CENTRUL DE PREGĂTIRE ȘI PERFECȚIONARE

PROFESIONALĂ ROZNOV – JUDEȚUL NEAMȚ

PROIECT DE DIPLOMĂ
GOSPODĂRIREA FONDULUI DE VÂNĂTOARE NR.7
HĂRMĂNEȘTI, JUDEȚUL IAȘI

Îndrumător,
Ing. Motaș Dănuț Absolvent,
APOPEI NICU

2021
 CUPRINS
CAPITOLUL I. – DESCRIEREA ZONEI STUDIATE
I.1. – Descrierea generală a fondului de vânătoare nr.7
Hărmănești
I.2. – Harta fondului de vânătoare
I.3. – Limite și vecinătăți
I.4. – Suprafața fondului de vânătoare pe categorii de
folosință
I.5. - Căi de acces ale fondului de vânătoare studiat
I.6. – Efectele caracteristicilor climatice asupra vânatului

CAPITOLUL II. – DESCRIEREA SPECIILOR DE

VÂNAT ÎNTÂLNITE ÎN FONDUL DE VÂNĂTOARE
II.1. – Efectivele de vânat pentru recoltat din ultimii ani
II.2. – Specii dăunătoare recoltate fără cote în ultimii ani
II.3. – Asigurarea hranei și gospodărirea faunei fondului de
vânătoare
II.4. – Principalele animalele întâlnite în Fondul de
vânătoare numărul 7 Hărmănești
II.5. – Comportamentul vânatului

CAPITOLUL III. – CONCLUZII ȘI PROPUNERI

 CAPITOLUL I. –

DESCRIEREA ZONEI
STUDIATE
 I.1. – Descrierea generală a fondului de vânătoare
nr.7 Hărmănești
Încă din cele mai vechi timpuri, vânătoarea a reprezentat una dintre
ocupațiile importante ale locuitorilor. La începutul existenței umane, ea a
constituit principala activitate prin care se asigură hrana. Ulterior, importanța în
asigurarea hranei a scăzut, devenind, astăzi, în principal, un mijloc de recreere,
de refacere a forțelor fizice şi intelectuale. Fie că în antichitate s-a aflat sub
protectoratul frumoaselor zeiţe Diana şi Artemis, fie că a devenit o preocupare
aristocratică, fascinând generaţii întregi de nobili, vânătoarea rămâne un apanaj
al unui cerc pe cât de restrâns de participanţi, pe atât de select. De multe ori,
vânătoarea este doar un pretext pentru legarea sau consolidarea de prietenii
durabile, un Five O’clock mai special, petrecut în noroaie, cu puşca în mână. De
asemenea, vânătoarea, prin acțiunea de combatere a unor dăunători, cum sunt
animalele răpitoare şi, mai ales, câinii vagabonzi, este un factor eficient de
asigurare a echilibrului dinamic al ecosistemelor agricole şi forestiere.

Începând din secolul V şi durând tot timpul feudalității, până la începutul

timpurilor moderne, vânatul a devenit un drept regal şi sectorial. Treptat
vânătoarea a fost reglementată în toate țările prin diferite acte normative,
ajungând în prezent să fie de interes public şi gestionată de serviciile silvice.

La nivelul judeţului Iaşi există 27 de fonduri de vânătoare, diferenţiate

prin speciile care le populează. De exemplu, cel mai bogat fond „în pană”, cu
păsări, este Larga Jijia, acolo fiind un ecosistem special, fiind singura deltă din
judeţ protejată de lege. În ceea ce priveşte cea mai bogată zonă în mistreţi,
aceasta este Valea Prutului şi pădurile din Paşcani. Aceste două zone sunt
bogate şi în căprioare, dar vânătorii se feresc să tragă în căprioare, în scroafe,
pentru că sunt cele care perpetuează specia. Fondul de vânătoare numărul 7
Hărmănești, se află lângă Pașcani, fiind populat cu speciile de vânat specifice
pădurilor de foioase.
I.2. – Harta fondului de vânătoare
I.3. – Limite și vecinătăți
Fondul de vânătoare numărul 7 Hărmănești, județul Iași este situat:
La NORD: De la podul peste pârâul lui Pulpa – pe râul Siret până
unde se apropie de drumul Lespezi Budeni – din curba râului Siret
până la drumul spre Lespezi, apoi pe drumul Lespezi – Dumbrava –
Vînători, apoi pe limita pădurii (u.a. 9, 8, 81, 82) limită O.S. Hîrlău.
La EST: Limita pădurii u.a. 82 pe culmea limită cu O.S. Hîrlău până
în centrul satului Stroieşti – drumul ce duce spre Cotnari.
La SUD: Din Depoul C.F.R. Paşcani – pe şoseaua Paşcani – Blăgeşti
– Hărmăneştii Vechi – centrul satului Stroieşti.
La VEST: Din Depoul C.F.R. Paşcani – pe calea ferată Paşcani –
Heci până la podul peste pârâul lui Pulpa.
 I.4. – Suprafața fondului de vânătoare pe categorii de
folosință

U.M PĂDURE ARABIL, LUCIU PĂȘUNI TOTAL NEPROD TOTAL

UCTIV
FÂNEȚE, DE ISLAZURI GENERAL
APĂ
VII,
LIVEZI

Ha 674 6548 27 2480 9729 216 9945

% 6.77 65.84 0.27 24.93 2.17

I.5. - Căi de acces ale fondului de vânătoare studiat

Accesul în fondul de vânătoare numărul 7 Hărmănești se realizează

pe drumuri de diferite categorii: drumuri județene, drumuri comunale,
drumuri agricole și drumuri forestiere.
Căile de acces se prezintă astfel:
- Drum județean 41.0 km
- Drum comunal 54.6 km
- Drum agricole 36.0 km
- Drum forestier 11.0 km
I.6. – Efectele caracteristicilor climatice asupra vânatului
Datoritã poziţionării geografice, a variatelor forme de relief existente şi a
influenţelor climatice din zonã,fondul de vânătoare numărul 7 Hărmănești
beneficiazã de o mare biodiversitate de specii animale şi vegetale.

Schimbările climatice au deja loc și se preconizează că vor continua:

temperaturile cresc, tiparele precipitațiilor se schimbă, gheața și zăpada se
topesc, iar nivelul mării crește. Fenomenele meteorologice și climatice extreme
care au drept rezultat pericole de genul inundațiilor și al secetei vor deveni mai
frecvente și mai intense în numeroase regiuni.

Spațiul geografic studiat aparține în egală măsură sectorului cu climă

continentală (partea de est) şi celui cu climă continental-moderată (partea de
vest).

Valorile medii ale temperaturii aerului diferă sensibil de la sud-vest către nord-
est, variație condiționată în principal de altitudine şi mai ales de circulația
predominantă a curenților de aer.

Temperatura medie anuală prezintă valori cuprinse între 10 °C şi 2 °C. În

această zonă, temperaturile medii lunare sub 0 °C încep în luna noiembrie şi se
continuă şi în martie. Pe timp de iarnă, cu precădere în cele foarte geroase şi cu
multă zăpadă, se impune o intervenție suplimentară prin asigurarea de hrană
complementară (pentru cervide şi mistreți).

