Modele neofreudiene

Un număr important de teoreticieni consacraţi ai personalităţii au început ca freudieni (Jung,

Adler, Horney, Fromm, Sullivan, Erickson, Murray). Ulterior, eforturile lor de a înţelege
personalitatea umană i-a făcut să dezvolte conceptualizări sensibil diferite de cele ale lui Freud.
Când Freud a refuzat să accepte schimbările propuse de ei, singura lor alternativă a fost să
abandoneze psihanaliza şi să-şi dezvolte propriile teorii Pentru aceşti teoreticieni şi pentru cei ce
studiază din alte perspective personalitatea, diferenţele dintre conceptele neofreudiene şi
psihanaliza freudiană sunt semnificative. Există, însă, şi alte păreri. Unii psihologi contemporani
preferă să se concentreze pe aspectele observabile şi conştiente ale personalităţii, care sunt mai
uşor de supus rigorilor cercetării experimentale. Şi, astfel, ei au privit teoriile lui Freud şi ale
dizidenţilor lui ca fiind destul de asemănătoare, deoarece toate aceste teorii accentuau importanţa
proceselor inconştientului.

O a doua problemă privind teoriile neofreudiene o reprezenta terminologia. Dorind să-şi

transmită ideile cât mai eficace şi să sublinieze diferenţele faţă de Freud, neofreudienii au
introdus numeroase concepte noi, încât studiul fiecărei teorii în parte e comparabil cu încercarea
de a învăţa o nouă limbă, în parte, din acest motiv, teoriile neofreudiene au avut o influenţă mai
mică asupra psihologiei moderne decât a avut psihanaliza freudiană. Doar anumite părţi din
aceste teorii au ajuns să se bucure de un interes apropiat de cel acordat lucrărilor lui Freud.
Tocmai de aceea, cele mai multe lucrări care abordează problematica personalităţii acordă mai
putină atenţie neofreudienilor, în comparaţie cu cea care îi revine lui Freud

Teoria dezvoltării psihosociale

Teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson, propune abordarea stadială a formării

personalităţii pe latura socializării. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget
dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a
dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi, respectiv, accentuează influența
mediului social asupra dezvoltării copilului.

Influenţele mediilor fizice, sociale, culturale şi ideatice acţionează ca parteneri ale

proceselor biologice şi psihologice, înnăscute, care modelează dezvoltarea personalităţii
individului. Deoarece societatea dezvoltată oferă diviziunea muncii, copilul contemporan
se trezeşte implicat în diverse instruiri, formări şi moduri de a coopera cu adulţii, care îşi
asumă responsabilitatea pentru echilibrul corespunzător învăţării şi bunăstării copilului.
În mod curent, orice adult are tendinţa de a accentua şi de a direcţiona dezvoltarea
naturală a copilului în cadrul diversităţii mediului său şi în final, tiparele potenţiale sunt
transformate în tipare de existenţă, adoptând astfel un anume stil de viață.

Deși nu respinge teoria emisă de Freud privind stadiile dezvoltării psihosexuale, el

se axează mai mult pe influențele psihosociale asupra dezvoltării. Din punctul lui de
vedere, fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalități unice ce sprijină
persoana să devină o parte activă și creatoare a sociețății.

Teoria lui Erikson diferă de cea a lui Freud, pentru că acesta nu consideră că cele
mai importante evenimente ale dezvoltării au loc numai în perioada copilăriei descriind
astfel maniera în care probleme psihosociale semnificative apar pe tot parcursul vieţii
fiind printre primii care a recunoscut ca dezvoltarea reprezintă un proces întins pe toată
durata vieţii.

Dezvoltarea pentru Erikson este un proces evolutiv, bazat pe o succesiune de

evenimente biologice, psihologice şi sociale ce implică un proces autoterapeutic de
vindecare a cicatricilor apărute ca urmare a unor crize accidentale şi naturale, inerente
dezvoltării. În consecință, dezvoltarea este un proces continuu iar fiecare fază reprezintă
o parte egală a continuității deoarece fiecare are antecedente în perioada anterioară și
soluție finală în cele ce urmează.

Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul
întregii vieți, în fiecare având loc o criză sau un moment critic de a cărei rezolvare
depinde cursul dezvoltării ulterioare. O parte a oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător
și efectele acestora sunt îndepărtate pentru a întâmpina următoarele provocări ce vin
odată cu ritmul și evoluția vieții, dar sunt și persoane care nu rezolvă complet aceste crize
și efectele lor continuă să ridice probleme și mai târziu pe parcursul vieții.

