Drept International Public - Institutiile Specializate Ale O.N.U.

CUPRINS
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
CAPITOLUL I
ROLUL, PRINCIPIILE ȘI STRUCTURA
ORGANIZAȚIEI NAȚIUILOR UNITE
Secțiunea 1: Scopurile și principiile Organizației Națiunilor

Unite .................6
Secțiunea 2: Organele O.N.U. şi activitatea
organizaţiei ................................10
Secțiunea 3: Direcţiile principale ale activităţii O.N.U. ..................................10
3.1. Menţinerea păcii şi asigurarea securităţii
internaţionale ................11
3.2. Preocuparea Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul dezarmării
statelor .....................................................................................................13
3.3. Monitorizarea și reglementarea acţiunilor statelor în spaţiul
extraatmosferic si pe corpurile cereşti ....................................................14
3.4.
Decolonizarea ...................................................................................15
3.5. Dezvoltarea omenirii sub multiple aspecte şi lichidarea treptată a
subdezvoltării şi decalajelor dintre ţările lumii ......................................16
3.6. Problema alimentaţiei în lume .........................................................18
3.7. Protejarea mediului înconjurător, precum şi problemele demografice
..................................................................................................................19
3.8. Controlul internaţional al stupefiantelor, pentru evitarea şi
lichidarea traficului ilicit cu aceste produse, asigurarea universalităţii
drepturilor fundamentale ale omului, precum si dezvoltarea progresivă si
codificarea dreptului internaţional public ..............................................19
CAPITOLUL II
ORGANELE PRINCIPALE ALE O.N.U.
Secțiunea 1: Adunarea Generală a O.N.U. .....................................................20

1.1. Funcţiile si puterile Adunării Generale
...........................................21
1.1.1. Funcţiile şi puterile Adunării Generale cu caracter
general ..............................................................................................
..........21
1.1.2. Funcţiile şi puterile Adunării Generale cu caracter
special ...............................................................................................
.........22
[1]
Secțiunea 2: Consiliul de Securitate ................................................................23
2.1. Funcţiile şi puterile Consiliului de
Securitate ..................................25
Secțiunea 3: Consiliul Economic şi Social
(E.C.O.S.O.C.) .............................27
3.1. Funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social .......................27
Secțiunea 4: Consiliul de Tutelă ......................................................................28
Secțiunea 5: Curtea Internaţională de
Justiţie ................................................29
Secțiunea 6: Secretariatul O.N.U. ...................................................................31
CAPITOLUL III
INSTITUŢIILE SPECIALIZATE ALE O.N.U.
Secţiunea 1: Noţiuni generale ..........................................................................33

1.1. Rolul instituţiilor
specializate ...........................................................33
1.2. Instituţiile
specializate ......................................................................35
Secţiunea 2: Organizaţia Internaţională a Muncii
(OIM) ..............................37
2.1. Organismele Organizaţiei Internaţionale a Muncii .........................37
2.2. Atribuțiile organelor Organizației Internaționale a Muncii ............38
Secţiunea 3: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
(FAO) .................................................................................................................3
9
3.1. Direcțiile de acțiune ale
FAO ...........................................................39
3.2. Funcțiile FAO ...................................................................................40
3.3. Atribuțiile Conferinţei
FAO ..............................................................41
Secţiunea 4: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură
(UNESCO) .........................................................................................................4
1
4.1. Atribuţiile UNESCO .........................................................................42
4.2. Atribuțiile Conferinţei Generale a UNESCO ...................................44
4.3. Atribuțiile Consiliului Executiv ........................................................45
Secţiunea 5: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) ..................................45
5.1. Direcţiile de acțiune ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ...........45
5.2. Atribuţiile Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii ..................................46
5.3. Atribuțiile Adunării Mondiale a
Sănătăţii ........................................48
[2]
5.4. Atribuţiile Consiliului Executiv al Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii ......................................................................................................
............49
Secțiunea 6: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)
............................................................................................................................50
Secţiunea 7: Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale
(ICAO) ....................50
7.1. Scopurile Organizaţiei Aviaţiei Civile
Internaţionale ......................50
7.2. Atribuţiile Adunării Generale a Organizaţiei Aviaţiei Civile
Internaţionale ..........................................................................................51
7.3. Atribuțiile Consiliului Reprezentativ al Organizaţiei Aviaţiei Civile
Internaţionale ..........................................................................................52
Secţiunea 8: Uniunea Poştală Universală (UPU) ...........................................53
8.1. Atribuţiile Consiliului de Administraţie al Uniunii Poştale
Universale ...................................................................................................
...............55
8.2. Atribuțiile Consiliului de Exploatere Poştală ..................................55
Secţiunea 9: Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) ...................56
9.1. Domeniile de activitate ale Uniunii Internaţionale de
Telecomunicaţii .......................................................................................56
9.2. Atribuțiile UIT ..................................................................................57
9.3. Atribuțiile Conferinţei
Plenipotenţiarilor .........................................57
9.4. Atribuțiile Consiliului de Administraţie al Uniunii Internaţionale de
Telecomunicaţii .......................................................................................58
Secţiunea10: Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) ............................59
10.1. Atribuțiile OMI ...............................................................................60
10.2. Atribuțiile Adumării Generale a OMI ............................................61
Secţiunea 11: Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) .........................62
11.1. Scopurile OMM ..............................................................................62
11.2. Programe sub egida OMM .............................................................63
11.3. Atribuțiile Congresului Meteorologic
Mondial ..............................64
11.4. Atribuţiile Consiliului Executiv al
OMM ........................................64
Secţiunea 12: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA).....65
12.1. Atribuţiile AIEA ..............................................................................65
Secţiunea 13: Fondul Monetar Internaţional (FMI) ......................................68
13.1. Scopurile FMI
.................................................................................73
[3]
Secţiunea 14: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
(ONUDI).............................................................................................................7
6
14.1. Funcţiile ONUDI.............................................................................76
14.2. Funcţiile Consiliului de Dezvoltare Industrială
.............................78
Secțiunea 15: Agenția Internațională pentru Dezvoltare
(IDA) .....................78
Secţiunea 16: Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă
(FIDA) ......79
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Organizaţia Naţiunilor Unite este succesoarea Societăţii Naţiunilor, care a

existat în perioada interbelică. Societatea Naţiunilor a fost prima organizaţie
internațională având ca scop menţinerea păcii şi apărarea securităţii
internaţionale, fiind o organizaţie cu vocaţie de universalitatate.
[4]
În timpul celui de-al doilea război mondial, statele din coaliţia antifascistă
au considerat necesară înlocuirea Societăţii Naţiunilor cu o nouă organizaţie
internaţională, deoarece Societatea Naţiunilor s-a dovedit incapabilă să
împiedtce izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
În cadrul conferinţelor internaţionale ale principalelor state din coaliţia
antifascistă din timpul războiului s-a dezbătut şi problema înfiinţării unei noi
organizaţii internaţionale, ca instrument de menţinere a păcii şi securităţii
internaţionale1.
Dorinţa arzătoare a popoarelor de a-şi edifica un forum mondial capabil
să asigure pacea şi-a găsit expresia în mai multe acţiuni întreprinse de coaliţia
antihitleristă. Astfel, reprezentanţii a 26 de state din această coaliţie - într-o
Declaraţie adoptată la 1 ianuarie 1942 cu privire la lupta comună împotriva
axei- au folosit denumirea „Naţiunile Unite" pentru a desemna această alianţă2.
Conferinţa la nivel înalt de la Teheran la care au participat S.U.A, Anglia
şi U.RS.S, din 1943, a hotărit ca miniştrii de externe a celor trei state să se
reunească pentru a pregăti proiectul statutului noii organizaţii internaţionale.
Reuniunea miniştrilor de externe ai S.U.A, Angliei şi U.R.S.S a avut loc la
Dumbarton Oaks, în 1944. În cadrul acestei reuniuni a fost pregătit proiectul de
statut al noilor organizaţii, denumit "Propuneri pentru înfiinţarea unei
organizaţii internaţionale universale". Unele chestiuni referitoare la funcţionarea
noii organizaţii, la calitatea de membru al ei, mecanismul de vot în cadrul
organelor ei n-au fost soluţionate în cadrul reuniunii de la Dumbarton Oaks. Ele
au fost discutate de Conferinţa la nivel înalt de la Yalta, din februarie 1945. în
acest cadru s-a adoptat regula unanimităţii de voturi a celor cinci membrii
permanenţi ai Consiliului de Securitate. De asemenea, s-a admis ca membrii
fondatori ai noii organizaţii intemaţionale două republici unionale din cadrul
U.R.S.S, R.S.S. Ucraina şi R.S.S. Bielorusă.
1
Mazilu, Dumitru , Dreptul Internaţional Public, Volumul II, Editura Lumina Lex, 2002, pag. 219
2
Niciu, Martian , Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda, Macarovschi Laura "Culegere de
documente de drept international public", Editura Lumina Lex, 1997, pag. 250
[5]
Conferinţa de la Yalta a hotărât şi convocarea unei conferinţe
internaţionale cu participarea tuturor statelor membre ale coaliţiei antifasciste.
Între 25 aprilie şi 26 iunie 1945 s-au desfăşurat lucrările Conferinţei de la San-
Francisco, la care au participat 50 de state. Conferinţa a definitivat statutul noii
organizaţii internaţionale, sub denumirea de "Carta Naţiunilor Unite", care este
un tratat internaţional multilateral. Carta a fost semnată la 26 iunie 1945 şi
supusă ratificării statelor fondatoare ale noii organizaţii. Deşi n-a participat la
Conferinţa de la San-Francisco, Polonia este recunoscută ca cel de-al 51-lea
stat fondator al O.N.U.3
Carta O.N.U. a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Ziua de 24
octombrie a fost proclamată ca "Ziua Naţiunilor Unite". Pe baza Cartei a luat
fiinţă ”Organizaţia Naţiunilor Unite". Romulus Neagu defineşte O. N.U ca fiind
"o organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate, atât în ceea ce
priveşte aria sa de interes, cât şi competenţa creată cu scopul să menţină pacea
şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni; să real-
izeze cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar. În completarea acestei definiții
este necesară precizarea că O.N.U are personalitate juridică, ea fiind subiect de
drept internaţional public, derivat şi limitat.
CAPITOLUL I
ROLUL, PRINCIPIILE ȘI STRUCTURA
ORGANIZAȚIEI NAȚIUILOR UNITE
Secțiunea 1
Scopurile și principiile Organizației Națiunilor Unite
3
Miga-Besteliu, Raluca, "Organizatii internationale interguvernamentale", Editura ALL Beck, Bucuresti,
2000, pag. 300
[6]
Ca organizaţie internaţională care a fost creată pentru menţinerea păcii şi
apărării securităţii internaţionale, Organizaţia Naţiunilor Unite îşi propune
izbăvirea generaţiilor viitoare de flagelul războiului, care , „în timpul vieții
noastre a pricinuit de două ori omenirii suferinţe de nespus4.„
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost astfel concepută, încât prin
întreaga sa activitate să realizeze năzuinţele luminoase ale popoarelor spre
înţelegere şi conlucrare, încredere şi respect reciproc.
Carta O.N.U, în articolul 1, proclamă următoarele scopuri ale
organizaţiei:5
 menţinerea păcii și securității naționale;
 să dezvolte între naţiuni relații prieteneşti, întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a
dispune de ele însele;
 să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, fără deosebire de rasă, sex, limbă său religie;
 să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor în
atingerea acestor ţeluri.
În acest sistem de scopuri ale O.N.U, locul principal îl are menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale. Prin prevederile Cartei se pun bazele unui
sistem nou de securitate internaţională, întemeiat pe măsuri colective eficace de
prevenire şi înlăturare a ameninţărilor la adresa păcii şi de reprimare a actelor de
agresiune sau a altor încălcări ale păcii. Noul sistem de securitate internaţională
4
Preambulul Cartei O.N.U, al.1.
5
Moca,Gheorghe, Mariana Draghici, "Documente de drept international public", Vol. I, Centru de
multiplicare al Universitatii din Bucuresti, 1972
[7]
se bazează pe soluţionarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale,
"în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional" (art.1,pct.1)6.
Între scopurile O.N.U există o legătură logică, de condiţionare reciproca.
Astfel, cea mai bună garanţie a păcii şi securităţii internaţionale este existenţa şi
dezvoltarea de relaţii prieteneşti între toate statele şi popoarele, relaţii care
trebuie să se întemeieze pe principiile fundamentale ale dreptului internaţional
public. Aceste relaţii prieteneşti între popoare pot exista şi să se dezvolte, cel
mai bine, în cadrul unei cooperări internaţionale cit mai cuprinzătoare şi în
vederea rezolvării problemelor globale ale omenirii, -inclusiv promovarea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aşa cum sînt ele
prevăzute în actele internaţionale.
Carta O.N.U stipulează şi principiile care trebuie respectate de
organizaţie şi de statele membre în activitatea lor. Aceste principii sînt7:
a) principiul egalităţii suverane a membrilor organizaţiei. Sub această
formulare sînt reunite două principii fundamentale ale dreptului internaţional
public: principiul suveranităţii statelor şi cel al egalităţii lor în drepturi. Din
aşezarea la temelia O.N.U. a principiilor respective rezultă că această
organizaţie internaţională este o organizaţie interstatală, iar nu una
suprastatală. In consecinţă, nici un stat membru sau grup de state membre nu
sunt îndrituiți să-și subordoneze O.N.U. intereselor proprii sau să caute
transformarea ei într-o organizaţie suprastatală (supranaţională), fără acordul
tuturor statelor membre.
Egalitatea statelor membre trebuie respectată atât în ceea ce privește
reprezentarea lor în organele O.N.U., cât și în mecanismul de vot din cadrul
lor.
b) principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate de
statele membre, în conformitate cu Carta O.N.U;
6
Năstase, Adrian, Bogdan Aurescu, ”Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale”, Regia autonomă
Monitorul Oficial, 2001, pag. 214
7
Mazilu, Dumitru , op. cit., pag. 220
[8]
c) principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor
internaţionale, în aşa fel încît pacea şi securitatea internaţionala, precum şi
justiția să nu fie puse în primejdie;
d) principiul abţinerii de la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei în
relaţiile internaţionale, împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei
politice a vreunui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite;
e) principiul neamestecului în chestiunile care aparţin în mod esenţial
de competenţa, unui stat. Totodată, statele membre nu sînt datoare să supună
astfel de chestiuni spre soluţionare O.N.U. Carta mai precizează că acest
principiu nu limitează aplicarea de către O.N.U. a măsurilor, de constrîngere
prevăzute în Capitolul VII al ei.
f) Carta O.N.U mai proclamă şi principiul dreptului la autodeterminare
al popoarelor.
În articolul 2 al Cartei O.N.U se mai prevăd două reguli importante
pentru activitatea organizaţiei şi a membrilor ei. Ele sunt 8: obligaţia membrilor
O.N.U. de a acorda totajutorul acţiunilor întreprinse de organizaţie, dacă sînt în
conformitate cu prevederile Cartei; şi îndatorirea O.N.U de a asigura ca şi
statele nemembre ale organizaţiei să respecte principiile Cartei.
Membrii O.N.U. se împart în 2 categorii9:
a) membrii originari (fondatoriai organizaţiei), adică statele care au
participat la Cortferinţa de la San-Francisco, au semnat şi ratificat Carta O.N.U;
b) membrii admişi ulterior - pentru ca un stat să fie admis în O.N.U. el
trebuie să îndeplinească 2 condiţii: să fie un stat iubitor de pace, care acceptă
obligaţiile ce revin membrilor organizaţiei din prevederile Cartei şi după
aprecierea organizaţiei să fie capabil şi dispus să le îndeplinească (art.4, pct.1).
8
Diaconu, Ion, "Curs de drept international public", Casa de editura si presa "Sansa", Bucuresti, 1993, pag.
235
9
Mazilu, Dumitru , , op. cit, pag. 222
[9]
Admiterea unui stat în O.N.U. se face pe baza hotărîrii Adunării generale a
organizaţiei, la recomandarea Consiliului de Securitate (art.4, pct.2).
Recomandarea de primit unui stat în O.N.U este adoptată de Consiliul de
Securitate cu 9 voturi afirmative, inclusiv cele ale membrilor permanenţi
(S.U.A, Anglia, Franţa, China, Rusia). Pe baza acestei recomandări, Adunarea,
Generală a O.N.U hotâreşte primirea statului în organizaţie prin votul afirmativ
a două treimi din membrii ei prezenţi şi votanţi10.
Deşi Carta O.N.U. nu reglementează în mod expres dreptul de retragere
din organizaţie, în practica O.N.U. de până acum, se cunoaşte un caz de
retragere.
Carta O.N.U. reglementează şi sancţiunile pe care organizația le poate
aplica statelor membre. Un membru al organizaţiei poate fi suspendat din
calitatea de membru, dacă împotriva lui Consiliul de Securitate a adoptat o
acţiune preventivă sau de constrîngere. Hotarîrea de suspendare a unui membru
al organizaţiei este adoptată de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului
de Securitate (art.5). De asemenea, unui stat membru i se poate suspenda
dreptul de vot în Adunarea Generată dacă nu şi-a plătit contribuţia financiară la
O.N.U pe timp de 2 ani (art.19).
Un membru al O.N.U poate fi exclus din organizaţie, dacă a încălcat
sistematic principiile Cartei. Hotarîrea de excludere este adoptată de Adunarea
Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate (art.6).
Secțiunea 2
Organele O.N.U. şi activitatea organizaţiei
O.N.U. are organe principale şi organe subsidiare (ajutătoare)11.