Ca factor natural de reglare numerică a efectivelor de vânat, temperaturile

scăzute nu acționează la întâmplare, primele victime sunt exemplarele foarte
tinere, bolnave, vătămate şi, în general, cele slăbite. Regimul precipitațiilor
variază în funcție de poziția geografică. Astfel, pe teritoriul fondului de
vânătoare numărul 7, precipitațiile au valori cuprinse între 600-900 mm.
 De mare importanță pentru unele efective de vânat (mistreț, căprior) sunt
precipitațiile solide (zăpada) şi durata acestora. Numărul de zile cu zăpadă
variază între 100 şi 40. Grosimea maximă a stratului de zăpadă variază între 50-

100 cm în zonele mai înalte şi între 25-30 cm în zonele joase şi în luncile

râurilor.

Este necesar pentru gestiunea cinegetică cunoaşterea cantității medii de

precipitații în perioada creşterii puilor (aprilie-iunie). Corelarea acestora cu
eventualele înghețuri târzii influențează negativ dezvoltarea populațiilor de
iepure, determinând o creştere semnificativă a mortalității la puii acestora.

În arealul studiat pădurile ocupă 24,4% din întinderea totală.

Pădurile de foioase şi amestecurile de răşinoase cu foioase sunt preponderente

ca suprafață ocupând 98% din suprafața fondului forestier. Din această
suprafață 78% este ocupată de foioase, iar 22% de rășinoase. În cadrul
răşinoaselor, procentul majoritar revine molidului cu 84%, urmat de pin cu
15%, restul fiind ocupat de brad şi larice.

Dintre speciile de foioase majoritatea suprafețelor sunt ocupate de fag, cu un

procent de 71%, urmat de stejari cu 5% şi diverse specii de foioase tari şi moi
cu un procent de 24%. În aceste păduri își găsesc adăpostul exemplarele de
mistreț, căprior, iepure și cerb. Populațiile de cerb sunt mai sensibile în cazul
iernilor grele ce urmează după ani fară fructificație, înregistrându-se pierderi
mari la tineret și exemplarele slabe. Se înregistrează scăderi ale greutății
corporale și a calității coarnelor.

Iernile sunt cele mai periculoase, deoarece rezistența unui animal la

temperaturi extreme este strâns legată de temperatura obișnuită a biotopului pe
care acesta îl ocupă.

Acest anotimp prezintă riscuri și în cazul exemplarelor de mistreț. Stratul gros

de zăpadă și gerul duc la lipsa hranei, a posibilității de mișcare și provoacă
afecțiuni pulmonare sau chiar decesul în cazul godacilor tineri rămași fără
mamă și a purceilor mici.
 CAPITOLUL II. –

DESCRIEREA SPECIILOR
DE VÂNAT ÎNTÂLNITE ÎN
FONDUL DE
VÂNĂTOARE
II.1. – Efectivele de vânat pentru recoltat din ultimii ani
Preconizarea tuturor măsurilor de cultură cinegetică include mai întâi numărul
real al efectivelor de vânat. De corectitudinea acestor evaluări depinde eficienţa
realizării tuturor lucrărilor preconizate în fondurile de vânătoare.

Evaluarea este un proces extrem de complex ce vizează stabilirea numărului,

calităţii, vârstei şi sexului vânatului, la nivelul unui fond de vânătoare şi al
fondului cinegetic naţional, în perioada respectivă. În lipsa unor astfel de
informaţii, nu poate fi concepută o activitate managerială eficientă sau o
gospodărire raţională a vânatului. Datorită informaţiilor respective, se
calculează densitatea reală şi cea optimă a populaţiei, mărimea sporului anual şi
stabilirea nivelului recoltei posibile şi reglarea proporţiei dintre sexe, dar şi
determinarea mai precisă a cantităţilor şi structurii hranei complementare pentru
perioada de iarnă. În consecinţă, elaborarea unei asemenea lucrări necesită un
înalt simţ de răspundere profesională şi socială de către persoanele participante
la culegerea din teren a datelor respective, concretizate, în final, în elaborarea
planului de recoltare pentru viitorul sezon de vânătoare, deci şi al planului de
venituri şi cheltuieli.

În cadrul Fondului de vânătoare numărul 7 Hărmănești, județul Iași, speciile

de interes cinegetic sunt grupate pe două clase: rapitoare și nerăpitoare, și sunt
înregistrate în fișa fondului.

Specii de vânat la care evaluarea se face pe sexe

Ef. 2016 T. 2017 T. 2018 T. 2019 T. 2020 T.

Specia Opt. M. F. M. F. M. F. M. F. M. F.
Cerb 30 12 16 28 14 14 28 13 17 30 15 18 33 13 16 29

Căprior 40 23 29 42 20 25 45 22 19 41 17 22 39 17 26 43

Specii de vânat la care evaluarea nu se face pe sexe

Specia Ef. 2016 2017 2018 2019 2020

Optim

Mistreț 70 74 79 83 86 90

Iepure - 90 84 97 94 84

Vulpe - 47 56 60 63 70

Viezure - 8 11 9 12 10
(Bursuc)
Fazan - 30 33 27 25 29
II.2. – Specii dăunătoare recoltate fără cote în ultimii ani
Între anumite limite, profesioniştii cu o pregătire teoretică şi practică
temeinică în cinegetică - singurii îndreptăţiţi să fie denumiţi specialişti - pot
influenţa, cu certitudine, evoluţia efectivelor unor specii de vânat, inclusiv a
celor aflate în real pericol de dispariţie. Dar intervenţiile acestora necesită,
desigur, eliminarea oricărui amatorism în materie.

Astfel, în ultimii 5 ani, în Fondul de vânătoare numărul 7 Hărmănești s-au

înregistrat și recoltat următoarele specii dăunătoare:

Specia Specificație 2016 2017 2018 2019 2020

Ciori Recolta 2 5 4 1 4

Câini Recolta 20 14 11 13 8
hoinari

Pisici Recolta 1 2
hoinare
II.3. – Asigurarea hranei și gospodărirea faunei fondului de
vânătoare

Pentru dezvoltarea în condiții optime a vânatului sunt necesare trei elemente

de bază: hrana, liniştea şi adăpostul. Hrana reprezintă principala condiție pentru
ca vânatul să se mențină într-un anumit areal. De regulă, cantitatea şi calitatea
hranei necesare vânatului nu este constantă.

Alături de hrană, de mare importantă este şi adăpostul. Vânatul are nevoie

permanentă de adăpost, vara pentru a se feri de căldurile excesive sau de ploile
torențiale, iar iarna de viscole şi temperaturi scăzute. Adăpostul este o necesitate
absolută pentru anumite specii de vânat: cerbul, mistrețul, ursul, râsul, cocoşul
de munte, care părăsesc locurile unde pădurea a fost distrusă.

Al treilea element indispensabil pentru existența vânatului este liniştea.

Majoritatea speciilor de vânat sunt sensibile la zgomote. Totuşi, s-a constatat că
unele specii de vânat se obişnuiesc, cu timpul, cu anumite zgomote. Aceste
specii suportă mai ales acele zgomote cu care s-au obişnuit din tinerețe şi care
nu le-au cauzat neajunsuri.

Personalul angajat în cinegetică şi vânătorii pot influenţa şi ei evoluţia

efectivelor multor specii de vânat, prin aplicarea arhicunoscutei teorii a
îmbunătăţirii condiţiilor de hrană, de adăpost şi de linişte. De asemenea, prin
populări adecvate cu anumite specii de vânat şi, mai nou, prin tratarea
preventivă şi curativă a unor populaţii dense de vânat, care riscă să fie afectate
sau sunt afectate de diverşi factori maladivi.
 Totul se impune a fi făcut însă cu măsură, fără exagerări care pot crea efecte
contrare celor urmărite.

