Dinamica ecosistemelor naturale

Curs 7

Strategii privind conservarea biodiversităţii

Implementarea programelor pentru conservarea biodiversităţii sunt strâns legate de
cadrul legislativ care să permită desfăşurarea acestor activităti precum şi un control
asupra factorilor ce efectează biodiversitatea.

Acte normative privind conservarea biodiversităţii

- Directiva „Habitate" nr.92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale, a florei
şi faunei sălbatice;
-Directiva „Păsări" nr.79/409/EEC privind conservarea păsărilor sălbatice;
-Directiva Consiliului nr.99/22/CE referitoare la deţinerea animalelor sălbatice în
Grădinile Zoologice;
-Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa,
adoptată la Berna, la 19.09.1979 (Convenţia Berna);
-Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la
Bonn la 23 iunie 1979 (Convenţia Bonn);
-Convenţia privind zonele umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al
păsărilor acvatice, semnată la Ramsar, 2.02.1971;
-Convenţia europeană a peisajelor semnată la Florenţa 20.10.2000 (Convenţia
Florenţa);
-Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare african - eurasiatice, adoptat
la Haga la 16 iunie 1995;
-Regulamentul Consiliului (CE) nr. 3254/1991 de interzicere a utilizării capcanelor de
picior în Comunitate şi de introducere în Comunitate a pieilor sau a altor bunuri
manufacturate ale unor specii de animale sălbatice originare din ţări în care capturarea
acestora se face prin utilizarea unor astfel de capcane sau a unor metode ce nu satisfac
standardele internaţionale;
-Regulamentul Consiliului (CE) nr.338/1997 referitor la protecţia speciilor faunei şi
florei sălbatice prin controlul comerţului cu acestea;
-Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1497/2003 care
amendează Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 338/97
referitor la protecţia speciilor de faună şi floră sălbatice prin reglementarea comerţului
cu acestea;
-Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 349/2003 privind
suspendarea introducerii în Comunitatea Europeana a anumitor specii de faună şi floră
sălbatică;
-Regulamentul Consiliului (CE) nr.865/2006 al Comisiei Europene din 4 mai 2006 de
stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 338/97 al
Consiliului privind protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice prin controlul
comerţului cu acestea;
-Legea nr.5/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind zonele umede de
importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice;
-Legea nr.13/1993 privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din
Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979;
-Legea nr.69/1994 pentru aderarea Romaniei la Conventia privind commertul
international cu specii salbatice de fauna si flora pe cale de disparitie, adoptata la
Washington la 3 martie 1973;
-Legea nr.58/1994 pentru ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică,
semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992;
-Legea nr.13/1998 pentru aderarea României la Convenţia privind conserve-rea
speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la Bonn la 23 iunie 1979;
-Legea nr.26/1996 - Codul Silvic;
-Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional -
secţiunea a III-a – zone protejate;
-Legea nr.89/2000 pentru ratificarea Acordului privind conservarea păsărilor de apă
migratoare african - eurasiatice, adoptat la Haga la 16 iunie 1995;
-Legea nr.90/2000 pentru aderarea României la Acordului privind conservarea
liliecilor în Europa, adoptat la Londra la 4 decembrie 1991;
-Legea nr.91/2000 pentru ratificarea Acordului privind conservarea cetaceelor din
Marea Neagră, Marea Mediterană şi din zona contiguă a Atlanticului, adoptat la
Monaco la 24 noiembrie 1996;
-Legea nr.86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul publicului la
informaţii participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de
mediu semnată la Aarhus în data de 25.06.1998;
-Legea nr.622/2001 pentru ratificarea Actului final al negocierilor dintre Guvernul
României şi Comunitatea Europeană de adoptare a Acordului privind participarea