10
Purdă Nicolae, Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Pârvu Loredana, , op. cit, pag. 215
11
Purdă Nicolae, Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Pârvu Loredana, , op. cit, pag.217
[10]
Organele principale ale O.N.U sînt:
 Adunarea Generală;
 Consiliul de Securitate;
 Consiliul Economic şi Social (E.C.O.S.O.C)
 Consiliul de Tutelă;
 Curtea Internaţională de Justiţie şi
 Secretariatul (art.7).
Organele subsidiare sunt înființate de organele principale pentru a le
ajuta în activitatea lor. Ele nu au o competenţă proprie, ci una delegată de
organul principal. Organele subsidiare pot fi formate din reprezentanţii statelor
membre ale O.N.U şi din persoane care participă la ele cu titlu personal.
Secțiunea 3
Direcţiile principale ale activităţii O.N.U.
În cei peste 40 de ani de existenţă, Organizaţia Naţiunilor Unite a

desfăşurat o activitate bogată şi complexă determinată de problemele globale ale
vieţii internaţionale. Printre aspectele mai importante ale acestei activităţi
semnalăm următoarele:
3.1. Menţinerea păcii şi asigurarea securităţii internaţionale, ceea ce

corespunde scopului principal al organizaţiei.
Pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale prezintă importanţă
aşezarea relaţiilor dintre state pe respectarea riguroasă a principiilor de bază ale
dreptului internaţional public, aşa cum au fost ele enunţate în Carta O.N.U şi în
alte acte adoptate de organizaţie.
Toate organele principale ale O.N.U sînt chemate să contribuie la
asigurarea păcii şi securităţii internaţionale. Conform prevederilor Cartei
[11]
O.N.U, în special, două dintre aceste organe au un rol deosebit în acest
domeniu: Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate12.
Adunarea Generală a O.NU este competentă să studieze principiile
generale de cooperare a statelor în vederea menţinerii păcii şi să discute
chestiunile privind menţinerea păcii şi să facă recomandări privind aceste
chestiuni. Un aspect important în activitatea Adunării Generale a fost şi este
preocuparea ei pentru precizarea conţinutului principiilor de bază ale dreptului
internaţional public. Ca expresie a acestei preocupări, Adunarea Generală a
O.N.U a adoptat "Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind
relaţiile de prietenie şi cooperare între state, conform Cartei", din anul 1970.
Toate principiile cuprinse în acest document trebuie respectate deopotrivă, iar
statul care le încalcă trebuie să fie sancţionat de către organizaţie.
În asigurarea legalităţii internaţionale şi a apărării păcii şi securităţii
internaţionale un rol deosebit îi revine Consiliului de Securitate al O.N.U,
organul competent să aplice măsurti de constrângere împotriva celor care
încalcă pacea şi securitatea internaţională.
Consiliul de Securitate este chemat nu numai să constate existenţa unei
ameninţări la adresa păcii sau a unui act de agresiune, ci şi să hotărească
măsurile necesare apărării păcii şi restabilirea ei. Aplicarea măsurilor adoptate
de Consiliul de Securitate se va face de toţi membrii organizaţiei sau numai de
unii dintre ei, după cum stabileşte Consiliul. Carta O.N.U prevede "Membrii
Naţiunilor Unite se vor asocia spre a-şi acorda ajutor reciproc în executarea
măsurilor hotărîte de Consiliul de Securitate" (art.49).
Acţiunile Consiliului de Securitate pentru apărarea sau restabilirea păcii
au îmbrăcat diferite forme. Astfel, Consiliul a adoptat măsuri care nu se bazau
pe forţă, cum sînt: embargoul economic împotriva Rhodeziei de Sud sau
embargoul privind livrarea de arme Republicii Africa de Sud. De asemenea,
trimiterea de misiuni de observatori militari în Orientul Mijlociu sau în Caşmir.
12
[12]
Consiliul de Securitate a întreprins şi acţiuni de bune oficii sau de mediaţiune
prin intermediul Secretarului general al organizaţiei sau printr-un reprezentant
al acestuia. Consiliul a trimis şi comisii de anchetă în diferite regiuni.
Consiliul de Securitate a adoptat şi hotărîri privind aplicarea de măsuri
bazate pe forţă în vederea apărării sau restabilirii păcii. Ele au fost realizate prin
aşa-numitele "operaţiuni pentru menţinerea păcii". Aceste operaţiuni au fost
îndeplinite de forţele armate ale O.N.U, constituite din contigente militare puse
la dispoziţia organizaţiei de către statele membre. Forţele militare ale O.N.U
(căştile albastre) au misiunea de a contribui fie la menţinerea încetării
ostilităţilor dintre beligeranţi, fie să contribuie la restabilirea păcii, la menţinerea
ordinei şi legalităţii internaţionale în zona lor de staţionare; fie să faciliteze
revenirea la situaţia existentă înaintea conflictului.
În cazul operaţiunilor forţelor militare ale O.N.U de menţinere a păcii, ele
patrulează sau se interpun între beligeranţi, avînd dreptul de a recurge la forţă
numai in caz de legitimă apărare.
Din punct de vedere juridic, operaţiunile de menţinere a păcii ale O.N.U
se deosebesc de măsurile de constrîngere bazate pe forţa militară exercitate de
O.N.U prin următoarele13:
 operaţiunile de menţinere a păcii au un caracter consensual, la baza lor
stând consimţămîntul tuturor statelor interesate şi anume: statul pe a
cărui teritoriu se desfăşoară operaţiunea O.N.U; statele care pun la
dispoziţia O.N.U contigentele militare necesare şi statele cărora
Consiliul de Securitate Ie-a recomandat încetarea ostilităţilor;
 operaţiunea de menţinere a păcii are un caracter necoercitiv. Nici una
dintre părţile beligerante nu este declarată de Consiliul de Securitate ca
agresor şi în consecinţă nu se întreprind operaţiuni militare împotriva ei;
13
[13]
 operaţiunea de menţinere a păcii are un caracter conservator privind
situaţia care s-a creeat ca urmare a hotărîrii Consiliului de Securitate de
încetare a ostilităţilor.
Forţele militare ale O.N.U au acţionat, în decursul anilor, în diferite
regiuni ale Terrei şi continuă să fie prezente în unele zone. Astfel, ele au
acţionat în Orientul Mijlociu, Cipru, Liban, Congo belgian, etc14.
3.2. Preocuparea Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul dezarmării

statelor
O.N.U are o responsabilitate specială în acest domeniu, fapt marcat prin
adoptarea de către Adunarea Generală a rezoluţiei din 24 ianuarie 1946, care
cere statelor membre să elimine din dotarea lor a armelor nucleare şi a celorlalte
arme de distrugere în masă (este prima rezoluţie adoptată de Adunarea
Generală).
Ca urmare a activităţii O.N.U, în decursul anilor, au fost adoptate mai
multe acte internaţionale referitoare la dezarmarea statelor, la reducerea cursei
înarmărilor. Dintre aceste acte pot fi amintite15:
 Declaraţia sovieto-ameri-cană asupra principiilor convenite care să
stea la baza tratativelor privind dezarmarea completă a statelor, din
1961;
 Acordul interzicînd experienţele cu armele nucleare în atmosferă, în
spaţiul extraatmosferic şi sub apă, din 1963;
 Tratatul Spaţial din 1967 prin care se interzice plasarea şi folosirea
armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, în spaţiul
extraatmosferic;
 Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (1968);
14
Niciu Martian , Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda, Macarovschi Laura "Culegere de
15
Niciu Martian , Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda, Macarovschi Laura, op. cit., pag. 305
[14]
 Tratatul de interzicere a amplasării armelor nucleare şi a altor arme de
distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor
(1971);
 Convenţia de interzicere a punerii la punct, a fabricării şi stocării a
armei bacteriologice (biologice) sau toxice şi de distrugere a lor (1975);
şi altele.
Această convenţie din 1975 este primul tratat internaţional, adoptat sub
egida O.N.U, care prevede măsuri reale de dezarmare parţială a statelor, prin
stipularea obligaţiei de a se distruge o anumită armă de distrugere în masă.
Adunarea Generală a O.N.U a ţinut sesiuni extraordinare consacrate
dezarmării statelor şi a proclamat două decenii ale dezarmării (1970-1979 şi
1980-1989).
Pe baza actelor internaţionale privind dezarmarea statelor a apărut şi se
dezvoltă un nou principiu al dreptului internaţional - principiul dezarmării, şi se
cristalizează un nou domeniu al acestui drept - dreptul dezarmării.
3.3. Monitorizarea și reglementarea acţiunilor statelor în spaţiul

extraatmosferic si pe corpurile cereşti16
Preocupările O.N.U în acest domeniu au ca obiectiv principal asigurarea
ca activitatea spaţială a statelor să se desfăşoare numai în scopuri paşnice şi spre
binele întregii omeniri.
Adunarea Generală a O.N.U a înfiinţat Comitetul pentru folosirea
spaţiului extraatmosferic numai în scopuri paşnice, ca organ subsidiar al ei.
Acest comitet şi-a creat două subcomitete: unul pentru aspectele ştiinţifice şi
tehnice ale activităţii spaţiale, şi celălalt pentru reglementarea juridică a acestei
activităţi17.
Ca urmare a activităţii Subcomitetului juridic al Comitetului pentru
folosirea spaţiului extraatmosferic numai în scopuri paşnice au fost elaborate şi
16
Niciu Martian , Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda, Macarovschi Laura, op. cit. , pag. 300
17
Purdă Nicolae, Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Pârvu Loredana, op. cit., pag. 220
[15]
adoptate mai multe acte internaţionale, cu caracter de universalitate, prin care se
reglementează activitatea spaţială a statelor şi organizaţiilor internaţionale
participante la ea. Aceste acte sunt: "Tratatul privind principiile care
guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului
extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti", din 1967; "Acordul
asupra salvării astronautilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul
extraatmosferic", din 1968; "Convenţia privind răspunderea internaţională
pentru daunele provocate de obiectele spaţiale", din 1972"; "Convenţia privind
înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic", din 1976; şi
"Acordul guvernînd activitatea statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti", din
1979. Pe baza acestor acte internaţionale a apărut şi se dezvoltă un nou domeniu
al dreptului internaţional public -dreptul spaţial.
Adunarea Generală a O.N.U a organizat două conferinţe internaţionale (în
anii 1968) privind folosirea paşnică a spaţiului extraatmosferic, de către toate
statele.
3.4. Decolonizarea18
În acest domeniu organizaţia a obţinut rezultate remarcabile, care şi-au
găsit
expresia în obţinerea independenţei de către numeroase popoare şi consti
tuirea lor în state suverane.
Un document de bază pentru activitatea de lichidare a colonialismului a
fost "Declaraţia pentru acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor
coloniale" adoptată de Adunarea Generală a O.N.U în anul 1960. Acest
document a pus bazele principiale ale activităţii organizaţiei privind
decolonizarea.
18
Niciu Martian , Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda, Macarovschi Laura op. cit., pag. 302
[16]
3.5. Dezvoltarea omenirii sub multiple aspecte şi lichidarea treptată a
subdezvoltării şi decalajelor dintre ţările lumii.
Concepţia O.N.U asupra dezvoltării popoarelor se întemeiază pe
următoarele idei de bază19:
 progresul omenirii depinde de activitatea tuturor ţărilor lumii, cărora le
revine şi răspunderea pentru ea;
 în domeniul dezvoltării ţărilor şi popoarelor nu sînt admisibile nici
spontaneitatea, nici existenţa unor reguli imuabile;
 industrializarea ţărilor trebuie să fie precedată de îmbunătăţirea
agriculturii, ceea ce permite o creştere echilibrată a economiilor
naţionale;
 dezvoltarea nu se poate face cu oameni subalimentaţi, analfabeţi şi
ignoranţi, şi nici cu şomeri fără calificare.
De asemenea, dezvoltarea nu se poate obţine cu oameni bolnavi, care nu
pot nici să înveţe, nici să lucreze eficace.
Printre acţiunile întreprinse de Organizaţia Naţiunilor Unite în domeniul
dezvoltării omenirii un loc special îl ocupă "Deceniile pentru dezvoltare".
Primul deceniu al dezvoltării a fost proclamat de Adunarea Generală a
O.N.U în anul 1960, pentru anii 1961-1970. Principalul său obiectiv a fost de a
atrage atenţia opiniei publice mondiale asupra problemelor dezvoltării omenirii
şi asupra necesităţii cooperării tuturor ţărilor şi popoarelor la realizarea ei. în
documentul adoptat de Adunarea Generală cu privire la acest deceniu s-a
preconizat acordarea de către ţările bogate a unor ajutoare ţărilor în curs de
dezvoltare, în echivalentul de 1 la sută din venitul naţional brut al ţărilor bogate.
Rezultatele acestui deceniu al dezvoltării au fost mai mult negative decît
pozitive. Decalaljul între ţările bogate şi ţările în curs de dezvoltare a crescut şi
în acest deceniu. Ajutorul dat de ţările bogate celor în curs de dezvoltare a
reprezentat numai 0,66 la sută din produsul naţional brut al acestor ţări.
19
[17]
În cadrul primului deceniu al dezvoltării, Adunarea Generală a O.N.U a
înfiinţat două organisme internaţionale pentru dezvoltare şi cooperare eco-
nomică internaţională. Ele sunt: "Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare" (U.N.C.T.A.D.), în anul 1964 şi "Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare" (P.N.U.D.), în anul 196520.
În anul 1970, sesiunea a XXV-a a Adunării Generale a O.N.U a
proclamat cel de-al doilea deceniu al dezvoltării (1971 -1980). În rezoluţia
adoptată de ea s-a prevăzut o strategie globală a dezvoltării omenirii, întemeiată
pe acţiuni comune ale ţărilor în curs de dezvoltare şi a celor dezvoltate, în toate
domeniile vieţii economice şi sociale. Rezoluţia Adunării Generale recomandă
ca rata medie de creştere a produsului naţional brut al ţărilor în curs de
dezvoltare să fie de 6 la sută, iar exportul şi importul lor să crească cu cca. 7 la
sută. Ea mai prevedea ca ajutorul ţărilor bogate către ţările în curs de dezvoltare
să fie de 0,7 la sută din produsul lor naţional brut. De asemenea, rezoluţia
preconiza instaurarea unei noi ordini economice internaţionale şi schimbarea
structurală a economiilor naţionale ale ţărilor în curs de dezvoltare.
Sesiunea a XXV-a a Adunării Generale a O.N.U a proclamat, la pro-
punerea României, un deceniu al dezarmării (1971-1980), ca o acţiune com-
plementară la deceniul dezvoltării.
În timpul celui de-al doilea deceniu al dezvoltării, Adunarea Generală a
O.N.U s-a întrunit în 3 sesiuni extraordinare, care au dezbătut problematica
instaurării unei noi ordini economice internaţionale. În anul 1974, Adunarea
Generală a O.N.U a adoptat Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale
statelor", document important pentru dezvoltarea cooperării economice
internaţionale, pe baze democratice21.
La 5 decembrie 1980, Adunarea Generală a O.N.U a proclamat cel de-al
treilea deceniu al dezvoltării (1981 -1990). Bilanţul făcut celui de-al doilea
deceniu al dezvoltării a fost tot negativ. în noua strategie internaţională a
20
Mazilu Dumitru , op. cit., pag. 215
21
[18]
dezvoltării enunţată în rezoluţia Adunării Generale a O.N.U nr.35/56 din 1980
se preconizează, pentru cel de-al treilea deceniu al dezvoltării, realizarea
următoarelor acţiuni: liberalizarea şi expansiunea comerţului internaţional;
industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare; o participare mai directă a ţărilor în
curs de dezvoltare la adoptarea deciziilor în domeniul sistemului monetar
internaţional; creştereaa ajutorului oficial acordat de ţările bogate ţărilor în curs
de dezvoltare; mărirea producţiei alimentare în ţările în curs de dezvoltare;
întărirea potenţialului tehnic şi ştiinţific, eliminarea analfabetismului şi valorifi-
carea resurselor umane din ţările în curs de dezvoltare.
3.6. Problema alimentaţiei în lume

În anul 1974, sub egida O.N.U s-a ţinut Conferinţa mondială a
alimentaţiei, care a recomandat Adunării Generale a O.N.U înfiinţarea unui
"Consiliu mondial al alimentaţiei", ca organ subsidiar al ei şi cu misiunea de a
examina, periodic, problema alimentaţiei în lume şi să exercite influenţe asupra
statelor şi organelor O.N.U.
Consiliul mondial al alimentaţiei a adoptat, în 1977, "Programul de
acţiune pentru eliminarea definitivă a foametei şi subnutriţiei", în vederea
eradicării foametei din lume22.
3.7. Protejarea mediului înconjurător, precum şi problemele demografice

În anul 1972 s-a ţinut Conferinţa Naţiunilor Unite privind mediul
înconjurător. Ea a adoptat "Declaraţia internaţională asupra principiilor vizînd
protecţia mediului înconjurător" şi "Planul de acţiune" în acest domeniu.
Din anul 1946, O.N.U se preocupă de problema demografică. în acest an,
Consiliul Economic şi Social a creat "Comisia pentru populaţie". În anul 1967 a
22
[19]
luat fiinţă "Fondul Naţiunilor Unite pentru activităţi în domeniul populaţiei",
care se preocupă de adunarea datelor referitoare la populaţia lumii, studiază
evoluţia acesteia, se preocupă de planificarea familială şi stabileşte programe de
informare şi educare privind explozia demografică.
În anul 1974 s-a ţinut "Conferinţa mondială a populaţiei", la Bucureşti,
care a adoptat "Planul de acţiune privind populaţia".
3.8. Controlul internaţional al stupefiantelor, pentru evitarea şi lichidarea

traficului ilicit cu aceste produse, asigurarea universalităţii drepturilor
fundamentale ale omului, precum si dezvoltarea progresivă si codificarea
dreptului internaţional public23.
Printre primele comisii ale Consiliului Economic şi Social face parte şi
"Comisia stupefiantelor", din 1946. În anul 1968 a fost creat "Organul
internaţional de control al stupefiantelor", cu misiunea de a supraveghea felul
în care statele aplică tratatele internaţionale referitoare la stupefiante. În anul
1971 a luat fiinţă "Fondul Naţiunilor Unite de luptă contra abuzului de
droguri". El ajută statele cu fonduri pentru lupta lor împotriva producerii
stupefiantelor şi a traficului ilicit cu acestea.
O.N.U acordă o atenţie deosebită garantării internaţionale a drepturilor
fundamentale ale omului şi a dezvoltării reglementărilor internaţionale referi-
toare la aceste drepturi.
CAPITOLUL II
ORGANELE PRINCIPALE ALE O.N.U.
Secțiunea 1
Adunarea Generală a O.N.U.
23
[20]
Este organ principal şi cel mai reprezentativ al organizaţiei, fiind formată
din reprezentanţii tuturor statelor membre. Delegaţiile statelor membre în
Adunarea Generală sînt formate din cel mult 5 membrii şi 5 supleanţi (art.9).
Fiecare stat membru are în Adunarea Generală un singur vot, independent de
numărul delegaţiilor săi24.
Adunarea generală îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare, o dată pe
an, şi în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare sînt convocate de
Secretarul General al organizaţiei la cererea Consiliului de Securitate sau a
majorităţii membrilor organizaţiei (art.20). Sesiunile extraordinare pot fi şi de
urgenţă, cînd Adunarea Generală se întruneşte în decurs de 24 de ore de la
primirea de către Secretarul General a unei cereri din partea Consiliului de
Securitate sau din partea majorităţii membrilor O.N.U.
Fiecare sesiune a Adunării generale îşi alege un preşedinte şi 21 de
vicepreşedinţi. Aceştia împreună cu cei 7 preşedinţi ai comitetelor principale ale
Adunării formează Biroul ei. Activitatea Adunării Generale se desfăşoară în
şedinţele ei plenare şi în cadrul celor 7 comitete principale. Aceste comitete
sunt25:
 comitetul politic special;
 comitetul pentru problemele politice şi de securitate;
 comitetul pentru problemele economice şi financiare;
 comitetul pentru problemele sociale, umanitare şi culturale;
 comitetul pentru problemele de tutelă;
 comitetul pentru problemele administrative şi bugetare şi
 comitetul pentru problemele juridice.
Adunarea Generală a O.N.U practică următorul mecanism de vot 26:

hotărârile sale în problemele importante se adoptă cu o majoritate de două
24
Miga-Besteliu Raluca, "Organizatii internationale interguvernamentale", Editura ALL Beck, Bucuresti,
2000, pag. 302
25
26
Mazilu Dumitru , op. cit., 2002, pag. 218
[21]
treimi din membrii prezenţi şi votanţi (art.18, pct.2 din Cartă), iar în celelalte
chestiuni hotărârile sînt adoptate cu majoritatea simplă de voturi a membrilor
prezenţi şi votanţi (art.18, pct.3). Pentru modificarea Cartei O.N.U sunt necesare
voturile a două treimi din membrii organizaţiei (art.108 şi 109). În ultimul timp,
Adunarea Generală practică adoptarea actelor sale pe baza consensului27.
1.1. Funcţiile si puterile Adunării Generale pot fi grupate în:

