Universitatea “Al.I.

Cuza” Facultatea de Teologie Ortodoxa

Iasi “Dumitru Staniloae”

Pacatul mandriei si consecintele

sale in vederea Sfantului
Maxim Marturisitorul

“Inceputul oricarui pacat este mandria!”(Sirah X, 15)

Indrumator:
Pr. Asist. Barnea Alexandru

Student: Darie
Stefan
An III, grupa 4
 Iasi, 2010

Introducere

Sfantul Maxim Marturisitorul, s-a nascut in anul 580 in Constantinopol, dintr-o

familie nobila si a avut parte de o educatie aleasa. Ajuns un mare parinte al Bisericii,
atunci cand a fost pus in situatia de a apara dogma Bisericii, a facut-o fara ezitare, el
ajungand la un moment dat, conducatorul luptei impotriva ereziei monotelismului. Moare
in cele din urma, la varsta de 82 de ani, dupa trei exiluri, si mari chinuri, taindu-i-se limba
din radacina si mana dreapta, in tara Lazilor, pe coasta rasariteana a Marii Negre, ca
simplu monah, in ziua de 13 August 662. In scrierile sale, el acorda importanta
nemicsorata omului, lumii si lui Dumnezeu, tema principala a Sfantului Maxim, fiind
urcusul (anabasiz) omului spre indumnezeire1. Dupa Sfantul Maxim, patima este
irationala, pentru ca nu a facut-o Dumnezeu. Pacatul provine totdeauna dintr-o despartire
a voii de ratiunea firii, iar virtutea din restabilirea acordului intre voie si ratiunea firii.
Raul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzista prin firea proprie. Caci nu are in nici un fel
fiinta sau fire, ipostas, putere sau lucrare in cele ce sunt. Raul este abaterea lucrarii
puterilor sadite in fire, de la scopul pentru care au fost create. Din pricina diavolului, care
cazand inainte de a fi creat omul, din mandrie, din dorinta de a fi ca Dumnezeu, omul s-a
facut calcator de porunca, si necunoscand pe Dumnezeu, s-a ingrijit de patima iubirii
trupesti de sine, nascocind moduri de producere a placerii, care este si fiica si tinta iubirii
trupesti de sine. Dar a aflat apoi omul, cand era insa prea tarziu, ca orice placere are ca
urmasa in chip sigur durerea2. Cu totii stim ca primul pacat care a fost savarsit, este cel al
mandriei, din pricina caruia au cazut mare numar de ingeri, si ar mai fi cazut, daca
Sfantul Arhanghel Mihail, nu ar fi stam impotriva rostind cuvintele: „Sa stam bine, sa
stam cu frica, sa luam aminte...”. Mandria este pacatul stramosesc, si a constat pentru om,
cat si pentru diavol, in autoindumnezeire, in revendicarea pentru sine, a unei autonomii
1
Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia Sfintelor Nevointe Ale Desavarsirii / trad.din greceste,
introducere si note: pr.prof. dr. Dumitru Staniloae, vol.II, Bucuresti, Editura Harisma, 1993, pg.17
2
Ibidem, vol.III, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009, pg.29

2
absolutiste si in vointa de a se dispensa de Dumnezeu; in pretentia de a socoti ca proprii
calitatile sale, in cautarea unei slave numai pentru sine, facand din eul propriu un centru
absolut si in afirmarea propriei superioritati3. Tot mandria, este patima de o gravitate
extrema. Sfintii Parinti nu inceteaza sa spuna ca este cea mai rea dintre toate patimile :
„Fii cu luare-aminte la iubirea de sine, maica rautatilor, care este iubirea nerationala a
trupului. Caci vadit este ca din ea se nasc cele dintai cugete patimase: al lacomiei
pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte, care isi au prilejul din asa-zisa
trebuinta neaparata a trupului. Din ele se naste toata lista patimilor. Deci se cuvine a
lua aminte si a lupta impotriva ei, cu multa trezire, caci pierzandu-se aceasta, vor pieri
impreuna si toate gandurile ce apar din ea.4” In lucrarea de fata, vom incerca sa
surprindem cateva trasaturi asupra mandriei, pacat ce primeaza in ordinea gravitatii, care
da nastere tuturor celorlalte patimi, in viziunea Sfantului Maxim Marturisitorul, fiind
„maica patimilor.5”
Mandria apare ca cea dintai patima, de capetenie, al carei prim nascut este slava
desarta, ceea ce face ca intre ele sa existe o legatura stransa si cu totul speciala: „Cel ce a
lepadat de la el pe maica patimilor, adica iubirea de sine, cu ajutorul lui Dumnezeu,
lesne le va lepada si pe celelalte, adica mandria, intristarea, pomenirea de rau si
celelalte asemenea; dar cel ce este stapanit de iubirea de sine va fi ranit si de celelalte,
chiar daca nu vrea. Iar iubirea de sine este patima cea catre trup6”. La un anumit nivel,
limita dintre aceste doua patimi nu se mai vede limpede, pentru ca ele ajung sa se
intrepatrunda, lunecand una in alta. Cu toate acestea, ele au unele trasaturi specifice. In
ceea ce priveste mandria, ea are doua forme: una care se manifesta in raporturile omului
cu semenii, iar alta privind legatura omului cu Dumnezeu7.