României la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua europeană de informare şi
observare a mediului (EIONET), adoptat la Bruxelles la 9 octombrie 2000, şi a
Acordului dintre România şi Comunitatea Europeană privind participarea României la
Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua europeană de informare şi observare a
mediului;
-Legea nr.191/2002 privind Grădinile Zoologice şi acvariile publice;
-Legea nr.451/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la
Florenţa la 20.10.2000;
-Legea nr.265/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului;
-Legea nr.389/2006 pentru ratificarea Convenţiei-cadru privind protecţia şi
dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, adoptată la Kiev la 22 mai 2003;
-Legea nr.407/2006 vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic;
-O.U.G. nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice;
-O.U.G. nr.68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi
repararea prejudiciului asupra mediului;
-O.U.G. nr.114/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului;
-H.G. nr.230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi
parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora;
-H.G. nr.2151/2004 privind instituirea regimului de arii naturale protejate pentru noi
zone;
-H.G. nr.1581/2005 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi
zone;
-H.G. nr.1586/2006 privind încadrarea unor arii naturale protejate în categoria zonelor
umede de importanţă internaţională;
-H.G. nr.1529/2006 pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr.
230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor
naturale şi constituirea administraţiilor acestora;
-H.G. nr.1143/2007 privind instituirea de noi arii naturale protejate;
-H.G. nr.1284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca
parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România;
-O.M. nr.552/2003 privind zonarea interioară a parcurilor naţionale şi naturale;
-O.M. nr.207/2006 privind aprobarea conţinutului Formularului Standard Natura 2000
şi a manualului de completare al acestuia;
-Ordin nr.1964 din 13 decembrie 2007 privind instituirea regimului de arie naturală
protejată a siturilor de importanţă comunitară, ca parte integrantă a reţelei ecologice
europene Natura 2000 în România
-O.M. nr.755/2007 privind aprobarea modelului fişei de evidenţă a fiecărei grădini
zoologice şi fiecărui acvariu public, precum şi a Registrului naţional al grădinilor
zoologice şi acvariilor publice;
-O.M. nr.255/2007 privind unele măsuri pentru aplicarea regulamentelor Uniunii
Europene privind comerţul cu specii sălbatice de faună şi floră;
-O.M. nr.1710/2007 privind aprobarea documentaţiei necesare în vederea instituirii
regimului de arie naturală protejată de interes naţional.
-H.G. nr. 1320 din 14 octombrie 2008 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale pentru Arii Naturale Protejate
-O.U.G. nr. 154 din 12 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi a Legii vânătorii şi a
protecţiei fondului cinegetic nr. 407_2006
-Ordin nr. 203 din 5 martie 2009 privind Procedura de stabilire a derogărilor de la
măsurile de protecţie a speciilor de floră şi faună sălbaticăŞ
-Metodologiei de atribuire a administrării ariilor naturale protejate care necesită
constituirea de structuri de administrare şi a Metodologiei de atribuire a custodiei
ariilor naturale protejate care nu necesită constituirea de structuri de administrare;
-Ordin nr. 410 din 11 aprilie 2008 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a
activităţilor de recoltare, capturare şi/sau achiziţie şi/sau comercializare, pe teritoriul
naţional sau la export, a florilor de mină, a fosilelor de plante şi fosilelor de animale
vertebrate şi nevertebrate, precum şi a plantelor şi animalelor din flora şi, respectiv,
fauna sălbatice şi a importului acestora;
-O.U.G. nr. 164 din 19 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 195_2005 privind protecţia mediului;
-HG 1679 din 2 decembrie 2008 privind modalitatea de acordarea a despagubirilor
prevazute de Legea nr.407/2006