Combaterea prădătorilor vânatului fără discernământ, hrănirea vânatului

plantivor „la iesle” şi realizarea unor condiţii exagerate de adăpost care
concentrează vânatul în suprafeţe restrânse, pot conduce, dar numai temporar, la
o creştere excepţională a efectivelor, urmată însă, cel mai probabil, de o scădere
a acestora ca urmare a fenomenelor complexe de autoreglare.

Hrana vânatului influențează natalitatea, mortalitatea și longevitatea acestuia.

Prin intermediul hranei, animalele își iau doza de energie de care au nevoie.
Creșterea, dezvoltarea și funcționarea adecvată a indivizilor este asigurată de
suplimentarea hranei naturale cu cea complementară.

Hrana naturală are cel mai important rol având în vedere că vânatul mare
(căprior, cerb, mistreț) are nevoie de mai multă hrană în perioadele dificile.

Îmbunătățirea condițiilor de hrană în natură este o cale ușor de urmat, fără

costuri exagerate și care conferă siguranță animalelor.

Mijloacele de îmbunătățire a bazei trofice a vânatului:

- Evitarea defrișărilor
- Plantarea de arbori și arbuști producători de fructe
- Asigurarea perpetuării speciilor de plante și arbori adecvați pentru hrana

Hrana complementară – reprezintă hrana cultivată , recoltată și depozitată

de om în vederea folosirii acesteia în completarea hranei naturale. Hrana
complementară este formată din :

- fân și ierburi
- cereale
- fructe și semințe
- frunze, etc.
 Când vegetația este săracă, sub raport calitativ la o densitate mai mare a
vânatului, acesta nu își poate satisface întreaga necesitate de sare prin hrana pe
care o consumă.

Astfel, este necesară intervenția omului în a completa cu necesarul de sare în

anumite amenajări numite sărării.

Punând sare putem reține vânatul pe terenul respectiv. Speciile de vânat

cărora omul le oferă sare sunt: cerbul, căpriorul, mistrețul și iepurele.

Din cele expuse mai sus, se impune a fi desprinsă ideea de profesionalism în

cinegetică, unde diletantismul a avut şi are urmări nefaste, unele ce par acum
sau chiar pot fi în viitor ireversibile.
 II.4. – Principalele animalele întâlnite în Fondul de
vânătoare numărul 7 Hărmănești
Formele de relief și clima întâlnită în zona Fondului de vânătoare studiat
dictează fauna acestuia. Astfel, în fondul de vânătoare nr.7 Hărmănești
aminalele predominante sunt:

- iepurele de câmp;
- mistrețul;
- căpriorul;
- vulpea;
- fazanul;
- rața;
- viezure;
- cerb comun.

Iepure de câmp (Lepus europaeus)

Iepurele de câmp (Lepus europeaus) sau iepurele comun este un mamifer

din familia leporidelor. Această specie populează landșafturile deschise și
semideschise din zona temperată a Europei și a unor părți ale Asiei. Numărul
iepurilor de câmp este în scădere din cauza intensivizării agriculturii.

Iepurele de câmp nu este înrudit cu iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus

domesticus) și nu dă urmași la încrucișare cu acesta.

Această specie este una dintre cele mai mari dintre lagomorfe. Lungimea
corpului împreună cu capul variază de la 60 până la 75 cm și lungimea cozii de
la 7,2 până la 11 cm. Greutatea este de obicei între 3 și 5 kg. Culoarea blănii
este brună-gălbuie pe spate; roșcată pe umeri, labe și gât; albă pe partea de jos și
neagră la coadă și vârfurile urechilor.

Iepurele de câmp se întâlnește în cea mai mare parte a Europei continentale și

în părți ale Asiei. Arealul său se întinde din Spania de Nord până în Scandinavia
de Sud, Europa de Est, și părțile de nord ale Asiei Occidentale și Centrale.
Iepurele de câmp își extinde arealul în Siberia. În Regatul Unit a fost adus de
către romani cu circa 2000 de ani în urmă. De asemenea a fost adus în America
de Nord (provincia Ontario, Canada și statul New York, Statele Unite), Conul
Sudic al Americii de Sud, Australia, Nouă Zeelandă și sudul coastei pacifice a
Rusiei.

Iepurii trăiesc în principal în câmpurile deschise cu desișuri izolate pentru

adăpost. Sunt foarte adaptabili și prosperă pe terenurile agricole mixte. În
conformitate cu un studiu realizat în Cehia, densitatea medie a iepurilor este cea
mai mare la altitudinile sub 200 m, între 40 și 60 de zile cu zăpadă pe sol, între
450 și 700 mm de precipitații anuale și temperatura medie anuală a aerului de
10 °C. Ei au nevoie de adăpost, precum fâșii forestiere, șanțuri și zone de
adăpost permanent, pentru că aceste habitate le oferă o dietă variată, și prezintă
o densitate mai joasă în câmpurile mari deschise. Prelucrarea intensivă a
câmpurilor conduce la o mortalitate ridicată în rândul iepurilor tineri.

Iepurele este un animal în mare parte nocturn și își petrec o treime din timp
hrănindu-se. Pe timp de zi, iepurele se ascunde într-un culcuș într-o adâncitură
în sol. Iepurii pot alerga cu până la 70 km/h și, în cazul unui atac al prădătorilor,
se bazează pe superioritatea lor la viteză. Se crede că în general sunt solitari, dar
pot fi văzuți în cadrul unor grupuri mari și mici. Nu par să fie teritoriali, trăind
în domenii vitale utilizate în comun de circa 300 ha.

Comunică printr-o gamă largă de semnale vizuale. Ca să arate interes, ridică

urechile, pe când urechile coborâte îi avertizează pe ceilalți să rămână la
distanță. Provocând pe un altul, iepurele bate cu labele din față; se folosește de
labele din spate că să-i avertizeze pe ceilalți de un prădător. Un iepure țipă când
este rănit sau speriat și o iepuroaică scoate strigăte "guturale" ca să-și cheme
puii. Iepurele poate trăi până la 12 ani. Fătarea are loc într-o adâncitură în sol.
Iepuroaica poate avea până la 3 fătări pe an cu o perioadă de gestație de 41 – 42
zile. Puii cântăresc la naștere circa 130 g. Iepurașii sunt acoperiți de blană și
sunt în stare să părăsească cuibul în scurt timp după naștere, o adaptare la
absența unei protecții fizice comparabile cu cea oferită de o vizuină. Iepurașii se
împrăștie în cursul zilei și se adună seara în apropiere de locul unde s-au născut
ca să fie alăptați de mama lor. După două săptămâni pot mânca hrană solidă și
după patru sunt deja înțărcați.

Mistreț (Sus scrofa)

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor,

în general nocturn. Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă, nordul
Africii inclusiv Munții Atlas, mare parte din Asia, întinzându-se la sud până în
Indonezia. În România populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării,
până în desișurile Carpaților. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte
asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile
agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de
porumb și cartofi.

Scroafa fată 4-6 purcei, pe care hrănește cu lapte. Este vânat pentru trofeu și
pentru carne. Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie
evitată. Dentiția este adaptată modului de hrănire și e formată din incisivi,
canini și măsele. Trunchiul său este puternic, îndesat, turtit lateral, mai rotunjit
la umeri și mai lat la șale. Râtul lung se termină cu un disc mobil, susținut de un
os cu care poate săpa și pământul tare.