3
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Bucuresti, Editura Sophia, 2006, pg.211
4
Sfantul Maxim Marturisitorul, Patru sute cugetari crestine / traduse de Cuviosul Paisie Velicicovschi,
Editura Credinta Stramoseasca, 1998, pg.74
5
Ibidem, pg.62
6
Ibidem
7
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Bucuresti, Editura Sophia, 2006, pg.209

3
 Mandria in raporturile omului cu semenii

Aceasta forma a mandriei, consta in convingerea omului ca el este superior fata de

ceilalti oameni, sau cel putin fata de unii dintre ei, sau in incercarea lui de a dobandi
aceasta superioritate, inaltandu-se pe sine, fie fara nici un motiv anume, fie din pricina
calitatilor intelectuale, fizice, spirituale, rang social sau bogatie, si altele. Aceasta inaltare
il face pe om sa se pretuiasca, sa se admire, si sa se lauda in sinea sa. Inaltandu-se pe
sine, trufasul il coboara pe aproapele sau, il priveste de sus, il dispretuieste, socotindu-l ca
fiind nimic8. Acest caz il gasim si in Evanghelie, cand il auzim pe fariseu spunand: „nu
sunt ca ceilalti oameni,(...) sau ca acest vames”(Lc.18,11). Manat de mandrie, omul trage
intotdeauna concluzia ca este superior, in toate privintele, sau macar in parte intr-un
anumit domeniu. Ajunge de aceea sa-l dispretuiasca pe aproapele sau si sa-i critice
apropae sistematic felul de a gandi si trai. Aceasta patima se manifesta si ca agresivitate;
uneori expresia acestei gravitati este ironia, dar si asprimea cu care cel mandru raspunde
atunci cand i se pune vreo intrebare, mutenia in anumite imprejurari, o ostilitate
generala9, dorinta de a-l jigni pe celalalt, implinita cu multa usurinta10. O cale de scapare
pentru cel care nu vrea sa cada prada slavei desarte este sa faca in asa fel incat sa ramana
nestiut de oameni, ajutat fiind de o conditie sociala de rand, fara prea multa influenta,
putere si avere. Slava desarta nu-l impinge pe om sa se mandreasca numai cu bunurile
materiale pe care le poseda, ci si sa se laude, in fata semenilor, sau in sine, cu bunurile
duhovnicesti, cu nevointa si virtutile sale: „Dracul mandriei are un indoit viclesug,
pentru ca ori indeamna pe calugari sa cugete ca de la sine vin poftele bune, si nu de la
Dumnezeu, Cel ce este datator al celor bune, si ajutator la savarsirea lor, ori
neplecandu-se acestui gand, ori ii face sa ii dispretuiasca pe fratii mai putin sporiti. Dar

8
Ibidem
9
Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia Sfintelor Nevointe Ale Desavarsirii, vol.III, Bucuresti, Editura
Humanitas, 2009, pg.29
10
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Bucuresti, Editura Sophia, 2006, pg.210, apud
Sf.Ioan Casian, Asezamintele manastiresti, XII, 29