În fiecare etapă, se traversează o nouă criză de dezvoltare, acestea fiind perioade cu

resurse formative deosebite deoarece au la bază potenţialităţile individuale care se
confruntă cu solicitările graduale, tot mai complexe, ale mediului socio-cultural. În forma
lor concretă, ele se prezintă ca reale provocări, ridicând întrebări ca: pot să fiu autonom?,
ştiu cine sunt?, sunt capabil de exprimare personală în diversele aspecte ale vieţii? etc.
Deoarece fiecare dintre aceste achiziţii oferă persoanei un nou adevăr despre sine, o nouă
dimensiune psihosocială, cele opt stadii ale lui Erikson sunt considerate etape de
identitate distincte.
 Încredere versus neîncredere

Prima criză are loc de la naștere până la vârsta de 1 an, se referă la ”încredere versus
neîncredere”, deoarece este momentul în care bebelușii sunt total dependenți de cei din
jur. În acest stadiu, se formează sentimentul de încredere versus neîncredere în ceilalți, în
funcție de îngrijirea și dragostea primită de copil. Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor
bebelușului în această etapă, mama trebuie să răspundă cu dragoste și securitate
(atașament securizant), acest lucru va conduce la dezvoltarea unei atitudini încrezătoare
față de mediu, în schimb, dacă cei ce au grijă de el nu-i satisfac nevoile existențiale
corespunzător, vor conduce la dezvoltarea sentimentului de neîncredere, insecuritate,
suspiciune în mediu.

Autonomie versus rușine și îndoială

A doua criză are loc în copilăria mică, între 1-3 ani, se referă la ”autonomie versus
rușine și îndoială”. Este stadiul în care se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în
sine, când copilul dorește să îndeplinească o serie de activități, începe să exploreze și să
interacționeze cu mediul. Chiar dacă greșește, încurajările copilului din partea părinților,
îi vor dezvolta siguranța și încrederea în sine. Dacă părinții, îl vor descuraja și ridiculiza,
vor împiedica dezvoltarea încrederii în sine, devenind rușinos și retras. Voința este
virtutea ego-ului corespunzătoare acestei perioade. Negativismul vârstei este indiciul
luptei pentru autonomie.

Inițiativă versus rușine

A treia criză are loc în copilăria mijlocie, între 3-5 ani, se referă la ”inițiativă versus
rușine”. Este stadiul în care copilul începe să exploreze, să-și descopere abilități motorii
noi, să interacționeze mai mult cu cei din jur având inițiativă. Este o perioadă dificilă
pentru părinți deoarece copiii vor încălca interdicțiile stabilite de aceștia, dar este foarte
important să fie suportivi și consecvenți disciplinar astfel copiii vor învăța că nu le este
permis orice, fără a se simți vinovați, continuând să exploreze fără a se rușina de ceea ce
fac. Asumându-și responsabilitatea propriilor acțiuni își vor dezvolta simțul de inițiativă.
În schimb, intervenția educațională neadecvată va duce la dezvoltarea sentimentului de
teamă de pedeapsă, considerând că orice inițiativă pe care o are este greșită. Dacă o
anumită acțiune nu va fi finalizată corespunzător se va dezvolta sentimentul de vinovăție.
Puterea ego-ului caracteristică acestui stadiu este scopul, care permite dezvoltarea
simțului realității.

Competență versus inferioritate

A patra criză are loc în copilăria mare, între 6-11 ani, se referă la ”competență
versus inferioritate”. Este stadiul în care copilul achiziționează cunoștințe și deprinderi
predominant prin intermediul școlii. Copilul va participa la un proces de instruire
sistematic în vederea dobândirii calităților necesare pe tot parcurul vieții. În momentul
începerii școlii, apare tendința părinților de a face comparație între propriul copil și cel al
prietenilor vecinilor, fapt ce poate conduce la dezvoltarea sentimentului de inferioritate –
deoarece copilul va simți că nu se va ridica niciodată la nivelul pretențiilor părinților. Pe
de altă parte, o abordare corespunzătoare atât din partea învățătorilor cât și părinților vor
conduce la dezvoltarea sentimenului de competență.

Nerezolvarea corespunzătoare a acestui stadiu va avea o greutate semnificativă în

satisfacerea următoarei perioade de criză – criza adolescenței, care este foarte importantă
din punctul de vedere a lui Erikson.

Identitate versus confuzia rolului

A cincea criză, are loc în adolescență, între 12-18 ani, se referă la ”identitate versus
confuzia rolului”. Este stadiul în care adolescenții caută să-și dezvolte propria identitate
personală dar și vocațională, își formează și comportamente specifice rolului sexual.
Adolescenții caută să se implice în diverse roluri dar, fără a se cantona concret în vreunul.
Este perioada întrebărilor ”cine sunt eu?”, a căutărilor, își dorește să aibă inițiativă dar, de
multe ori este sau se simte înfrânat de limitele impuse de părinți. Scopul educațional al
acestei etape este de formare a autonomiei copilului prin acordarea independenței dar,
oarecum controlate. Adolescenții trebuie să afle care este rolul lor și ce credințe au pentru
a-și construi o identitate puternică, în caz contrar, poate apărea confuzia în legătură cu
propria persoană.
 Intimitate versus izolare

A șasea criză, are loc în perioada tânărului adult, între 18-35 ani, se referă la
”intimitate versus izolare”. Prioritare în această perioadă sunt dragostea și relațiile
interumane, tânărul adult căutându-și un partener de viață. Fiecare om are o trebuință
afectivă și sexuală iar nesatisfacerea acesteia conduce la izolare socială.