Mistrețul este un mamifer artiodactil de circa 1,5 m lungime, 1 m înălțime și

200 kg greutate, cu capul mare, caninii lungi și tăioși, păr aspru, de culoare
sură-neagră. Trăiește în păduri. Este strămoșul porcului domestic. În anul 2009,
Europa se confrunta cu o creștere explozivă a numărului de mistreți, ca rezultat
al încălzirii globale și al cultivării pe scară largă a porumbului și rapiței pentru
biocombustibili.

Căprior (Capreolus capreolus)

Căprioara (Capreolus capreolus) este o specie de mamifere rumegătoare ce

aparține familiei Cervidae, fiind cel mai mic membru al acestei familii.
Înălțimea la greabăn este între 65–75 cm iar lungimea corporală poate varia
între 95 și 135 cm. Vara, are corpul acoperit cu păr scurt, des și mai mult
ruginiu pe spate și mai deschis pe pântece, iar în perioada de iarnă, părul este
mai lung și cenușiu pe spate. Are picioare lungi și subțiri, terminate cu copite
mici, despicate.

Coarnele, drepte și puțin ramnificate, apar la căpriori în primul an de viață și le

schimbă în fiecare toamnă. Cel mai dezvoltat simț al lor este mirosul și auzul.
Căpriorul simte mirosul omului de la câteva sute de metri (200-300m), dacă
vântul este prielnic.

La unele specii, dimorfismul sexual este foarte pronunțat: Masculul,

Capreolus capreolus L, numit căprior[3], are dimensiuni mai mari decât femela
și posedă coarne, cântărind între 20 și 30 kg. A nu se confunda cu cerbul
(Cervus Elaphus L.), un animal înrudit, de dimensiuni mult mai mari, care are
greutatea cuprinsă între 180 și 300 kg. Longevitatea este apreciată la 12-15 ani.

Căprioara se hrăneşte cu frunze de arbori și arbuști, lucernă, trifoi, fasole,

mazăre, grâu, ovăz verde etc. Căprioarele sunt răspândite în cea mai mare parte
a Eurasiei. Ele preferă pădurile de foioase de la șes și până la munte.

Căprioara este vânată într-o anumită perioadă a anului pentru trofeu (coarne),
dar și pentru carne și blană.

Vulpe (Vulpes vulpes)

 Vulpea este un mamifer omnivor, de dimensiune mică spre medie, încadrat
sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, șacal, enot ș.a.

Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roșcată, de fapt coloritul ei

prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la alb și cenușiu).

Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul.
Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada
stufoasă circa 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese
în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este
roșcată. Vulpea mănâncă cele mai mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi,
castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă
(după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele
din față, precum pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot
mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată
la locul cu “provizii”. Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din
martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și
cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere!

Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua
săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în
preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura
hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se
hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de
vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe
cont propriu.

Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime

ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi
este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte
grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care
vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului fie direct
prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.

Fazan (Phasianus colchicus)

Fazanul (Phasianus colchicus) sau „Fazanul de vânătoare” este o pasăre care a

fost adusă în România de om deja din timpul romanilor.

Fazanul este originar din Asia. Denumirea științifică (Phasanius colchicus) are
o legătură directă cu zona de proveniență și de răspândire a fazanului.

Masculul are o coadă lungă bifurcată, iar penajul sau bogat si auriu cu pene
pestrițe alb cu negru, sau galben cu cenușiu. Capul este albăstrui cu reflexe
verzui. Femela are penajul de culori mai spălăcite de nuanțe galben cu cenușiu.
În prezent se cunosc ca. 30 de rase, toate fiind păsări active ziua, trăind pe
câmpuri cu terenuri cultivate, unde consumă de obicei o hrană de natură
vegetală, iar noaptea se retrag în pădure dormind în arbori. Este o pasăre
poligamă (un cocoș având 5 -6 găini), sedentară, care nu migrează iarna ci
numai în căutare de hrană. Femela depune în cuib 8 - 15 ouă verzui sau brune
pe care le clocește din aprilie până în iunie timp de 24 de zile pe un sol cu
ierburi. Pentru a menține constant efectivul de păsări există în prezent
crescătorii de fazani, puii eclozând în incubatoare.

Subspecii de fazani din România:

Fazanul comun. Este originar de pe malul estic al Marii Negre, fiind adus în
Europa de greci și romani. Este mai mic la corp decât fazanul gulerat și cel
mongolic și spre deosebire de aceștia, nu are guler alb. Culoarea generală este
mai închisă - pe cap și gât - verde metalic, batând în albastru, în rest fondul este
roșu închis și aripile brune - verzui.

Coada prezintă dungi transversale închise. Fazanul comun este mai puțin
prolific decât celelalte 2 subspecii, dar este cu mult mai rezistent, necesitând
îngrijiri reduse din partea omului.

Fazanul gulerat. Este originar din extremitatea de est a Chinei, fiind adus în
Europa în prima jumătate a secolului 19. Cum arată și numele, fazanul are un
guler alb, care la spate este mai îngust și în fața de regula întrerupt. Spatele este
brun deschis, supracodalele albastrui, iar coada mai deschisă - galbenă cenușie.
Caracteristica îi este culoarea în general mai deschisă. Fazanul gulerat este mai
mare la corp, ouă mai de timpuriu și se preteaza foarte bine la creșterea
artificială în tarcuri.

În natura este mai greu adaptabil, în primul rând datorită culorii sale mai
deschise, care îl expune răpitoarelor. Cere ocrotire și îngrijire mai intense decât
fazanul comun, altfel dispare.

Fazanul mongolic. A fost adus în Europa, pentru prima dată, în jurul 1900, în
Anglia. Originar din centrul Asiei ( Turkmenistan ). Este cel mai mare fazan din
România, cocoșul atingând 1,5 kg sau și mai mult.. Capul și gâtul îi sunt de
culoare verde - bronz, pieptul bronzat. Culoarea generală îi este mai închisă
decât la cel gulerat și mai deschisă decât la cel comun. Gulerul alb nu este
continuu ci în forma de semiluna pe fiecare latură a gâtului. Se caracterizează
printr-o mare rezistență la excesele climaterice, fiind originar dintr-o regiune cu
clima excesiv continentală. Destul de prolific.

O subspecie des întilnită în România este fazanul tenebros ( tenebrosus ) sau

fazanul verde închis. Acesta este confundat de multe ori cu fazanul japonez,
însa acesta din urmă are o nuanță verzuie și este mai mic la corp. Între tenebros
și fazanul de vânătoare se produc încrucișări, încât pe terenul de vânătoare se
pot întilni "tenebroși" de diferite intensități în ceea ce privește culoarea închisă.

Dintre simțuri cel mai dezvoltat pare a fi văzul, apoi auzul. Localizarea
fazanului în teren depinde de anotimpuri. Primăvara când vegetația începe să se
ridice și să ofere adapost, fazanul iese la câmp, la început la culture de păioase
și mai târziu în porumbiști.

Când porumbul se usucă și frunzele încep să facă zgomot la adierea vântului,

fazanul iese și caută ierburile uscate, grupurile de mărăcini, desișurile, etc.
Toamna când câmpul este dezgolit fazanul se retrage din nou la adăpostul
pădurii, iar în lipsa acestuia în stufărișuri, culturi de protecție și orice vegetație
care îi poate oferi adăpost. Manifestă o slabă fidelitate față de locul unde a
crescut.