4
nu cunoaste ca in acest chip si pe el il face sa se lepede de ajutorul lui Dumnezeu”11.
Mandria se deosebeste usor de slava desarta, prin aceea ca omul mandru isi aduce singur
laude, osanale, insa iubitorul de slava desarta, le asteapta de la ceilalti12. Omul mandru
este infumurat, ingamfat, plin de sine, sigur pe el, increzator si multumit de sine; pe toate
le stie, are intotdeauna dreptate; de aceea se si indreptateste mereu si este mai tot timpul
pus pe cearta. Pe toti ii invata si tuturor le porunceste. Metehnele nu si le vede, sfaturi nu
primeste, iar mustrarea si dojana le uraste; ii sunt nesuferite porunca si ascultarea13. De
aceea Sfantul Maxim intervine spunand: „Fii cu luare aminte la iubirea de sine, maica
rautatilor, care este iubirea nerationala a trupului. Caci vadit este ca din ea se nasc cele
dinati cugete patimase: al lacomiei pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte,
care isi iau prilejul din asa-zisa trebuinta neaparata a trupului. Din ele se naste toata
ispita patimilor. Deci se cuvine a lua aminte, si a lupta impotriva ei cu multa trezire, caci
pierzandu-se aceasta, vor pieri impreuna si toate gandurile ce apar din ea”14. Daca nu
indepartam degraba acest duh al mandriei, al iubirii de sine, vom fi cuprinsi de durere,
dezamagire, intristare, si aceasta nu va fi pe moment, ci va tine o vesnicie: „Precum zilele
sunt urmate de nopti si verile de catre ierni, asa si slava desarta si placerea sunt urmate
de dureri si intristari, ori in veacul de acum, ori in cel ce va sa fie”15.

Mandria in raporturile omului cu Dumnezeu

Daca prima forma de mandrie il face pe om sa se ridice deasupra semenilor sai,

aceasta forma, il face sa se inalte fata de insusi Dumnezeu si sa se ridice impotriva Lui.
Acest fapt constituie un pacat foarte grav, de a te ridica impotriva Creatorului tau, ca si
cand nu ai avea nevoie de o fiinta suprema, de ajutor, mangaiere, sprijin, ci te increzi in

11
Sfantul Maxim Marturisitorul, Patru sute cugetari crestine / traduse de Cuviosul Paisie Velicicovschi,
Editura Credinta Stramoseasca, 1998, pg.70
12
Jean-Claude Larchet, Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, Bucuresti, Editura Sophia,
2009, pg.238
13
Ibidem, pg.239
14
Sfantul Maxim Marturisitorul, Patru sute cugetari crestine / traduse de Cuviosul Paisie Velicicovschi,
Editura Credinta Stramoseasca, 1998, pg.74
15
Ibidem, pg.76

5
fortele proprii. Sub aceasta forma, mandria poate fi definita ca negare sau refuz al lui
Dumnezeu. Trufasul refuza sa-l priveasca pe Dumnezeu ca Ziditor al firii sale, ca inceput
si tel al fiintei lui, ca izvor al tuturor virtutilor si bunatatilor, punandu-le pe toate pe
seama sa16. Dupa Sfantul Maxim, mandru este acel om care se lauda cu bunurile primite
de la Dumnezeu, ca si cum ar fi ale sale. Acest tip de mandrie mai apare si ii loveste in
special pe acei pe care-i descopera ca le-au fost de folos unele virtuti, si se manifesta cu
mai multa tarie. Dar nu numai atunci cand omul se lupta cu patimile si le biruieste, se
iveste mandria ca sa le ia locul, ci si atunci cand dintr-un motiv sau altul, ele dormiteaza,
sau nu ni se fac vadite, fara ca aceasta sa insemne ca nu le avem deloc sau ca s-au
imputinat17: „Cand vei birui vreuna din patimile cele mai necinstite, precum indracirea
pantecelui, curvia sau mania, te incearca gandul slavei desarte. Iar daca si pe acesta il
vei birui, vine cel al mandriei”18.
Mandria aceasta ii pandeste pe nevoitori, dar nu sunt scutiti de ea nici ceilalti
oameni. Nu sare in ochi, pentru ca zace in fiinta lor; dar ea ii tine departe de Dumnezeu si
instrainati de El. Chip al ei e traiul fara dumnezeu, viata cu totul sloboda a celui care se
socoteste pe sine singur incepator si capat al petrecerii sale pe acest pamant. Tot omul, de
traieste fara Dumnezeu, de nu vrea sa stie de El, ori Il uita, fie chiar si o clipa, se cheama
ca Il tagaduieste si se aseaza pe sine in locul Sau, vadindu-si astfel mandria. Avand drept
lege voia sa si impotrivindu-se voii divine, fireste ca ii este drag sa porunceasca si nu
asculta de nimeni si de nimic. Neprimindu-L pe Hristos drept arhetip al firii sale, in toate
isi este singur masura si dreptar, pe toate le judeca, pe toate le stie, e mare invatat si
invatator al altora, si nu indura sa i se impotriveasca cineva. Pe scurt vorbind, trufasul e
plin de sine pentru ca e gol de Dumnezeu 19. Sfintii Parinti socotesc mandria boala rea si
chiar mai mult, nebunie. Ca si slava desarta, e rodul pervertirii unei porniri firesti. Caci
omul prin facere a fost menit inaltarii lui Dumnezeu si unirii cu El in desavarsita iubire si
cunoastere. Iar inaltarea in Domnul trebuia implinita, facandu-se omul asemenea Lui prin
lucrarea virtutilor sadite in firea sa si agonisind pentru sine tot mai mare bogatie de har
16
Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia Sfintelor Nevointe Ale Desavarsirii, vol.III, Bucuresti, Editura
Humanitas, 2009, pg.90
17
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Bucuresti, Editura Sophia, 2006, pg.213
18
Sfantul Maxim Marturisitorul, Patru sute cugetari crestine / traduse de Cuviosul Paisie Velicicovschi,
Editura Credinta Stramoseasca, 1998, pg.96
19
Jean-Claude Larchet, Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, Bucuresti, Editura Sophia,
2009, pg.241