6.2. Modele pentru conservarea biodiversităţii

La baza elaborării strategiilor de conservare a biodiversităţii stau fundamentele
teoretice furnizate de ştiinţe ca ecologia, genetica populaţiilor, biogeografia,
economia, sociologia, antropologie, etologia, climatologia etc.
Conservarea biodiversităţii necesită o abordare complexă, având două aspecte, unul
politic, la nivelul factorilor de decizie şi altul tehnic, la nivelul specialiştilor.
La eleborarea programelor pentru conservarea biodiversităţii trebuie luate în
considerare următoarele aspecte:
-cuantificarea diversităţii specifice şi a diversităţii genetice,
-identificarea şi clasificarea unităţilor operaţionale (specii şi categorii sistematice
superioare; ecosisteme şi categorii de ecosisteme),
-estimarea şi modelarea evoluţiei sistemelor biolo-gice sau ecologice în timp, cu o
capacitate de prognoză cât mai bună.
Aceste aspecte sunt de actualitate şi fac obiectul cercetărilor în domeniul conservării
biodiversităţii.
În prezent există două direcţii majore de cercetare şi modelare în conservare (G.
Caughley, 1994 citat de Bădanuc, 2007): modelul populaţiei cu efective mici (“small -
population paradigm”) şi modelul populaţiei în declin (“declining - population
paradigm”).
Modelul populaţiei cu efective mici are ca obiectiv menţinerea unei populaţii cu
efective scăzute (reduse). Acest model, considerând efectivul redus ca fiind singura
cauză a dispariţiei unei populaţii oferă o estimare a perioadei în care populaţia va mai
supravieţui în absenţa unor modificări radicale ale condiţiilor de mediu. Până în
prezent, această abordare nu a contribuit semnificativ la conservarea speciilor
periclitate, dar are importanţă teoretică deoarece permite generalizarea rezultatelor.
Modelul a dat rezultate în programele de reproducere în captivitate şi în elaborarea
reţelelor de rezervaţii.
Modelul populaţiei în declin este mai relevant pentru conservare deoarece abordează
cauzele care determină scăderea efectivelor unei populaţii şi propune căile de
redresare a efectivelor populaţiilor în declin. Acest model nu permite generalizări
datorită complexităţii aspectelor abordate şi, ca urmare, are o mai mică importanţă
teoretică.

6.3. Conservarea biodiversităţii ‘’in situ’’ şi ‘’ex situ’’

Conservare ‘’in situ’’ reprezintă ocrotirea si conservarea bunurilor patrimoniului
natural in mediul lor natural de geneza, existenta si evolutie; Poate să cuprindă
conservarea ecosistemelor sau conservarea speciilor.
Conservare "ex situ" înseamnă conservarea componentelor diversităţii biologice în
afara habitatelor lor naturale. Poate să cuprindă conservarea ecosistemelor sau
conservarea speciilor.
Conservarea ‘’ex situ’’ se realizeză prin colecţiile de organisme vii în grădini
zoologice, acvarii, grădini botanice, programe de reproducere în captivitate şi prin
bănci de gene, bănci de seminţe şi polen, bănci de ovule şi spermă, embrioni s.a.
În conservarea diversităţii biologice o atenţie mare se acordă dezvoltării şi protecţiei
fondului genetic în afara habitatelor naturale (ex situ).
Printre acţiunile prioritare în acest domeniu se poate menţiona:
- înregistrarea şi evaluarea plantelor cultivate, animalelor domestice, colecţiilor de
plante şi microorganisme, certificarea şi asigurarea lor cu fondurile necesare;
- optimizarea capacităţilor instituţionale ale băncilor de gene de plante cultivate;
- conservarea speciilor în grădini botanice şi zoologice, asigurarea supravieţuirii,
multiplicării şi reintroducerii în ecosistemele naturale, în special, a celor rare şi
periclitate.
Prin asigurarea supravieţuirii ex situ se asigură supravieţuirea in situ şi în acest sens,
conservarea ex situ nu este o alternativă, doar o etapă, un instrument de conservare.
Diferenţele dintre populaţiile ex situ şi cele sălbatice:
-sunt mult mai reduse, cel mult cateva sute de indivizi;
-sunt divizate în multe subpopulaţii, astfel dezvoltarea schimburilor între grădini este
obligatorie pentru a evita există riscul endogamiei;
-indivizii trăiesc în condiţii diferite faţă de cele din mediul natural, astfel există riscul
unei selecţiei nenaturale.
În România există un număr important de instituţii care aprticipaă la conservarea
multor specii prin metoda ex situ: Banca de gene din Suceava, Gradina Botanică Cluj-
Napoca, Gradina Botanică ioaşi, Grădina botanică, bucurelti, Grădina botanică Târgu
Mureş, Grădina Botanică Arad, Grădina Botaniă Tulcea etc. Se adaugă peste 40 de
grădini zoologice şi 7 acvarii în diferite zone ale ţării Grădina Zoologică Bucureşti,
Braşov , Sibiu, Bacău, Brăila, Piatra Neamţ s.a.

