zile de la încheierea exercițiului financiar – pentru societăți, societăți/companii
naționale, regii autonome, institute naționale de cercetare-dezvoltare (inclusiv entitățile
supravegheate de BNR), subunități din România ale unor persoane juridice cu
sediul/domiciliul în străinătate, sediile permanente;
 120 zile de la încheierea exercițiului financiar – pentru celelalte entități.
 90 zile de la încheierea anului calendaristic – pentru persoanele juridice aflate în lichidare și
subunitățile deschise în România de societăți rezidente în state aparținând Spațiului
Economic European.
Entitățile care nu au desfășurat activitate de la constituire și până la finalul exercițiului

financiar, nu depun situații financiare anuale, dar au obligația de a depune la unitățile teritoriale ale
MFP o declarație pe propria răspundere (declarație de inactivitate) care să cuprindă anumite
informații (ex. denumire, adresă și telefon, CUI, număr de înregistrare la Registrul comerțului,
capital social). Declarația de inactivitate se va depune în termen de 60 zile de la încheierea
exercițiului financiar.
Situaţiile financiare anuale, aprobate în mod corespunzător, împreună cu raportul

administratorilor şi raportul de audit semnat de persoana responsabilă, potrivit legii, se publică în
conformitate cu legislaţia în vigoare3.
In vederea efectuării publicității legale, Ministerul Finantelor Publice transmite, electronic,
la Oficiul Național al Registrului Comertului copii de pe următoarele acte, în formă electronică:
- situatiile financiare anuale
2
Depunerea poate fi făcută în format de hârtie şi în format electronic sau numai în formă electronică, având ataşată o
semnătură electronică extinsă conform OUG nr.90/2010.
3
Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1286/2012 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu
Standardele internaţionale de raportare financiară, aplicabile societăţilor comerciale ale căror valori mobiliare sunt
admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 687 şi nr. 687 bis din
04/10/2012.
7
- raportul consiliului de administratie, respectiv al directoratului

- raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari,
- indicatorii economico-financiari, extrasi din acestea, necesari efectuarii publicitatii legale.
Prin menționarea în Regsitrul comerțului că aceste patru acte au fost primite se consideră că
publicitatea legală a fost efectuată, iar ulterior cei interesați pot obține informații accesând pagina
de internet a ONRC sau Minsiterul Finanțelor Publice.

Suport Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

1.1. Apariţia şi modernizarea raportărilor financiare

Pornind de la o situaţie sintetică numită bilanţ, odată cu sofisticarea activităţilor şi

„În anii 1993-1994, normalizatorii contabili români, consiliaţi de specialişti francezi şi de

1.2. Concepte de bază ale raportărilor financiare şi caracteristicile calitative ale

Caracteristici calitative ale situaţiilor financiare

Relevanţa informaţiei este influenţată de natura sa şi de pragul de semnificaţie. În

Deoarece utilizatorii doresc să compare poziţia financiară, performanţa şi modificările

1.3. Principii contabile generale privind întocmirea situaţiilor financiare anuale

Obiectivul fundamental al contabilităţii privind asigurarea unei imagini fidele a poziţiei

1. Principiul continuităţii activităţii constă în aceea că „se presupune că unitatea

În cazul în care este asigurată continuitatea activităţii se procedează la efectuarea evaluării

2. Principiul permanenţei metodelor se referă direct la metodele de evaluare care trebuie

3. Principiul prudenţei se referă la faptul că evaluarea elementelor patrimoniale impune

4. Principiul contabilităţii de angajamente este important pentru asigurarea unei imagini

5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv se referă, în principal, la

6. Principiul intangibilităţii constă în aceea că între bilanţul de deschidere al unui exerciţiu

7. Principiul necompensării impune înregistrarea distinctă în bilanţ a valorii elementelor de

8. Principiul evaluării la cost de achiziţie sau cost de producţie (Principiul costului

9. Contabilizarea şi prezentarea elementelor din situaţiile financiare ţinând cont de

10. Principiul pragului de semnificaţie influenţează relevanţa informaţiei contabile,

În practică, pentru a putea fi asigurată calitatea ofertei de informaţii prin raportările

2.1. Întocmirea balanţei de verificare a conturilor înainte de inventariere

gresite in formulele contabile complexe, stabilirea eronata a rulajelor si a soldurilor conturilor,

Clasificarea si modul de intocmire a balantei de verificare

În teoria si practica contabilitatii se folosesc mai multe criterii de clasificare a balantelor de

Balantele de verificare ale conturilor analitice se întocmesc, cu date cantitative si valorice,

Balanta de verificare cu o egalitate (balanta soldurilor)

Nr.crt. Simbol Denumirea conturilor Solduri finale

7. 461 "Debitori diversi" 30.000

Ca si în cazul balantei anterioare si aceasta balanta de verificare, prin egalitatea respectiva

Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare

din perioada precedenta din perioada precedenta

Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare

Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare

Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare

INTOCMIREA BALANTEI DE VERIFICARE

2.2. Inventarierea generală a patrimoniului şi înregistrarea diferenţelor

a) Funcţia de control a concordanţei dintre informaţiile furnizate de contabilitate şi

Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutilizabile, greu vandabile, comenzi

b) Funcția de actualizare a valorii de înregistrare a elementelor patrimoniale

Minusurile valorice se înregistrază în contabilitate sub forma ajustărilor pentru

(𝑆𝑡𝑜𝑐𝑓𝑎𝑝𝑡𝑖𝑐 × 𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑎𝑐𝑡𝑢𝑎𝑙ă ) − (𝑠𝑡𝑜𝑐𝑓𝑎𝑝𝑡𝑖𝑐 × 𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑐𝑜𝑛𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙ă ) = 𝑑𝑖𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛ț𝑒𝑣𝑎𝑙𝑜𝑟𝑖𝑐𝑒

(200 × 26) − (200 × 30) = −800 lei

c) Funcţia de stabilire a Situaţiei nete şi a rezultatului exerciţiului

SITUAŢIA NETĂ A PATRIMONIULUI = ACTIVE

Prin inventariere se confirmă realitatea activelor patrimoniale şi a datoriilor în vederea

d) Funcţia de calcul şi evidenţă a stocurilor, consumurilor şi vânzărilor

În condiţiile utilizării metodei inventarului intermitent, inventarierea lunară a stocurilor este

1. Pregătirea inventarierii este etapa premergătoare activităţii de inventar propriu-zis. În

Lista de inventariere se întocmeşte la locurile de depozitare, de comisia de inventariere, pe

3. Stabilirea rezultatelor inventarierii şi înregistrarea diferenţelor constatate

În contabilitate, rezultatele inventarierii se înregistrează astfel:

2.3. Determinarea rezultatului exerciţiului şi repartizarea acestuia

În ţara noastră se aplică metoda economică de determinare a rezultatelor financiare, ca

a) Închiderea conturilor de venituri și cheltuieli

b) Calcularea impozitului pe profit

Rezultat fiscal = Rezultat contabil + Cheltuieli nedeductibile - Deduceri fiscale

Rezultat impozabil = Rezultat contabil + Cheltuieli nedeductibile - Deduceri fiscale-

Impozit pe profit = Rezultat impozabil x Cota de impozit

Profitul fiscal și pierderea fiscală nu se înregistrază în contabilitate, ci numai în ”Declarația

c) Determinarea și repartizarea rezultatului exercițiului financiar

b) Repartizarea profitului contabil net:

STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SITUAŢIILOR FINANCIARE