Puterea ego-ului în această perioadă este dragostea, caracterizată de angajament

reciproc de pe poziții de egalitate

Productivitate /realizare versus stagnare

A șaptea criză, are loc în perioada adultă, între 35-55 ani, se referă la
”productivitate /realizare versus stagnare”. În această perioadă, accentul se pune pe
nevoia adultului de a fi productiv, de a se afirma pe plan profesional dar și familial prin
dorința de a avea copii. Este perioada în care simte nevoia de a împărtășii celorlalți
experiența acumulată. În cazul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să
împărtășească cunoștințele acumulate, nu are un mediu în care se poate manifesta, adultul
trece prin criza stagnării, moment în care evoluția sa se oprește, centrându-se mai mult pe
preocupările față de sine.

Puterea ego-ului care corespunde acestui stadiu este grija pentru ceilalți.

Integritate ego-ului versus disperare

A opta criză, are loc la bătrânețe, de la 55 ani, se referă la ”integritate ego-ului versus
disperare”. Este etapa în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul
vieții. În cazul în care există o mulțumire vis-a-vis de tot ce a întreprins, respectivul
trăiește sentimentul de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea sfârșitului,
atingându-se în acest fel integritatea psihică.

Este o perioadă dificilă de acceptat deoarece după vârsta de 55 ani, odată cu

pensionarea dispare atât rolul profesional, cât și cel parental, copiii fiind la casele lor sau
poate interveni decesul partenerului de viață, astfel pot apare multiple întrebări legate de
rolul propriei existențe, poate apare teama de moarte și dacă aceste probleme nu se
soluționeaza favorabil, se ajunge în faza disperării, denumită și depresia bătrâneții.

Virtutea corespunzătoare stadiului este înțelepciunea- abilitatea de a reflecta asupra

întregii vieți realizând faptul că sfârșitul este aproape.
 Carl GUSTAV JUNG

După despărțirea de Freud , in 1913, Jung și-a dezvoltat propria școală de gândire, cunoscută sub
numele psihologie analitică.

Una dintre primele surse de conflicte cu Freud a fost natura libido-ului, Jung neputând să
conceapă că libidoul este doar energie sexuală, el considerând termenul în două accepțiuni: una
mai largă, ca o energie nediferențiată, difuză, a vieții și una mai restrânsă, ca energie psihică,
susținătoare a psyche-ului.

Prin intermediul acestei energii psihice sunt îndeplinite activități ca percepția, gândirea etc.

Atunci când o mare cantitate de energie psihică este investită într-o idee sau sentiment , acestea
pot să influențeze persoana.

Cantitatea de energie concentrată astfel este numită de Jung valoare.

Jung a văzut structura personalității ca o rețea de sisteme interconectate(ego-ul, inconștientul

personal, inconștientul colectiv), al căror scop este armonia.

Conștiința/Ego-ul

Spre deosebire de Freud, care considera că mare parte a ego-ului este inconștientă, pentru Jung
ego-ul este partea conștientă.

Cu toate acestea, după Jung, nu ego-ul este principalul centru al personalității.

Percepțiile și gândurile noastre conștiente sunt determinate în mare parte de orientarea libido-ului
(spre lumea externă sau spre interior), sau altfel spus de orientarea extravertă sau introvertă.

Fiecare are abilități pentru ambele orientări, însă una va deveni dominantă.

Căi de cunoaștere a lumii

Senzorial(cunoașterea lumii prin intermediul organelor de simț)

Intuitiv( ghicirea a ceea ce poate fi cunoscut prin organele de simț)

Emoțional (concentrarea asupra aspectelor emoționale ale experiențelor și evaluarea lor ca

plăcute/neplăcute sau frumoase /urâte)
Rațional (raționamentul și gândirea abstractă)

Cele două orientări (introversia și extraversia) și cele patru funcții interacționează, dând naștere
unui număr de opt tipuri psihologice: tipul gânditor extravertit, tipul emoțional extravertit, tipul
simțitor extravertit, tipul intuitiv extravertit, tipul gânditor introvertit, tipul emoțional introvertit,
tipul simțitor introvertit, tipul intuitiv introvertit.

Conceptele de extraversiune-introversiune și cele patru căi de cunoaștere a lumii formează baza

testului de personalitate Myers-Briggs(1962), utilizat în domeniul afacerilor, comerțului și
consilierii profesionale.