 funcții cu caracter general, care vizează relaţiile dintre statele membre ale
O.N.U
 funcţii cu caracter special privind funcţionarea organizaţiei.
1.1.1. Funcţiile şi puterile Adunării Generale cu caracter general28 sunt:

 discutarea oricărei probleme care intră în cadrul Cartei sau care se referă
la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute de Cartă
 să facă recomandări membrilor organizaţiei sau Consiliului de Securitate
asupra chestiunii, sub rezerva prevederilor articolului 12 (art.10).
Articolul 12 al Cartei precizează că, atâta timp cât Consiliul de Securitate

exercită, cu privire la orice diferend sau situaţie, funcţiile sale, Adunarea
Generală nu are dreptul să facă recomandări asupra acelui diferend sau situaţie,
decît dacă îi cere Consiliul de Securitate (art.12, pct.1)29.
Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni privind menţinerea păcii
şi securităţi internaţionale supusă ei de un stat membru sau de Consiliul de
Securitate (art.11, pct.2). De asemenea, ea poate atrage atenţia Consiliului de
Securitate asupra situaţiilor care pun în primejdie pacea şi securitatea
internaţională.
27
Miga-Besteliu Raluca, op. cit., pag. 303
28
29
[22]
Adunarea Generală poate examina principiile generale ale cooperării
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv pricipiile care
guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor şi poate face recomandări
privind aceste principii (art.11, pct.1)30.
Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări în vederea
promovării cooperării internaţionale în domeniul politic, economic, social,
cultural, educativ, al sănătăţii, a înfăptuirii drepturilor fundamentale ale omului,
fără discriminări, precum și cu privire la dezvoltarea, progresia şi codificarea
dreptului internaţional (art. 13).
Din prevederile Cartei O.N.U. rezultă că competenţele Adunării
Generale și ale Consiliului de Securitate în problemele păcii şi securităţii
internaţionale sunt strict delimitate, pentru a se evita paralelismul de
competenţe, între cele două organe. Consiliului de Securitate îi revine
răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale
(art.24).
1.1.2. Funcţiile şi puterile Adunării Generale cu caracter special31 sunt:

 adoptarea propriului regulament de funcţionare (art.21);
 admite, suspendă sau exclude membrii organizaţiei (art.4,5,6 şi 19);
 alege membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membrii
Consiliului Economic şi Social şi o parte din membrii Consiliului de
Tutelă.
 alege Secretarul General al organizaţiei şi judecătorii Curţii Internaţionale
de Justiţie.
 creează organe subsidiare (art.22)
 aprobă acordurile încheiate de Consiliul Economic şi Social cu instituţiile
specializate şi cele de tutelă.
30
31
[23]
 aprobă bugetul O.N.U şi poate cere avize consultative din partea Curţii
Internaţionale de Justiţie
 controlează activitatea Consiliului Economic şi Social şi primeşte
rapoarte anuale de la celelalte organe ale O.N.U.
Secțiunea 2
Consiliul de Securitate
Spre deosebire de Adunarea Generală care este organul principal

deliberativ şi de recomandare al organizaţiei, Consiliul de Securitate este
organul principal de acţiune şi aplicare măsurilor de constrîngere ale
organizaţiei.
Consiliul de Securitate este format din 15 membri, dintre care 5 sînt
membri permanenţi (S.U.A, Rusia, Anglia, Franţa şi R.P. Chineză), iar celelalţi
sînt aleşi de Adunarea Generală pe timp de 2 ani. Membri nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate sunt aleşi pe considerentul contribuţiei lor la
menţinerea păcii și criteriul repartiţiei geografice echitabile (art.23).
Consiliul de Securitate fiind un organ permanent al O.N.U membrii săi
trebuie să aibă reprezentanţi permanenţi la sediul organizației32.
Mecanismul de vot în Consiliul de Securitate este următorul: hotărîrile în
problemele de fond se adoptă cu votul afirmativ a 9 membri, printre care trebuie
să fie voturile celor 5 membri permanenţi. În problemele de procedură hotărîrile
se adoptă tot cu votul afirmativ a 9 membri, indiferent de votanţi (art.27, pct.2 şi
3). Un membru al Consiliului de Securitate care este parte într-un diferend
dezbătut de el are datoria să se abţină de la vot33.
În mecanismul de vot al Consiliului de Securitate membrii permanenţi
beneficiază de dreptul de veto. În temeiul acestui drept, votul lor negativ
32
Diaconu Ion, "Curs de drept international public", Casa de editura si presa "Sansa", Bucuresti, 1993, pag.
250
33
Diaconu Ion, op. cit., pag. 250
[24]
împiedică adoptarea hotărîrilor acestui organ, chiar dacă ceilalţi membri ai
Consiliului de Securitate au votat pentru acea hotărîre. Dreptul de veto al
membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate rezultă din regula
unanimităţii lor, stabilită la Conferinţa de la Yalta, din 1945. Valoarea deosebită
a votului membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate este contrară
principiului egalităţii în drepturi a statelor membre în O.N.U.
Membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate pot să se abţină de la
vot, ceea ce nu echivalează, în mod automat, cu un veto.
2.1. Funcţiile şi puterile Consiliului de Securitate34 sînt următoarele:

a) are răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității
internaționale; în acest domeniu, Consiliul de Securitate acționează în numele
tuturor membrilor O.N.U. și în conformitate cu principiile Cartei (art.24, alin.1
și 2);
b) acționează în vederea rezolvării diferendelor internaționale pe cale
pașnică, conform prevederilor capitolului VI al Cartei O.N.U.;
c) constată existența unei amenințări împotriva păcii, a încălcării ei sau a
oricărui act de agresiune și face recomandări pentru restabilirea păcii sau
hotărăște măsurile care se vor aplica de O.N.U. pentru menținerea sau
restabilirea păcii, în conformitate cu articolele 41 și 42 ale Cartei.
Consiliul de Securitate poate adopta măsuri paşnice, care nu implică
folosirea forţei armate. Ele sînt: întreruperea parţială sau totală a relaţiilor
economice între statele membre ale O.N.U şi statul vinovat, sau întreruperea
comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene între aceste state. De asemenea, pot
fi întrerupte relaţiile diplomatice cu statul vinovat (art.41 al Cartei O.N.U.)35.
Consiliul de Securitate poate adopta şi aplica şi măsuri de constrîngere
bazate pe folosirea forţei armatet (art.42). In acest caz, se instituie "Forţele
militare ale O.N.U", care pot desfăşura acţiuni de supraveghere a încetării
34
Purdă Nicolae, Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Pârvu Loredana, op. cit., pag.228
35
[25]
ostilităţilor, sau operaţiuni militare terestre, navale sau aeriene. Aceste forţe
militare ale O.N.U sînt formate din contigente militare ale unora dintre statele
membre ale organizaţiei, care au fost stabilite, în mod expres de către Consiliul
de Securitate. Între statul membru al O.N.U solicitat să pună la dispoziţia
organizaţiei unităţii militare şi Consiliul de Securitate se încheie un acord
special (ar.43, pct.1), prin care se fixează efectivele şi natura forțelor militare pe
care statul respectiv le pune la dispoziţia organizaţiei şi gradul lor de pregătire şi
amplasare (art.43, pct.2)36.
Folosirea forţelor militare ale O.N.U se face sub egida Consiliului de
Securitate sprijinit de Comitetul de Stat-Major (art.46). Comitetul de Stat-Major
urma să fie alcătuit din şefii statelor-majore ale membrilor permanenţi ai
Consiliului (art.47, pct.2). Din cauza ”războiului rece" comitetul de stat-major
nu s-a constituit. De aceea, de forţele militare ale organizaţiei s-a ocupat
Secretarul general al O.N.U, pe baza mandatului primit din partea Consiliului de
Securitate.
Consiliul de Securitate, în îndeplinirea funcţiei sale de apărare a păcii și
securităţii internaţionale, de soluţionare paşnică a diferendelor internaționale,
poate invita părţile aflate în conflict să se conformeze unor măsuri provizorii
stabilite de ei cu scopul de a preîntâmpina agravarea situaţiei existente37.
Carta O.N.U. stabileşte că un membru al organizaţiei, care nu este
membru al Consiliului de Securitate, poate participa la ședința acestuia în care
se dezbate o problemă care afectează interesele sale sau dacă este parte într-un
diferend examinat de Consiliu, fără a avea drept de vot.
Este admisă şi participarea unui stat nemembru al O.N.U, dacă este parte
la un diferend cercetat de Consiliul de Securitate și dacă a fost invitat de acesta
(art.32).
Consiliul de Securitate mai are ca funcţii38:
36
37
Geamanu Grigore, "Dreptul International Public", Editura Didactica si Pedagogica, Vol. I si II, Bucuresti,
1983, pag. 332
38
Purdă Nicolae, Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Pârvu Loredana op. cit. pag. 254
[26]
 să elaboreze un sistem de reglementare a armamentelor (art.26);
 să supravegheze teritoriile puse sub tutela O.N.U şi declarate "zone
strategice" (art.83);
 să aplice măsuri ele constrângere pentru a garanta respectarea hotărîrilor
Curţii Internaţionale de Justiţie (art.49);
 să ceară avize consultative de la Curtea Internaţionala de Justiţie;
 să recomande primirea de noi membri în organizaţie
 să aleagă Judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie.
De asemenea, Consiliul de Securitate ţine legătura cu organizaţiile
internaţionale regionale, în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale
în regiune şi pentru soluţionarea paşnică a diferendelor care se pot ivi între
membrii acestor organizaţii. El are îndatorirea de a încuraja soluţionarea paşnică
a diferendelor locale prin intermediul organizaţiilor regionale (art.52).
Carta O.N.U stipulează obligaţia membrilor organizaţiei de a accepta şi
executa hotărîrile Consiliului de Securitate care sînt conforme cu scopurile şi
principiile ei (art.25).
Secțiunea 3
Consiliul Economic şi Social (E.C.O.S.O.C.)
Este format din membrii aleşi de Adunarea Generală a O.N.U., printre

care se numără şi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Consiliul Economic şi Social este organul principal al organizaţiei de
coordonare a activităţii economice şi sociale a ei, în domeniul relaţiilor
internaţionale. El îşi desfăşoară activitatea sub directa îndrumare şi control a
Adunării Generale39.
În activitatea sa, Consiliul urmăreşte realizarea următoarelor obiective
principale40: să contribuie la ridicarea nivelului de trai al popoarelor, folosirea
39
40
[27]
completă a forţei de muncă şi favorizarea condiţiilor necesare progresului lor
economic şi social; să rezolve problemele internaţionale economice, sociale,
sanitare, culturale şi de educaţie; să asigure respectarea universală şi efective a
drepturilor fundamentale ale omului (art.55).
Consiliul Economic şi Social se întruneşte în sesiuni ordinare, de două ori
pe an. El adoptă recomandări, cu majoritatea simplă de voturi (art.67).
3.1. Funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social sunt41:

 efectuarea de studii şi rapoarte în problemele care ţin de competenţa sa şi
formularea de recomandări către Adunarea Generală privind aceste
probleme (art.62, pct.1);
 face recomandări pentru asigurarea respectării efective a drepturilor
fundamentale ale omului, fără discriminare (art.62, pct.2);
 pregăteşte proiecte de convenţii asupra chestiunilor ce ţin de competenţa
sa şi le supune Adunării Generale sau convoacă conferinţe internaţionale
pentru dezbaterea şi adoptarea lor (art.62, pct.3 și 4);
 încheie acorduri cu instituțiile specializate prin care se stabilesc condiţiile
în care ele sînt legate de O.N.U şi coordonează activitatea acestor
instituţii, prin consultări şi recomandări făcute lor (art.63).
De asemenea, Consiliul Economic şi Social poate furniza informaţii
Consiliului de Securitate şi să acorde servicii membrilor O.N.U sau instituţiilor
specializate, cu aprobarea Adunării Generale (art.66, pct.2). El poate consulta
organizaţiile neguvernamentale, care se ocupă de chestiuni ce intră în
competenţa sa (art.71)42.
Consiliul Economic şi Social a creat un număr mare de organe subsidiare,
sub forma de comitete permanente şi comisii, respectiv subcomisii. Comitetele
sale permanente funcţionează pentru problemele de locuinţă, resurse naturale,
aprecierea deceniilor dezvoltării, pentru ştiinţă şi tehnologie, etc. Din categoria
41
42
Popescu Dumitra , Adrian Nastase, op. cit., pag. 326
[28]
comisiilor Consiliului fac parte: Comisiile economice regionale (pentru Europa,
Asia şi Extremul Orient, America Latină, Africa şi Asia de vest); comisiile pe
probleme (Comisia pentru statistică, Comisia pentru populaţie, Comisia pentru
drepturile omului, cu subcomisia pentru lupta împotriva măsurilor discriminării
şi protecţia minorităţilor), precum şi Comisia pentru stupefiante (cu subcomisia
pentru comerţul ilicit cu droguri).
Secțiunea 4
Consiliul de Tutelă
Este legat de regimul internaţional de tutelă al O.N.U (Carta O.N.U

cap.XI şi XIII).
În "Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează" sînt
pevăzute regulile generale referitoare la aceste teritorii. Astfel, se stabileşte că
statele care administrează popoare aflate pe teritorii ce nu se autoguvernează
trebuie să aplice principiul că "instanţele locuitorilor din aceste teritorii au
întîietate". De asemenea, statele respective au obligaţia de a promova bunăstarea
locuitorilor de pe aceste teritorii (art.73)43.
Autoritatea administratoare a acestor teritorii mai are obligaţia de a
asigura respectul cuvenit culturii popoarelor respective şi progresul lor politic,
economic, social, în domeniul educaţiei şi al dezvoltării autoguvernării lor
(art.73, pct. a şi b).
Regimul internaţional al tutelei O.N.U s-a instituit pe baza unor acorduri
speciale de tutelă, cu scopul asigurării progresului popoarelor respective şi a
consolidării păcii şi securităţii internaţionale (art.76).
Au fost puse sub tutela O.N.U teritorii care au fost sub regimul mandatu-
lui internaţional al Societăţii Naţiunilor, cele care au putut fi desprinse din
fostele state inamice în timpul celui de-al doilea război mondial şi teritoriile
43
[29]
puse sub tutelă, în mod voluntar, de către statele care le administrau (art.77).
Carta precizează că nu pot fi puse sub tutela O.N.U ţările membre ale
organizaţiei.
Consiliul de tutelă are misiunea de a supraveghea modul în care erau
administrate teritorile puse sub tutela O.N.U. El este format din membri ai
organizaţiei care administrează astfel de teritorii şi din membrii care nu
administrează teritorii puse sub tutela O.N.U.
Ca urmare a obţinerii independenţei de către popoarele de pe teritoriile
aflate sub tutela O.N.U, Consiliul de Tutelă şi-a pierdut utilitatea.
Secțiunea 5
Curtea Internaţională de Justiţie
Este organul judiciar principal al O.N.U.

Sediul ei este la Haga. Membrii O.N.U sunt automat (ipso facto) părţi la
Statutul OU ca urmare a faptului că acesta face parte din Carta O.N.U (art.92
şt 93). La Statutul C.I.J pot fi părţi şi state care nu sînt membre ale O.N.U, în
condiţiile stabilite de Adunarea Generală a organizaţiei şi la recomandarea
Consiliului de Securitate (art.93, pct.2)44
În faţa Curţii Internaţionale de Justiţie pot apare ca părţi într-o cauză
numai statele (Statutul C.I.J, art.34, pct.1)45.
Curtea Internaţională de Justiţie are o competenţă facultativă. Ea poate
judeca numai cauzele supuse ei de către părţile în diferend, care au căzut de
acord, în prealabil, să supună diferendul dintre ele acestui mijloc paşnic. C.I.J.
poate judeca şi toate chestiunile prevăzute în mod special de Carta O.N.U, sau
de tratatele internaţionale (art.36, pct.1). Această activitate a C.I.J reprezintă
competenţa sa contencioasă.
44
45
Elian George, op. cit., pag. 200
[30]
De la regula fundamentală că această competenţă a Curţii are un caracter
facultativ se admite excepţia ca statele părţi la Statutul C.I.J. să declare că
recunosc competenţa ei obligatorie, în anumite condiţii, în raport cu un alt stat
care şi-a asumat aceiaşi obligaţie (art.36, pct.2)46.
Curtea Internaţională de Justiţie are şi o competenţă consultativă, care
constă în avizele consultative pe care le poate acorda la cererea Adunării
generale, Consiliului de Securitate sau a altor organe ale O.N.U, precum şi la
cererea instituţiilor specializate, cu aprobarea Adunării Generale (Carta O.N.U
art.96).
Hotărîrile Curţii au forţă obligatorie numai pentru părţile în litigiul
judecat şi numai pentru cauza soluţionată (art. 59 al Statutului C. I.J). Totodată,
hotărîrile ei sînt definitive şi nu pot fi atacate (art.60). Se poate cere revizuirea
acestor hotărîri de către C.I.J. în condiţiile prevăzute de statutul ei47.
Curtea Internaţională de Justiţie este alcătuită din 15 judecători aleşi de
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, pe timp de 9 ani. în alegerea lor
se urmăreşte asigurarea reprezentării principalelor sisteme juridice din lume.
Judecătorii C.I.J. nu pot exercita alte funcţii, în timpul mandatului lor48.
Secțiunea 6
Secretariatul O.N.U.
Este format din Secretarul general al organizaţiei şi personalul său.