Rață mare (Anas platyrhynchos)

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt
păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în
apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind
migratoare. Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au
un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni
mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a

se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă
le este mai dificil să zboare.

Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la
suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu
gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin
împușcare.

Anas platyrhynchos (cunoscută sub denumirea comună de rață mare) este o

specie de păsări anseriforme din familia Anatidae. Poate fi întâlnită în zonele
temperată și subtropicală din Americi, Europa, Asia și Africa de Nord, dar și în
Noua Zeelandă și Australia, unde a fost introdusă de om. Este o specie de rață
de talie mare. Ca și la toate speciile de rațe, dimorfismul sexual este accentuat.

Femela are un colorit general maroniu, marmorat, perfect pentru camuflaj în

timpul clocirii ouălor. Masculul este viu colorat, capul și gâtul verde metalic,
inel subțire alb la baza gâtului, pieptul castaniu. Corpul cu nuanțe de gri, mai
închise dorsal, iar penele din jurul cozii, negre. Ambele sexe au oglinda (grupul
de pene colorat din aripă) de culoare albastru închis încadrat de două dungi albe.
Lungimea corpului este de 50-60 cm și are o greutate medie de 735-1800 g.
Anvergura aripilor este cuprinsă între 81-95 cm.

Specia cuibărește pe o arie foarte largă, în toată emisfera nordică, din zonele
cu climă mediteraneană, până în zonele boreale.

În România specia cuibărește pe întreg teritoriul țării, din zona Deltei Dunării,
până în zonele submontane. Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi
tot timpul anului. Prezența este constantă, însă diferă ca distribuție și ca
efective. În perioada de cuibărit este mult dispersată, iar toamna și iarna se
adună în grupuri mari pe suprafețele acvatice care nu îngheață. Numărul de
exemplare este mai mare, fiind suplimentat de rațele nordice care vin să ierneze
în România. Este foarte răspândită și nepretențioasă, în perioada de cuibărit
ocupă orice fel de habitat acvatic disponibil, de la marile întinderi acvatice
(Delta Dunării), lacurile izolate s au malurile râurilor, până la canalele sau
lacurile de agrement din orașe. Uneori cuibărește și la distanțe mai mari de
suprafețele acvatice.

În sezonul de iarnă se adună în numere mari, pe suprafețele de apă deschise, la

început mult mai dispersat, iar apoi, concentrat pe acele suprafețe care nu
îngheață (în general lacurile mari de baraj).

Rața mare este omnivoră și oportunistă. Se hrănește atât pe suprafața apei,

căutând cu ciocul plante acvatice sau nevertebrate (insecte, moluște, crustacee și
ocazional pești mici) în zonele mâloase sau ape de adâncime mică, precum și pe
uscat cu materiale vegetale sau nevertebrate pe care le poate prinde.

Din această specie provin majoritatea raselor de rațe domestice. Primele

domesticiri au avut loc în Asia de Sud-Est în neolitic. Adeseori au loc
împerecheri între populațiile sălbatice și exemplarele domestice, astfel că există
un flux genetic continuu între cele două categorii.

Populația globală este estimată la peste 19 000 000 de indivizi. Cea

europeană este estimată la 2 850 000 - 4 610 000 de perechi. În România,
estimările arată o populație de aproximativ 61 000 - 75 000 de perechi
cuibăritoare. Având o populație atât de mare și un teritoriu de răspândire imens,
specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este
considerată stabilă. În România, deocamdată, tendința populațională este
necunoscută.

Perioada de reproducere poate începe devreme, chiar în luna februarie, iar

depunerea ouălor are loc începând cu a doua parte a lunii martie - începutul
lunii aprilie.
 Femela depune de obicei 9-13 ouă, pe care le clocește singură mascul uneori
apărând teritoriul. Incubarea durează 26-28 de zile. Puii devin zburători la 50-60
de zile. Păsările cuibăresc izolat, uneori și în grupuri laxe, amplasând cuiburile
la câțiva metri distanță. Cuiburile sunt amplasate în apropierea apei, direct pe
sol, ascunse în vegetație; uneori poate cuibări și în scorburi sau pe clădiri.

Viezure (Meles meles)

Viezurele sau bursucul (Meles meles, Linne,

1758), este un mamifer omnivor din genul Meles, familia Mustelidae.

Se hrănește cu fructe, semințe, larve, gasteropode, ouă (furate din cuiburile

păsărilor ce cuibăresc la sol) etc.

Este mare amator de porumb, pe care îl îngrămădește în vizuină în cantități de

până la 50 kg de știuleți. În general toamna își face provizii, deși iarna are o
activitate în general foarte redusă, iar grăsimea pe care o câștigă toamna îi
asigură în iernile mai blânde supraviețuirea chiar și fără rezervele din vizuină.

Spre deosebire de alte animale și mai ales de vulpe, viezurele este un animal
deosebit de curat. Vizuinele complexe, aflate chiar și la 2 metri sub pământ, cu
galerii lungi, de 7–8 m, au prevăzute încăperi separate pentru locuit, pentru
provizii și pentru excremente, acestea din urmă fiind periodic astupate și
înlocuite cu altele noi. Mania viezurelui pentru curățenie este folosită uneori de
vulpe care, pentru a obține o vizuină nouă fără efort, se "ușurează" de câteva ori
la intrarea vizuinii viezurelui, făcându-l să se mute (firește, dacă nu este prinsă
"în flagrant"). De altfel, simpla instalare a unei vulpi în apropiere determină
mutarea viezurelui, care nu suportă duhoarea grea ce apare în zona unui adăpost
al vulpilor.

Viezurele are circa 56 până la 90 cm lungime și coada de aproximativ 11,5-

20,2 cm. Este ușor de recunoscut datorită aspectului îndesat, al botului alungit
și, mai ales, a dungilor albicioase care merg de la bot spre coadă.

Totuși desenul blănii este destul de variabil. Are o inteligență uimitoare și un

curaj remarcabil.

Dimorfismul sexual nu este evident. Nici puii nu se deosebesc prea mult de

adulți, decât prin mărime. Viezurele trăiește cam 15 ani. Mormăie și pufăie când
este atacat, plânge (țipă) când este prins - similar iepurelui. Trăiește izolat,
căutând femela doar în perioada de împerechere (iulie - august) și, imediat după
ce aceasta se produce, o părăsește. Doar mama poate fi văzută, de primavara
până toamna, cu puii după ea.

Viezurele petrece mare parte din iarnă într-o stare de somnolență, fel ca ursul.
Dormitează de regulă de pe la sfârșitul lui noiembrie și până pe la începutul
lunii martie.

Carnea de bursuc este consumată în anumite regiuni ale fostei Uniuni

Sovietice, fără a fi un obicei generalizat. Șunca afumată de bursuc era cândva la
mare căutare în Anglia, Țara Galilor și Irlanda. Anumite părți ale bursucului au
fost folosite în trecut pe post de leacuri populare.

Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii a clasificat această specie

ca fiind neamenințată cu dispariția.

Cerb comun (Cervus elaphus)

 Cerbul (Cervus elaphus L., familia Cervidae) este un mamifer erbivor din
categoria rumegătoare, paricopitate (Artiodactyla).

Familia Cervidae cuprinde circa 49 de specii, din care se mai pot aminti
căprioara, renul și elanul. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate
care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată, cu un accentuat
dimorfism sexual.

Descriere: Cerbii masculi sunt mai mari decât ciutele (femelele) și, spre
deosebire de acestea, prezintă coarne caduce. Ca ordin de mărime, masculii au
greutăți cuprinse între 180 – 300 kg, iar ciutele între 80 – 150 kg. Masculii pierd
coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de
vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai.