6
dumnezeiesc. Urcarea se facea prin ostenelile sale si harul Duhului Sfant, adica lucrand
impreuna si omul, si Domnul20. Dar omul a stricat pornirea fireasca, de unul singur pe
sine inaltandu-se, singur pe sine indumnezeindu-se, voind sa se face dupa vicleana
fagaduinta a sarpelui, „ca Dumnezeu” de unul singur, fara de Dumnezeu, cu singure
puterile sale, lepadand harul Lui. Astfel omul s-a ridicat nu la Dumnezeu, ci impotriva lui
Dumnezeu.
Pacatul mandriei ne-a indepartat de cer, ea este ca o suflare rece de vant, ce
scutura mereu pomul sufletului nostru de toata roada cea buna si frumoasa; ne face urati
in ochii oamenilor si ne face pe Dumnezeu potrivnic, sterge meritul stradaniilor noastre
spre mai bine in fata oamenilor, dar mai ales in fata lui Dumnezeu. Sunt locuri in Sfanta
Scriptura unde mandria este condamnata cu vehementa : „Dumnezeu, celor mandri le sta
impotriva, iar celor smeriti le da har.” (I Petru V,5) Nimic nu este mai nepotrivit cu
duhul invataturii Mantuitorului ca pacatul mandriei21. In omul al carui suflet este stapanit
de acest pacat, s-a indepartat de mult orice urma de religie crestina. Sfintii Apostoli l-au
intrebat pe Mantuitorul in timp ce era cu ei : „Cine oare e mai mare in imparatia
cerului? Iisus chemand un prunc, l-a pus in mijlocul lor zicand : Adevarul va graiesc, de
nu va veti intoarce si nu va veti face ca pruncii, nu veti intra in imparatia cerului. Deci
cel ce se va smeri ca pruncul acesta, acela este mai mare in imparatia cerului”(Matei 18,
1-5). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul, arata nu numai neprihanirea sufleteasca a
pruncilor, ci si lipsa de mandrie ce ii caracterizeaza, facand astfel din acest pacat un hotar
care taie orice legatura intre om si Dumnezeu. Putem spune ca mandria are ca si cauza
admiratia si lauda oamenilor, asupra unor insusiri, daruri pe care omul primindu-le de la
Dumnezeu, si le insuseste ca si cand nu le-ar fi primit in dar, ci pur si simplu. Sfantul
Apostol Pavel spune: „Ce ai tu ce n-ai fi primit? Iar daca ai primit, ce te falesti ca si cum
n-ai fi primit?”(I Cor. 4,7). Pe langa aceste motive, sau cauze ale mandriei pe care le
expune Sfantul Apostol Pavel, el ne arata si consecintele acestui urat pacat: „Dar vedeti
sa nu faceti faptele voastre cele bune inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de ei, altfel nu
veti avea plata de la Tatal vostru cel ceresc”(Matei 6,1); „Toata inima semeata este
uraciune inaintea Domnului; aveti rabdare, nu va ramanea nepedepsita”(Prov. 16,15).
Inima celui mandru in aceasta viata, nu are niciodata liniste, odihna si pace, pentru ca
20
Ibidem,pg.242
21
Preot Mircea Sfichi in Mitropolia Moldovei si Sucevei, Editura EIBMBOR, nr. 3-4, 1965, pg.175