Secretarul general este cel mai înalt funcţionar al organizaţiei. El este
numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate (Carta
O.N.U art.97), pe timp de 5 ani. Aceiaşi persoană poate îndeplini 2 mandate de
secretar general al O.N.U49.
46
Elian George, op. cit., pag. 201
47
48
Elian George op. cit., pag. 201
49
Andronovici C., Drept internaţional public. Ed. “Graphix”, Iaşi, 1993, pag. 345
[31]
Secretarul general acţionează în această calitate la şedinţele Adunării
Generale, ale Consiliului de Securitate, ale Consiliului Economic şi Social şi ale
Consiliului de Tutelă. De asemenea, el îndeplineşte orice alte funcţii
încredinţate lui de celelalte organe principale ale organizaţiei. El prezintă
Adunării Generale un raport anual asupra activităţii organizaţiei.
Secretarul general al O.N.U. este competent să atragă atenţia Consiliului
de Securitate asupra oricărei situaţii care periclitează pacea şi securitatea
internaţională (art.99).
Carta O.N.U subliniază caracterul internaţional şi de independenţă a
activităţii desfăşurată de personalul Secretariatului O.N.U. De asemenea, ea
prevede îndatorirea Secretarului general al O.N.U şi a personalului secreta-
riatului de a nu solicita, de a nu primi instrucţiuni de la vreun guvern sau altă
autoritate exterioară organizaţiei. Personalul secretariatului O.N.U răspunde
pentru activitatea sa numai în faţa organizaţiei (art.100, pct.1)50.
Totodată, Carta O.N.U stipulează datoria membrilor organizaţiei de a
respecta caracterul exclusiv internaţional al funcţionarilor secretariatului, în
frunte cu Secretarul general şi să nu caute să-i influenţeze în activitatea lor
(art.100, pct.2).
Personalul secretariatului O.N.U este numit de Secretarul general al
organizaţiei, pe baza competenţei lor, a celei mai înalte eficiente şi integrităţii
lor morale De asemenea, în recrutarea lor se asigură o largă reprezentare
geografică (art. 101).
Bugetul O.N.U se realizează din contribuţiile financiare ale statelor
membre.
50
[32]
CAPITOLUL III
INSTITUŢIILE SPECIALIZATE ALE O.N.U.
Secţiunea 1
Noţiuni generale
În ansamblul structurilor existente, un rol deosebit revine organziaţiilor

internaţionale pe domenii de activitate. Constituite ca instituţii specializate ale
forumului mondial, aceste organizaţii îndeplinesc funcţii în domeniul economic,
social, al culturii, al educaţiei, al cercetării ştiinţifice, învăţământului, al
sănătăţii şi în alte domenii, potrivit scopurilor Organizaţiei Naţiunilor Unite51.
51
Andronovici C., Drept internaţional public. Ed. “Graphix”, Iaşi, 1993, pag. 346
[33]
1.1. Rolul instituţiilor specializate
Dacă în privinţa atribuţiilor şi funcţiilor îndeplinite, organizaţiile
internaţionale specializate se limitează la domeniul de activitate pentru care au
fost create prin actele lor constitutive, în ce priveşte sfera de cuprindere nu au
limite geografice, având vocaţie universală; ele acţionează pe plan mondial,
fiind deschise participării tuturor statelor lumii. Prin Consiliul Economic şi
Social, Forumul mondial coordonează activitatea acestor organizaţii, urmărind
ca în îndeplinirea obiectivelor şi programelor lor să realizeze ţelurile
fundamentale ale Naţiunilor Unite.
Având atribuţii precise în acele domenii de activitate pentru care au fost
constituite, Carta stipulează că aceste organizaţii contribuie la promovarea şi
consolidarea păcii în lume prin52:
 realizarea colaborării statelor în rezolvarea problemelor internaţionale cu
caracter economic, social, umanitar, prin încurajarea şi dezvoltarea
respectului pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasă, limbă şi religie (pct. 3 art. 1);
 armonizarea acţiunilor statelor în domeniile respective de activitate;
 soluţionarea - în procesul cooperării pe care o organizează - a
problemelor complexe existente în acele domenii de activitate;
 dezvoltarea unor relaţii prieteneşti între naţiuni (pct. 2 art. 1).
Aceste obiective au o importanţă şi semnificaţie deosebite în menţinerea

şi dezvoltarea relaţiilor paşnice între naţiuni şi popoare. Dezvoltarea cooperării
internaţionale în diferite domenii de activitate este de fapt unul din ţelurile
fundamentale ale Forumului mondial, indisolubil legat de menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, care nu pot fi concepute decât în condiţiile dezvoltării
unei colaborări paşnice, multilaterale între toate statele lumii. De altfel, chiar şi
52
[34]
în actele constitutive ale acestor organizaţii se subliniază rolul ce-şi asumă în
promovarea şi consolidarea păcii în lume. Aşa, de pildă, în actul constitutiv al
UNESCO se precizează - chiar în primul articol - că „organizaţia îşi propune să
contribuie la menţinerea păcii şi securităţii prin educaţie, ştiinţă şi cultură,
colaborarea între naţiuni, în vederea asigurării respectului universal al justiţiei,
dreptului, drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, limbă sau religie", iar în Statutul A.I.E.A. se consacră rolul
important al acestei organizaţii în promovarea unor relaţii paşnice în lume.
Scopul organizaţiei - se precizează în statut - este accelerarea şi sporirea
contribuţiei energiei atomice pentru pace, sănătate şi prosperitate în întreaga
lume. Agenţia îşi propune să acţioneze - pe măsura posibilităţilor ei - ca ajutorul
furnizat de ea sau la cererea ei, sub conducerea sau controlul ei să nu fie folosit
în scopuri militare (art. II şi III).
Prin dezvoltarea cooperării economice a statelor, asemenea organizaţii
cum sunt Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare; Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială; Acordul General pentru Tarife
şi Comerţ; Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, aduc o contribuţie
remarcabilă la soluţionarea unor complexe probleme cu care se confruntă
omenirea în aceste domeni, facilitând înţelegerea între popoare, menţinerea şi
consolidarea unor relaţii paşnice în lume53.
Fiind instituţii cu vocaţie universală, organizaţiile internaţionale pe do-
menii de activitate alcătuiesc - împreună cu Forumul mondial - o construcţie de
ansamblu care serveşte realizării obiectivelor cooperării şi înţelegerii
internaţionale, promovării şi dezvoltării relaţiilor prieteneşti între naţiuni.
1.2. Instituţiile specializate
53
Popescu Andrei, Jinga Ion, "Organizatii Europene si Euroatlantice", Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001,
pag. 233
[35]
În prezent există urmă'oarele instituţii specializate (organizaţii internaţio-
nale pe domenii de activitate)54:
 Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), înfiinţată în 1919
(partea a XIII-a a Tratatului de la Versailles), a căpătat statut de
instituţie specializată a O.N.U. în 1946;
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
(F.A.O.), înfiinţată prin Constituţia din 16 octombrie 1945, adoptată la
Conferinţa de la Quebec;
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(UNESCO), înfiinţată prin Convenţia adoptată la Londra la 16
noiembrie 1945;
 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), înfiinţată la Conferinţa de
la New York în 1946. Constituţia O.M.S. a fost semnată la 22 iulie 1946
şi a intrat în vigoare în 1948;
 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.),
înfiinţată la Conferinţa de la Bretton Woods în iulie 1944, a dobândit
statut de instituţie specializată în 1947;
 Organizaţia Aviaţiei Civile internaţionale (O.A.C.I.) şi-a început activi-
tatea la 4 aprilie 1947, după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru
Aviaţia Civilă Internaţională, semnată la Chicago la 7 decembrie 1944;
 Uniunea Poştală Universală (U.P.U.), înfiinţată în 1875, a dobândit
statut de instituţie specializată a O.N.U. de la 1 iulie 1948;
 Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.), constituită în
1932 prin fuzionarea Uniunii Telegrafice a Comunicaţiilor, constituită
în 1865, cu Uniunea Internaţională Telegrafică, fondată în 1906. Are
statut de instituţie specializată a O.N.U. de la 1 ianuarie 1949;
 Organizaţia Maritimă Internaţională (I.M.O.) a devenit instituţie
specializată a O.N.U. în 1959;
54
[36]
 Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M..) funcţionează din 23
martie 1950 şi a dobândit statut de instituţie specializată în 1959;
 Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (A.I.E.A.), creată în
1957 prin intrarea în vigoare a statutului ei, adoptat de Convenţia de la
New York din 1956;
 Fodul Monetar Internaţional (F.M.I.), înfiinţat în anul 1945;
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
(O.N.U.D.I.), înfiinţată în 1965, cu statut de instituţie specializată din
anul 1979;
 Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (I.D.A.), înfiinţată în 1960,
cu statut de instituţie specializată din anul 1961;
 Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A.), înfiinţat în
anul 1962.
Secţiunea 2
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)
OIM, a cărei constituire făcea parte din Tratatul de la Versailles, a fost

fondată în 1919 şi are 178 de state membre.55 În 1946, ea devine prima instituţie
specializată a ONU. OIM este unica instituţie majoră care a supravieţuit
Tratatului de la Versailles.
Necesitatea apariţiei organizaţiei a fost subliniată încă din sec. XIX de doi
industriaşi, galezul Robert Owen (1771 - 1853) şi francezul Daniel Legrand
55
Samoa a devenit al 178 stat membru al OIM la 11 martie 2005.
[37]
(1783 - 1859). Prima motivaţie a fost una umanitară. Muncitorii erau din ce în
ce mai exploataţi, fără a se da importanţă sănătăţii56.
OIM caută să promoveze justiţia socială pentru muncitorii din întreaga
lume. OIM elaborează politici şi programe internaţionale destinate să
amelioreze condiţiile de muncă, fixează norme internaţionale pentru a facilita
aplicarea lor de către autorităţile naţionale, conduce un program larg de
cooperare tehnică pentru a ajuta guvernele să le pună în practică şi se ocupă de
formarea, învăţământul şi cercetarea în vederea promovării de diverse acţiuni.
OIM se distinge de alte organizaţii mondiale prin faptul că reprezentanţi
ai muncitorilor şi angajaţilor participă la elaborarea politicilor sale pe picior de
egalitate cu reprezentanţii guvernelor.
2.1. Organismele Organizaţiei Internaţionale a Muncii

OIM se compune din 3 organisme57:
 Conferinţa Internaţională de Muncă reuneşte reprezentanţi ai
guvernelor, angajatori şi angajaţi din toate statele membre. Aceasta
adoptă bugetul şi fixează norme de muncă internaţionale. Aceasta se
întruneşte cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori e nevoie 58şi este
compusă din 4 reprezentanţi59 ai fiecărui stat membru. Conferinţa alege 60
un preşedinte şi 3 vicepreşedinţi.61
 Consiliul de Administraţie este alcătuit din 56 de membri62 şi se
întruneşte de două ori pe an. Acesta dirijează operaţiunile OIM,
pregăteşte programul şi bugetul şi examinează cazurile în care normele
OIM nu sunt respectate;
56
57
Art. 2, Constituţia OIM.
58
59
2 reprezentanţi ai guvernului, un reprezentant al angajatorilor şi un reprezentant al angajaţilor.
60
61
Un reprezentant al guvernelor, unul al angajatorilor şi unul al angajaţilor.
62
28 de reprezentanţi ai guvernelor, 14 reprezentanţi ai angajatorilor şi 14 reprezentanţi ai angajaţilor.
[38]
 Biroul Internaţional de Muncă este secretariatul permanent al OIM,
fiind sub direcţia Consiliului de Administraţie. Personalul acestuia este
ales de către Directorul General conform regulilor adoptate de Consiliul
de Administraţie.63 Un anumit număr de persoane trebuie să fie femei.
2.2. Atribuțiile organelor Organizației Internaționale a Muncii64

Consiliul de Administraţie stabileşte ordinea de zi a sesiunilor Conferinţei
după ce examinează toate propunerile făcute de către guvernele statelor membre
şi stabileşte reguli pentru a asigura o pregătire tehnică şi o consultare a
principalelor interese ale statelor membre.65
Biroul Internaţional de Muncă are următoarele atribuţii66:
 pregăteşte documentaţia pentru ordinea de zi a Conferinţei;
 furnizează guvernelor, la cererea acestora şi în măsura puterilor, tot
ajutorul pentru elaborarea legislaţiei, pe baza deciziilor Conferinţei;
 întocmeşte teme cu privire la observarea efectivă a convenţiilor;
 redactează publicaţii în limbile pe care Consiliul de Administraţie le
consideră necesare.
Posibilităţile de studiu si de formare sunt oferite Centrului Internaţional
de perfecţionare profesională şi tehnică de la Turin (Italia). Institutul
Internaţional de studii sociale al OIM dispune de mai multe mijloace de acţiune
printre care: reţele de cercetare, instanţe de politici sociale, cursuri şi seminarii,
conferinţe ale experţilor şi programe de cercetare şi publicaţii67.
OIM e condusă de un Director General 68 ales de către Consiliul de
Administraţie. Pentru a 50-a sa aniversare, în 1969, OIM a primit premiul Nobel
pentru pace.
63
64
65
66
67
Niciu Martian , Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda, Macarovschi Laura "Culegere de
68
[39]
România a aderat la OIM în 1919.
Secţiunea 3
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură este

principalul organism de dezvoltare rurală din sistemul Naţiunilor Unite. Această
organizaţie luptă împotriva sărăciei şi foametei încurajând dezvoltarea
agriculturii, ameliorarea nutriţiei şi creşterea securităţii alimentare şi accesul
tuturor, în orice moment, la hrana de care au nevoie pentru a duce o viaţă activă
şi sănătoasă.
FAO a fost fondată la 16 octombrie 1945 în timpul unei conferinţe desfăşurate
la Quebec. Din 1981, această dată este celebrată în fiecare an ca ziua
internaţională a alimentaţiei.
FAO strânge, analizează, interpretează şi difuzează informaţii privind
hrana, alimentaţia şi agricultura. Termenul „agricultură” şi derivatele lui includ
pescăriile, produsele mării, pădurile şi produsele brute ale exploatării forestiere.
3.1. Direcțiile de acțiune ale FAO69:

 cercetări ştiinţifice, tehnologice, sociale şi economice privind hrana,
alimentaţia şi agricultura;
 îmbunătăţirea învăţământului şi administraţiei în domeniul hranei,
alimentaţiei şi agriculturii şi răspândirea cunoştinţelor teoretice şi
practice privind hrana şi agricultura;
 conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate
de producţie agricolă;
 perfecţionarea metodelor de prelucrare, vânzare şi distribuţie a
produselor alimentare şi agricole;
69
[40]
 adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol pe plan naţional
şi internaţional;
 adoptarea unor politici internaţionale în privinţa acordurilor asupra
produselor agricole.
3.2. Funcțiile FAO70:

 furnizează asistenţa tehnică pe care guvernele o cer;
 organizează, în cooperare cu guvernele interesate, misiunile necesare
pentru a le ajuta să-şi îndeplinească obligaţiile care decurg din
acceptarea de către ele a recomandărilor Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru alimentaţie şi agricultură;
 în general, ia toate măsurile necesare şi indicate spre a realiza scopurile
organizaţiei.
Programele speciale ale FAO ajută ţările să se pregătească pentru crizele
alimentare şi permit furnizarea de ajutoare în caz de necesitate. În medie FAO
are cam 2000 de proiecte în orice moment. Proiectele FAO cheltuiesc mai mult
de 300 milioane $ pe an din fondurile asigurate de agenţiile donatoare şi
guverne.
FAO este condusă de Conferinţa statelor membre, care se reuneşte o dată
la 2 ani. Conferinţa alege 49 de membrii ai Consiliului, care acţionează ca organ
director între sesiunile Conferinţei.
3.3. Atribuțiile Conferinţei FAO:

 hotărăşte politica generală şi aprobă bugetul organizaţiei;
 adoptă regulamentul interior şi regulamentul financiar pentru
organizaţie;
 poate, cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, să facă
recomandări statelor membre şi membrilor asociaţi în problemele
70
[41]
referitoare la alimentaţie şi agricultură, ca acestea să le examineze şi să
le pună în aplicare printr-o acţiune nominală;
 poate face recomandări oricărei organizaţii internaţionale în orice
problemă legată de scopurile organizaţiei;
 poate revizui orice hotărâre luată de Consiliu.
FAO are un Director general, care va fi numit de Conferinţă pe o durată
de 4 ani. La expirarea perioadei de 4 ani, Directorul general poate fi din nou
numit pe o perioadă de 2 ani. După expirarea acestei perioade de 2 ani,
Directorul general poate fi din nou numit pe o nouă perioadă de 2 ani, după care
nu va mai putea fi reales.
Secţiunea 4
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Știinţă şi Cultură (UNESCO)
UNESCO a fost creată la 16 noiembrie 1945 pentru a instaura o pace

mondială durabilă construită pe solidaritatea intelectuală şi morală a umanităţii.
Aceasta exercită activităţile sale în domeniul educaţiei, ştiinţelor naturale,
ştiinţelor sociale şi umane, culturii şi comunicaţiei71.
Constituţia UNESCO adoptată în Conferinţa de la Londra din noiembrie
1945 şi aplicată începând cu 4 noiembrie1946, a fost adoptată de cele 20 de
state fondatoare (Anglia, Noua Zeelandă, Arabia Saudită, Africa de Sud,
Australia, India, Mexic, Franţa, Republica Dominicană, Turcia, Egipt,
Norvegia, Canada, China, Danemarca, SUA, Cehoslovacia, Brazilia, Liban şi
Grecia).
UNESCO îşi propune să contribuie la menţinerea păcii şi securităţii,
strângând legăturile de colaborare între naţiuni prin educaţie, ştiinţă şi cultură
spre a asigura respectul universal pentru justiţie, lege, drepturile omului şi
71
[42]
libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă şi religie,
pe care Carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor popoarelor.
Una din misiunile UNESCO este cea de a menţine o listă de locuri din
patrimoniul mondial. Aceste locuri sunt importante din punct de vedere natural
sau istoric, a căror conservare şi salvare sunt importante pentru comunitatea
mondială72.
4.1. Atribuţiile UNESCO73:

 favorizează cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă între popoare,
acordând concursul său organelor de informare a maselor; le
recomandă în această priviinţă încheierea acelor acorduri internaţionale
pe care consideră utile spre a înlesni circulaţia liberă a ideilor prin
cuvânt şi imagine;
 imprimă un puternic impuls educaţiei şi răspândirii culturii;
 colaborează cu statele membre ale organizaţiei care doresc aceasta
pentru a le ajuta să dezvolte acţiunea lor educativă;
 instituie colaborarea între popoare în scopul realizării treptate a
idealului ca accesul la educaţie să fie deschis în mod egal tuturor, fără
deosebire de rasă, religie, sex sau de condiţie economică sau socială;
 sugerează metodele de educaţie cele mai adecvate pentru pregătirea
copiilor din lumea întreagă în spiritul răspunderilor omului liber;
 ajută la păstrarea, progresul şi răspândirea ştiinţei;
 veghează la conservarea şi protecţia patrimoniului universal de cărţi,
opere de artă şi alte monumente de importanţă istorică sau ştiinţifică şi
recomandă popoarelor interesate să încheie convenţii internaţionale în
această priviinţă;
72
73
Art. 1 – Convenţia UNESCO.
[43]
 încurajează colaborarea între popoare în toate domeniile activităţii
intelectuale, schimbul internaţional de persoane care lucrează în
domeniul educaţiei, al ştiinţei şi culturii, precum şi schimbul de
publicaţii, obiecte de artă, materiale de laborator şi orice fel de
documentaţii utile;
 înlesneşte prin metode corespunzătoare de cooperare internaţională
accesul tuturor popoarelor la materiale publicate în fiecare ţară.
Fiind preocupată să asigure statelor membre independenţa, integritatea şi

diversitatea rodnică a culturilor şi sistemelor lor de educaţie, UNESCO se abţine
de la orice amestec care ţine în mod esenţial de competenţa internă a acestora.
Programele UNESCO caută să promoveze o cultură a păcii şi a dezvoltării
durabile. Acestea sunt axate pe următoarele obiective: asigură educaţie pentru
toţi, încurajeaza cercetarea asupra mediului înconjurător datorită unor programe
ştiinţifice internaţionale, susţine expresia de identităţi culturale, ocroteşte şi
pune în evidenţă patrimoniul cultural al lumii şi încurajează circulaţia liberă a
informaţiei, libertatea presei şi întăreşte mijloacele de comunicare ale ţărilor în
curs de dezvoltare74.
UNESCO este susţinută de comisiile naţionale, asociaţiile UNESCO,
centre şi cluburi. Ea cooperează cu mai mult de 395 de organizaţii şi fundaţii cât
şi cu reţele internaţionale şi regionale.
Organul director al UNESCO, Conferinţa Generală, se compune din
reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi se reuneşte o dată la doi ani.
Consiliul Executiv, compus din 58 de membri aleşi de către Conferinţă, este
însărcinat cu supervizarea execuţiei programului adoptat de Conferinţă75.
4.2. Atribuțiile Conferinţei Generale a UNESCO76:

74
75
76
Art. IV – Convenţia UNESCO.
[44]
 stabileşte orientarea şi linia de conduită generală a organizaţiei şi se
pronunţă asupra programelor prezentate de Consiliul Executiv;
 convoacă dacă este cazul, în conformitate cu regulamentul stabilit de ea,
conferinţe interguvernamentale în probleme privind educaţia, ştiinţele
naturii şi umanistice şi răspândirea cunoştinţelor; conferinţe
neguvernamentale în aceleaşi probleme pot fi convocate de Conferinţa
Generală sau de Consiliul Executiv în conformitate cu regulamentul
întocmit de Conferinţă;
 dă consultaţii ONU asupra aspectelor educative, ştiinţifice şi culturale
ale problemelor interesând acea organizaţie, în condiţiile şi după
procedura care vor fi stabilite de autorităţile competente ale ambelor
organizaţii;
 primeşte şi examinează rapoartele care îi sunt prezentate periodic de
către statele membre;
 alege membrii Consiliului Executiv şi numeşte Directorul General la
propunerea Consiliului Executiv.
4.3. Atribuțiile Consiliului Executiv77:
 pregăteşte ordinea de zi a reuniunilor Conferinţei Generale;
 răspunde faţă de Conferinţă pentru îndeplinirea programului adoptat de
aceasta;
 în perioada între două sesiuni ale Conferinţei Generale, poate îndeplini
atribuţii consultative pe lângă Naţiunile Unite;
 face Conferinţei Generale recomandări priviind admiterea de noi
membrii în organizaţie;
 întocmeşte regulamentul său interior;
 ia toate măsurile necesare pentru consultaţii cu reprezentanţi ai
organizaţiilor internaţionale sau cu persoane calificate care se ocupă de
problemele de competenţa lui;
77
Art. V – Convenţia UNESCO.
[45]
 poate cere avize consultative Curţii Internaţionale de Justiţie în
problemele juridice care s-ar ivi în cadrul activităţii organizaţiei.
România a aderat la UNESCO în 1956.
Secţiunea 5
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
Creată în 1948, OMS este principala instituţie în domeniul sănătăţii.