La iezi , atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea
primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne
sunt, de regulă, sulițe lungi de 20–30 cm, fără rozete.

Durata de viata: Longevitatea cerbului este apreciată la circa 18-20 ani, însă în
natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la
maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și
trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturii. În perioada
împerecherii masculul mugește, bocănește sau boncăluiește. Speriat, are un
brăhnit nazal, ca de altfel și femela. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun, însă
văzul este slab. Cerbul poate observa mai mult mișcarea decât figura omului. Se
poate apropia de om până la aproximativ 15 metri fără a-l observa.
 Habitat: Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind
porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse
de hrană. Este întâlnit și la câmpie, destul de des, acoperind, cel puțin teoretic,
întreg arealul dintre zona alpină și malul mării.

Hrana: Hrana este deficitară pentru cerb în perioada iernii, ca de altfel pentru
toate cervidele. Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porțiune
de tulpină subțire la plantele erbacee și ramură tânără de 1-2 ani la plantele
lemnoase), muguri și uneori scoarță de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă,
diferite frunze și ierburi uscate, precum și plante verzi din terenurile cultivate
agricol.

Ghinda și jirul constituie hrana de bază. Acceptă și reacționează bine la hrana

administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca
așternut sau nutreț pentru vite), suculente (nutrețuri provenite din plante cu
tuberculi și din rădăcinoase) și concentrate.

Vanatoarea: Sezonul de vânătoare este cuprins între 1 septembrie - 15

decembrie pentru masculi, iar pentru ciute se termină mai târziu, la 15 februarie.
Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu o parte din acesta. Trofeele
neconvenționale sunt "perlele" (canini reduși), părul din coamă, „crucea
Hubertus”. Vânătoarea se face cu carabină cu glonț de la calibrul 7 mm în sus.

Perioada optimă de vânătoare este perioada boncănitului. Metodele de

vânătoare sunt la pândă și dibuitul, cu sau fără chemătoare (boncănitoare).
Împușcarea „la goarnă” este interzisă de lege. Selecția masculilor se face după
aspectul extern general al coarnelor, după criteriile stabilite în cazul tuturor
cervidelor.

Dusmani naturali: Lupul este dușmanul natural cel mai de temut al cerbului.
Pagube mai reduse fac și râsul și ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiți tind să
înlocuiască lupul, mai ales în prădarea vițeilor.

Reproducerea: Cerbul este sociabil de toamna până primăvara, perioadă în

care masculii se grupează pe cârduri conduse de un cerb tânăr, iar femelele în
cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârstă. Doar cerbii foarte
bătrâni sau foarte puternici trăiesc solitari. Împerecherea începe în luna
septembrie, mai întâi în zonele de șes, apoi și la munte, terminându-se cu a doua
jumătate a lunii octombrie. Între cerbii masculi se duc lupte aprige, pentru
supremația cârdurilor de ciute. Este de reținut că în această perioadă, cerbii
elimină un miros specific, ușor de perceput chiar și de către om. Ciutele fată, de
regulă, câte 1-2 viței, foarte rar 3, care își pot urma mama la 1-2 ore după
naștere.

II.5. – Comportamentul vânatului

După scopul şi forma de manifestare a comportamentului vânatului se pot

distinge:

Comportamentul circadian, care se referă la comportamentul unui individ sau

al unei grupări de indivizi în decursul a 24 de ore. Acesta poate fi preponderent
diurn, nocturn, auroral sau crepuscular în funcţie de specie, dar şi în funcţie de
condiţiile de hrană, de adăpost şi de linişte asigurate de mediul înconjurător.
Indiferent de perioada din zi în care individul sau gruparea de indivizi îşi
desfăşoară activitatea, comportamentul circadian include totalitatea activităţilor
înregistrate pe parcursul a 24 de ore pentru satisfacerea nevoilor vitale majore,
care sunt: hrănirea, odihna (somnul) şi reproducerea. Atunci când aceste nevoi
vitale majore sunt satisfăcute, lista activităţilor diurne desfăşurate se
completează cu activităţi secundare, cum sunt: îngrijirea corpului, joaca,
prospectarea terenului şi altele asemenea. Comportamentul sezonier poate să
difere mult de cel circadian, deoarece nevoile vitale amintite pot determina
deplasări sezoniere sau migraţii la mare distanţă, în căutarea locurilor mai
adecvate vieţuirii ori supravieţuirii.

După comportamentul specific deosebim: vânat sedentar, vânat migrator şi

vânat eratic, ultimul făcând doar deplasări relativ reduse în condiţii neprielnice
sau când acestea se îmbunătăţesc. Trebuie remarcat însă că există specii de
vânat ai căror indivizi se pot comporta atât ca specii sedentare, cât şi ca specii
eratice sau migratoare. Comportamentul alimentar (nutriţional sau trofic) este
diferit de la o specie la alta, în funcţie de adaptările morfo-fiziologice la un
anumit tip de hrană. Din acest punct de vedere deosebim vânat plantivor, vânat
carnivor şi vânat omnivor.

Indiferent de categoria din care face parte, vânatul desfăşoară o serie de

activităţi pentru hrănire, dintre care pot fi enumerate: căutarea şi descoperirea
hranei cu ajutorul mirosului, văzului şi auzului, ingerarea acesteia într-un mod
caracteristic, eventual strângerea şi depozitarea de provizii ş.a.m.d.

Se pare că hrănirea în condiţii de hrană abundentă nu serveşte, în cazul unor

specii de vânat, doar pentru saturaţie, ci şi pentru satisfacerea nevoilor de
mişcare. De exemplu, mistreţii după ce se satură repede într-un lan de porumb
nu se odihnesc, ci vagabondează departe de acest loc, fără vreun motiv anume,
ci pentru satisfacerea nevoii de mişcare. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul
pisicii sălbatice care va continua să vâneze şoareci, de exemplu, fără a-i mai
consuma, şi se va odihni în teritoriul propriu de vânătoare.

Comportamentul de igienă, de confort şi de odihnă este, de asemenea,

specific. Fără excepţie, speciile de vânat îşi rezervă timp pentru igienă şi pentru
confort (pentru lins părul sau ciugulit penele; scăldat în praf, în apă sau în
mocirlă; frecat de arbori; scărpinat; deparazitat etc.). Dacă unele dintre aceste
activităţi pot fi omise în condiţii de mediu dificile, odihna este obligatorie, iar
pentru aceasta foarte multe specii de vânat îşi amenajează aparte locul ales. Fără
a detalia mai mult acest tip de comportament, trebuie remarcat faptul că există
deosebiri majore între comportamentele diverselor specii de interes vânătoresc,
de la cele care îşi amenajează vizuini, bârloguri, culcuşuri şi cuiburi, până la
cele care se odihnesc direct în natură, pe sol ori în arbori.

Şi din punct de vedere al modului în care se odihnesc şi al profunzimii

somnului compor-tamentul este diferit. Astfel, sunt cazuri de specii de vânat
care dormitează câteva luni pe an, în perioada critică de iarnă (ursul, viezurele,
marmota) şi cazurile cunoscute în care vânatul se odihneşte „iepureşte”
(iepurele, căpriorul, cerbul, fazanul, potârnichea etc.). Comportamentul
teritorial este determinat de necesitatea unui minimum de spaţiu vital, în care
individul sau gruparea de indivizi să găsească toate condiţiile necesare vieţuirii.
Acest spaţiu sau parte din acesta, denumit teritoriu, este marcat pe limite şi
apărat de regulă, uneori prin lupte dure, împotriva eventualilor intruşi.

Marcajele cel mai des utilizate de speciile de vânat sunt de natură olfactivă,
vizuală şi sonoră. Primele sunt lăsate, în principal, prin urinare şi defecare, fiind
cel mai frecvent utilizate de către mamiferele prădătoare. Pot fi lăsate mărci
olfactive şi prin frecare de arbori în cazul altor mamifere (mistreţ, urs, cerb
etc.).

Marcajele vizuale sunt lăsate prin frecatul coarnelor (cerb, căprior şi capră
neagră), lovirea arborilor cu colţii (mistreţi), defecare în gropi (viezure) sau pe
ridicături (vulpe, lup, râs etc.). Multe dintre păsări, dar şi dintre mamifere îşi
marchează teritoriul prin sunete caracteristice. Mugetul cerbului, tocatul şi
tocilatul cocoşului-de-munte, fluieratul ieruncii şi altele asemenea au rol de
avertizare asupra faptului că teritoriul este deja ocupat.

În teritoriul ocupat, indivizii sau grupurile de indivizi se comportă ca stăpâni,

intruşii fiind, de obicei, alungaţi prin intimidare sau luptă dacă adversarii nu se
dovedesc a fi mai puternici. Fenomenul este observat cu atât mai intens cu cât
are loc mai aproape de centrul teritoriului şi slăbeşte în intensitate spre zona
periferică a acestuia. În general, se poate afirma că teritoriile sunt cu atât mai
restrânse cu cât condiţiile de viaţă sunt mai bune. Din contra, lipsa de hrană sau
de adăpost sporeşte concurenţa şi agresivitatea, ca de altfel oricare altă
înrăutăţire a condiţiilor de viaţă.

În cazul unei înrăutăţiri accentuate a condiţiilor de hrănire, de linişte sau de

adăpost, vânatul poate părăsi teritoriul. Aşa se întâmplă în cazul speciilor
migratoare şi eratice, dar şi în cazul multor specii sedentare care fac deplasări
frecvente, dar pe distanţe mai scurte, în căutarea condiţiilor necesare
supravieţuirii. Distanţa până la care se deplasează vânatul în timpul unei zile, pe
parcursul unui sezon sau într-un an, poartă denumirea de rază de activitate
(diurnă, sezonieră sau anuală, după caz), diferită şi caracteristică fiecărei specii
în parte.

Comportamentul de ameninţare şi de luptă serveşte în primul rând pentru

rezolvarea contradicţiilor intraspecifice. Vânatul se apără însă şi împotriva
indivizilor aparţinând altor specii, atacând, în situaţii de excepţie, chiar omul. În
marea majoritate a cazurilor, luptele încep printr-un comportament de impunere
şi de ameninţare, destinat înfricoşării adversarului şi evitării luptei. Zbârlirea
coamei, rânjirea colţilor, mârâitul, mugetul, urletul şi alte semnale sonore de
ameninţare fac parte din „arsenalul” acestui comportament menit să-i acorde
posibilitatea celui mai slab dintre combatanţi să se retragă.

Acesta din urmă, adoptând un gest de supunere, linişteşte adversarul mai

puternic şi îi inhibă agresivitatea. Uneori retragerea poate fi furişată sau poate fi
doar o ocolire precaută a adversarului, fără adoptarea comportamentului
caracteristic de supunere. Dacă adversarii nu cedează, ca şi în cazul în care
indivizii sau grupările de indivizi sunt încolţite în locuri de unde nu se mai pot
retrage, lupta este inevitabilă. Între indivizii aparţinând aceleiaşi specii, luptele
au rareori deznodământ fatal, deoarece în decursul evoluţiei speciei au apărut
adaptări morfologice menite să-i ferească de o asemenea finalitate.

Nu însă şi în cazul luptelor interspecifice, când deznodământul este, în multe

situaţii, fatal pentru cel slab. Agresivitatea, inclusiv faţă de om, se manifestă şi
în cazul vânatului rănit sau încolţit, care nu mai are posibilitatea de retragere.
Părerea conform căreia doar ursul şi mistreţul, aflaţi în astfel de situaţii, atacă
omul este greşită. Cerbul poate fi uneori la fel de periculos, ca de altfel şi lupul.
Chiar şi fricosul iepure se apară, zgârie şi muşcă, atunci când nu mai are
scăpare.

Comportamentul ierarhic reglementează, de regulă, relaţiile interindividuale în

cadrul grupărilor de animale, dar şi între indivizi separaţi şi între grupări de
indivizi care coabitează. În cadrul grupărilor intraspecifice, ierarhizarea şi
conducerea grupului poate fi strictă, cum este cazul haitei de lupi şi al ciurdei de
mistreţi, sau facultativă, cum este cazul stolului de gâşte sălbatice. În cazul
ierarhiei stricte, există un conducător (femelă sau mascul), urmat şi ascultat de
indivizii inferiori „în grad” ai acestuia, ierarhizaţi la rândul lor pe diverse
niveluri.

De exemplu, ciurda de mistreţi este condusă de scroafa cea mai în vârstă,

denumită sugestiv scroafă conducătoare. Urmează scroafa sau scroafele de
vârstă imediat inferioară (pe nivelul 2), scroafele mai tinere (pe nivelul 3) şi
purceii, a căror ierarhie se stabileşte, prin luptă, imediat după împlinirea vârstei
de 4 luni. În realitate, lupta pentru ierarhie începe mai devreme, încă de pe la 4
săptămâni, când fiecare purcel îşi cucereşte mamela proprie.

Interesant de reţinut este că vierii sunt expulzaţi din ciurdă la vârsta de

aproximativ un an. Ierarhizarea descrisă suferă modificări în perioada de rut,
când vierul venit la ciurdă preia rangul cel mai înalt.

O situaţie aparte se înregistrează în caz de rănire sau de îmbolnăvire a

scroafei conducătoare, când scroafa imediat următoare în grad îi ia temporar
locul, până la însănătoşirea celei dintâi, sau pentru tot restul vieţii, în cazul
rămânerii acesteia cu grave sechele.

Dominaţia şi ierarhia se manifestă şi în afara grupurilor, între grupările de

animale sau între indivizi din cadrul aceloraşi specii, dar şi între indivizi sau
grupări aparţinând altor specii. De exemplu, la locurile de hrănire, ursul domină
în general mistreţul, cioporul de ciute se impune în faţa ciurdei de mistreţi,
mistreţii autohtoni se impun în faţa celor venetici ş.a.m.d. Comportamentul de
reproducere (reproductiv sau sexual) are în primul rând rolul de apropiere a
sexelor, apoi de curtare şi de copulaţie specifică.

Acest comportament se manifestă periodic la animale, stimulat fiind de

anumiţi factori externi, între care intensitatea luminii joacă rolul cel mai
important. Într-o mică măsură, decalarea perioadei de împerechere poate fi
influenţată atât de temperatură, cât şi de evoluţia presiunii atmosferice. Aceşti
factori externi, prin intermediul secreţiilor hormonale pe care le stimulează sau
le inhibă, determină declanşarea perioadei de împerechere într-un anumit
interval al anului, corelat strict cu durata gestaţiei, astfel încât puii să fie crescuţi
atunci când condiţiile de hrănire devin suficiente sau abundente.