7
niciodata nu poate dobandi cele catre care nazuieste mandria lui. Sufletul omului mandru
este mereu agitat ca o mare involburata de furtuna. El se tulbura permanent de atatea
simtiri inferioare: ambitia nemasurata, slava desarta, invidia, fatarnicia, dispretul si ura
fata de oameni, gelozia, melancolia, nemultumirea cu ceea ce are, si disperarea dupa ceea
ce nu are.
Acest pacat nu il lasa pe om sa se autoanalizeze in mod sincer, ci il indeamna sa
ascunda sau sa-si indreptateasca lipsurile si slabiciunile. Mandria devine astfel o frana
periculoasa in calea progresului moral, a desavarsirii omului, ducandu-l pe drumul
pierzaniei, al tristetii, al sinuciderii, si multe alte feluri de caderi, care de care mai adanci,
fara a mai putea fi salvat. Observam, ca prin madrie, omul ajunge sa fie certat cu
Dumnezeu, ii este rusine sa se intoarca, pentru ca desi intr-un mod eronat, sa zicem ca s-
ar pocai, aceasta pocainta nu ar fi sincera, el tot se crede mai presus de ceilalti, un fariseu
drept, fara vina, ce se pocaieste multumind lui Dumnezeu ca nu este ca ceilalti pacatosi.
Mandria franeaza spiritul de pocainta, tine in frau lucrarea mantuirii, este aceea care,
pentru pacatele facute, cauta motive mincinoase de scuza, precum au facut Adam si Eva.
Niciunul nu si-a cerut iertare, ci amandoi s-au scuzat, si din mandrie, au aruncat vina
asupra celuilalt: barbatul pe femeie, iar aceasta pe sarpe, adaugand pacat dupa pacat,
urmarile fiindu-ne cunoscute pana astazi: alungarea din Eden, condamnarea la moarte si
multe alte chinuri. Dupa cum am mai spus, din acest groaznic pacat, se naste iubirea de
avutie, dorinta de a avea mai mult, si mai mult, fara limite ale normalului, sau ale bunului
simt. Sfanta Scriptura porunceste cu tarie omului bogat sa nu-si incurce sufletul in acest
pacat, ce aprinde mai mult ca orice patima, pofta nesatioasa dupa avutii nedrepte: „”Cel
bogat sa se laude cu smerenia sa, ca va trece ca floarea ierbii”(Iacov 1, 10). In multe
locuri, Sfanta Scriptura mustra pe cei bogati si-i indeamna sa nu se lase prinsi in mreaja
mandriei, caci acest pacat, aprinzand pofta nesatioasa dupa avutii, devine un foc ce
parjoleste nu numai sufletul bogatului, dar mai cu seama pe cei ce cad in calea lui.
Lacomia dupa avutii si asuprire, n-are nevoie de alta parghie mai puternica si mai
primejdioasa decat mandria, pentru a deveni oarba si distrugatoare in lume. De aceea zice
Psalmistul: „Vai de cei ce se falesc intru multimea bogatiei lor!” 22

22
Ibidem, pg.178

8
 Incheiere

Mantuitorul Hristos i-a invatat pe ucenicii Sai sa ocupe totdeauna ultimul loc la
masa, pentru ca dupa aceea sa fie cinstiti, iar inaintea patimilor Sale, S-a sculat de la
masa si a inceput a le spala picioarele ucenicilor Sai si a le sterge cu stergarul. Vedem
deci ca Mantuitorul Iisus a inlaturat orice ispita de orgoliu omenesc in chipul cel mai
desavarsit in viata, invatatura si activitatea Sa. Modestia, smerenia a fost virtutea ce a
stralucit in chipul cel mai minunat pe fruntea Omului – Dumnezeu.
Inceputul tuturor patimilor, este iubirea trupeasca de sine, iar sfarsitul este
mandria. Iubirea trupeasca de sine este iubirea nerationala fata de trup. Cine a taiat-o pe
aceasta, a taiat deodata patimile care se nasc din ea23. Slava desarta, fie ca e alungata, fie
ca e de fata, naste mandria. Cand e alungata, naste parerea de sine; cand e de fata,
ingamfarea24. Iubirea de sine, declanseaza o reactie in lant in randul pacataelor, ajungand
la un moment dat ca sufletul sa fie atat de adancit in noroiul pacatului, incat sa para
aproape imposibil sa se intoarca la cararea mantuirii. Cantarile din Duminica vamesului
si a fariseului, pun inaintea credinciosilor aceste cuvinte: „Din gunoi si din patimi, se
inalta cel smerit si din inaltimea bunatatilor cade rau cel mandru cu inima. Pe cei drepti,
vanandu-i vicleanul, ii fura prin mijlocirea slavei desarte, iar pe cei pacatosi, cu
lanturile deznadajduirii ii leaga.25” Fata de acest razboi al mandriei ce si-l declara omul
singur prin pacatul mandriei, Mantuitorul ne indeamna dandu-ne leacul potrivit: „Invatati
de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre.(Matei
XI, 29).”
Astfel, slava desarta e alungata de faptuirea intr-ascuns; iar mandria de vointa de-
a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile. Sfantul Maxim ne arata ca nu mica lupta
se cere pentru a te izbavi de slava desarta; si se izbaveste cineva de aceasta prin lucrarea
ascunsa a virtutilor si prin rugaciunea deasa. Iar semnul izbavirii sta in a nu mai tine
minte raul de la cel ce te-a defaimat sau te defaimeaza26. Sfantul Apostol Pavel este un