6.4 Ariile naturale protejate

Ariile protejate, prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe
teritoriul lor, sunt exemple bune şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi
seminaturale.
Înfiinţarea ariilor protejate şi managementul acestora constituie o necesitate deoarece
ariile protejate sunt exponente ale ecosistemelor naturale şi seminaturale care pot fi
evaluate şi monitorizate, exprimând, într-o anumită măsură, starea acestora la un
moment dat.
Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in situ a bunurilor
patrimoniului natural s-a instituit un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi
utilizare, potrivit categoriilor de arii naturale protejate:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii,
rezervaţii naturale, parcuri naturale;
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară, arii
speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităţilor
administrativ-teritoriale.
Pentru ţara noastră au fost declarate la nivel internaţional trei Rezervaţii ale Biosferei:
Delta Dunării (1991), Retezat (1979), Pietrosul Rodnei (1979) şi 5 situri Ramsar:
Delta Dunării (1991), Insula Mică a Brăilei (2001), Lunca Mureşului (2006),
Complexul Piscicol Dumbrăviţa (2006), Lacul Techirghiol (2006).
Reţeaua mondială a ariilor protejate cuprinde 30 350 de arii protejate, care se întind pe
o suprafaţă de 13 232 275 km², respectiv 8.83% din suprafaţa terestră a globului. Din
punct de vedere al reprezentării tuturor biomurilor (conform clasificarii biogeografice
a lui Udvardy), în cadrul reţelei globale a ariilor protejate trebuie subliniat faptul că
foarte multe dintre biomuri au rămas reprezentate sub pragul de 10% admisibil pentru
protecţia eficientă a acestora, conform cu prevederile adoptate la al-IV-lea Congres
Mondial al Parcurilor

Stabilirea mărimii ariilor naturale protejate

Problema stabilirii mărimii optime a arealelor destinate conservării biodiversităţii a
fost studiată de mai mulţi cecetători, dintre care contribuţii importante au avut:
Wilcox, 1980; Beeby, Primack, 1993. Abordarea în România, a fost realizată de Soran
şi colab., 1996.
Suprafaţa ariilor naturale protejate trebuie stabilită pe baza unor criterii obiective,
ştiinţifice. Se porneşte de la idee că suprafeţele destinate conservării biodiversităţii
trebuie stabilite astfel încât să satisfacă cerinţele biologice (în special cele energetice)
şi etologice ale speciilor de mamifere mari (ierbivore şi carnivore), situate în vârful
piramidei trofice în ecosistemele naturale. Aceasta, deoarece dacă populaţiile de
mamifere mari (specii ţintă) sunt viabile, întrega reţea trofică din care fac parte
funcţionează, deci sistemele ecologice date îşi păstrează structura şi funcţiile..
Este necesară determinarea efectivului minim viabil şi a efectivului optim pentru
menţinerea unei populaţii şi apoi aflarea suprafeţei de teren necesară susţinerii
respectivei populaţii.
Un sistem viu, indiferent de nivelul său de organizare, poate subzista numai dacă
mediul îi oferă o anumită cantitate de energie, într-o formă accesibilă şi relativ
concentrată. La rândul său biosistemul retrocedează mediului, sub diverse forme (în
special sub formă de energie calorică disipată), o anumită parte din energia
interceptată. (Soran şi colab. 1993)
Pentru furnizarea energiei necesare existenţei unui biosistem este necesră exploatarea
unui anumit fragment de mediu, denumit de Lamotte (1979) “spaţiu ecologic”.
Mărimea spaţiului ecologic este caracteristică fiecărei populaţii şi este dependentă de
valoarea schimburilor energetice cu mediul.
Unul dintre mijloacele cele mai potrivite pentru a surprinde bilanţul energetic şi
pentru a determina mărimea spaţiului ecologic, în cazul speciilor animale, este
determinarea la nivel de individ şi prin extrapolare la nivel de populaţie a următorilor
parametri: valoarea metabolismului bazal (Kcal/zi); cheltuiala energetică anuală a
organismului (Kcal/an); oferta trofică (Kcal/m 2şi an); indicele energetic al
biosistemului, acesta exprimă, printr-o valoare adimensională, raportul dintre oferta
trofică a mediului şi cheltuiala energetică anuală a biosistemului.
De asemenea, este necesar a se evalua efectivul minim al unei populaţii, necesar
pentru ca aceasta să supravieţuiască şi să se perpetueze în afara instaurării derivei
genetice, în următorii 1000 - 2000 de ani.
Pe baza acestor parametri se poate evalua întinderea următoarelor categorii de
suprafeţe:
aria de susţinere a unui individ timp de un an,
aria minimă de supravieţuire a unei populaţii reprezentată printr-un efectiv minim
viabil,
ariile minime şi optime de ocrotire ale unor populaţii dintr-o specie dată.
Bazându-se pe această teorie, Soran şi colaboratorii au determinat ariile optime de
ocrotire pentru unele specii de mamifere în condiţiile biogeografice ale României
relaţia dintre efectivul populaţiei şi spaţiul său ecologic de susţinere (tabelul 6.1).
Tabelul 6.1 Numărul optim de indivizi al unei populaţii şi mărimea optimă a ariei de
protecţie pentru unele specii de mamifere mari din fauna României (după V. Soran şi
colab.,1995)