Scopul său este să aducă toată populaţia la nivelul de sănătate cel mai ridicat
posibil.
5.1. Direcţiile de acțiune ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii78:

 reducerea mortalităţii excesive, morbidităţii, în special la populaţiile
marginalizate şi sărace;
 promovarea stilului de viaţă sănătos şi reducerea riscurilor sănătăţii
care decurg din cauze ce ţin de mediul înconjurător, economic, social şi
comportament;
 dezvoltarea sistemelor de sănătate mai echitabile şi eficace, care
răspund cerinţelor legitime ale oamenilor şi corecte din punct de vedere
financiar;
 dezvoltarea politicilor sănătoase şi promovarea dimensiunilor sănătoase
în politicile sociale, economice şi de dezvoltare.
5.2. Atribuţiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii79:

 acţionează ca autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul
sănătăţii în lucrările cu caracter internaţional;
 stabileşte şi menţine o colaborare efectivă cu Naţiunile Unite, instituţiile
specializate, administraţiile guvernamentale de sănătate, grupurile
78
79
[46]
profesionale şi, de asemenea, cu oricare altă organizaţie care va părea
indicată;
 acordă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a-şi întări
serviciile de sănătate;
 procură asistenţă tehnică potrivită şi, în caz de urgenţă, dă ajutorul
necesar la cererea guvernelor sau după aprobarea lor;
 acordă ajutor la procurarea unor servicii sanitare unor populaţii
speciale;
 înfiinţează şi întreţine servicii administrative şi tehnice care vor părea
necesare, precum şi servicii de epidemiologie şi de statistică;
 încurajează şi îşi aduce contribuţia la suprimarea bolilor epidemice,
endemice şi oricăror alte boli;
 încurajează adoptarea de măsuri proprii prevenirii neajunsurilor aduse
de accidente, colaborând la nevoie cu alte instituţii specializate;
 uşurează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care
contribuie la progresul sănătăţii;
 propune convenţii, acorduri şi regulamente, face propuneri privind
chestiuni internaţionale de sănătate;
 face să progreseze acţiunea în sprijinul sănătăţii şi al bunăstării fizice a
mamei şi a copilului;
 favorizează toate activităţile în domeniul igienei mentale, în special
măsurile care se raportează la stabilirea relaţiilor armonioase dintre
oameni;
 stimulează şi promovează cercetarea în domeniul sănătăţii;
 favorizează îmbunătăţirea normelor de învăţământ şi pe cale de formare
a personalului sanitar şi medical;
 studiază şi face cunoscute tehnicile administrative şi sociale privind
igiena publică şi grija medicală preventivă şi curativă, cuprinzând şi
[47]
serviciile spitaliceşti şi securitatea socială şi colaborează la nevoie cu
alte instituţii specializate;
 dă toate informaţiile, sfaturile şi toată asistenţa în domeniul sănătăţii;
 ajută la formarea printre popoare a unei opinii publice luminate în ceea
ce priveşte sănătatea;
 standardizează în limitele necesare metodele de diagnostic;
 dezvoltă, stabileşte şi încurajează adoptarea de norme internaţionale în
ceea ce priveşte alimentele, produsele biologice, farmaceutice şi
similare;
 în general, ia orice măsură necesară pentru atingerea scopului subscris
de organizaţie.
Organul director al OMS este Adunarea Mondială a Sănătăţii, compusă
din reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi care se reuneşte în fiecare an.
Adunarea Mondială a Sănătăţii are în prezent 192 de membri80.
5.3. Atribuțiile Adunării Mondiale a Sănătăţii81:

 stabileşte politica organizaţiei;
 alege statele chemate să desemneze o personalitate în Consiliu Executiv;
 numeşte Directorul General;
 studiază şi aprobă rapoartele şi activităţile Consiliului şi ale
Directorului General; dă Consiliului instrucţiuni în materie acolo unde
unele măsuri, studii şi cercetări, ca şi prezentarea rapoartelor, ar fi
necesare;
 crează orice comisie necesară activităţii organizaţiei;
 controlează politica financiară a organizaţiei, examinează şi aprobă
bugetul său;
 dă instrucţiuni Consiliului sau Directorului General pentru a atrage
atenţia statelor membre şi a organizaţiilor internaţionale
80
81
Art. 18 – Constituţia OMS.
[48]
guvernamentale sau neguvernamentale asupra oricărei chestiuni privind
sănătatea pe care Adunarea va putea să le considere demne de semnalat;
 invită orice organizaţie naţională sau internaţională, guvernamentală
sau neguvernamentală, care are răspunderi înrudite cu cele ale
organizaţiei, să numească reprezentanţi care să participe fără drept de
vot la sesiunile sale;
 studiază recomandările referitoare la sănătate, emanând de la Adunarea
Generală, de la ECOSOC, de la Consiliul de Securitate şi raportează
acestora măsurile luate de organizaţie în executarea unor astfel de
recomandări;
 face un raport ECOSOC conform dispoziţiilor oricărui acord intervenit
între organizaţie şi ONU;
 ajută sau conduce orice lucrări de cercetare în domeniul sănătăţii;
 crează orice altă instituţie care va crede că este de dorit;
 ia orice altă măsură proprie ducerii la bun sfârşit a scopului
organizaţiei.
În anul 1977, Adunarea a adoptat formula “Sănătatea pentru toţi de aici în

anul 2000”, obiectiv prioritar al OMS.
Deciziile şi politicile Adunării Mondiale a Sănătăţii sunt date în seama
Consiliului Executiv compus din 32 de experţi numiţi de guverne care se
întâlnesc de două ori pe an.
5.4. Atribuţiile Consiliului Executiv al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii82:

 aplică deciziile şi directivele Adunării;
 acţionează ca organ executiv al Adunării;
 exercită orice altă funcţie cu care a fost însărcinat de către Adunarea;
82
Popescu Andrei, Jinga Ion, "Organizatii Europene si Euroatlantice", Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001,
pag. 311
[49]
 dă consultaţii Adunării asupra problemelor care îi vor fi supuse de către
acest organism;
 supune din proprie iniţiativă Adunării consultări sau propuneri;
 supune Adunării spre examinare şi aprobare un program general de
lucru pe o perioadă de timp determinată;
 studiază toate cheltuielile care îi intră în componenţă;
 ia toate măsurile de urgenţă în cazul unor evenimente care vor cere o
acţiune imediată.
România a aderat la OMS în 1948.
Secțiunea 6
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)
Articolele BIRD au fost elaborate în 1944 în timpul Conferinţei de la

Bretton Woods şi Banca a început operaţiunile sale în 1946. Mandatul său
constă în a încuraja mişcările de capitaluri şi a ajuta ţările devastate de cel de-al
doilea război mondial să-şi revină83.
Operaţiunile de împrumuturi ale Băncii sunt finanţate cu 90% de către
pieţele de capitaluri internaţionale. În timpul existenţei BIRD, acţionarii săi au
subscris 11 miliarde $ în capitaluri, iar această sumă a permis emiterea a mai
mult de 280 miliarde $ în împrumuturi.
Împrumuturile acordate de BIRD sunt investite în sectoare variate:
energie, petrol şi gaz, industrie şi minerit, transporturi, dezvoltare urbană, apă şi
igienă şi sectorul financiar.
BIRD are 184 state membre.
Secţiunea 7
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (ICAO)
83
[50]
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, creată în 1944, stabileşte
standardele internaţionale şi regulile necesare pentru siguranţa, securitatea şi
regularitatea în transportul aerian şi serveşte pentru cooperarea în toate
domeniile aviaţiei civile printre altele celor 188 de state contractante84.
ICAO are ca scop85 să dezvolte principiile şi tehnica navigaţiei aeriene
internaţionale, precum şi să favorizeze stabilirea şi dezvoltarea transporturilor
aeriene internaţionale.
7.1. Scopurile Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale86:

 să asigure dezvoltarea ordonată şi sigură a aviaţiei civile internaţionale
în întreaga lume;
 să încurajeze în scopuri paşnice tehnica construcţiei şi exploatării
aeronavelor;
 să încurajeze dezvoltarea căilor aeriene, a aeroporturilor şi a
instalaţiilor de navigaţie aeriană pentru folosinţa aviaţiei civile
internaţionale;
 să pună la dispoziţie popoarelor lumii transporturi aeriene sigure,
regulate, eficace şi economice;
 să evite risipa economică provocată de concurenţa excesivă;
 să asigure ca drepturile statelor contractante să fie integral respectate şi
ca fiecare stat contractant să aibă o posibilitate echitabilă de a exploata
întreprinderi de transport;
 să evite orice discriminare între statele contractante;
 să amelioreze siguranţa zborului în navigaţia aeriană internaţională;
 să favorizeze, în general, dezvoltarea aeronauticii civile internaţionale
sub toate aspectele sale.
84
85
Art. 44 – Convenţia privind Aviaţia Civilă Internaţională.
86
[51]
ICAO are o Adunare formată din reprezentanţi ai tuturor statelor membre
şi un Consiliu Reprezentativ alcătuit din 36 de membri aleşi de Adunare.
Adunarea se întruneşte cel puţin o dată la 3 ani când decide politicile
Organizaţiei.
7.2. Atribuţiile Adunării Generale a Organizaţiei Aviaţiei Civile

Internaţionale87:
 alege la fiecare sesiune preşedintele;
 alege statele contractante care vor fi reprezentate în Consiliu;
 examinează rapoartele Consiliului şi ia măsurile cuvenite; hotărăşte
asupra oricărei chestiuni cu care este sesizată de Consiliu;
 întocmeşte propriul său regulament interior;
 votează bugetele anuale şi stabileşte regimul financiar al organizaţiei;
 verifică cheltuielile şi aprobă conturile organizaţiei;
 trimite, dacă crede de cuviinţă, Consiliului orice chestiune care intră în
competenţa sa;
 deleagă Consiliului împuternicirile şi autorizaţiile necesare sau utile
exercitării funcţiilor organizaţiei şi revocă sau modifică sau revocă în
orice moment aceste delegări sau împuterniciri;
 se ocupă de orice chestiune care este de competenţa organizaţiei şi cu
care Consiliul nu este în mod expres însărcinat.
7.3. Atribuțiile Consiliului Reprezentativ al Organizaţiei Aviaţiei Civile

Internaţionale 88
 supune Adunării rapoarte anuale;
 pune în aplicare directivele date de Adunare şi îndeplineşte toate
funcţiile şi obligaţiile care îi incumbă;
87
Niciu Martian , Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda, Macarovschi op. cit., pag. 342
88
Art. 54 – Convenţia privind Aviaţia Civilă Internaţională.
[52]
 întocmeşte regulamentul interior;
 administrează fondurile organizaţiei;
 fixează retribuţia preşedintelui Consiliului;
 întreprinde cercetări în toate domeniile transportului aerian şi ale
navigaţiei aeriene, care sunt de importanţă internaţională; comunică
rezultatele cercetărilor sale statelor contractante şi înlesneşte schimbul
între statele contractante de informaţii referitoare la transportul aerian
şi la navigaţia aeriană;
 studiază orice problemă privitoare la organizarea şi exploatarea
transporturilor aeriene internaţionale inclusiv proprietatea şi
exploatarea internaţională a serviciilor aeriene internaţionale pe rutele
principale şi supune Adunării proiectele respective;
 face anchete, la cererea oricărui stat contractant, asupra oricărei situaţii
susceptibile de a crea în calea dezvoltării navigaţiei aeriene
internaţionale obstacole care pot fi evitate şi, după efectuarea acestor
anchete, publică rapoartele;
 cere, centralizează, studieză şi publică informaţii referitoare la
progresele navigaţiei aeriene şi la exploatarea serviciilor aeriene
internaţionale, inclusiv toate informaţiile privitoare la cheltuielile de
exploatere şi la subvenţiile plătite de stat întreprinderilor de transport
aerian;
 comunică statelor contractante orice infracţiune şi orice abatere de la
recomandările sau de la deciziile Consiliului;
 adoptă normele şi practicile internaţionale;
 examinează orice problemă semnalată de un stat membru.
România a aderat la ICAO în 1956.
Secţiunea 8
Uniunea Poştală Universală (UPU)
[53]
Uniunea Poştală Universală (UPU) a fost creată în 1874 prin tratatul de la
Berna, fiind, după Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii, cea mai veche
organizaţie internaţională şi devine instituţie specializată a ONU în 1948. UPU
este instituţia specializată care reglementează serviciile poştale internaţionale89.
UPU are ca scop să stimuleze dezvoltarea durabilă a serviciilor poştale
pentru a facilita comunicarea între locuitorii planetei prin:
 garantarea liberei circulaţii a coletelor pe un teritoriu poştal unic
compus din reţele interconectate;
 asigurarea cooperării şi interacţiunea între părţile interesate;
 favorizarea cooperării tehnice;
 satisfacerea nevoilor evolutive ale clienţilor.
Scopul UPU este asigurarea organizării şi perfecţionării serviciilor

poştale şi favorizarea dezvoltării colaborării internaţionale în acest domeniu90.
UPU joacă un rol important în revitalizarea continuă a serviciilor poştale.
Formată din 190 de state membre, UPU este principalul organism de cooperare
între serviciile poştale. Consiliază, arbitrează şi oferă asistenţă tehnică de câte
ori e nevoie. Promovează serviciile poştale universale, creşterea volumului de
curier prin oferirea de produse şi servicii poştale moderne şi ameliorarea
calităţii serviciilor poştale. UPU îndeplineşte misiunea sa fundamentală care
constă a încuraja şi dezvolta comunicarea între toate popoarele de pe Terra.
Fiind o organizaţie apolitică, UPU nu intervine în problemele interne ale
serviciilor poştale naţionale. De exemplu,serviciile poştale naţionale fixează
propriile lor tarife şi decid natura şi cantitatea timbrelor poştale emise.
UPU fixează tarife indicative, limite maxime şi minime ale greutăţii şi ale
dimensiunilor şi condiţiile de acceptare a obiectelor poştale, care conţin articole
prioritare şi neprioritare, scrisori, cărţi poştale, mici pachete.
89
90
[54]
Având ca misiune dezvoltarea comunicaţiei sociale, culturale şi
comerciale între popoare datorită funcţionării eficace a serviciilor poştale, UPU
este chemată să joace un rol preponderent în dinamizarea constantă a serviciilor
poştale.
Congresul Poştal Universal este autoritatea supremă a UPU. Se reuneşte o
dată la 5 ani când stabileşte programul general al activităţi UPU şi fixează
bugetul.
Congresul alege Directorul General şi Vice-Directorul General şi
membrii Consiliului de Administraţie şi ai Consiliului de exploatare poştală.
Dacă principala funcţie a Congresului este legislativă, tendinţa este, în ultimii
ani, de a se concentra pe probleme strategice şi de politică generală.
Consiliul de Administraţie este compus din 41 de membri şi se reuneşte
de principiu în fiecare an la sediul său de la Berna.
8.1. Atribuţiile Consiliului de Administraţie al Uniunii Poştale Universale 91:

 asigură continuitatea misiunilor UPU între două congrese;
 supervizează activitatea UPU;
 examinează probleme regulamentare, administrative, legislative şi
juridice;
 aprobă bugetul Uniunii.
Consiliul de Administraţie a fost investit cu puterea de a aproba
propunerile Consiliului de exploatare poştală. Consiliul de Administraţie poate
lua orice măsură pe care o consideră necesară pentru rezolvarea problemelor
urgente.
Preşedinţia Consiliului de Administraţie revine din oficiu ţării gazdă a
ultimului Congres.
Consiliul de exploatere poştală este organul UPU însărcinat cu probleme
tehnice şi probleme de exploatare şi are 40 de membri aleşi.
91
[55]
8.2. Atribuțiile Consiliului de Exploatere Poştală:
 tratează aspectele economice şi comerciale ale serviciilor poştale
internaţionale;
 la prima întrunire după fiecare Congres, revizuieşte regulamentele
Convenţiei;
 încurajează introducerea de noi produse poştale;
 face recomandări statelor membre asupra normelor de adoptat.
Ultimele 3 Congrese au avut loc la Seul în 1994, la Beijing în 1999 iar al
23-lea Congres la Bucureşti, în septembrie 2004.
România a aderat la UPU în 1865.
Secţiunea 9
Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT)
Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) a fost fondată la Paris în

