Şcoala Specială Târgu Frumos, jud.

Iaşi
Şcoala incluzivă „Ion Creangă” Târgu Frumos
Simpozionul "EGALITATEA ŞANSELOR PRIN INCLUZIUNE - PRIORITATE A ŞCOLII
ROMÂNEŞTI" Hîrlău

Incluziunea – „mecanism” dependent de relaţia dintre şcoală şi familie

Profesor itinerant Apăscăriţei Ligia

Prin conceptul de şcoală incluzivă se înţelege accesul în învăţământul de masă al

tuturor copiilor dintr-o comunitate, indiferent de mediul şi statutul socio-economic de
provenienţă, în care sunt integraţi copii cu cerinţe educative speciale, beneficiind de
curriculum adaptat şi cadre didactice specializate; un rol important în are parteneriatul
profesori – cadre specializate – părinţi.
Rolul relaţiei dintre şcoală şi comunitate este de mare anvergură în atingerea
scopului educaţiei incluzive. Pornind de la aceasta aş dori să prezint importanţa
cunoaşterii de către şcoală, respectiv cadrele didactice, a familiei fiecărui elev şi felul în
care această cunoaştere se răsfrânge asupra integrării eficiente a elevilor în şcoală.
Nu putem vorbi despre părinţi şi felul în care educaţia primită acasă influenţează
integrarea copiilor în şcoală, fără a aminti stilurile parentale care îşi pun amprenta asupra
relaţionării şi integrării în şcoală a copiilor. Voi descrie mai jos fiecare stil parental,
descriere făcută şi într-o altă lucrare personală1.

Stilurile parentale şi consecinţele asupra integrării şi adaptării şcolare a

elevului

Părinţii formează, se ştie, miezul grupului familial. Conceptul de stil parental

reprezintă structurarea specifică a anumitor valori, practici şi comportamente, ce se
caracterizează printr-un anumit raport stabilit între controlul şi afecţiunea parentală.
(Diana Baumrind).
N.Turliuc, 2004, prezintă patru stiluri parentale:

1. Stilul autoritar
2. Stilul permisiv
3. Stilul neglijent
4. Stilul autorizat

1
Influenţa mediului familial asupra performanţei şcolare a elevului – prezentare Simpozion cu
valoarea internaţională “Simfonii din camera secretelor” Bacău, 2-11 noiembrie 2008
 Control
+
Stil Stil
autoritar autorizat
Afectivitate
_ +
_ Stil Stil
neglijent permisiv

Figura 1

În figura de mai sus am prezentat stilurile parentale pe o axă pentru a evidenţia

caracteristicile principale ale fiecărui stil parental şi deosebirile dintre ele. Stilul
autoritar combină controlul puternic, adesea punitiv şi arbitrar, cu nivelul redus al
afecţiunii. Stilul permisiv este opusul stilului autoritar, combinând un grad scăzut de
control parental cu un nivel ridicat al afecţiunii. Stilul neglijent se caracterizează prin
utilizarea limitată atât a controlului, cât şi a afecţiunii. Stilul autorizat este specific
părinţilor calzi, afectuoşi, care comunică bine cu copilul lor, care ştiu să îmbine într-un
mod adecvat afecţiunea şi controlul parental în educaţia copiilor lor.

Care sunt efectele fiecărui stil parental asupra incluziunii copiilor în instituţia de
învăţământ?
În cazul stilului autoritar, stima de sine scăzută, creşterea ostilităţii şi alte
consecinţe ale acestui fel de educaţie, îl fac pe copil să fie mai timid, fără valori clare, să
înveţe doar de frică. Este împiedicat să se dezvolte competent social şi să se adapteze cu
uşurinţă şi de bunăvoie mediului şcolar. Copiii vor aştepta confirmări constante, le este
frică de insucces şi nu ştiu cum să reacţioneze la acesta. Ei se conformează de teama
consecinţelor şi nu ca urmare a unei decizii morale bine gândite.
Stilul permisiv nu solicită din partea copiilor un comportament matur şi evită
confruntările. Lipsa îndrumării parentale diminuează capacitatea de cooperare necesară în
situaţiile sociale, ei au tendinţa de a avea tulburări de conduită, dificultăţi în a se
subordona cadrelor didactice din şcoală, au rezultate slabe la şcoală.
Copiii crescuţi de un părinte neglijent au o slabă capacitate de socializare, nu prea
ştiu ce înseamnă o regulă - de aceea le este greu să respecte regulile şcolare. Aceşti copii
au rezultatele cele mai scăzute în toate domeniile, începând cu stima de sine, capacitatea
de conformare la norme, adaptare şcolară. Nu este cazul să vorbim de performanţă
şcolară.
Într-o cercetare realizată de Oana Avram în 2008, pe copii cu vârste cuprinse între
11-13 ani, s-a pornit de la premisa că neglijarea emoţională a copilului corelează negativ
cu performanţele sale şcolare, şi această ipoteza a fost confirmată parţial. S-a observat că:
cu cât neglijarea emoţională este mai puternică, cu atât media şcolară generală este
mai mică.

