Principii clasice ale impunerii

Impozitul considerat un mod normal de finanţare a cheltuielilor publice trebuie să

concilieze patru preocupări enunţate de Adam Smith:
1. Justeţea: egalitatea în faţa impozitului, adică fiecare trebuie să contribuie la formarea
veniturilor bugetului de stat cu o parte din veniturile sau averea sa.
2. Certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care să elimine arbitrajul în stabilirea
impozitului şi care să fie viabilă. Impozitul trebuie să fie stabilit în termen concret,
cuantumul şi modul de percepere a impozitului trebuie să fie cunoscut de către contribuabil.
3. Comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al înţelegerii pentru
contribuabil, deci de a favoriza acceptabilitatea socială a sistemului fiscal.
4. Eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost, adică cheltuielile de
întreţinere a aparatului fiscal trebuie să fie cu mult mai mici decât încasările din impozite.

Principii moderne de impunere

1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaşte egalitate
în faţa impozitelor şi egalitate prin impozit.
• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate
persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, deci să ne
existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a republicii. Totodată impunerea să se facă
în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma de proprietate sau forma
juridică în care sunt organizate şi funcţionează. In ultima instanţă, egalitatea în faţa impozitului
presupune neutralitatea lui. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor juridice, TVA,
taxe vamale, accize, ş.a.
• Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în
funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor şi altele.
Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuţi faţă de cei avuţi, al
celor căsătoriţi şi cu copii faţă de ceilalţi. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor
fizice.
2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi elasticitatea impozitului.
Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în raport de
sporirea producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia impozabilă. în realitate,
de regulă, încasările din impozite nu prezintă stabilitate, datorită acţiunii de oscilante a legilor
economice, care fac ca evoluţia sinuoasă (nestatornică) a producţiei şi desfacerilor să imprime
aceeaşi dinamică şi venitului naţional, ca şi încasărilor din impozite.
Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta nevoilor bugetare, să
poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc sau se reduc. O altă problemă ce
ţine de politica financiară constă în a alege tipul şi numărul impozitelor prin intermediul cărora
statul urmează sa-şi procure veniturile sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un
singur impozit sau o multitudine de impozite. Ştiinţa financiară consideră, că practica unui singur
impozit astăzi ar fi irealizabilă şi ineficientă, deoarece impozitul respectiv stabilit în funcţie de
puterea economică a plătitorului, ar putea genera nemulţumirile, ar accentua tendinţele
evazioniste şi de transferare a sarcinii fiscale, iar erorile de impunere ar dezavantaja fie statul, fie
plătitorul.
3. Principiul politicii economice. Prin mărimea impozitului statul influenţează dezvoltarea sau
restrângerea activităţii unor ramuri economice sau a unor activităţi economice, stimulează
sporirea producţiei sau a consumului unor anumitor mărfuri, extinde sau limitează relaţiile
comerciale cu alte state.
Astfel, pentru a stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru reducerea sau
suprimarea impozitelor indirecte care-1 afectează, iar pentru a restrânge consumul procedează în
sens invers, adică majorează cotele impozitelor respective.
4. Principiile social-politice.
Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop social. Se aplică o impunere diferenţiată a
veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale în funcţie de interesele partidului de
guvernământ. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută să abată atenţia maselor largi ale
populaţiei de la anumite chestiuni politice aflate la ordinea zilei: să-şi păstreze influenţa în
rândurile unor categorii sociale, să evite influenţe negative pe care le-ar putea avea creşterea
consumului unor produse dăunătoare sănătăţii - băuturi alcoolice, tutun, - să favorizeze
natalitatea etc.

1. Metode de impunere

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni efectuate în baza legii, care au

drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice.
În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul
impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca
impunerea să îmbrace mai multe forme.
În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate
fi de două tipuri:
• provizorie, care se efectuează în timpul anului
• definitivă, care se efectuează la finele anului
Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu în timpul anului (trimestrial sau lunar)
şi se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:
• parţiala, impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un contribuabil
• globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură
persoană.