Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
US1 - GFCI - 2017 - ZI - 3CIG - MMironiuc
US1 - GFCI - 2017 - ZI - 3CIG - MMironiuc
Marilena Mironiuc
UNITATEA DE STUDIU 1
INTRODUCERE ÎN GESTIUNEA FINANCIAR-CONTABILĂ A ÎNTREPRINDERII
UNITATEA DE STUDIU 1
INTRODUCERE ÎN GESTIUNEA FINANCIAR-CONTABILĂ A ÎNTREPRINDERII
Obiectivele Unităţii de studiu 1 ............................................................................................................................
1.1. Elemente de bază pentru studiul gestiunii finaciar-contabile.........................................................................
1.2. Funcţia financiară în managementul întreprinderii.........................................................................................
1.2.1. Evoluţia funcţiei financiare.......................................................................................... ................................
1.2.2. Rolul funcţiei financiare în principalele sisteme financiare.........................................................................
1.2.3. Cadrul organizatoric al funcţiei financiare...................................................................................................
1.3. Gestiunea financiar-contabilă - componenta operaţională a funcţiei financiare.............................................
1.3.1. Conţinutul gestiunii financiar-contabile a întreprinderii..............................................................................
1.3.2. Obiectivele gestiunii financiar-contabile a întreprinderii.............................................................................
Lucrare de verificare.................................................................................................... ............................................
Bibliografie................................................................................................................. .............................................
Întreprinderea este o organizaţie în care coexistă valori, aspiraţii, aşteptări ale tuturor
„actorilor” implicaţi în activitatea sa, numiţi generic stakehorder, şi faţă de care ea are
responsabilităţi etico-sociale. Finalitatea principală a întreprinderii ar trebui să fie satisfacerea
durabilă a intereselor economice ale tuturor subiecţilor care au legătură cu întreprinderea. Ori,
acest fapt ar trebui să nu se realizeze ocazional, ci constant în timp, cu respectarea regulilor
transparenţei şi a credibilităţii, asigurând protecţia şi regenerarea resurselor naturale pentru
generaţiile viitoare.
Teoria financiară modernă se focalizează pe necesitatea satisfacerii interesului
acţionarilor, care îmbracă forma creării de valoare, datorită faptului că acţionarii, spre deosebire
de alţi stakeholder, sunt cei care îşi asumă cel mai mare risc renunţând la lichidităţi şi investindu-
şi capitalul în întreprindere, în speranţa obţinerii unor randamente viitoare dar, incerte. Orientarea
excesivă spre exigenţele de remunerare a acţionarilor, în dauna celorlalţi stakeholders, poate
compromite pe termen lung capacitatea de supravieţuire a întreprinderii, ştiut fiind faptul că nu
întotdeauna crearea de valoare pentru acţionari implică în mod automat creşterea valorii
întreprinderii, o mai bună motivare a salariaţilor sau creşterea economică şi socială în teritoriul în
care funcţionează întreprinderea respectivă. Pe termen lung, însă, interesele acţionarilor şi ale
partenerilor de afaceri tind să se alinieze datorită atenţiei managementului şi a presiunilor externe
exercitate asupra întreprinderii. Crearea de valoare pentru acţionari introduce în întreprindere o
mentalitate pro-activă, competitivă, care inspiră dezvoltarea echilibrată a acesteia pe termen lung,
orientată spre căutarea de noi oportunităţi de creare a valoarii şi spre controlul riscurilor.
Funcţia financiară, prin componenta sa gestiunea financiar-contabilă, are misiunea de a
contribui la crearea de valoare pentru întreprindere în complexitatea sa şi, deci, pentru acţionari.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
1
Conso P., Hemici F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Dunod, Paris 2005, p. 8.
2
Pântea I.P., Deaconu A., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate -
Situaţiile fluxurilor de numerar, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2004, p. 156.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
resurse indiferent de modul încasării sau plăţii; ele se mai numesc fluxuri potenţiale de numerar,
care pot conduce pe termen scurt sau lung la un flux de numerar efectiv.
În funcţie de sensul transferului dintre mediu şi întreprindere există:
a) fluxuri de intrare (input) care vin din mediu spre întreprindere;
b) fluxuri de ieşire (output) orientate din întreprindere spre mediu.