2
 Stilul autorizat este cel mai propice dezvoltării copilului, aceştia adaptându-se cu
uşurinţă cerinţelor şcolare, având încredere în propriile forţe, sunt responsabili, cu stimă
de sine ridicată, obţin performanţe şcolare în conformitate cu nivelul lor de dezvoltare
intelectuală, se integrează în şcoală cu uşurinţă. Părinţii sunt afectuoşi şi în întregime
consecvenţi în recompense şi pedepse. Copilul creşte cu siguranţa că este acceptat, creşte
cu o încredere de bază, şi de obicei generalizează această încredere. Nu manifestă în
cadrul şcolii panică. (apud Gordon W. Allport, 1981)

Abordarea elevului cu cerinţe educative speciale de către şcoală

În activitatea pe care o desfăşor, întâlnesc deseori diverse abordări ale integrării

copiilor cu CES şi diverse reacţii pozitive sau negative faţă de aceştia. Ceea ce doresc să
accentuez este efectul modului greşit de abordare asupra elevului cu CES. Sunt unele
cadrele didactice care dezvoltă a atitudine mereu critică asupra acestor copii, nu dau „doi
bani” pe ei (cum spune vorba românului), îi dispreţuiesc făţiş, nu se feresc să le spună cât
sunt de incapabili şi nu le acordă nici o şansă de remediere. Ştiu, probabil majoritatea
acestor cadre didactice nu se gândesc la impactul avut de ei asupra acestor copii sau poate
nu doresc să dea importanţă. Nu sunt eu în măsură să judec, însă mă doare inima când
aud şi văd asemenea vorbe şi fapte. De unde integrare când de fapt noi nu acordăm nici o
şansă? Dacă nimeni nu crede în acel copil, de ce şi-ar dori să frecventeze şcoala, să
înveţe? Bineînţeles că preferă prezenţa lui „Gigi repetentul” pentru că elevul se simte
acceptat, înţeles şi normal că îi doreşte prezenţa. Sau poate se încearcă de către cadrul
didactic prin această atitudine faţă de elev o motivare a elevului. Prea puţini dintre elevi,
în procente prea neînsemnate, îşi spun: Am să le arăt că sunt diferit şi pot învăţa şi eu să
citesc cursiv. Cred că am auzit cu toţii de către efectul Pygmalion, care spune că
potenţialul elevilor se dezvoltă ca urmare a reacţiei “la aşteptările profesorilor şi la modul
în care aceste aşteptări le sunt transmise”(B. Surdea)
Consider că pentru integrarea copiilor cu CES în clasa de elevi din şcoala
incluzivă, este important ca şi cadru didactic, să se ţină cont de următoarele aspecte:
- aşezarea elevului în bancă (să nu stea în ultima bancă sau să fie marginalizat prin
poziţionarea în clasă)
- cadrul didactic să-l valorizeze, să vadă dincolo de deficienţa lui, ca fiind o
persoană cu demnitate; nu ironizări, critici excesive, injurii
- să i se acorde atenţie şi unele dintre ideile lui să fie luate în calcul şi apreciate
- să fie inclus în activităţile şcolare extracurriculare
- descurajarea ironizării de către ceilalţi copii şi încurajarea acceptării
- prin atitudinea sa, cadrul didactic influenţează tempo-ul afectiv al clasei faţă de
elevul cu CES
- să fie inclus în activităţile de grup
- să i se vorbească pe un ton blând, încurajator - s-ar putea ca singura vorbă bună pe
care o aude de la un adult să fie cea spusă de cadrul didactic de la clasă - elevul
este dornic să audă un cuvânt bun, o laudă, să vadă că cineva îi acordă interes,
încredere

3
 Unele cadre didactice spun: „cred că aceşti copii au nevoie să fie sprijiniţi mai
mult în viaţă pentru a reuşi”. E adevărat! Poate nu vor reuşi prea mult pe plan
profesional, dar putem dezvolta inteligenţa lor emoţională, socială. Eu cunosc un copil cu
hipoacuzie bilaterală care a fost foarte bine integrat în colectiv, şi are o viaţă socială poate
mai bogată decât mulţi dintre noi. Este important de evidenţiat acele aspecte care-l fac
unic pe copil, acele aspecte valoroase. Poate nu va reuşi când termină şcoala să opereze
cu numere mari, dar va şti să întreţină o relaţie, să poarte o conversaţie, să fie autonom,
etc.