Spaţiul Numărul Mărimea Poziţia în

vital optim de optimă a ariei piramida
Specia pentru un indivizi de protecţie trofică
individ
adult (ha) (ha)

Felis linx 600 - 4-10 10.000 - II - III

1.000 25.000

Ursus 1.000 - 2-5 20.000 - I, II, III

arctos 4.000 50.000

Rupicapra 15 - 40 400 - 1.300 8.000 - 20.000 I

rupicapra

Capreolus 8 - 20 500-1000 5.000 - 10.000 I

capreolus

Acţiunile de conservare a biodiversităţii se organizează în perimetrul ariilor natural de

protejate.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) - c) şi alin. (2) din O.U.G.
nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice scopul şi regimul de management al categoriilor
de arii naturale protejate ce compun reţeaua naţională de arii protejate sunt
următoarele:
a) Rezervaţii ştiinţifice
Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia
şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente
reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic,
paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este
determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate.
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care
habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În aceste zone se
interzice desfăşurarea oricăror activităţi umane, cu excepţia activităţilor de cercetare,
educaţie şi de ecoturism cu limitările descrise în planurile de management, cu acordul
forului ştiinţific competent şi al administratorului rezervaţiei ştiinţifice. Rezervaţiile
ştiinţifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii) "Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în
scopuri ştiinţifice".

 b) Parcuri naţionale

Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi
conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional,
cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic,
faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind
posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice. Managementul
parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecţia
ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii de
stabilitate ecologică, prevenirea şi excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor
naturale şi a folosinţelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. Regimul de gospodărire
se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi conservare aprobate de
autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei
ordonanţe de urgenţă. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de
ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane. Elementele cu
valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim
strict de protecţie ca rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe
suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile
tradiţionale practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi
tradiţionale ce vor fi reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale
corespund categoriei II IUCN "Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru
protecţia ecosistemelor şi pentru recreere".

Parcul naţional Suprafaţă Judeţe

Retezat 35.347 ha Hunedoara

Rodna 55.800 ha Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Suceava

Domogled-Valea Cernei 60.100 ha Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj

Cheile Nerei-Beuşniţa 45.561 ha Caraş-Severin

Apuseni 37.900 ha Alba, Bihor, Cluj

Bucegi 35.700 ha Prahova, Dâmboviţa

Semenic-Cheile Caraşului 36.665 ha Caraş-Severin

Ceahlău 17.391 ha Neamţ

Cozia 17.100 ha Vâlcea

Călimani 15.300 ha Bistriţa Năsăud, Suceava

Piatra Craiului 14.800 ha Braşov, Argeş

Cheile Bicazului-Hăşmaş 11.600 ha Harghita, Neamţ

c) Monumente ale naturii

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt
protecţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică,
ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale
sălbatice rare, endemice ori ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii
floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri
de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum
şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea
lor. Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub
regim de protecţie, pentru asigurarea integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie
obligatorie, indiferent de destinaţia şi de deţinătorul terenului.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care
asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de
vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis.
Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN "Monument natural: arie
protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice".

d) Rezervaţii naturale
Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia
şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic,
faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.
Mărimea lor este determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor
protejate.
Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile
acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor
şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice.
Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice,
educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor
resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care
dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate,
rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier,
geologic, paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse
genetice şi altele.
Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN, şi anume arie de gestionare a
habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin
intervenţii de gospodărire.