1865 sub numele de Uniunea Telegrafică Internaţională. Uniunea Internaţională
de Telecomunicaţii (UIT) a luat actualul nume în 1934 şi a devenit instituţie
specializată a ONU în 1947.
UIT este compusă din 189 de state membre şi 719 sectoare membre şi
asociaţii (companii ştiinţifice şi industriale, operatori publici şi privaţi,
televiziuni, posturi de radio, organizaţii regionale şi internaţionale).
9.1. Domeniile de activitate ale Uniunii Internaţionale de Telecomunicaţii92:

 un domeniu tehnic: încurajează dezvoltarea şi operarea cu eficienţă a
instalaţiilor de telecomunicaţii în vederea îmbunătăţirii eficacităţii şi
accesului la servicii de telecomunicaţii;
92
[56]
 un domeniu de dezvoltare: încurajează şi oferă o asistenţă tehnică ţărilor
în curs de dezvoltare în sectorul telecomunicaţiilor, încurajează
mobilizarea resurselor financiare şi umane necesare pentru dezvoltarea
telecomunicaţiilor şi veghează ca noile tehnici de telecomunicaţii să fie
puse la dispoziţia populaţiei de pe glob;
 un domeniu de politică: promovarea, la nivel internaţional şi adoptarea
unor demersuri globale a problemelor de telecomunicaţii într-o
economie şi o societate marcate de mondializarea informaţiei.
9.2. Atribuțiile UIT93:
 efectuează repartizarea frecvenţelor spectrului radioelectric şi
înregistrarea atribuirilor de frecvenţe, astfel încât să se evite interferenţe
dăunătoare între staţiile de radiocomunicaţii ale diferitelor ţări;
 coordonează eforturile pentru a elimina interferenţele dăunătoare între
staţiile de radiocomunicaţii ale diferitelor ţări şi de a îmbunătăţi
folosirea spectrului de frecvenţe;
 favorizează colaborarea între membri ei şi membri asociaţi în scopul de
a se stabili tarife cât mai coborâte posibil, compatibile cu un serviciu de
înaltă calitate şi cu o gestiune financiară independentă şi sănătoasă a
telecomunicaţiilor;
 încurajează crearea, dezvoltarea şi perfecţionarea instalaţiilor şi a
reţelelor de telecomunicaţii noi sau în curs de dezvoltare prin toate
mijloacele pe care le are la dispoziţie, în special prin participarea sa la
programele corespunzătoare ale Naţiunilor Unite;
 provoacă luarea de măsuri permiţând să se asigure securitatea vieţii
omeneşti prin cooperarea între serviciile de telecomunicaţii;
 întreprinde studii, edictează reglementări, adoptă rezoluţii, formulează
recomandări, strânge şi publică informaţii în problemele
telecomunicaţiilor în folosul tuturor membrilor şi membrilor asociaţi.
93
Art. 6 – Constituţia UIT.
[57]
Organul suprem al UIT este Conferinţa Plenipotenţiarilor care se reuneşte
o dată la 4 ani şi care alege 46 de membri ai Consiliului de Administraţie, acesta
din urmă întrunindu-se anual.
9.3. Atribuțiile Conferinţei Plenipotenţiarilor94:

 determină principiile generale pe care trebuie să le urmeze Uniunea
pentru a atinge obiectivele sale;
 examinează raportul Consiliului de Administraţie asupra activităţii sale
şi asupra activităţii Uniunii de la ultima Conferinţă a Plenipotenţiarilor;
 stabileşte elementele de bază ale bugetului Uniunii, precum şi limitele
cheltuielilor pe perioada până la următoarea Conferinţă a
Plenipotenţiarilor;
 stabileşte toate salariile angajaţilor Uniunii;
 alege membrii Consiliului de Administraţie;
 încheie sau revizuieşte, dacă e cazul, acordurile dintre Uniune şi alte
organizaţii internaţionale, examinează fiecare acord provizoriu încheiat
de Consiliul de Administraţie în numele Uniunii cu aceste organizaţii şi
ia măsurile de aplicare pe care le socoteşte indicate;
 se ocupă cu orice alte probleme privind telecomunicaţiile pe care le
consideră necesare.
Consiliul de Administraţie al UIT este însărcinat să ia toate măsurile
pentru a înlesni îndeplinirea de către membri a dispoziţiilor convenţiei, a
regulamentelor, a hotărârilor Conferinţei Plenipotenţiarilor şi, atunci când este
cazul, a hotărârilor altor conferinţe95.
9.4. Atribuțiile Consiliului de Administraţie al Uniunii Internaţionale de

Telecomunicaţii96:
94
95
96
[58]
 îndeplineşte toate sarcinile care îi sunt încredinţate de Conferinţa
Plenipotenţiarilor;
 este însărcinat ca, în intervalul dintre Conferinţele Plenipotenţiarilor, să
asigure coordonarea activităţii cu toate organizaţiile internaţionale. În
acest scop, încheie în numele Uniunii acorduri provizorii cu organizaţiile
internaţionale;
 întocmeşte toate regulamentele pe care le consideră necesare pentru
activitatea administrativă şi financiară a Uniunii;
 controlează activitatea administrativă a Uniunii;
 examinează şi aprobă bugetul anual al Uniunii;
 ia măsurile necesare pentru verificarea anuală a conturilor Uniunii
întocmite de Secretarul general şi le aprobă pentru a fi prezentate
următoarei Conferinţe a Plenipotenţiarilor;
 ia măsurile necesare pentru convocarea Conferinţei Plenipotenţiarilor;
 supune Conferinţei Plenipotenţiarilor avizele pe care le consideră
necesare;
 coordonează activităţile organismelor permanente ale Uniunii;
 ia măsurile necesare, după ce obţine acordul majorităţii membrilor
Uniunii, pentru a rezolva cu titlu provizoriu cazurile care nu sunt
prevăzute în Convenţia UIT;
 supune spre examinare Conferinţei Plenipotenţiarilor o dare de seamă
asupra activităţilor sale şi ale Uniunii;
 favorizează cooperarea internaţională în scopul de a asigura prin toate
mijloacele pe care le are la dispoziţie cooperarea tehnică cu ţările în
curs de dezvoltare.
România a aderat la UIT în 1856.
Secţiunea10
Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI)
[59]
Organizaţia Maritimă Internaţională, care începe să funcţioneze în 1959,
este singura instituţie a ONU care nu se interesează decât de sănătatea şi
securitatea transportului maritim internaţional şi de prevenirea poluării
provenite de la nave.
Principalul obiectiv al OMI este de a facilita cooperarea între guverne
asupra problemelor tehnice cu privire la navigaţia internaţională în vederea
adoptării celor mai înalte standarde de siguranţă maritimă şi eficacitate în
navigaţie. OMI contribuie la protecţia mediului marin, luptând împotriva
poluării marine cauzată de nave şi alte ambarcaţiuni.
10.1. Atribuțiile OMI97:

 încurajează abandonarea măsurilor discriminatorii şi a restricţiilor
aplicate de guverne navigaţiei internaţionale, spre a pune resursele
serviciilor maritime la dispoziţia comerţului mondial fără discriminare;
 examinează problemele referitoare la practicile restrictive neloiale ale
întreprinderilor de navigaţie maritimă;
 examinează toate problemele referitoare la navigaţia maritimă cu care
ar putea fi sesizată de orice organ sau instituţie specializată a ONU;
 înlesneşte schimburile de informaţii între guverne cu privire la
problemele studiate de organizaţie.
 elaborează proiecte de convenţii, de acorduri sau de alte instrumente
corespunzătoare şi le recomandă guvernelor şi organizaţiilor
interguvernamentale;
 instituie un sistem de consultări între membri şi de schimburi de
informaţii între guverne.
97
[60]
OMI a redactat mai mult de 40 de convenţii şi acorduri şi în jur de 1000
de coduri şi recomandări care au fost adoptate de guverne şi implementate
global. Există chiar şi Convenţii internaţionale asupra securităţii vieţii umane pe
mare, prevenirea poluării maritime de către nave, formarea de specialişti şi
eliberarea certificatelor, prevenirea accidentelor pe mare cât şi multe alte
documente98.
Institutul de Drept Maritim Internaţional al OMI a fost creat în 1989 la La
Valleta (Malta) pentru formarea avocaţilor specialişti în dreptul maritim
internaţional. Academia Maritimă Internaţională a OMI a fost fondată în 1989 la
Trieste (Italia). Ea oferă cursuri specializate pe orice gamă de subiecte cu
privire la mare.
În 1983 OMI a creat la Malmoe (Suedia) Universitatea Maritimă
Internaţională, care oferă o pregătire avansată administratorilor şi altor persoane
care se ocupă de tranporturile maritime la cel mai înalt nivel.
Organul director al OMI este Adunarea care este alcătuită din
reprezentanţi ai tuturor statelor (în acest moment 163 membri) şi se întruneşte o
dată la doi ani.
10.2. Atribuțiile Adumării Generale a OMI99:

 alege la fiecare sesiune Secretarul general;
 stabileşte regulamentul interior;
 alege membrii Consiliului;
 primeşte şi examinează rapoartele Consiliului şi se pronunţă asupra
oricărei probleme cu care este sesizată de acesta;
 recomandă membrilor adoptarea unor reguli referitoare la securitatea
maritimă;
98
Geamanu Grigore, "Dreptul International Public", Editura Didactica si Pedagogica, Vol. I si II, Bucuresti,
1983, pag. 402
99
Art. 16 – Convenţia OMI.
[61]
 trimite Consiliului spre examinare sau spre a decide orice problemă de
competenţa organizaţiei.
Adunarea alege 40 de membri ai Consiliului, care este organ executiv al
OMI ce se întruneşte de două ori pe an100.
Consiliul supervizează lucrările Adunării iar între sesiunile acesteia are
toate atribuţiile Adunării, mai puţin atribuţia de a face recomandări guvernelor
asupra siguranţei maritime şi prevenirea poluării.101
România aderă la OMI în 1959.
Secţiunea 11
Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)
Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) a fost creată în 1878 şi a

devenit instituţie specializată a ONU în 1951.
OMM oferă informaţii ştiinţifice despre mediul înconjurător, atmosferă,
climă şi resursele de apă dulce de pe Terra. Organizaţia furnizează servicii de
meteorologie, oferind în special previziuni sezoniere, contribuie la cooperarea
internaţională, supraveghează climatul din întreaga lume; ea permite schimbul
rapid de informaţii meteorologice şi încurajează activităţile de hidrologie.
11.1. Scopurile OMM102 sunt următoarele:

 de a uşura cooperarea mondială în ceea ce priveşte stabilirea reţelei de
staţii făcute pentru observaţiile meteorologice şi alte observaţii geofizice
care se referă la meteorologie şi de a încuraja stabilirea şi menţinerea
centrelor meteorologice însărcinate să aprovizioneze serviciile
meteorologice;
100
Geamanu Grigore, op. cit., pag. 406
101
Această funcţie este rezervată Adunării Generale conform art. 15 din Convenţia OMI.
102
Art. 2 – Convenţia OMM.
[62]
 de a încuraja stabilirea şi menţinerea sistemelor pentru schimbul rapid
al semnelor meteorologice;
 de a încuraja normalizarea observaţiilor meteorologice şi a asigura
publicarea uniformă a observaţiilor şi statisticilor;
 de a încuraja aplicarea meteorologiei la aviaţie, la navigaţia maritimă,
la agricultură şi la alte activităţi omeneşti;
 de a încuraja învăţământul şi cercetările meteorologice şi de a concura
la coordonarea aspectelor internaţionale în acest domeniu.
11.2. Programe sub egida OMM103:

 Programul de supraveghere a meteorologiei mondiale;
 Programul climatologic mondial;
 Programul consacrat cercetării atmosferice şi mediului înconjurător;
 Programul de aplicaţii meteorologice;
 Programul de hidrologie şi de punere în valoare a resurselor de apă;
 Programul de învăţământ şi de formare profesională;
 Programul de cooperare tehnică.
Aceste programe ale OMM permit să se prevadă mai bine gravele
fenomene naturale cum sunt cicloanele tropicale, El Nino, inundaţiile, seceta şi
alte catastrofe naturale şi deci de a se pregăti mai bine, ceea ce permite salvarea
de vieţi omeneşti şi protejarea bunurilor. În plus, contribuie la mai buna
înţelegere a mediului înconjurător şi a climatului.
OMM atrage atenţia comunităţii internaţionale asupra problemelor
majore cum sunt epuizarea stratului de ozon, încălzirea planetei şi diminuarea
resurselor de apă dulce.
OMM are 187 de state membre şi 6 teritorii care îşi gestionează propriile
lor servicii meteorologice şi hidrologice. Organul director al OMM, Congresul
103
Geamanu Grigore, op. cit., pag. 407
[63]
Meteorologic Mondial, se reuneşte o dată la 4 ani. Consiliul Executiv este
alcătuit din 36 de membri se întruneşte o dată pe an104.
11.3. Atribuțiile Congresului Meteorologic Mondial105:

 stabileşte o regulă generală care fixează constituţia şi funcţiile diverselor
organe ale OMM;
 stabileşte propriul regulament interior;
 alege preşedintele şi membrii Consiliului Executiv;
 adoptă regulile tehnice referitoare la practicile şi la procedurile
meteorologice;
 determină măsurile de ordin general pentru a atinge scopurile
organizaţiei;
 face recomandări membrilor asupra problemelor care intră în
competenţa organizaţiei;
 examinează raporturile şi activităţile Consiliului Executiv şi ia toate
măsurile necesare în acest sens;
 ia toate măsurile susceptibile de a servi la atingerea scopurilor
organizaţiei.
11.4. Atribuţiile Consiliului Executiv al OMM106:

 supraveghează executarea rezoluţiilor Congresului;
 furnizează informaţii şi dă avize de ordin tehnic şi orice asistenţă tehnică
posibilă în domeniul meteorologiei;
 studiază toate problemele interesând meteorologia internaţională şi
funcţiile serviciului meteorologic şi face recomandări referitoare la
aceasta;
 prezintă un raport asupra activităţii fiecărei sesiuni a Congresului;
104
105
Art. 7 – Convenţia OMM.
106
[64]
 administrează finanţele organizaţiei;
 asigură toate celelalte atribuţii care îi vor fi încredinţate de către
Congres.
Secţiunea 12
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA)
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a fost creată în

1957 şi este principala instanţă guvernamentală pentru cooperarea ştiinţifică şi
tehnică privind utilizarea paşnică a energiei nucleare107.
AIEA furnizează asistenţă tehnică celor 137 state membre pentru a pune
la punct programele de cercetare nucleară ale acestor ţări.
Aproape jumătate din activitatea AIEA este axată pe programe care pot să
fie aplicate în sectoare ca alimentaţie, agricultură, sănătate, industeie,
hidrologie, poluarea mediului înconjurător.
AIEA depune eforturi pentru a grăbi şi a face să crească contribuţia
energiei atomice pentru pace, sănătate şi prosperitate în lumea întreagă. Pe
măsura posibilităţilor sale, AIEA se asigură că ajutorul furnizat de ea sau la
cererea ei, sub conducerea sau controlul ei, să nu fie folosit în scopuri militare.
În acest moment, în jur de 250 de inspectori inspectează mai mult de
900 de instalaţii şi alte locaţii acoperite de Programul de Siguranţă al AIEA.
AIEA stabileşte norme fundamentale de siguranţă şi publică reglementări
şi coduri de bună conduită referitoare la anumite operaţiuni, în special
transportul de materiale radioactive. AIEA facilitează ajutoare de urgenţă
statelor membre în caz de accidente urmate de degajări de materiale radioactive.
12.1. Atribuţiile AIEA108 sunt următoarele:
107
Purdă Nicolae, Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Pârvu Loredana op. cit., pag. 310
108
Art. III – Statutul AIEA.
[65]
 să încurajeze şi să înlesnească dezvoltarea şi folosirea practică a
energiei atomice în scopuri paşnice şi cercetările ştiinţifice în acest
domeniu în lumea întreagă; dacă e solicitată, acţionează ca intermediar
pentru ca un membru să furnizeze altui membru servicii, produse,
aparataj sau instalaţii; îndeplineşte orice operaţii şi să efectueze orice
serviciu de natură să contribuie la dezvoltarea sau la folosirea practică a
energiei atomice în scopuri paşnice sau la cercetările din acest domeniu;
 să se îngrijească, în conformitate cu statutul său, de aprovizionarea cu
produse, servicii, aparatură şi instalaţii necesare dezvoltării şi folosirii
practice a energiei atomice în scopuri paşnice, în special în producţia de
energie electrică şi în cercetările din acest domeniu, ţinând cont de
nevoile regiunilor slab dezvoltate ale lumii;
 să favorizeze schimbul de informaţii ştiinţifice şi tehnice cu privire la
folosirea energiei atomice în scopuri paşnice;
 să dezvolte schimbul şi mijloacele de formare a savanţilor şi a
specialiştilor în domeniul folosirii energiei atomice în scopuri paşnice;
 să stabilească şi să aplice măsuri care să garanteze că produsele,
serviciile, aparatura, instalaţiile şi informaţiile furnizate de AIEA sau la
cererea sa, sub conducerea sau controlul său, să nu fie folosite în scopuri
militare; extinde, la cererea părţilor, aplicarea acestor garanţii asupra
oricărui acord bilateral sau multilateral sau, la cererea unui stat, asupra
oricărei activităţi a acestui stat în domeniul energiei atomice;
 să stabilească sau să adopte, consultându-se sau, dacă e cazul, în
colaborare cu organele competente ale ONU şi cu instituţiile specializate
interesate, norme de securitate destinate să protejeze sănătatea şi să
reducă la minim primejdiile la care sunt expuse persoanele şi bunurile;
ia măsuri pentru aplicarea acestor norme la propriile sale operaţii,
precum şi la cele care comportă folosirea produselor, serviciilor,
aparaturii, instalaţiilor şi informaţiilor furnizate de AIEA sau la cererea
[66]
sa, sub conducerea sau controlul său; ia măsuri, la cererea părţilor,
pentru aplicarea acestor norme la operaţiile efectuate în virtutea unui
acord bilateral sau multilateral sau, la cererea unui stat, la orice fel de
activitate a acestui stat în domeniul energiei atomice;
 să achiziţioneze sau să monteze instalaţiile, materialul sau aparatura
necesară exercitării atribuţiilor sale atunci când instalaţiile, materialul
şi aparatura de care ea ar putea dispune în regiunea interesată sunt
insuficiente sau nu sunt disponibile decât în condiţii pe care AIEA le
socoteşte nesatisfăcătoare.
În exercitarea funcţiilor sale, AIEA:
 acţionează conform ţelurilor şi principiilor adoptate de O.N.U. pentru
favorizarea păcii şi colaborării internaţionale, conform politicii urmate
de O.N.U. pentru realizarea unei dezarmări universale bazate pe garanţii
şi în conformitate cu orice acord încheiat ca urmare a acestei politici;
 stabileşte un control asupra folosirii produselor fisionabile speciale
primite de AIEA în sensul de a asigura ca aceste produse să servească
numai în scopuri paşnice;
 repartizează resursele sale în aşa fel încât să asigure folosirea lor
eficace şi în folosul bunăstării generale în toate regiunile lumii, ţinând
cont de necesităţile speciale ale regiunilor slab dezvoltate;
 adresează rapoarte anuale asupra lucrărilor sale Adunării Generale a
O.N.U. şi, dacă e cazul, Consiliului de Securitate. Dacă în cadrul
lucrărilor AIEA se ivesc probleme care sunt de competenţa Consiliului
de Securitate, ea sesizează Consiliul de Securitate ca organ căruia îi
revine răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale;
 adresează rapoarte ECOSOC, precum şi altor organe ale ONU asupra
problemelor care intră în competenţa lor.
[67]
În exercitarea atribuţiilor sale, AIEA nu subordonează ajutorul pe care îl
acordă membrilor săi unor condiţii politice, economice, militare sau altor
condiţii incompatibile cu statutul său.
AIEA este fundamentată pe principiile egalităţii suverane a tuturor
membrilor săi şi, pentru a asigura tuturor drepturile şi privilegiile care decurg
din calitatea de membru al AIEA, fiecare membru are datoria de a îndeplini cu
bună-credinţă obligaţiile asumate de el în virtutea statutului AIEA.
Organele directoare ale AIEA sunt Conferinţa Generală, compusă din
toate statele membre (137) care se întruneşte annual şi Consiliul Guvernatorilor,
compus din 35 de membri (13 desemnaţi de Consiliu şi 22 aleşi de Conferinţă)
şi care se întruneşte periodic în timpul anului109.
Personalul AIEA are în fruntea sa un Director General. Directorul
General este numit de Consiliul Guvernatorilor pentru o perioadă de 4 an, cu
aprobarea Conferinţei Generale. Acesta este cel mai înalt funcţionar al AIEA.
Ţinta adiţională a AIEA este strângerea a 74,8 milioane $ din contribuţii
voluntare.
România a aderat la AIEA în 1957.
Secţiunea 13
Fondul Monetar Internaţional (FMI)
Fondul Monetar Internaţional îşi are originea în recesiunea economică din