Apropierea sexelor se realizează prin diverse semnale, diferite de la o specie

de vânat la alta, cum sunt: • semnalele optice (vizuale), transmise printr-o
coloraţie caracteristică a corpului, mai evidentă în cazul păsărilor (coloraţia vie
a fazanilor, colorarea sprâncenei la cocoşul-de-munte, creşterea penelor la
bătăuş etc.); • semnalele acustice, transmise prin cântec la păsări (fazani, cocoşi-
de-munte, ieruncă, potârniche etc.), iar la mamifere prin muget (la cerb), prin
urlet (la lup), prin mieunat (la pisica sălbatică) ş.a.m.d.; • semnalele olfactive,
transmise prin anumite mărci olfactive (feromonale) caracteristice la mamifere.

Pentru înlăturarea agresiunii intraspecifice, în comportamentul sexual au fost

perfecţionate, în decursul evoluţiei, anumite comportamente denumite ritualuri
de curtare. Mişcările de curtare sunt înnăscute şi tipice pentru fiecare specie.
Numai după sincronizarea acestora pot avea loc copulaţia şi reproducerea
speciei, ceea ce conduce la diminuarea posibilităţii de reproducere între
exemplare aparţinând unor specii diferite.

Comportamentul de îngrijire a progeniturii (parental) se referă, în principal, la

relaţia mamă-pui. Rolul acestui comportament este de a oferi şanse cât mai mari
de supravieţuire pentru pui şi, prin aceasta, de perpetuare a speciei. Procesele de
îngrijire şi ocrotire parentală sunt însă foarte diferite, de la speciile nidicole, la
care puii necesită o îngrijire atentă şi îndelungată, până la cele nidifuge, la care
puii se ridică şi pleacă în mediul înconjurător imediat după naştere. De regulă,
atât în cazul mamiferelor, cât şi în cazul păsărilor, speciile prădătoare sunt
nidicole, iar cele plantivore nidifuge.

Excepţie fac speciile plantivore care nasc puii în vizuină (iepurii-de-vizuină),

cele care cuibăresc în locuri ferite (porumbelul sălbatic, sturzul etc.) şi altele
asemenea. Comportamentul de curăţire (defecare sau micţiune) este, de
asemenea, tipic fiecărei specii. Defecarea şi urinarea au, pe lângă rolul
fiziologic al eliminării produşilor de excreţie, şi funcţia de semnalizare
intraspecifică şi de marcare a teritoriului.

Comportamentul de joc este un comportament caracteristic mamiferelor şi

păsărilor tinere, în care, de multe ori, sunt antrenate şi exemplarele adulte.
Indiferent de faptul că jocul este solitar sau în grup, acesta constituie un mod
activ de antrenare în executarea diferitelor mişcări utile, ulterior, în viaţă.

Comportamentul explorativ (de investigare sau de curiozitate) a fost

determinat, în timp, de necesitatea prospectării mediului înconjurător. Atunci
când acest comportament nu constituie o necesitate impusă de insuficienţa
hranei, a adăpostului sau a liniştii, el se desfăşoară doar în virtutea curiozităţii,
obişnuinţei şi a necesităţii de mişcare. Indiferent de tiparul comportamental şi
de forma acestuia de manifestare, trebuie înţeles că succesiunea de acte (tipare)

comportamentale adoptate de animale este rezultatul perceperii unor stimuli ai

mediului extern, cu ajutorul organelor senzoriale, şi reacţiei care derivă din
predispoziţiile interne ale organismului.

Stimulii externi sunt factorii de mediu biotic şi abiotic, cu care organismul

stabileşte şi menţine relaţii permanente prin intermediul organelor de simţ. De
obicei, o anumită combinaţie de stimuli externi (motivaţie externă) determină
acelaşi răspuns comportamental. Dar nu întotdeauna, deoarece contează, aşa
cum s-a precizat, şi predispoziţia organismului (motivaţia internă).

Răspunsurile comportamentale astfel determinate pot fi de apetit, când tind

spre o situaţie favorabilă organismului, sau de aversiune, când se caută evitarea
uneia defavorabile. În ambele cazuri, rezultatul este adaptarea organismului la
mediu, cu semnificaţia biologică a supravieţuirii individului şi a speciei.
 CAPITOLUL III. –

CONCLUZII ȘI PROPUNERI
 III.1. CONCLUZII

Fondul cinegetic este o sursa naturală de interes național, administrat si

gestionat în scopul conservării biodiversității faunei cinegetice, menținerea
echilibrului ecologic, exercitarea vânătorii și satisfacerea unor cerințe social-
economice.

În vederea creșterii ponderii activității de vânătoare, atât cu vânători români

cât și cu vânători străini, este oportună amenajarea fondului de vânătoare spre a
ajunge la nivelul dorit, de a pune în valoare vânatul cu trofee de calitate, precum
și valoarea factorilor recreativi și estetici ai mediului.

În acest fel, fondul de vanatoare nr. 7 Hărmănești, din judetul Iași, se pretează
foarte bine pentru o amenajare axată pe îmbunătățirea condițiilor naturale de
hrană si adăpost, de executare a amenajărilor, ogoarelor și instalațiilor din teren,
precum și pe studierea vânatului.
 Din această lucrare se poate observa că acest fond de vânătoare este prielnic
speciilor de vânat prezentate, măsurile de gospodărire a fondului fiind luate în
concordanță cu condițiile de viață necesare acestor specii.

III.2. PROPUNERI

Pentru fondurile de vânătoare principalii factori limitativi în dezvoltarea

efectivelor sunt lipsa apei şi a adăpostului. Astfel, enumerăm câteva metode
propuse pentru dezvoltarea managerială a fondului de vânătoare nr.7
Hărmănești:

- Înfiinţarea şi repartizarea judicioasă a remizelor permanente şi anuale

contribuie hotarâtor la creşterea potenţialului productiv al fondurilor de
vânătoare din această zonă; Prezenţa acestora conduce nu doar la
creşterea efectivului de vânat din

zonă, ci şi la diversificarea lui pe cale naturală, fără a fi nevoie de repopulări;

- Managementul fondurilor de vânătoare trebuie abordat separat;

- Managementul habitatului şi managementul efectivelor de vânat cu

rezolvarea tuturor problemelor pe fiecare segment în parte.
 - Abordarea unilaterală a problemelor legate doar de efectivele de vânat
sau doar de habitat nu sunt de natură să conducă la creşterea
productivităţii unui fond de vânătoare.

- Normalizarea efectivelor de răpitoare ;

- Combaterea câinilor și a pisicilor hoinare, în special în perioada în care

puii de cervide sunt mici.

BIBLIOGRAFIE:
ALMĂşAN, H., 1991 - "Stabilirea de măsuri silvocinegetice pentru amenajarea
fondurilor de vânătoare " Manuscris, I.C.A.S. Bucureşti

COTTA, V., BODEA, M., 1969 - "Vânatul României" Ed. Agrosilvică,

Bucureşti;

PASQUET, G. 1995 - "La chasse verte" Ed. Hatier, Paris;

ENGEL, P. 1994 - "Asungsverbesserung im niederwildrevier" - Wild und

Hund- Berlin;

GARLASKI, G. 2000 - "Des reserves pour le lievre: pourquoi?" - Le chasseur

de petit gibier - Paris;

KOCH, H. 2000 - "Implantation de haies" - Le chasseur de petit gibier - Paris;

MICU, I. – Etimologia Faunei Cinegetice, Editura Ceres, București 2005