INCONȘTIENTUL PERSONAL

• Este locul unde s-au adunat percepțiile, gândurile, sentimentele care au fost ignorate
( conștientul având o limită a numărului de elemente cu care poate lucra simultan), dar
care pot fi ușor recuperate.

• Inconștientul personal include de asemenea experiențele personale care au fost reprimate,

ele sunt accesibile conștiinței, iar când suntem conștienți de ele trecem printr-o experiență
dureroasă.Conține simboluri exprimate prin vise(încurajează oamenii să fie receptivi la
propriile vise și să permită inconștientului să le orienteze modul de viață

• Experiențele sunt grupate în unități numite de Jung complexe, care sunt grupuri
organizate de gânduri, sentimente și amintiri cu privire la un anumit concept.Complexul
are putere de constelație, pentru că atrage experiențele similare, interpretându-le conform
structurii pe care deja o are.

INCONȘTIENTUL COLECTIV

• În timp ce inconștientul personal este unic pentru individ, inconștientul colectiv este
împărtășit, iar Jung s-a referit la el folosind termenul de transpersonal, în sensul că se
extinde dincolo de persoană.

• Este format din amintiri (arhetipuri) ancestrale, reprezentând reziduuri psihice ale
dezvoltării umane care au fost depozitate în mintea umană

• Existența inconștientului colectiv poate fi demonstrată prin vise, fantezii sau mitologie.

• Arhetipurile nu pot fi cunoscute direct, ci prin intermediul viselor, viziunilor,

halucinațiilor sau miturilor. Ex de arhitupuri Dumnezeu, eroii, învierea se regăsesc în
poveștile și legendele diferitelor culturi

Care sunt cele mai importante arhetipuri descrise de Jung?

 • Persona se referă la rolul social pe care fiecare îl îndeplinește în societate și la înțelegerea
acestuia.

• Umbra circumscrie gândurile și sentimentele nesociale , instinctele neanimalice,

primitive, precum și caracteristicile pe care nu le acceptăm. Poate fi descrisă ca ″diavolul
din interior″, personalitatea fiind incompletă fără ea, dar impulsurile sale pot fi sublimate
și canalizate spre rezultate pozitive.

• Anima și animus exprimă faptul că fiecare individ are caracteristici și ale celuilalt sex, nu
numai din punct de vedere biologic, dar mai ales psihic. Jung considera că există o
diferență clară între psihologia feminină și cea masculină și că este important ca fiecare
sex să aibă caracteristici ale sexului opus, pentru a se evita apariția unei personalități
dezechilibrate.

• Sinele este arhetipul central în concepția lui Jung, dar înțelesul termenului este altul decât
cel uzual.În funcție de situație, sinele determină comportamente acceptate social la
muncă (persona), comportamente scandaloase la petrecere (umbra) și așa mai departe.

Gavriliu (1998) sintetizează principalele contribuții cu valoare științifică ale operei lui C.G.Jung:

• a. Descrierea tipurilor fundamentale de atitudine umană (extraversia, introversia).

• b. Observarea și descrierea unor trăsături ale vârstelor omului, prin prisma

problematicii psihologice a evoluției ontogenetice a omului.

• c. Dezvoltarea în sens experimental a metodei asociațiilor libere.

• d. A introdus în teoria psihologică noțiunea de entropie. Jung a anticipat o astfel de

idee, larg acceptată astăzi, că psihicul reprezintă un sistem cu autoreglare antientropică,
opunându-se izolării și conservând în acest mod structura și integralitatea funcțională a
organismului.

• e. Jung a remarcat faptul că simbolismul oniric constă dintr-un fel de limbaj

primitiv.

La acestea adăugăm că Jung poate fi considerat un precursor al umanismului prin conceptul de

individuare. De asemenea teoria sa legată de tipurile psihologice a condus la construirea unor
instrumente de psihodiagnostic al personalității.

Jung a fost adesea criticat pentru sistemul său de gândire lipsit de coerență și de o organizare
clară. De asemenea, toate criticile adresate lui Freud cu privire la datele folosite și metoda de
cercetare aleasă (studiul de caz) au fost adresate si lui Jung
 Bibliografie

1. A. Birch, S. Hayward,(1999), Diferențe interindividuale, București, Ed.Tehnica

2. Bonchiș, E. (2006) ”Introducere în Psihologia Personalității”Editura Universității din

Oradea

3. Opre, A. (2002). Modele clasice ale personalităţii. În Opre, A. (coord.), Noi tendinţe în
psihologia personalităţii, Vol I. Modele teoretice, Cluj-Napoca: ASCR.

SURSE
https://www.youtube.com/watch?v=aYCBdZLCDBQ

Tema seminar
Identificați în cadrul unor povești sau mituri 3-4 exemple de arhetipuri