perioada anilor 1930. În acei ani, ţările se sflau sub presiunea cotei aurului, care
fusese reintrodusă după primul război mondial, cu rate de schimb care s-au
dovedit a fi nerealiste. Mai multe ţări au luat măsuri protecţioniste pentru a-şi
proteja industria naţională. Ca rezultat al acestor măsuri, s-a produs prăbuşirea
comerţului. Între anii 1929 – 1932 volumul comerţului a scăzut cu peste 60
%110.
109
110
[68]
FMI este o organizaţie internaţională care are 184 de tări membre,
înfiinţată pentru a promova cooperarea monetară internaţională, stabilitatea
valutară şi acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creşterea economică şi
niveluri înalte de folosire a forţei de muncă şi pentru a acorda asistenţă
financiară ţărilor, în condiţii adecvate de siguranţă pentru a ajuta la ajustarea
balanţei de plăţi.
La începutul anilor 1940, în timpul celui de-al doilea război mondial,
John Maznard Keynes, de la trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter White, de
la trezoreria S.U.A., au conceput aproape simultan planuri pentru instaurarea
unui sistem monetar complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb şi să
propulseze comerţul liber. În locul aranjamentelor realizate prin intermediul
unor conferinţe neregulate între ţările importante, era nevoie de o instituţie
internaţională permanentă, care să acorde asistenţă financiară ţărilor cu
probleme în domeniul balanţelor de plăţi. S-a sperat că în acest mod ţările vor fi
împiedicate să folosească protecţionismul sau devalorizarea competitivă drept
metode de redresare a balanţei111.
Keynes şi White au avut viziuni diferite asupra modului de acordare a
asistenţei financiare. Keynes, vedea instituţia internaţională ca pe un tip de
bancă mondială centrală, care ar putea crea masa monetară prin propria
autoritate şi să o acorde ţărilor cu probleme. While susţinea suportul financiar,
ca sursa asistenţei financiare să fie contribuţie a ţărilor membre.
Negocierile finale au avut loc la Bretton Woods, în statul New
Hampshire, în iulie 1944, şi acest loc a dat numele său FMI-ului şi Băncii
Mondiale. Împreună ele formează Instituţiile Bretton Woods.
Deşi varianta americană a predominat, forma finală poate fi considerată
un hibrid. Astfel, crearea de masă monetară invocată de Keynes a fost integrată
cu sistemul de cooperare promovat de White, creându-se astfel fondurile unei
111
[69]
instituţii monetare, care oferea membrilor săi ajutor temporar în balanţele de
plăţi prin creare de lichidităţi internaţionale.
FMI a dobândit statutul de instituţie specializată a O.N.U. în anul 1947 şi
are sediul la Washington.
FMI e condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor alcătuit din câte
un membru din fiecare ţară. Guvernatorii sunt, de obicei, miniştri de finanţe sau
guvernatorii băncilor centrale şi vorbesc în numele guvernului ţării din care
provin.
Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi creşterea
capitalului fondului, aderarea de noi membrii sau acordarea drepturilor speciale
de tragere. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc într-o
şedinţă anuală care se ţine împreună cu cea a Băncii Mondiale112.
Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia
guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din
24 de directori executivi care se întâlnesc cel puţin de trei ori pe săptămână. Ei
primesc rapoartele de la nivel guvernamental. Cele cinci ţări cu cea mai mare
cotă de participare: S.U.A., Anglia, Germania, Franţa şi Japonia au dreptul la un
director permanent fiecare. Celelalte ţări îşi combină voturile, de obicei pe
grupe regionale, cu excepţia Arabiei Saudite, Chinei şi Rusiei, care îşi numesc
propriul Director113.
Consiliul Executiv e prezidat de Directorul General, numit pe o perioadă
de cinci ani. El este totodată şi şeful întregului personal.
Cel mai important organism care trasează politica FMI e Comitetul
Interimar, compus din reprezentanţii aceloraşi 24 de ţări care au loc în Consiliul
Executiv. Acest Comitet se întâlneşte de două ori pe an, cu puţin înainte de
şedinţa anuală şi în cursul primăverii. Preşedinţia Comitetului Interimar este
asigurată prin rotaţie.
112
113
[70]
Deciziile FMI sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară membră are
un număr mic de voturi de bază, care se multiplică proporţional cu mărimea
cotei de participare. Astfel, puterea de votare este determinată de contribuţia
financiară în cadrul FMI. Cu 18% din voturi, S.U.A. au drept de veto asupra
celor mai importante voturi, cum ar fi: suplimentările de capital, amendamentele
la prevederile acordului de înfiinţare, pentru care este nevoie de 85% din voturi.
Deşi FMI este cunoscut mai ales prin faptul că acordă credite, aceasta nu este
principala sa funcţie. Rolul cel mai important pe care îl deţine este acela de
manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu
graniţe deschise şi care să ofere cadrul unei creşteri echilibrate în comerţul
mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens, FMI funcţionează ca un
organism permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi participă
activ în sfera monetară internaţională114.
FMI acordă credite numai în urma satisfacerii unor condiţii de politică
economică şi financiară. Această condiţionare este o consecinţă directă a
funcţiei FMI de supraveghere a procesului de ajustare şi serveşte două scopuri:
asigurarea că ţările care primesc credite le folosesc în scopul redresării balanţei
şi că ţările respective vor fi în măsură să restituie creditul primit.
Fondul poate aloca drepturi speciale de tragere DST \ SDRS pentru a
suplimenta rezervele oficiale existente ale ţărilor membre. Începând cu anul
1969, când a intrat în vigoare amendamentul la acordul de finanţare, prin care se
autoriza crearea de DST115, au fost alocate membrilor FMI 21,4 miliarde DST,
proporţional cu cota fiecăruia.
În ultimii ani nu s-a mai ajuns la un acord privind necesitatea alocării
unor noi DST datorită creşterii uriaşe a pieţelor financiare internaţionale, în care
multe ţări îşi pot suplimenta cu uşurinţă propriile rezerve oficiale. Tentativa de a
114
115
DST = lichidităţi internaţionale create de F.M.I., folosite de băncile naţionale (centrale) în circuit închis.
Sunt alocate de F.M.I. ţărilor membre în mai multe tranşe, proporţional cu cotele de participare ale acestora în
cadrul fondului. Orice ţară membră îşi poate schimba DST cu alte ţări membre, primind în schimb valută forte
(de obicei dolari), schimbul făcându-se prin intermediul F.M.I., care ţine evidenţele.
[71]
crea DST a eşuat în anul 1994 la şedinţa anuală de la Madrid. Ţările din G7 au
recunoscut necesitatea de a aloca DST ţărilor membre care au fost parte din
fosta Uniune Sovietică sau din Europa de Est care nu au beneficiat de alocările
anterioare, dar nu au considerat necesară o infuzie generală de lichidităţi în
sistemul monetar internaţional116.
Este foarte dificil de determinat cotele optime. În cadrul FMI, un criteriu
folosit, cu toate că este imperfect, este raportarea cotelor la importurile
mondiale. În acelaşi timp, pentru multe ţări este important de luat în considerare
valoarea maximă acceptabilă a rezervei lor monetare care poate fi deţinută de
FMI.
Fondurile de care dispune FMI pentru acordarea creditelor sunt în diferite
monede naţionale şi în DST-uri. Dacă o ţară solicită credit FMI-ului, acesta
foloseţte o monedă specială: se ia valută general acceptată de la FMI şi se
returnează echivalentul în monedă naţională. Aceasta poartă numele de
“tragere” în cadrul Fondului117.
În momentul aderării ca membru a FMI, fiecare ţară contribuie cu o
anumită sumă de bani numită „cotă de subscriere”. De asemenea, cota
determină importanţa şi mărimea votului în cadrul FMI. Ca o consecinţă a
structurii financiare unice a FMI, ţările trebuie să fie asigurate în orice moment
cu lichidităţi pentru solicitările lor. Aceasta înseamnă că sursele Fondului nu pot
fi împrumutate pe termene lungi.
În urma unor majorări cu 45% a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie
1999, totalul acestor cote se ridică la 212,4 miliarde DST (aproape 265 miliarde
$).
Ajutorul financiar acordat de FMI se bazează pe sistemul tranşelor de
credit, în care fiecare tranşă reprezintă 25% din cota de participare a ţării
respective la Fond. Prima tranşă este uşor de obţinut pentru ţările cu probleme
în balanţa de plăţi. Pentru acordarea următoarelor tranşe, problema se pune în
116
117
[72]
mod diferit: ţara care solicită ajutorul financiar trebuie să adopte un program
politic elaborat în colaborare cu FMI.
Se pune problema unor condiţii, a unor criterii de performanţă care pot fi
folosite pentru a monitoriza progresele programului. Creditul este luat în etape
şi modificat după gradul în care sunt îndeplinite condiţiile impuse. Aceste
facilităţi de creditare, inclusiv prima tranşă sunt limitate la maximum 100% din
cota de participare şi trebuie reconsiderat în termen de 5 ani.
Condiţiile pe care FMI-ul le impune pe lângă facilităţile de creditare nu
pot constitui o compensaţie standard, deoarece motivaţiile pentru echilibrarea
balanţei de plăţi diferă. Condiţiile vizează întotdeauna reechilibrarea balanţei
interne şi externe şi stabilitatea preţurilor. Programul conceput pentru situaţii
normale, obişnuite prevede măsuri de politică fiscală şi monetară, politica în
domeniul ratei de schimb, reforma în sectorul public, liberalizarea comerţului şi
reforme în sectorul financiar şi pe piaţa muncii.
Programele de ajustare ale FMI au propriile lor costuri. Reducerea
cheltuielilor şi reformele economice vor lovi întotdeauna în grupuri individuale
sau industrii neproductive, cu resurse limitate. De aceea, programele sunt
deseori criticate sever, mai ales atunci când ele par a avea efecte
disproporţionate asupra celei mai sărace populaţii.
13.1. Scopurile FMI sunt următoarele118:

 de a promova cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei
instituţii permanente care să ofere cadrul adecvat pentru consultare şi
colaborare în problemele monetare internaţionale;
 de a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului
internaţional şi de a contribui astfel la promovarea şi menţinerea unui
nivel înalt al angajărilor şi al venitului real şi de a dezvolta resursele
118
[73]
productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii
economice;
 de a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în
acordurile de schimb dintre membrii şi de a evita deprecierea schimbului
competitiv;
 de a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi
pentru tranzacţiile curente dintre membrii şi eliminarea restricţiilor în
schimbul internaţional care stânjenesc dezvoltarea comerţului mondial;
 de a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a
resurselor generale ale Fondului, în scopul folosirii lor de către ţările
membre, cu anumite măsuri de precauţie, astfel dându-le posibilitatea de
a face în mod corect ajustările în balanţele de plăţi, fără a recurge la
măsuri distructive pentru prosperitatea naţională sau internaţională;
 de a micşora durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele de plăţi
internaţionale.
De la înfiinţarea sa în decembrie 1945, scopurile urmărite de FMI au

rămas neschimbate dar operaţiunile sale, care includ supravegherea şi asistenţa
financiară şi tehnică, au evoluat pentru a răspunde nivelului cerinţelor
economiei mondiale în schimbare.
Participarea României la FMI se ridică la 1030,2 milioane DST sau
0,48% din cota totală. Puterea de vot a României este de 10552 voturi sau
0,49% din total.
FMI a acordat României asistenţă tehnică în câteva domenii, incluzând
domeniul fiscal şi vamal, politica monetară şi organizarea băncii centrale,
supraveghere bancară şi statistică.
Previziunile FMI pentru anul 2004 au crescut de la 4,6% la 5%, în ceea ce
se conturează a fi cea mai mare creştere economică din 1973 încoace. Cu toate
acestea, FMI nu este la fel de optimist în priviinţa prognozelor creşterii
[74]
economiei globale pentru 2005, coborând de la 4,4% la 4,3%, principalul motiv
de îngrijorare constituindu-l petrolul foarte scump.
În Raportul Economic pe care îl întocmeşte de două ori pe an, FMI atrage
atenţia pentru anul 2005: „Creşterea economiei, deşi solidă, va evolua sub
aşteptări, întrucât balanţa riscurilor s-a dezechilibrat, având în prim-plan
volatilitatea preţului la resursele energetice”.
FMI a anunţat că petrolul supralicitat va avea un impact moderat asupra
economiei şi inflaţiei din ţările industrializate. În viziunea Fondului, aceste state
sunt mult mai pregătite să facă faţă fluctuaţiilor preţurilor la „aurul negru”, iar
băncile centrale au câştigat mai multă credibilitate în lupta cu inflaţia.
Cu toate acestea, ţările ale căror economii sunt în plină dezvoltare rămân
vulnerabile, şi băncile centrale trebuie să fie foarte vigilente. „Campionii”
dezvoltării globale rămân SUA, urmate puternic de China.
America Latină cunoaşte de asemenea o perioadă de revenire, şi în mod
surprinzător, regiunea Sub – Sahariană, „renumită” pentru nivelul foarte scăzut
de trai, profită de roadele unui petrol scump, şi de refacerea parţială a
agriculturii lovite de secetă.
Marea Britanie este „cotată” cu o creştere economică de 3,4% în anul
2004, care va coborî spre 2,5% în 2005, un risc considerabil constituindu-l
scăderea bruscă a preţurilor la bunurile imobiliare.
Continentul asiatic nu s-a dezis şi continuă să treacă printr-o perioadă
foarte favorabilă, din punct de vedere economic. FMI recomandă Chinei să „fie
cu ochii” pe yuan119 în raportul cu moneda americană, pentru a ţine inflaţia sub
control.
China este aşteptată să afişeze o creştere economică de 9% în 2004 şi de 7,5%
în 2005. O curbă descendentă în graficul dezvoltării poate afecta negativ
exportatorii din regiune, printre care Japonia, care depinde puternic de China.
119
Yuan – moneda naţională a Chinei.
[75]
Dintre ţările G7, cea mai mare rată a dezvoltării o va avea Japonia
(4,4%), care se va răci ulterior la 2,3% în 2005.
Secţiunea 14
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) a

fost creată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1967. A devenit a 16
instituţie specializată a ONU în 1985120.
ONUDI are în prezent 170 state membre. Se reuneşte o dată la 2 ani cu
ocazia Conferinţei Generale care aprobă bugetul şi programul de lucru al
ONUDI şi numeşte Directorul General.
Scopul ONUDI este să promoveze dezvoltarea industrială încurajând
mobilizarea resurselor naţionale şi internaţionale, să faciliteze, să favorizeze şi
să accelereze industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare.
Pentru aceasta ONUDI angajează ingineri, economişti şi specialişti în
tehnologie şi în domeniul mediului înconjurător la sediu, în Viena, cât şi
administratori ai reţelei de birouri şi antene pe teren. Aceste antene din teren
sunt conduse de către directorii de ţări.
14.1. Funcţiile ONUDI121 sunt următoarele:

 încurajează şi promovează acţiunea naţională, regională şi
internaţională pentru a accelera industrializarea ţărilor în curs de
dezvoltare;
 contribuie la aplicarea, în ţărrile în curs de dezvoltare, a metodelor
moderne de producţie, de programare şi de planificare industrială,
ţinând seama de experienţa statelor cu sisteme economice şi sociale
diferite;
120
121
Art. II – Constituţia ONUDI.
[76]
 crează în ţările în curs de dezvoltare instituţii şi servicii administrative
în materie de tehnologie, de producţie, de programare şi de planificare
industrială;
 difuzează informaţii privind descoperirile tehnice făcute în diverse ţări şi
ajută ţările în curs de dezvoltare să pună în aplicare măsuri practice
pentru utilizarea acestor informaţii;
 ajută, la cererea guvernelor statelor în curs de dezvoltare, la formarea
programelor de dezvoltare industrială şi la pregătirea de proiecte
industriale precise;
 cooperează cu comisiile economice regionale;
 recomandă dispoziţii speciale, permiţând adoptarea şi coordonarea
măsurilor adoptate;
 dă avize şi sfaturi, în strânsă cooperare cu organele competente ale
ONU, cu instituţiile specializate;
 ajută ţările în curs de dezvoltare să-şi formeze personalul tehnic şi alte
categorii de personal de care au nevoie pentru dezvoltarea lor
industrială;
 propune, în cooperare cu organismele internaţionale care se ocupă de
proprietatea industrială, măsuri în vederea îmbunătăţirii regimului
internaţional al proprietăţii industriale;
 ajută guvernele statelor în curs de dezvoltare, care cer, să obţină
capitaluri externe pentru finanţarea proiectelor industriale existente.
Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare este una din principalele

surse de finanţare a ONUDI.
Organul director al ONUDI, Consiliul de Dezvoltare Industrială (53 de
state membre), face recomandări referitoare la planificarea şi implementarea
programului şi la buget122.
122
[77]
14.2. Funcţiile Consiliului de Dezvoltare Industrială sunt următoarele123:
 formulează principii şi politici pentru atingerea scopului organizaţiei;
 face propuneri pentru aplicarea acestor principii şi politici şi adoptă
orice alte măsuri ţinând de competenţa sa;
 întreprinde orice altă acţiune care ar fi necesară şi adecvată pentru a
atinge scopul organizaţiei;
 examinează şi aprobă programul de activităţi al organizaţiei;
 examinează şi facilitează coordonarea activităţilor organismelor ONU în
domeniul dezvoltării industriale;
 controlează utilizarea efectivă a resurselor puse la dispoziţie
organizaţiei;
 supraveghează lucrările organizaţiei;
 face un raport anual Adunării Generale prin intermediul ECOSOC.
România a aderat la ONUDI în 1967.
Secțiunea 15
Agenția Internațională pentru Dezvoltare (IDA)
Asociatia Internationala de Dezvoltare (AID) a fost creata in 1960, ca