Relaţia familie - şcoală

Familia elevului este direct responsabilă de dezvoltarea copilului. Dacă în familie

există forme de violenţă, dezvoltarea normală a copiilor este afectată, efectele fiind de
ordin psihologic, emoţional, relaţional. Printre simptomele provocate de violenţa
domestică se află: stimă de sine scăzută, întârzieri în dezvoltarea limbajului, performanţe
şcolare slabe, dificultăţi de relaţionare.
Neglijarea copilului de către familie are o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei
normale a copilului. Neglijarea poate fi fizică, educaţională sau emoţională. Pentru a se
asigura un mediu propice pentru dezvoltarea limbajului copilului, părintele trebuie să fie
profund interesat de educarea copilului, de modalităţile însuşirii limbajului. Formele
relaţiilor din familie au efecte în ceea ce priveşte formarea conştiinţei de sine a copilului,
ca element semnificativ în autoechilibrul persoanei.
Este foarte important pentru un cadru didactic să cunoască familia elevului şi
stilul parental, deoarece va învăţa să judece mai puţin aceşti copii, va învăţa să-i
valorizeze. În cazul copiilor cu părinţi neglijenţi, un rol deosebit de important îl va avea
în educarea lor învăţătorul / profesorul. El influenţează comportamentul elevului prin
sistemul de sancţiuni, încurajări, privilegii, atenţionări, dar şi prin note.
Cadrul didactic introduce o nouă imagine despre adult: mai puţin tolerant şi
afectuos, mai puţin autoritar şi mai capabil decât părinţii în a deschide noi orizonturi de
cunoaştere. Activitatea şcolară impune noi reguli şi introduce o nouă disciplină, bazată pe
cerinţe mai precise, mai riguroase şi pe sancţionarea mai severă a abaterilor.
Participarea părinţilor la viaţa şcolii este un indicator al procesului de
democratizare a educaţiei, în sensul unei creşteri a gradului de deschidere a instituţiei
educative către comunitate, precum şi a creşterii vizibilităţii, transparenţei proceselor
pedagogice pentru beneficiarii lor.
Modul în care părinţii valorizează educaţia şcolară, având la bază estimarea
beneficiilor scontate, şi atitudinea părinţilor faţă de şcoală determină gradul de mobilizare
a resurselor familiale pentru a menţine relaţia părinţi - familie. Nu lipsa de timp este
obstacolul de netrecut ce împiedică părinţii să cultive relaţia cu şcoala, ci atitudinea lor
faţă de copil şi şcoală. S-a observat că părinţii cu un nivel de educaţie înalt, depăşesc mai
uşor factorii defavorabili comunicării cu şcoala.

Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea şi

respectarea identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi
atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele educative ale societăţii, pe care le
identifică, le implică şi le foloseşte.

4
 Accentul se pune pe o colaborare, cooperare si comunicare bună între şcoală şi
familie; orientarea spre relaţia dintre părinţi şi şcoală este o nouă abordare a profesiei
didactice.
Pentru optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se are în vedere: calitatea
celor doi poli ai colaborării, percepţiile fiecăruia, atitudinile care îi caracterizează,
caracteristicile instituţiei şcolare, caracteristicile familiei, modul de comunicare.
Dintre avantajele parteneriatului şcolii cu părinţii, se observă:
- rata învăţării creşte şi învăţarea se menţine mai mult timp dacă părinţii se implică
în sprijinirea acesteia acasă, prin diferite activităţi;
- lucrul cu părinţii este un sprijin pentru modul cum aceştia îşi cresc şi educă
copilul;
- efectele implicării părinţilor în programele de sprijin se răsfrâng şi asupra
celorlalţi membri ai familiei: întreaga familie se dezvoltă;
- activitatea cu părinţii îl ajută pe copil să vadă rolul acestora în creşterea şi
dezvoltarea sa şi să-i înţeleagă ca factori importanţi ai educaţiei sale;
- ajutându-i pe părinţi să se implice mai mult în problemele de viaţă şcolară ale
copilului, putem întări interacţiunile şi relaţiile dintre părinţi şi copiii lor.

Reuşita integrării copiilor cu CES în şcoala incluzivă va avea o mare rezonanţă în

sufletul dascălului care a muncit pentru aceasta şi un răsunet veşnic în viaţa copilului
căruia i-a acordat ceea ce el avea nevoie cu disperare: compasiune, încredere, acceptare.
Trăirea succesului de către un copil are rezonanţe psihologice mai profunde, determinând
satisfacţie, încredere, optimism, siguranţă şi o expansiune a sinelui.

5
Bibliografie:

1. Neamţu, Cristina, 2003, Devianţa şcolară, Iaşi, Editura Polirom;

2. Turliuc, Maria Nicoleta, 2004, Psihologia cuplului şi a familiei, Iaşi, Editura
Performantica;
3. Allport, Gordon W., 1981, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică;
4. Coord. Mitrofan, Iolanda, 2003, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Iaşi,
Polirom;
5. Coord. Cosmovici, A., Iacob, Luminiţa, 2005, Psihologie şcolară, Iaşi, Editura
Polirom;
6. Vrasmas, Ecaterina Adina, 2002, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti,
Editura Aramis;
7. Coord. Turliuc, Maria Nicoleta, Tobolcea, Iolanda, 2008, Violenţa în familie:
între stigmatizare, acceptare socială şi intervenţie terapeutică, Iaşi, Editura
Universităţii „A.I.Cuza”;
8. Coord. Mitrofan, Iolanda, 2001, Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea
copilului, Bucureşti, Editura SPER;
9. Verza, Emil, Verza, Florin Emil, 2000, Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura
Pro Humanitate;