Rezervaţia Naturală Piatra Bulbuci

Rezervaţia Naturală Cheile Ampoiţei
Rezervaţia Naturală Poiana cu narcise Tecşeşti
Rezervaţia Naturală Cheile Întregalde
Rezervaţia Naturală Cheile Râmeţului
Rezervaţia naturală Dumbrava Vadului
Rezervaţia Naturală Huda lui Papară
Rezervaţia Naturală Cheile Mănăstirii
Rezervaţia naturală ˝Pietrosu Mare˝.
Rezervaţia naturală Piatra Rea.
Rezervaţia mixtă „Peştera şi Izbucul Izvorul Albastru al Izei”.
Rezervaţia botanică Poiana cu narcise din Muntele Saca.
Rezervaţia speologică Peştera Cobăşel.
Rezervaţia mixtă „Ineu - Lala”.
Rezervaţia naturală „Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor”.
Rezervaţia naturală Izvorul Bătrâna.
Rezervaţia mixtă Izvoarele Mihăiesei.
Rezervaţia naturală Cheile Turzii - jud. Cluj
Rezervaţia naturală Ostrovul Mare, Islaz - jud. Teleorman
Rezervaţia botanică de la Suatu - jud. Cluj
Rezervaţia Lacul Ştiucii - jud. Cluj
Rezervaţia ornitologică "Lacul şi Valea Legii" - jud. Cluj
Rezervaţia naturală Pădurea Troianu
Rezervaţiile Forestiere şi Botanice: Bădeana, Bălteni, Hârboanca, Seaca_Movileni -
jud. Vaslui.
Rezervaţiile Botanice: "Movila lui Burcel", "Coasta Rupturile Tanacu", "Fânaţul de la
Glodeni" - jud. Vaslui.
Rezervaţia paleontologică Nisipăria Hulubăţ - municipiul Vaslui.
punct Fosilifer Maluşteni - jud. Vaslui.
Rezervaţia ornitologică Mlaştinile Satchinez - jud. Timiş
Rezervatia Naturala "Valea zimbrilor" Vama Buzaului Jud Brasov
e) Parcuri naturale
Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi
conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu
natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă
peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a
omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând
păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea
activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale.
De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează
activităţile ştiinţifice şi educaţionale.
Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN "Peisaj protejat: arie protejată
administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreere".

f) Rezervaţii ale biosferei

Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia
şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice.
Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme
terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice
floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din
amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi
care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată
pe valorificarea resurselor naturale, pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase.
Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare
eficiente ale mediului natural şi ale diversităţii biologice specifice.
Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi
planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările
Programului Om - Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor
biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul
rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia
patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.
Pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii
biologice specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale disponibile,
potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic
natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot
delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare şi de
valorificare a resurselor, după cum urmează:
1. zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare a rezervaţiilor
ştiinţifice;
2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise
activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu
autorizaţiile date de administraţia rezervaţiei;
3. zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului
deteriorat;
4. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiţionale sau
noi, ecologic admise, în limitele capacităţii de regenerare a resurselor.
Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie
modele de dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.
g) Zone umede de importanţă internaţională
Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al căror
scop este asigurarea protecţiei şi conservării siturilor naturale cu diversitatea biologică
specifică zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării
durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile
Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională, în special
ca habitat al păsărilor acvatice.
h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal
Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate
ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural în
cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de
importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru
asigurarea integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În
cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate
pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de protecţie şi conservare ale sitului
natural.
Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în
conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de protecţie şi conservare, cu
respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi
natural, de sub egida UNESCO.