În cadrul reţelei dense de fluxuri bǎneşti şi reale care se dezvoltă între stakeholder,
diferitele pieţe şi structuri sociale, întreprinderea este considerată un „nod al fluxurilor”3 (Fig. nr.
1.).
Întreprindere
Gestiunea financiarǎ se ocupǎ cu precǎdere de fluxurile bǎneşti, care exprimǎ operaţiunile de folosire a
banilor în transferurile mediu-întreprindere şi invers. Fluxurile bǎneşti sunt clasificate în literatura de
specialitate ca fiind: dependente faţǎ de fluxurile reale şi autonome în raport cu acestea.
Cele din prima categorie apar ca urmare a existenţei, în prealabil, a fluxurilor reale, ele
putând fi imediate sau decalate faţǎ de fluxurile reale. De exemplu, de pe piaţa factorilor de
producţie întreprinderea se aprovizioneazǎ cu factorii necesari activitǎţii de exploatare, situaţie în
care se generează un flux real. Achitarea contravalorii aprovizionǎrilor determinǎ un flux bǎnesc
care poate fi imediat, dacă se manifestǎ simultan cu fluxul real (plata contravalorii achiziţiilor se
realizeazǎ imediat), sau decalat, când existǎ un ecart temporal între cele douǎ fluxuri (furnizorul
acceptǎ amânarea plǎţii aferente achiziţiilor, respectiv acordǎ un credit clientului). Fluxurile
bǎneşti decalate dau naştere creanţelor la furnizori şi datoriilor la cumpǎrǎtori.
Fluxurile bǎneşti autonome se produc ca urmare a operaţiunilor de: plată a dividendelor,
rambursare a creditelor, plată a impozitelor, contractare de noi împrumuturi, încasare/plată a
dobânzilor etc. La înfiinţare, o întreprindere trebuie sǎ-şi constituie capitalul social recurgând la
piaţa financiarǎ (emiterea de acţiuni, obligaţiuni, contractarea de credite) sau, mai târziu, îşi poate
spori capitalul total prin capitalizarea unei pǎrţi din profitul propriu. În consecinţǎ, capitalul
întreprinderii se formeazǎ prin fluxuri autonome, respectiv din acumulǎri financiare anterioare,
care derivǎ din operaţiuni independente de cele de producţie şi care modificǎ cantitativ diferite
active financiare. Fluxurile bǎneşti autonome se nasc şi ca urmare a remunerǎrii „furnizorilor” de
3
Bucǎtaru D., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003, p. 5.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
capital prin plata dividendelor (acţionarii) şi a dobânzilor (creditorii). Relaţia întreprinderii cu
bugetul statului implicǎ existenţa fluxurilor bǎneşti autonome, în ambele sensuri, adicǎ: prin
vǎrsarea cǎtre buget a obligaţiilor fiscale (impozite şi taxe) sau prin încasarea subvenţiilor şi a
primelor de export. Când întreprinderea desfǎşoarǎ activitǎţi de comerţ exterior, fluxurile bǎneşti
capǎtǎ şi forma fluxurilor valutare.
În activitatea întreprinderii, capitalurile parcurg un ciclu financiar, care poate fi definit recenzând toate
operaţiunile ce intervin între momentul în care întreprinderea transformă moneda pe care o deţine sau o
procură prin împrumuturi, în bunuri/servicii şi momentul în care se recuperează moneda, prin
comercializarea bunurilor/serviciilor. Ţinând seama de conţinutul şi durata proceselor care se deruleazǎ
între cele douǎ momente amintite, ciclul financiar se descompune în alte trei cicluri, respectiv: ciclul de
exploatare, ciclul de investiţii şi ciclul de finanţare 4.
Ciclul de exploatare este definit de ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere
pentru desfăşurarea activităţii sale curente (aprovizionare, producţie, comercializare), care
antrenează plăţi (către furnizori, salariaţi, fisc etc.) şi încasări (de la clienţi) legate de exploatare.
Prin achiziţionarea materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei etc. se constituie
activele circulante ale întreprinderii. Livrarea şi încasarea produselor finite/serviciilor obţinute
prin procesul de fabricaţie permit revenirea capitalului la forma bǎneascǎ. Prin participarea la
procesul de schimb se naşte „viaţa financiarǎ” a întreprinderii de care depinde evoluţia şi
compozitia capitalului său, dar şi exercitarea funcţiei sale productive5. Operaţiunile ciclului de
exploatare trebuie să se caracterizeze prin continuitate, pentru a asigura utilizarea optimă a
factorilor de producţie. Însă, fluxurile fizice de intrare (achiziţiile) şi de ieşire (vânzările) se
realizează discontinuu. În această situaţie, funcţionarea regulată a ciclului de exploatare este
asigurată prin intermediul stocurilor (materii prime, produse în curs, produse finite).
În cadrul ciclului de investiţii se formează fluxurile imputabile operaţiunilor de
investiţii/dezinvestiţii în/din imobilizări corporale şi financiare, care reflectă deficitul sau
excedentul născut din astfel de operaţiuni. În cadrul acestui ciclu se constituie capacitatea de
producţie necesară exercitării funcţiei productive de către întreprindere, ceea ce determinǎ
transformarea banilor (resurse proprii, finanţǎri de la terţi etc.), prin acte de cumpǎrare sau prin
decontarea cheltuielilor presupuse de realizarea în regie proprie a unor elemente de activ
imobilizat, în bunuri materiale. Ca urmare a exploatǎrii capacitǎţilor de producţie astfel
constituite, o parte din valoarea activelor imobilizate se transferǎ prin operaţiuni de exploatare în
mod treptat, pe durata mai multor ani (amortizarea), în valoarea bunurilor şi/sau serviciilor
obţinute. Acestea, la rândul lor, sunt oferite spre vânzare, iar încasarea contravalorii lor permite
întreprinderii recuperarea treptată a resurselor băneşti investite. O parte din moneda astfel
obţinută va fi direcţionată pentru reînnoirea sau creşterea capacităţilor de producţie iniţiale.
Operaţiunile de investiţii depind în mare parte de surplusul monetar degajat de operaţiunile de
exploatare, fiind valabilă şi reciproca. Întreprinderile îşi pot creşte potenţialul economic în mod
indirect, controlând alte întreprinderi. Investiţia constă în acest caz în alocarea de monedă pentru
a achiziţiona active financiare (titluri) la alte societăţi.
Ciclul de finanţare este definit de ansamblul operaţiunilor financiare referitoare la
acţiunile de procurare a capitalurilor şi remunerare a finanţatorilor de capital. În mod concret,
fluxurile ciclului de finanţare reprezintă încasările şi plăţile aferente finanţărilor din surse externe
la care recurge întreprinderea (emisiune de acţiuni şi obligaţiuni, împrumuturi bancare, leasing
financiar etc.), atunci când fluxurile de exploatare au fost insuficiente pentru acoperirea
operaţiunilor de investiţii şi pentru remunerarea finanţatorilor (acţionari, bănci, societăţi de
leasing). Durata ciclului de finanţare este variabilă, după cum operaţiunile privesc dezvoltarea
4
Boştinaru A., Prăjişteanu B., Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti,
2003, p. 50.
5
Modolo G., Bettagno A. M., La gestione finanziaria d’impresa, Buffetti Editore, Roma, 1977, p. 13.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
întreprinderii şi investiţiile (operaţiuni financiare sau operaţiuni de finanţare pe termen lung) sau
ciclul de exploatare (operaţiuni de credit sau operaţiuni financiare pe termen scurt). Fluxurile
care aparţin ciclului financiar au influenţă asupra trezoreriei. În cadrul lor, fluxurile din operaţiuni
de exploatare sunt esenţiale pentru aprecierea performanţei financiare a întreprinderii. De
mărimea lor depinde aptitudinea întreprinderii de a: menţine capacitatea de producţie, realiza noi
investiţii, acorda noi dividende, rambursa împrumuturi fără a apela la surse de finanţare externe
costisitoare. Relaţia dintre fluxuri şi stocuri constituie fundamentul mecanismelor financiare6.
Deciziile financiare care fac obiectul gestiunii financiar-contabile a întreprinderii pot fi
clasificate dupǎ diverse criterii7:
Dupǎ corelarea problemelor de rezolvat cu soluţiile propuse distingem:
a) decizii financiare de rutinǎ, care sunt adoptate pentru a rezolva probleme bine
cunoscute, repetitive, bine definite şi pentru care existǎ soluţii alternative cunoscute; de obicei
aceste decizii nu au un caracter complex şi se iau în condiţii de certitudine, implicând un risc
redus.
b) decizii financiare adaptive, care sunt mai complexe şi implicǎ un anumit grad de
incertitudine privitor la fenomenele sau procesele prevǎzute a se realiza; modul de rezolvare a
problemelor este parţial cunoscut din experienţele trecute, iar condiţiile viitoare în care urmeazǎ
sǎ se adopte aceste decizii se modificǎ faţǎ de cele deja cunoscute anterior.
c) decizii financiare inovative, care sunt cel mai greu de fundamentat deoarece ţin de
modificǎrile de strategie ale întreprinderii, generează efecte pe un orizont de timp mai îndepǎrtat,
pot fi unice pentru că problemele de rezolvat nu au mai fost întâlnite în practica întreprinderii, iar
soluţiile impun luarea în considerare a incertitudinii şi riscului.
Dupǎ natura lor, deciziile financiare sunt:
a) decizii de investiţii, care implicǎ convertirea capitalului din forma bǎneascǎ în forma
materialǎ, prin intermediul operaţiunilor de achiziţionare a activelor imobilizate şi circulante
necesare întreprinderii; operatiunile inverse, de transformare a capitalului aflat sub formǎ
materialǎ în diferite forme ale capitalului bǎnesc, sunt rezultatul deciziei de dezinvestiţii,
dezinvestirea constând în vânzarea şi încasarea contravalorii bunurilor materiale care, din diferite
motive, prisosesc proceselor economice.
b) decizii de finanţare prin care se selecteazǎ sursele de procurare a capitalului
întreprinderii, astfel încât sǎ se asigure: un raport optim între capitalul propriu şi capitalul
împrumutat, ţinând seama de costul capitalului; echilibrul financiar al întreprinderii prin
constituirea resurselor la nivelul necesarului de finanţare; protejarea întreprinderii împotriva
riscurilor.
c) decizii de distribuire a rezultatului net, care au consecinţe atât asupra politicii de
investiţii a întreprinderii, cât şi asupra autofinanţării.
În majoritatea întreprinderilor însǎ, resursele băneşti constituie un element restrictiv, o constrângere
care condiţionează obiectivele strategice de supravieţuire şi dezvoltare. Din aceastǎ cauzǎ, orice
decizie financiarǎ trebuie sǎ fie prudentǎ şi raţionalǎ.
9
Pavarani E., ş.a., Analisi finanziaria. Valore, solvibilità, rapporti con i finanziatori, The McGraw-Hill Companies,
S.R.L., Publishing Group Italia, Milano, 2002, p. 21.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
cauza creşterii gradului de îndatorare. În acea perioadă s-a conştientizat faptul că piaţa financiară
poate reprezenta atât o sursă de ameninţări cât şi de oportunităţi pentru întreprindere.
În acel context se impunea o evaluare mai riguroasă a proiectelor de investiţii în abordare
financiară şi strategică. A apărut nevoia unei evaluării ex ante, în care funcţia financiară să
pregătească bazele de succes ale întreprinderii, într-un cadru decizional care integrează decizii
orientate spre achiziţionarea avantajelor competitive, asigurarea echilibrului financiar şi a unui
grad acesibil de risc. Întreprinderile erau constrânse să caute competitivitate pe baza avantajelor
prin costuri, a proceselor productive mai eficiente, a investiţiilor în tehnologii performante şi în
cercetare-dezvoltare. În această situaţie, funcţia financiară nu se putea limita la a fi doar un canal
de legătură între întreprindere şi piaţa financiară, ci a dobândit rolul de a disciplina alegerile
întreprinderii în corelaţie cu disciplina pieţei financiare. Prudenţa în materie de alegeri financiare
a extins competenţele funcţiei financiare care includeau şi sarcini de analiză a situaţiilor
financiare, a dinamicii financiare, a volatilităţii pieţei financiare. Astfel, de la modelul financiar
bazat pe îndatorare s-a trecut la modelul de dezvoltare financiară durabilă.
Criteriile de selecţie a surselor de finanţare se extind, de la minimizarea costurilor şi
valorificarea avantajului fiscal generat de îndatorare, la evaluarea riscurilor de refinanţare,
expunerea rezultatelor întreprinderii la riscul financiar. Era necesară o funcţie financiară activă
care să aibă capacitatea de a anticipa repercusiunile dinamicii pieţei financiare. Astfel, modelele
contabile s-au integrat în modelele financiare de apreciere a structurii financiare optime şi a
eficienţei proiectelor de investiţii. Conceptul de cost al capitalului începea să fie înţeles ca
randament minim pretins de finanţatori în funcţie de riscul perceput şi ca rată de actualizare a
fluxurilor monetare aşteptate ca urmare a utilizării capitalului. Acesta reprezintă elementul
metodologic de bază propus de teoria financiară pentru a evalua eficienţa proiectelor de investiţii.
Funcţia financiară strategică este rezultatul depăşirii crizei economice, a restructurării
proceselor productive şi financiare, a reconversiei tehnologice, care au creat premisele pentru
recuperarea capitalului investit şi pentru creşterea capacităţii de autofinanţare din anii ΄80 ai
secolului trecut. Astfel, ameliorarea rezultatelor gestiunii curente a avut ca efect înlocuirea
procurării capitalurilor prin împrumut bancar cu procurarea capitalului direct de pe piaţa
financiară şi de reinvestire a profitului. Reducerea creditelor bancare a determinat reducerea
cheltuielilor financiare ale întreprinderii şi creşterea profitului, reducându-se astfel dependenţa
faţă de intermediarii financiari.
Funcţia financiară care era focalizată, în special, pe gestiunea constrângerilor financiare,
se deschide spre un comportament financiar strategic. Se perfecţionează metodologia şi tehnicile
de gestiune financiară datorită unui intens proces de inovaţie financiară, ca urmare a apariţiei pe
piaţă financiară a unui mare număr de instrumente financiare internaţionale. Diversificarea
serviciilor financiare a condus la dezvoltarea unor afaceri colaterale, cum ar fi cele de: factoring,
leasing, credit de consum, brokeraj etc. Pieţele financiare se caracterizează prin dinamism şi prin
creşterea presiunilor concurenţiale, într-un context de politici monetare şi valutare riguroase.
Globalizarea pieţelor, inovaţiile tehnologice, internaţionalizarea lumii afacerilor solicită
întreprinderilor flexibilitate în acest mediu instabil în care avantajele competitive sunt mereu
ameninţate. Aşadar, devin stringente problemele de repoziţionare strategică şi de dotare cu
tehnologii flexibile care să permită adaptarea inopinată a producţiei la cererea pieţei, cu costuri
minime de reconversie. În această situaţie se dezvoltă relaţiile pe orizontală (strategii orizontale)
între întreprinderi (fuziuni, încorporări) alcătuindu-se grupuri de întreprinderi.
Din punct de vedere organizatoric, funcţia financiară ocupă rol central în procesul
previzional, în cel decizional şi al controlului de gestiune, dobândind dimensiuni strategice. Se
trece de la un model de dezvoltare financiară durabilă la un model de dezvoltare centrat pe
finanţe. Astfel, pe lângă reperarea resurselor financiare pentru acoperirea necesarului de finanţare,
devine prioritară elaborarea strategiilor financiare ale întreprinderii. Un exemplu îl constituie
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
strategia de menţinere a flexibilităţii întreprinderii, astfel încât să facă faţă oricând neprevăzutului
în materie de finanţare, ca urmare a modificărilor de strategie impuse de mediul extern
(asigurarea capacităţii de a mobiliza resursele financiare în cel mai scurt timp, pentru a asigura
flexibilitatea proceselor productive, pentru a nu pierde cele mai bune oportunităţi de investiţii,
pentru a cuceri noi pieţe; gestionarea rezervelor de lichiditate şi menţinerea unui potenţial ridicat
de procurare a acestora).
Îmbinarea finanţelor cu strategia a condus la elaborarea unui alt model de valoare,
potrivit căruia este eficientă alocarea resurselor care crează valoare şi asigură acţionarilor
maximizarea averii lor nete. În creşterea valorii întreprinderii se pune accent pe valoarea rezultată
din gestiune. Viziunea inovativă, modernă, asupra funcţiei financiare, constă în faptul că rolul ei
principal nu este acela de „cumpărător” de capital, ci de „vânzător” de titluri financiare, având
importanţă nu numai de reducerea costului capitalului, ci şi maximizarea preţului de vânzare a
titlurilor10.
1.2.2. Rolul funcţiei financiare în principalele sisteme financiare
13
Pavarani E., ş.a., Analisi finanziaria. Valore, solvibilità, rapporti con i finanziatori, The McGraw-Hill Companies,
S.R.L., Publishing Group Italia, Milano, 2002, p. 52.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
trezorier (treasurer) şi se ocupă în mod concret de: gestionarea lichidităţilor, raporturile cu banca,
procurarea resurselor de finanţare, gestiunea creditelor comerciale, gestiunea poliţelor de
asigurare etc. În întreprinderile mici coordonarea activităţilor specifice acestei funcţii implică în
primul rând prezenţa managerului, dar şi a expertului contabil sau chiar al băncilor.
În cazul întreprinderilor mijlocii, funcţia financiară este încredinţată unui responsabil
specializat, reprezentat de directorul administrativ sau directorul economic, care are pe lângă
responsabilităţi de gestiune financiar-contabilă şi responsabilităţi legate de personal, raporturile
cu administraţia fiscală, asigurări, control intern etc. Autonomia gestiunii financiar-contabile este
mai mare decât în întreprinderile familiale, iar în structura organizatorică directorul administrativ
este situat pe acelaşi nivel cu directorul tehnic şi directorul comercial.
Întreprinderile cotate la Bursă dispun de o funcţie financiară bine structurată, determinată
de reţeaua densă de relaţii cu piaţa financiară, de complexitatea deciziilor şi de necesitatea de a
recurge la analize şi instrumente financiare sofisticate. Atribuţiile de coordonare specifice funcţiei
financiare revin directorului financiar, care are şi atribuţii de control (controller). Aceste
întreprinderi au ca obiectiv esenţial al gestiunii financiar-contabile creşterea preţului de piaţă al
titlurilor, deci crearea de valoare pentru acţionari. Adesea acest tip de întreprinderi suportǎ
presiuni din partea sindicatelor, a statului, a asociaţilor de consumatori etc. pentru a-şi asuma, în
mai mare mǎsurǎ, obiective de naturǎ socialǎ, eticǎ, ecologicǎ.
În general, compartimentele în care se desfǎşoarǎ activitatea financiară la nivelul
întreprinderii sunt: previziunea financiarǎ, decontǎri, salarizare, casierie, preţuri şi tarife, analize
şi control financiar intern etc. Printre atribuţiile care revin acestor compartimente menţionǎm14:
Compartimentul de previziune financiarǎ întocmeşte planul financiar, bugetul financiar,
planul de încasări şi plăţi, bugetul de venituri şi cheltuieli; identifică resursele necesare
întreprinderii; încheie contractele de credite şi documentaţiile necesare obţinerii acestora, ţinând
seama de neconcordanţele temporare dintre fluxurile reale şi cele monetare;
Compartimentul decontǎri ordonanţeazǎ documentele de încasǎri şi plǎţi în numerar şi
prin virament; ţine evidenţa mijloacelor bǎneşti; confirmǎ extrasele de cont; supraveghează
permanent circulaţia documentelor de decontare; analizează cuantumul facturilor neîncasate şi
stabileşte măsurile pentru accelerarea ritmului încasărilor; verifică disciplina de casă;
Compartimentul salarizare calculeazǎ resursele bǎneşti privind drepturile de personal,
obligaţiile fiscale etc. şi întocmeşte statele de plată;
Compartimentul casierie gestioneazǎ numerarul şi alte valori; dǎ curs încasǎrilor şi
plǎţilor potrivit normelor de casă; asigurǎ legǎtura cu băncile la care sunt deschise conturile
întreprinderii; asigură securitatea banilor şi a valorilor aflate în casierie;
Compartimentul preţuri şi tarife întocmeşte documentaţia pentru stabilirea preţurilor şi
tarifelor; urmăreşte aplicarea preţurilor şi tarifelor negociate; monitorizează evoluţia preţurilor şi
tarifelor în corelaţie cu evoluţia costurilor; realizează previziunea costurilor şi propune măsuri de
diminuare a lor;
Compartimentul de analizǎ economico-financiară studiază: poziţia financiară a
întreprinderii, performanţele economico-financiare, riscul economic, financiar şi de
insolvabilitate, eficienţa utilizării potenţialului întreprinderii, eficienţa utilizării cheltuielilor;
stabileşte cauzele care au imprimat tendinţe nefavorabile funcţionării întreprinderii şi propune
măsuri de remediere a situaţiilor negative;
Compartimentul de control financiar intern organizează acţiuni de control financiar
preventiv şi gestionar de fond asupra modului în care s-au utilizat resursele materiale şi bǎneşti
ale întreprinderii; sistează cheltuielile neeconomicoase şi combate abuzurile; urmăreşte aplicarea
14
Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2005, p. 27.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
sancţiunilor, stabileşte propuneri de îmbunătăţire a activităţii economico-financiare a
întreprinderii.
Indiferent de soluţia organizatorică aleasă pentru încadrarea sarcinilor funcţiei financiare
în organigrama întreprinderii, tehnicile contabile au un rol important în înţelegerea mecanismelor
financiare. În pofida specificului său, funcţia financiară face apel la tehnicile contabile, pentru că
nu dispune de modalităţi proprii de înregistrare a operaţiunilor care se petrec în întreprindere.
Informaţiile pe care le oferă contabilitatea sunt relative tuturor funcţiilor întreprinderii şi răspund,
mai întâi, analizei şi controlului intern de gestiune şi, de asemenea, asigură comunicarea
întreprinderii cu mediul său extern. Aceasta face ca în practică funcţia financiară să fie denumită
funcţia financiar-contabilă a întreprinderii. Tehnicile de înregistrare contabilă se bazează pe
constatări de fapte, în timp ce gestiunea financiar-contabilă implică acţiune15.
Funcţia financiară ocupă un loc aparte în cadrul managementului general, pentru că ea
sintetizează acţiunile realizate sau previzionate de către toate celelalte funcţii ale întreprinderii şi
pentru că stabileşte şi impune constrângeri financiare acestora16. Între funcţia financiarǎ şi
celelalte funcţii ale întreprinderii existǎ legǎturi pentru că toate se conectează cu mediul extern al
întreprinderii prin intermediul fluxurilor reale şi a fluxurilor bǎneşti. În consecinţǎ, sectorul
financiar asigurǎ cu mijloace bǎneşti celelalte sectoare şi îşi formeazǎ resursele din vânzarea
produselor/serviciilor sau de pe piaţa financiarǎ. Orice dezechilibru la nivelul funcţiei financiare
pune în pericol funcţionalitatea întreprinderii în ansamblul ei.
Funcţiei financiare, ca subsistem al managementului, i se atribuie toate competenţele care privesc
gestiunea fluxurilor de capital: procurarea, plasarea, controlul şi analiza consecinţelor utilizării
capitalului asupra creşterii valorii întreprinderii.
Sarcinile funcţiei financiare pot fi clasificate, aşa cum s-a mai precizat anterior, în sarcini
de gestiune directă şi sarcini de control financiar17. Gestiunea directă sau gestiunea financiar-
contabilă reprezintă componenta operaţională a funcţiei financiare, care implică decizii şi acţiuni
concrete. Controlul financiar dă conţinut componentei funcţionale, numită de unii autori
„componenta intelectuală”18 a funcţiei financiare, care solicită responsabililor o anumită viziune
integratoare, creativitate şi muncă de concepţie. Caracterul practic al gestiunii financiar-contabile
este susţinut şi de alţi autori19 care susţin cǎ realizarea funcţiei financiare presupune punerea în
aplicare a unui sistem de metode de gestiune financiarǎ.
Gestiunea financiar-contabilă ca expresie operaţionalǎ a funcţiei financiare exercită
cerinţele acesteia printr-un ansamblul de operaţiuni relative la achiziţionarea, rambursarea şi
remunerarea instrumentelor financiare destinate acoperirii necesarului de finanţare, fără a
15
Conso P., Hemici F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Dunod, Paris 2005, p. 49.
16
Ibidem, p. 47.
17
Pavarani E., ş.a., Analisi finanziaria. Valore, solvibilità, rapporti con i finanziatori, The McGraw-Hill Companies,
S.R.L., Publishing Group Italia, Milano, 2002, p. 3.
18
Colasse B., Gestion financière de l’entrepreise, P.U.F., Paris, 1987, p. 23.
19
Stancu I., Gestiunea financiarǎ a agentilor economici, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 1994, p. 22.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
prejudicia independenţa întreprinderii faţă de terţi20. Operaţiunile menţionate implică decizii care
angajează întreprinderea pe termen mediu şi lung, cum ar fi deciziile de finanţare, investiţii şi
remunerare a finanţatorilor de capital, şi decizii cu referire la desfăşurarea curentă a activităţii,
legate de gestionarea stocurilor şi a relaţiilor contractuale cu terţii, care au impact asupra
trezoreriei întreprinderii (Tabelul 2).
Tabelul nr. 2. Conţinutul gestiunii financiar-contabile a întreprinderii
Decizii de Politica financiară (procurarea resurselor, Strategia
Gestiunea financiar-
investiţii şi
operaţională)
finanţatorilor) întreprinderii
contabilă
distribuire a (gestiunea pe
Funcţia financiară
20
Dallocchio M., Salvi A., Finanza d’azienda, Egea, Milano 2004, p. 11.
21
Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2005, p. 23.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
22
Ibidem, p. 24.
23
Dallocchio M., Salvi A., Finanza d’azienda, Seconda edizione, Egea, Miloano, 2004, p. 395
24
Albouty M., Décisions financières et création de valeur, Economica, Paris, 2003, p. 448
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
Flexibilitatea întreprinderii reflectă, pe de o parte, capacitatea ei de a se adapta circumstanţelor
dificile prin neutilizarea integralǎ a capacitǎţii de autofinanţare şi de îndatorare (flexibilitate
defensivǎ) şi, pe de altă parte, capacitatea de a valorifica oportunitǎţile de creştere a valorii
întreprinderii (flexibilitate ofensivǎ). Autorul M. Albouty afirmă că “a gestiona înseamnă a
adapta”25, aserţiune care are o importanţă deosebită în cazul gestiunii orientate spre valoare.
asigurarea echilibrului finanicar durabil al întreprinderii;
Gestiunea financiar-contabilă evaluează previzional măsura în care structura financiară aleasă de
întreprindere acoperă necesarul de finanţare reflectat în activul bilanţului şi menţine echilibrul
financiar. Astfel, realizarea investiţiilor creatoare de valoare, individualizarea structurii financiare
optime, asigurarea resurselor necesare pentru a face faţă schimbărilor neaşteptate de strategie,
optimizarea ciclului de exploatare, gestionarea excedentului sau deficitului de trezorerie,
remunerarea finanţatorilor etc. reprezintă operaţiuni prin care gestiunea financiar-contabilă
asigură echilibrul financiar şi funcţional al întreprinderii.
Crearea de valoare solicită respectarea în timp a multiplelor echilibre care caracterizează
gestiunea întreprinderii26, respectiv echilibrul dintre veniturile şi cheltuielile activităţii de
exploatare; echilibrul dintre structura investiţiilor şi sursele de finanţare a lor; echilibrul monetar
sau gestiunea încasărilor şi plăţilor. Asigurarea durabilă a acestor echilibre este condiţia
maximizării valorii întreprinderii (entreprise value) şi a valorii capitalului acţionarilor (equity
value).
Fiecare întreprindere, în funcţie de propria strategie, îşi va formula şi ierarhiza în manieră proprie
obiectivele gestiunii financiar-contabile. Pentru a avea succes, acţiunile manageriale trebuie să fie
fundamentate pe cunoaşterea precisă şi constantă a întreprinderii din punct de vedere al gestiunii financiar-
contabile.
25
Ibidem
26
Dallocchio M., Salvi A., Op cit., p. 4.
Drepturi de proprietate intelectuală Prof. univ. dr. Marilena Mironiuc
c. ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru desfăşurarea activităţii sale curente
(aprovizionare, producţie, comercializare), care antrenează plăţi (către furnizori, salariaţi, fisc etc.)
şi încasări (de la clienţi) legate de exploatare.
Răspuns corect: c.