23
Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia Sfintelor Nevointe Ale Desavarsirii / trad.din greceste,
introducere si note: pr.prof. dr. Dumitru Staniloae, vol.II, Bucuresti, Editura Harisma, 1993, pg.114
24
Ibidem, pg.115
25
Preot Mircea Sfichi in Mitropolia Moldovei si Sucevei, Editura EIBMBOR, nr. 3-4, 1965, pg.176
26
Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia Sfintelor Nevointe Ale Desavarsirii / trad.din greceste,
introducere si note: pr.prof. dr. Dumitru Staniloae, vol.II, Bucuresti, Editura Harisma, 1993, pg.131

9
exemplu viu, care prin scrisorile sale a luptat impotriva mandriei. Se da pe sine un
exemplu, marturisindu-si pacatele sale, slabiciunile, vorbind si scriind despre ele, lasand
astfel marturie tuturor stralucita modestie a caracterului sau: „Hristos a venit in lume sa
mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu”(I Tim. I,15); „Eu sunt
nimic”(II Cor.XII,11). Mantuirea incepe cu lupta impotriva acestui pacat, pentru ca prin
el a venit caderea, atat in lumea vazuta cat si cea nevazuta. Aceasta lupta incepe prin
marea stradanie de a ne cunoaste pe noi insine , deoarece mandria provine din faptul ca
omul nu se cunoaste pe sine insusi. Mandria ne ascunde de ceea ce suntem noi, de aceea
leacul e cunoasterea de sine. Acest pacat este ultimul care ne insoteste la iesirea din acest
trup pamantesc, fiind ultima putere a raului ce-l paraseste pe om abia in prag de
mormant27. Pacatul mandriei este deci primul ce a aparut in fiinta omeneasca si ultimul ce
o paraseste, lasandu-l in pace pe om abia in fata scaunului judecatii. Oricat de mari ar fi
meritele noastre, sau talentul, sau alte lucruri ce aparent ne ridica, Scriptura ne indeamna:
„Asa si voi cand veti face toate cele ce vi s-au poruncit, sa ziceti: - <Slugi netrebnice
suntem pentru ca n-am facut decat ceea ce eram datori sa facem>”(Luca XVII,20).
Sfantul Pavel spune: „Nu este vrednic acela care se lauda singur, ci acela pe care il
lauda Domnul”(I Cor.X,18).

Bibliografie

27
Preot Mircea Sfichi in Mitropolia Moldovei si Sucevei, Editura EIBMBOR, nr. 3-4, 1965, pg.180

10
 Biblia sau Sfanta Scriptura, tiparita sub indrumarea si cu purtarea de grija a
Preafericitului Parinte Teoctist, Bucuresti, EIBMBOR, 2005
 Jean-Claude Larchet, Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii,
Bucuresti, Editura Sophia, 2009
 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Bucuresti, Editura Sophia,
2006
 Mircea,Pr., Sfichi in Mitropolia Moldovei si Sucevei, Editura EIBMBOR, nr. 3-4,
1965
 Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia Sfintelor Nevointe Ale Desavarsirii /
trad.din greceste, introducere si note: pr.prof. dr. Dumitru Staniloae, vol.II,
Bucuresti, Editura Harisma, 1993
 Sfantul Maxim Marturisitorul, Patru sute cugetari crestine / traduse de Cuviosul
Paisie Velicicovschi, Editura Credinta Stramoseasca, 1998
 Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia Sfintelor Nevointe Ale Desavarsirii,
vol.III, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009

11