i) Arii speciale de conservare

Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate de interes comunitar ale
căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într-o
stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor
pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt special desemnate
pentru conservarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor prevăzute în
anexele nr. 2 şi 3 ale OUG 57/2007.
Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management
adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi
măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor
naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele
au fost desemnate. Orice plan sau proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea
sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod semnificativ, va face obiectul unui
studiu pentru evaluarea impactului, ţinându-se seama de obiectivele de conservare a
ariei, conform prevederilor art. 28 din ordonanţa de urgenţă.
Ariile speciale de conservare se desemnează prin hotărâre a Guvernului, după
recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană, şi vor face parte din reţeaua
europeană "NATURA 2000".
j) Arii de protecţie specială avifaunistică
Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate ale căror
scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucea într-o stare de
conservare favorabilă a speciilor de păsări şi a habitatelor specifice, desemnate pentru
protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice, mai ales a celor prevăzute în anexele
nr. 3 şi 4 A.
Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile speciale de
conservare.
Ariile speciale de protecţie sunt desemnate prin hotărâre a Guvernului şi fac parte din
reţeaua europeană "NATURA 2000".
k) Situri de importanţă comunitară
Siturile de importanţă comunitară reprezintă acele arii care, în regiunea sau în
regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menţinerea sau
restaurarea la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale din anexa nr. 2
sau a speciilor de interes comunitar din anexa nr. 3 şi care pot contribui astfel
semnificativ la coerenţa reţelei "NATURA 2000" şi/sau contribuie semnificativ la
menţinerea diversităţii biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective.
Pentru speciile de animale cu areal larg de răspândire, siturile de importanţă
comunitară ar trebui să corespundă zonelor din areal în care sunt prezenţi factori
abiotici şi biotici esenţiali pentru existenţa şi reproducerea acestor specii.
Propunerile de situri de importanţă comunitară se stabilesc prin ordin al autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, pe baza criteriilor enunţate în anexa nr. 7 a
OUG 57/2007.
l) Geoparcul
Geoparcul este un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături
de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural. Caracteristicile
geologice sunt cuprinse într-un număr de situri de importanţă ştiinţifică, educaţională
sau estetică, reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pamântului ori pentru
anumite evenimente sau procese geologice.
Un geoparc are limite bine definite, o suprafaţă suficient de mare şi o strategie de
dezvoltare teritorială în folosul comunităţilor locale, a căror existenţă este bazată pe
valorificarea resurselor naturale si culturale, pe principiul dezvoltării durabile.
Geoparcurile sunt zone cu aşezări umane astfel gestionate încât să constituie modele
de dezvoltare a comunităţilor în armonie cu mediul natural.
Geoparcul are o structură de administrare proprie care, în parteneriate locale şi
naţionale, asigură conservarea patrimoniului natural şi cultural şi propune metode noi
de protecţie, educaţie, cooperare în scopul dezvoltării socioeconomice, îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă din mediul rural şi întăririi identităţii locale.
Managementul unui geoparc se realizează in conformitate cu strategia de dezvoltare
teritorială identificată şi în conformitate cu recomandările UNESCO si Cartei Reţelei
Europene a Geoparcurilor. Pentru asigurarea managementului siturilor geologice,
naturale, istorice, culturale, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale
disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale, în cuprinsul
geoparcului se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie, de conservare şi de
valorificare a resurselor, după cum urmează:
1. zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare a rezervaţiilor
ştiinţifice;
2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise
activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu
autorizaţiile date de administraţia geoparcului;
3. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiţionale sau
noi, ecologic admise, în limitele capacităţii de regenerare a resurselor.
Geoparcul reprezintă un concept lansat si susţinut de UNESCO, în parteneriat cu
Reţeaua Europeană a Geoparcurilor. La nivel mondial a fost creată Reţeaua Globală
(UNESCO) a Geoparcurilor. Recunoaşterea internaţională a funcţionarii unui geoparc
şi acceptarea lui în aceste structuri se face în acord cu reglementările stabilite de
UNESCO şi de Carta Reţelei Europene a Geoparcurilor.

Reţeaua română de arii naturale protejate (Natura 2000)

Sursa: ANPM