raspuns la criticile criteriilor conservatoare ale BIRD. Ofera credite tarilor celor
mai sarace, fara dobanda si pe termene foarte lungi, 35-40 de ani, cu zece ani de
scutire. Criteriile de concesionare sunt efectul impulsiv al dezvoltarii proiectului
care se finanteaza. Fondurile se obtin in principal prin intermediul contributiilor
voluntare ale tarilor celor mai bogate pentru care cauza rezulta intotdeauna
insuficiente.
Secţiunea 16
123
[78]
Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA)
Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA), instituţie

financiară multilaterală constituită în 1977 ca urmare a deciziei luate în 1974 de
Conferinţa Mondială a Alimentaţiei, este mandatată să combată foamea şi
sărăcia rurală în ţările în curs de dezvoltare şi are 164 de state membre.
Scopul principal al FIDA este de a mobiliza resurse pentru îmbunătăţirea
alimentaţiei şi nutriţiei în statele în curs de dezvoltare124.
Cel puţin 20% din locuitorii Africii, Asiei şi Americii Latine suferă
cronic de foame şi malnutriţie iar FIDA îşi concentrează eforturile pe nevoile
colectivităţilor rurale cele mai sărace. Acestea împrumută bani în condiţii foarte
bune şi cooperează cu instituţii cum ar fi Banca Mondială, bănci regionale de
dezvoltare, alte organisme financiare regionale şi organisme ale Naţiunilor
Unite. Multe dintre aceste instituţii cofinanţează proiecte ale FIDA.
FIDA este finanţată din contribuţii voluntare ale guvernelor, contribuţii
speciale, împrumuturi rambursabile şi venituri din investiţii. Proiectele noi ale
FIDA sunt în jur de 450 milioane $ pe an125.
Organul director al FIDA este Consiliul de Guvernare compus din
reprezentanţi ai tuturor statelor membre ce se reuneşte o dată pe an. În acest
moment, Consiliul de Guvernare are 164 de membri. Consiliul Executiv compus
din 18 membri şi 18 membri supleanţi supraveghează operaţiunile FIDA şi
aprobă împrumuturi şi acordă garanţii.
România a aderat la FIDA în 1977.
CONCLUZII
Este ştiut că raţiunea fundamentală care a stat la baza constituirii

organizaţiei a fost şi este de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului, de a
124
125
Crețu Vasile, "Drept International Public", Editie revazuta si adaugita, Editura Fundatiei "România de
Mâine", Bucuresti, 2002, pag. 435
[79]
asigura soluţionarea pe cale paşnică a oricăror diferende internaţionale. Acest
obiectiv fundamental este însă departe de a fi realizat corespunzător datorită
unor neajunsuri existente în activitatea sa, în funcţionarea structurilor sale
constitutive şi îndeosebi în conferirea unui rol redus Adunării Generale în
menţinerea şi consolidarea păcii. Naţiunile lumii sunt îngrijorate de faptul că au
existat şi continuă să existe multe cazuri de recurgere la forţă sau la ameninţarea
cu forţa, au loc numeroase confruntări armate, pacea şi securitatea popoarelor
sunt puse în pericol. Iată de ce prevenirea stărilor conflictuale şi soluţionarea
diferendelor pe cale paşnică reprezintă un obiectiv central al întregii comunităţi
internaţionale, la a cărui înfăptuire Forumului mondial - conceput ca o
Construcţie a păcii - îi revine un rol deosebit de important.
Acest rol poate fi îndeplinit cu succes numai cu sprijinul şi cu participarea
tuturor statelor, pe bază de egalitate. Fără îndoială că, în atingerea acestui
obiectiv, anumite îmbunătăţiri şi perfecţionări sunt nu numai posibile, ci şi
necesare. Între acestea, crearea unei Comisii permanente a Adunării Generale
care să îndeplinească funcţii de mediere, bune oficii şi conciliere ar avea o
semnificaţie şi consecinţe practice deosebite, deoarece ar oferi nu numai cadrul
propice găsirii căilor şi mijloacelor practice de rezolvare pe cale paşnică a
diferendelor existente, pe care să le supună Adunării Generale şi Consiliului de
Securitate, dar ar avea un rol activ şi eficace şi în prevenirea izbucnirii unor
stări de încordare, a agravării şi degenerării acestora. La activitatea acestei
comisii ar urma să participe statele interesate care nu sunt părţi la diferendul
examinat, îndeosebi din zona respectivă126.
Totodată, adoptarea unor măsuri care să ducă la creştere a eficacităţii
activităţii de ansamblu a organizaţiei în promovarea păcii şi cooperării inter-
naţionale, în întărirea securităţii tuturor popoarelor ar fi de natură să ofere
garanţiile necesare dezvoltării încrederii în relaţiile dintre state, consolidării
unor relaţii paşnice în lume.
126
[80]
Experienţa demonstrează că în condiţiile contemporane - când viaţa
internaţională a devenit atât de complexă, când s-au multiplicat factorii de
încordare şi conflict - se impune mai mult ca oricând creşterea rolului
Organizaţiei Naţiunilor Unite, perfecţionarea activităţii sale şi a altor organisme
internaţionale, oferind tuturor popoarelor posibilitatea să contribuie efectiv la
dezbaterea şi rezolvarea unor probleme atât de importante cum sunt cele care
privesc menţinerea păcii şi securităţii internaţionale41. O.N.U. trebuie să devină
un instrument internaţional mai puternic şi mai eficace, în măsură să răspundă
cu adevărat aspiraţiilor de pace, colaborare şi progres ale tuturor popoarelor.
Dacă la întemeierea Organizaţiei în lume erau mai multe popoare sub
dominaţie colonială, în cele peste cinci decenii care au trecut de la apariţia
Forumului mondial, sistemul colonial s-a destrămat, au apărut zeci de state noi,
care au păşit pe calea dezvoltării libere, independente, ceea ce face anacronice
acele prevederi ale Cartei prin care se acceptă şi recunosc „drepturile" unor ţări
de a domina pe altele, de a avea colonii şi de a ţine sub tutelă alte popoare şi
teritoriile acestora (art. 73-91)127.
Asemenea prevederi sunt în contradicţie totală cu realităţile lumii de
astăzi, cu cerinţa dezvoltării libere şi independente a popoarelor; menţinerea lor
ar însemna recunoaştera relaţiilor de dominaţie, de inegalitate şi de amestec în
treburile altor state, ceea ce contravine procesului ireversibil de lichidare a
colonialismului, de afirmare a independenţei şi suveranităţii a zeci şi zeci de
popoare ale lumii, lată de ce actul constitutiv al Forumului mondial trebuie să
înscrie abolirea deplină şi definitivă a colonialismului, neocolonialismului şi
rasismului, hotărârea tuturor statelor membre, a Organizaţiei însăşi, de a eradica
orice practici de această natură. Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale pre
supune să nu se admită sub nici o formă imixtiunea unui stat în treburile interne
ale altora, dependenţa şi subordonarea în relaţiile dintre state128.
127
Moca Gheorghe, Mariana Draghici, "Documente de drept international public", Vol. I, Centru de
multiplicare al Universitatii din Bucuresti, 1972, pag. 512
128
[81]
Forumul mondial trebuie să afirme cu toată tăria şi să asigure în practică
realizarea dreptului fundamental al fiecărui popor de a fi stăpân pe destinele
sale, de a-şi exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale şi de a
valorifica pe deplin potenţialul său material şi uman, de a-şi determina soarta în
deplină libertate, conform intereselor şi aspiraţiilor sale. Atât în actul său
constitutiv, ca şi în toate acţiunile practice, Organizaţia Naţiunilor Unite trebuie
să reflecte principiile de drept şi justiţie pe care le-a impus evoluţia relaţiilor
internaţionale, să statueze căile şi modalităţile creşterii nivelului de dezvoltare
al tuturor statelor şi, în primul rând, al celor mai puţin dezvoltate - ceea ce are o
mare importanţă în statornicirea şi consolidarea păcii. Se înţelege că reflectarea
acestor evoluţii şi exigenţe impune efectuarea unor îmbunătăţiri ale Cartei şi
completarea ei în lumina cerinţelor etapei pe care o parcurge astăzi omenirea.
În Carta O.N.U. se face distincţie între diferite categorii de ţări, vorbindu-
se, de pildă, despre „ţări inamice", ceea ce oglindea situaţia existentă în lume în
momentul elaborării sale. Asemenea prevederi nu mai corespund realităţilor
actuale46; în condiţiile în care în cele peste cinci decenii ce s-au scurs de la
semnarea Cartei s-au încheiat tratate de pace şi mai multe acorduri de
normalizare a relaţiilor de după război, când la Helsinki, în 1975, s-a adoptat
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare, când 185 de state ale
lumii au devenit membre ale Forumului mondial, menţinerea unor asemenea
prevederi reprezintă nu numai un anacronism, ci şi un obstacol în calea
destinderii, a dezvoltării unei cooperări bazate pe deplina egalitate în drepturi a
tuturor statelor. De asemenea, se face distincţie între ţările semnatare ale Cartei
şi ţările care au aderat ulterior la ea. Carta însă, ca instrument de bază al
cooperării tuturor statelor lumii, al menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,
nu trebuie să lase loc, în nici un fel, interpretării că nu exista categorii diferite
de state membre, deoarece nu există decât o singură categorie de state: aceea de
membri egali ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, fără deosebire de mărime, de
potenţial economic sau militar, de orânduire socială. Carta - acest important
[82]
document al erei noastre - trebuie să conţină prevederi clare cu privire la
drepturile şi îndatoririle tuturor statelor de a participa la eforturile generale
pentru împiedicarea şi stingerea conflictelor49, lichidarea stărilor conflictuale şi
pentru menţinerea şi consolidarea păcii şi securităţii internaţionale50.
Se înţelege că îmbunătăţirile ce se cer a fi aduse structurilor de ansamblu
ale construcţiei păcii trebuie să vizeze, în primul rând creşterea rolului
Adunării Generale la soluţionarea pe cale paşnică a oricăror diferende
internaţionale, la menţinera păcii şi securităţii internaţionale. În anii care au
trecut de la crearea O.N.U., nu rare au fost situaţiile în care stările de încordare
şi situaţiile conflictuale au generat îngrijorarea şi neliniştea popoarelor, ca
urmare a încălcărilor repetate ale suveranităţii şi integrităţii teritoriale a unor
state, recurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, de natură a crea grave
pericole pentru pacea şi securitatea întregii lumi. Cu toate că Adunarea Generală
a fost solicitată uneori să adopte măsuri pentru menţinerea şi consolidarea păcii
în anumite zone ale lumii, eficienţa acestora nu a fost pe măsura rolului ce ar
trebui să-i revină acestui Forum important al naţiunilor în sistemul relaţiilor
internaţionale.
Este cunoscut că în prezent Consiliului de Securitate îi revin atributele
cele mai importante în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În temeiul
Cartei Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate are răspunderi deosebite în
cazul unor acţiuni de natură a primejdui pacea sau al unor încălcări ale păcii ori
comiterii unor acte de agresiune. În aceste cazuri, Consiliul de Securitate are
obligaţia să facă recomandări ori să hotărască ce măsuri urmează a fi luate - cu
respectarea prevederilor Cartei - pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi
securităţii internaţionale. Pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei, Consiliul
de Securitate - înainte de a face recomandările sau de a hotărî luarea măsurilor
necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii - poate invita părţile interesate
să se conformeze măsurilor provizorii pe care le socoteşte necesare sau de dorit,
ceea ce nu trebuie să prejudicieze asupra drepturilor, pretenţiilor sau poziţiei
[83]
părţilor interesate. Toate acestea au o însemnătate deosebită în îndepinirea
rolului ce-i revine Consiliului de Securitate în direcţia menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale.
Implicarea însă în mod preponderent a Consiliului de Securitate în
soluţionarea unor diferende existente sau posibile restrânge foarte mult sfera de
acţiune a celorlalte organe principale ale Forumului mondial, ca urmare a
nevalorificării potenţialului oferit de Adunarea Generală şi de cadrul pe care
aceasta îl poate constitui pentru rezolvarea unui conflict sau a unei stări
conflictuale. Tocmai de aceea se pune problema delimitării mai riguroase a
rolului şi funcţiilor Consiliului de Securitate şi creşterii contribuţiei Adunării
Generale în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale". Totodată, s-
au făcut mai multe propuneri cu privire la perfecţionarea activităţii Consiliului
de Securitate, atât în privinţa modalităţilor de elaborare şi adoptare a soluţiilor,
cât şi în ce priveşte aplicarea lor în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
BIBLIOGRAFIE
 Alland Denis, Drept internaţional public. Ed. PUF, Paris 2000

 Andronovici C., Drept internaţional public. Ed. “Graphix”, Iaşi, 1993.
[84]
 Closca Ionel, Edwin Glaser, Neagu Cosma, Martian Niciu, George
Elian, Miklos Antal, "Dictionar de drept international public", Editura
Stiintifica si Enciclopedica", Bucuresti, 1982
 Crețu Vasile, "Drept International Public", Editie revazuta si adaugita,
Editura Fundatiei "România de Mâine", Bucuresti, 2002
 Diaconu Ion, "Curs de drept international public", Casa de editura si
presa "Sansa", Bucuresti, 1993
 Elian George, "Curtea Internationala de justitie", Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1970
 Geamanu Grigore, "Dreptul International Public", Editura Didactica si
Pedagogica, Vol. I si II, Bucuresti, 1983
 Mazilu Dumitru, Dreptul Internaţional Public,Volumul I, Editura
Lumina Lex, 2001
 Mazilu Dumitru , Dreptul Internaţional Public, Volumul II, Editura
Lumina Lex, 2002
 Meitani G., "Curs de drept international public", Editura Al. T.
Doicescu, Bucuresti, 1931
 Miga-Besteliu Raluca, "Drept International. Introducere în Dreptul
International Public", Editura ALL, Bucuresti, 1998
 Miga-Besteliu Raluca, "Organizatii internationale
interguvernamentale", Editura ALL Beck, Bucuresti, 2000
 Moca Gheorghe, Mariana Draghici, "Documente de drept international
public", Vol. I, Centru de multiplicare al Universitatii din Bucuresti,
1972
 Năstase Adrian, Bogdan Aurescu, Cristian Jura, ”Drept internaţional
public. Sinteze de examen”, Ed. All, 2001
 Năstase Adrian, Bogdan Aurescu, ”Drept internaţional contemporan.
Texte esenţiale”, Regia autonomă Monitorul Oficial, 2001
[85]
 Niciu Martian , Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda,
Macarovschi Laura "Culegere de documente de drept international
public", Editura Lumina Lex, 1997
 Popescu Andrei, Jinga Ion, "Organizatii Europene si Euroatlantice",
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001
 Popescu Dumitra , Adrian Nastase, Florian Coman, "Drept
International Public", Casa de editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti,
1994
 Popescu Dumitra , Adrian Nastase, "Drept international public", Casa
de editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1997
 Purdă Nicolae, Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Pârvu Loredana, ”Drept
Inernațional Public”, Editura Universitară, 2008
[86]

Drept International Public - Institutiile Specializate Ale O.N.U.

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Public - Institutiile Specializate Ale O.N.U.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Secțiunea 1: Scopurile și principiile Organizației Națiunilor

Secțiunea 1: Adunarea Generală a O.N.U. .....................................................20

Secţiunea 1: Noţiuni generale ..........................................................................33

Organizaţia Naţiunilor Unite este succesoarea Societăţii Naţiunilor, care a

O.N.U. are organe principale şi organe subsidiare (ajutătoare)11.

În cei peste 40 de ani de existenţă, Organizaţia Naţiunilor Unite a

3.1. Menţinerea păcii şi asigurarea securităţii internaţionale, ceea ce

3.2. Preocuparea Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul dezarmării

3.3. Monitorizarea și reglementarea acţiunilor statelor în spaţiul

3.6. Problema alimentaţiei în lume

3.7. Protejarea mediului înconjurător, precum şi problemele demografice

3.8. Controlul internaţional al stupefiantelor, pentru evitarea şi lichidarea

Adunarea Generală a O.N.U practică următorul mecanism de vot 26:

1.1. Funcţiile si puterile Adunării Generale pot fi grupate în:

1.1.1. Funcţiile şi puterile Adunării Generale cu caracter general28 sunt:

Articolul 12 al Cartei precizează că, atâta timp cât Consiliul de Securitate

1.1.2. Funcţiile şi puterile Adunării Generale cu caracter special31 sunt:

Spre deosebire de Adunarea Generală care este organul principal

2.1. Funcţiile şi puterile Consiliului de Securitate34 sînt următoarele:

Este format din membrii aleşi de Adunarea Generală a O.N.U., printre

3.1. Funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social sunt41:

Este legat de regimul internaţional de tutelă al O.N.U (Carta O.N.U

Este organul judiciar principal al O.N.U.

Este format din Secretarul general al organizaţiei şi personalul său.

În ansamblul structurilor existente, un rol deosebit revine organziaţiilor

Aceste obiective au o importanţă şi semnificaţie deosebite în menţinerea

1.2. Instituţiile specializate

OIM, a cărei constituire făcea parte din Tratatul de la Versailles, a fost

2.1. Organismele Organizaţiei Internaţionale a Muncii

2.2. Atribuțiile organelor Organizației Internaționale a Muncii64

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură este

3.1. Direcțiile de acțiune ale FAO69:

3.2. Funcțiile FAO70:

3.3. Atribuțiile Conferinţei FAO:

UNESCO a fost creată la 16 noiembrie 1945 pentru a instaura o pace

4.1. Atribuţiile UNESCO73:

Fiind preocupată să asigure statelor membre independenţa, integritatea şi

4.2. Atribuțiile Conferinţei Generale a UNESCO76:

Creată în 1948, OMS este principala instituţie în domeniul sănătăţii.

5.1. Direcţiile de acțiune ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii78:

5.2. Atribuţiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii79:

5.3. Atribuțiile Adunării Mondiale a Sănătăţii81:

În anul 1977, Adunarea a adoptat formula “Sănătatea pentru toţi de aici în

5.4. Atribuţiile Consiliului Executiv al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii82:

Articolele BIRD au fost elaborate în 1944 în timpul Conferinţei de la

7.1. Scopurile Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale86:

7.2. Atribuţiile Adunării Generale a Organizaţiei Aviaţiei Civile

7.3. Atribuțiile Consiliului Reprezentativ al Organizaţiei Aviaţiei Civile

Scopul UPU este asigurarea organizării şi perfecţionării serviciilor

8.1. Atribuţiile Consiliului de Administraţie al Uniunii Poştale Universale 91:

Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) a fost fondată la Paris în

9.1. Domeniile de activitate ale Uniunii Internaţionale de Telecomunicaţii92:

9.3. Atribuțiile Conferinţei Plenipotenţiarilor94:

9.4. Atribuțiile Consiliului de Administraţie al Uniunii Internaţionale de

10.1. Atribuțiile OMI97:

10.2. Atribuțiile Adumării Generale a OMI99:

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) a fost creată în 1878 şi a

11.1. Scopurile OMM102 sunt următoarele:

11.2. Programe sub egida OMM103:

11.3. Atribuțiile Congresului Meteorologic Mondial105:

11.4. Atribuţiile Consiliului Executiv al OMM106:

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a fost creată în

12.1. Atribuţiile AIEA108 sunt următoarele: