Condiţiile de potabilitate a apei

Sub denumirea de apă potabilă sau bună de băut se inţelege apa care este
consumată cu plăcere şi care nu are efecte nocive asupra consumatorilor.
OMS a elaborat norme internationale de portabilitate a apei, valabile pentru toate
ţările. Normele nu sunt fixe, ele se pot schimba in functie de evoluţia cunoştinţelor
noastre medicale, de posibilităţile de determinare a anumitor componenti din apă.
Condiţiile de potabilitate se pot impăţi in mai multe grupe:

Conditii sau indicatori organoleptici se adresează proprietăţilor apei percepute prin

organele noastre de simţ.
a). Gustul este rezultatul continutului apei in elemente minerale şi gaze
dizolvate.
Lipsa lor din apă determină un gust fad care nu satisface senzaţia de sete. In
schimb excesul de fier determină gust metalic, de calciu gust sălciu, de magneziu gust
amar, de cloruri gust sărat. Excesul de CO, determină un gust acrişor, inţepător, iar
excesul de H,S gust respingător, greţos.
b). Mirosul este determinat de substanţele organice in descompunere (datorită
degajării de H2S, NH3), pesticidele, detergenţii dizolvaţi in apă. Atat gustul, cat şi
mirosul se exprimă in grade. Pentru a fi potabilă apa nu trebuie să depăşească 2 grade
(vezi tabelul de mai jos). Condiţii organoleptice de potabilitate

Gradul Intensitatea Gustul şi mirosul

0 inodor-insipidfără gust şi miros
1 foarte slab nesesizabil
2 slab sesizabil de persoane avizate
3 perceptibil de orice consumator
4 pronunţat detemina reacţia consumatorului
5 puternic face apa de neconsumat
Conditii sau indicatori fizici
a). Temperatura apei influenţează direct organismul uman şi consumul de apă.
Apa rece sub 5°C scade rezistenta locală a organismului faţă de . infectii favorizand
producerea de amigdalite, faringite, laringite şi accelerează tranzitul intestinal. Apa
caldă peste 17°C are un gust neplăcut datorită pierderilor de gaze dizolvate, nu
satisface senzatia de sete, produce greţuri şi vărsături. Temperatura apei potabile
trebuie să fie cuprinsă intre 7-15°C. Temperatura apei este şi un indicator de poluare a
apei. Apa de suprafaţă imprumută temperatura aerului, apa subterană işi păstrează
constant temperatura. Cand temperatura apelor subterane variază paralel cu cea a
aerului, rezultă că există o legătură cu exteriorul prin care se poate produce poluarea.
b). Transparenta şi turbiditatea; apa potabilă trebuie să fie transparentă.
Turbiditatea este data de substantele insolubile din apă, substante in suspensie. Apele
tulburi prezintă un deosebit pericol epidemiologic. Particolele in suspensie din apă pot
să constituie suportul material de absorbtie a germenilor, generand apariţia infecţiilor
gastrointestinale. Determinarea turbidităţii se face prin compararea cu o scară artificială
din Si02, pentru a fi potabilă, turbiditatea să nu depăşească 5 grade Si02i
maximum 10 grade/l.
 c). Culoarea apei este data de substantele dizolvate in apă; apa potabilă trebuie
să fie incoloră. Coloratia apei reflectă şi poluarea ei. Determinarea culorii se face prin
comparare cu o scară etalon din platino-cobalt. Apa potabilă nu trebuie să depăşească
15 grade/1.

Conditii sau indicatori chimici.

a). Reacţia apei. In mod natural apa are o reactie neutră sau slab alcalină. pH-ul
apei potabile este cuprins intre 7 - 8.
b). Reziduul uscat insumează totalitatea substanţelor organice şi anorganice
dizolvate in apă şi se obtine prin evaporarea apei. Pentru apa potabilă se admite o
cantitate cuprinsă intre 100-800 mg/1. Valori crescute pot indica pătrunderea unor
substante străine in sursa de apă potabilă.
c). Substantele organice: apa contine in mod natural o anumită cantitate de
substante organice rezultate din flora şi fauna apei. Creşterea concentratiei de
substante organice denotă o impurificare a apei şi prezintă un permanent pericol
epidemiologic. Determinarea substanţelor organice se face pe mai multe căi: calcinarea
reziduului uscat şi oxidabilitatea apei. Prin calcinare se distrug substanţele organice,
putandu-se afla cantitatea lor prin scăderea substantelor anorganice rămase din totalul
de reziduu uscat. Substanţele organice (umane, animale, vegetale) se determină prin
oxidarea lor cu permanganat de potasiu, reactie numită oxidabilitatea apei.
d). Oxigenul ajunge in apă din aer şi din procesele de fotosinteză a plantelor
acvatice. Oxigenul atmosferic se dizolvă in apă in funcţie de gradul de saturaţie a apei
in oxigen şi in functie de temperatura şi presiunea aerului. Oxigenul rezultat din
fotosinteza vegetaţiei acvatice ia naştere in general la suprafaţa apei in prezenţa
radiaţiilor solare. Oxigenul dizolvat in apă este consumat de microorganisme in procesul
de oxidare a substantelor organice. Cu cat există in apă mai multe substanţe organice,
cu atat cantitatea de oxigen este mai mică. Concentratia minimă de oxigen pentru apele
de suprafaţă este de 6mg/1. Apele subterane sunt mai sărace in oxigen, dar continutul
este constant.
e). Amoniacul, nitriţii şi nitratii. Sunt indicatori de poluare, prezenţa lor şi o
oxidabilitate mărită indică o poluare cu substante organice. Amoniacul reprezintă prima
treaptă de descompunere a substanţelor organice, reflectă o poluare recentă. Nitriţii şi
nitraţii reprezintă a doua treaptă de descompunere a substantelor organice denotand o
poluare mai veche.
Insă aceste substante pot exista in mod natural in apă, in acest caz rămane
constantă la diferite analize care se efectuează in timp. In privinţa nitratilor se admit
lOmg/1 de apă potabilă, iar pentru amoniac 0,5-Smg/1.
f). Fosfaţii pot avea o provenienţă telurică sau pot proveni din descompunerea
substanţelor organice, constituind un indicator de poluare a apei. Pentru a fi potabilă
apa trebuie să conţină unne de fosfati.
g). Clorurile: cel mai des intalnite sunt clorura de sodiu şi potasiu. Ele pot avea o
provenienţă telurică sau pot proveni din impurificări cu dejecte umane şi animale
constituind un indicator de poluare. Se acceptă pentru apa potabilă o cantitate de 250
mg/1 cu maximum 400 mg/1, cu condiţia să provină in cea mai mare parte din sol ca
săruri anorganice.
 h). Sulfaţii pe langă originea naturală telurică pot proveni şi din degradarea
substantelor organice avand valoarea unui indicator de poluare. Cantitatea maximă
admisă este de 200 mg/l.
i). Duritatea apei variază in funcţie de conţinutul de săruri de calciu şi magneziu.
Se măsoară in grade, un grad este echivalentul a 10 mg CaO la 1 1 de apă. Se
consideră o apă moale, care are duritatea sub 10 grade, o
duritate medie a apei intre 10-20 de grade, iar peste 20 grade apă dură. Duritatea apei
este considerată un indicator global al mineralizării apei. Apa dură prezintă mai multe
inconveniente igienico-sanitare şi de ordin gospodăresc. O apă dură are unele
dezavantaje pentru spălatul corpului, deoarece formează compuşi insolubili cu acizii
graşi care se găsesc la suprafaţa pielii. Prin utilizarea săpunului se formează compuşi
insolubili de calciu şi magneziu, impreună cu acizii graşi şi se depun pe păr, ingreunand
curăţirea lor. Apa dură deteriorează conductele de apă prin depunerea sărurilor de
calciu. Apa foarte dură poate impiedica absorbţia unor elemente importante pentru
organism, de exemplu iodul. Duritatea apei poate fi folosită şi ca indicator de poluare,
cu reziduuri industriale cu continut de calciu şi magneziu. In apa potabilă sunt prevăzute
norme pentru săruri minerale şi oligoelemente, astfel pentru Ca 100-180 mg/l, pentru
Mg 50-80mg/l, pentru Fe 0,1-0,3mg/l şi pentru Fl 1-1,5 mg/l.