30 DE LA ADOPTAREA CONSTITUȚIEI

Constituţia - legea supremă a statului Etimologic cuvântul constituţie provine

de la latinescul "constitutio", înseamnă-aşezare cu temei", "starea unui lucru".
Constituţia se deosebeşte de alte legi: din punct de vedere al obiectului ei; din
punct de vedere formal; din punct de vedere al forţei juridice. Constituţia, cât şi
legile constituţionale reglementează, în principal, instituţionalizarea puterii şi
exercitarea ei. Constituţiile cuprind modalităţile de organizare a puterii: forma,
regimul politic, sistemul autorităţilor publice, principiile fundamentale de
organizare şi funcţionare a acestora, principiile fundamentale ale sistemului
electoral. Constituţia, de asemenea, cuprinde reglementarea detaliată sau de
principiu a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Celelalte legi,
chiar reglementând asemenea probleme, detaliază doar prescripţiile
constituţionale şi se subordonează cu totul acestora. Supremaţia Constituţiei
impune un control strict asupra constituţionalităţii legilor. Curtea
Constituţională este organul de control al constituţionalităţii. Deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii şi definitive. Avizele Curţii Constituţionale, deşi
au un caracter consultativ, au un rol extrem de important în soluţionarea de mai
departe a problemelor.
Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a
Constituției României, aprobată prin referendumul național din 18-19
octombrie 2003, lege intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data
publicării în Monitorul Oficial al României. Prezenta Constituție a României a fost
adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în
vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.
În România, controlul constituţionalităţii legilor a fost consacrat pe cale
pretoriană încă din anul 1912, atunci când Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie a
confirmat hotărârea dată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov în celebrul „Proces
al tramvaielor”, declarând competenţa instanţelor judecătoreşti de a cerceta
concordanţa legilor cu Constituţia.
Mai târziu, urmând modelul european de justiţie constituţională, Constituţiile
din 1923 şi din 1938 au prevăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuni
unite, avea dreptul de a judeca neconstituţionalitatea legilor şi de a le declara
inaplicabile în speţă. În acest sens, se prevedea la art. 103 alin.1 din Constituţia
din 1923, preluat în art.75 din Constituţia din 1938, că „judecata asupra
neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. Aceste
Constituţii au consacrat astfel un control de constituţionalitate concentrat
exercitat de instanţa supremă.
Constituţiile din perioada regimului comunist au creat doar o aparenţă în
ceea ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor; spre exemplu, potrivit
Constituţiei din 1965, acesta era exercitat de către puterea legiuitoare.
Revoluţia din decembrie 1989 a marcat trecerea la un regim politic
democratic. Adunarea Constituantă – care a ales o Comisie de redactare a
proiectului Constituţiei României, formată din deputaţi şi senatori, precum şi din
specialişti în domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane – a
adoptat, în şedinţa din 21 noiembrie 1991, noua Constituţie a României, textul
acesteia fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21
noiembrie 1991.
În opinia mea, stabilitatea constituției afirmă durabilitatea acesteia,
valabilitatea ei în funcție de schimbările intervenite în societate. Ea trebuie să
asigure stabilitatea ordinii existente pentru o perioadă de timp și nu poate fi
supusă unor modificări imediate. Constituția nu trebuie percepută ca un
document adoptat odată și pentru totdeauna și care nu poate fi modificat deloc.
În practică aceasta nu este posibil, deoarece viața și societatea sunt intr-o
continua dezvoltare și dacă vor fi introduse modificările corespunzătoare,
constituția va rămâne în urmă de dezvoltarea socială și își va pierde actualitatea.
Într-o măsură mai mare, stabilitatea constituției depinde de calitățile acesteia,
de faptul cât de obiectiv ea reflectă structura social-economică a societății și pe
cât corespunde conținutul normelor sale intereselor societății.
Într-o altă ordine de idei, suprematia Constituției este trǎsǎtura
caracteristicǎ a legii fundamentale și exprimǎ poziția supraordonatǎ în raport cu
toate celelalte acte normative, precum și faptul cǎ nu poate fi adoptatǎ,
modificatǎ, suspendatǎ sau inlocuitǎ decat de forta politicǎ supremǎ. In cazul
neconstitutionalitǎtii legilor, normele neconforme sunt inlǎturate, în vreme ce
modificarea normelor constituționale implicǎ modificarea tuturor normelor
subsecvente.
Analizând doctrina constituţională din perioadă interbelică şi postbelică, se
observă o evoluţie vertiginoasă a constituţiei. Aceasta a fost influenţată de
diferiţi factori politici, economici, sociali, istorici. Ţinând cont de acele elemente
definitorii, care sunt indispensabile oricărei constituţii, precum şi de definiţiile
formulate în literatura de specialitate, putem concluziona asupra constituţiei ca
fiind legea fundamentală a statului, alcătuită dintr-un ansamblu de norme
juridice investite cu forţă juridică supremă, care reglementează raporturile
sociale fundamentale privind instituirea şi organizarea puterii de stat,
consfinţeşte şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.