C4 did econ

La nivelul practicii predării, strategia didactică reprezintă o structura metodică decompozabilă într-o suită
de decizii şi acţiuni, pe care le vor întreprinde profesorul şi elevii într-o situaţie instructiv-educativă dată.
Există mai multe maniere de abordare a predării şi învăţării:
 unidirecţională - profesorul transmite, iar elevii receptează;
 bidirecţională - profesorul întreţine un permanent dialog cu elevii;
 multidirecţională - profesorul iniţiază şi orientează acţiunile elevilor animaţi de dorinţa de a conlucra
pentru realizarea sarcinii;
Putem distinge mai multe tipuri de strategii didactice, care, de regulă, preiau denumirea metodei de bază
aleasă pentru a realiza sarcina instructiv-educativă(aceste strategii sunt abordate pe larg în lucrarea
noastră Predarea şi învăţarea disciplinelor socio-umane. Elemente de didactică aplicată, Editura
Polirom, 2000):
 strategii expozitive; strategii euristice; strategii bazate pe acţiunea de cunoaştere a elevilor; strategii
algoritmice; strategii care permit manifestarea personalităţii elevilor; strategii de evaluare;
În cadrul lecţiei pot fi utilizate una sau mai multe strategii didactice, îndeosebi în funcţie de obiectivele
urmărite. Totodată, pentru realizarea aceloraşi obiective pot fi utilizate strategii diferite sau variante
combinate. Important este însă ca profesorul să gândească, pentru fiecare situaţie concretă, cele mai
adecvate strategii de abordare a predării şi învăţării.
Proiectarea unei strategii didactice presupune luarea în consideraţie a două categorii de parametri
fundamentali de construcţie(I. Albulescu, M. Albulescu, 2000):
Parametri care se referă la activitatea profesorului:
 modul în care este selectată, prelucrată şi prezentată informaţia;
 adoptarea unei metodologii adecvate de abordare;
 opţiunea pentru o anumită manieră de combinare a metodelor, procedeelor, mijloacelor şi formelor de
organizare;
 succesiunea etapelor desfăşurării activităţii;
Parametri care se referă la activitatea de învăţare a elevilor:
 operaţii logico-metodologice: identificare, analiză, sinteză, definire, clasificare, comparare, raţionare,
interpretare, evaluare
 aspecte atitudinale: motivaţie, atenţie, aspiraţie etc. ;
Metodele sunt cosubstanţiale strategiilor didactice. Ca demersuri teoretico-acţionale, metodele
desemnează o anumită tehnică de execuţie, de realizare a acţiunilor instructiv-educative. Fiecare dintre ele
defineşte o anumită cale de urmat în vederea atingerii unor obiective dinainte stabilite.
Metodele posibil de utilizat în predarea şi învăţarea disciplinei Economie pot fi grupate în trei categorii,
după cum urmează:
Metode centrate prioritar pe acţiunea profesorului(expozitive):
 discursul, prelegerea, expunerea; descrierea, demonstraţia, explicaţia; instructajul;
Metode centrate deopotrivă pe acţiunea profesorului şi a elevilor:
 conversaţia euristică; dezbaterea şi discuţia colectivă;
Metode centrate cu precădere pe acţiunea elevilor:
 problematizarea şi învăţarea prin descoperire; munca în grup; studiul de caz, sondajul de opinie,
chestionarul, interviul, analiza de conţinut; eseul şi alte activităţi creative;
Vom prezenta, în continuare, principalele metode folosite, relevând avantajele şi limitele lor.
Metodele expozitive. Cu toate că aceste metode au fost supuse unor numeroase critici, verbalismul
excesiv fiind considerat ineficient, în predarea Economiei cunoştinţele sunt prezentate elevilor de multe
ori în forma finită, prin expunere. Recursul la metode expozitive este necesar nu numai pentru a transmite
cunoştinţe, care nu pot fi supuse unei investigaţii directe a elevilor, ci şi pentru:
 îndrumarea elevilor în realizarea independentă a unor sarcini;
 exprimarea unor puncte de vedere noi sau recapitularea celor exprimate anterior;
 indicarea şi explicarea unor tehnici de acţiune;
 ajutarea elevului în organizarea cunoştinţelor pe un plan superior de sinteză;
 sensibilizarea elevilor pentru activitate;
Prin intermediul expunerilor se comunică elevilor un ansamblu coerent şi sistematic de cunoştinţe. O
lecţie în care sunt utilizate strategii expozitive se desfăşoară după următorul scenariu:
 profesorul prezintă elevilor subiectul lecţiei şi încearcă să-i sensibilizeze pentru activitate;
 profesorul reactualizează, eventual împreună cu elevii, noţiunile ancoră;
 profesorul prezintă noul conţinut, însoţind ideile comunicate cu ilustrări, exemplificări, demonstraţii,
argumentări, explicaţii(procedee discursive); dacă este cazul îşi sprijină demersul pe un suport scripto-
audio-vizual(mijloace tehnice);
 după terminarea expunerii, profesorul procedează la fixarea şi consolidarea cunoştinţelor;
 la sfârşitul lecţiei profesorul indică sarcinile de muncă independentă acasă;
Într-o astfel de lecţie rolul dominant revine profesorului, pe când participarea activă a elevilor este mult
diminuată. Din acest motiv, metodele expozitive de predare prezintă, pe lângă avantaje incontestabile,
numeroase disfuncţii(vezi I. Albulescu, M. Albulescu, 2000).
Avantajele expunerii:
 poate fi comunicat un volum mare de cunoştinţe într-un interval de timp relativ scurt;
 stârneşte curiozitatea şi invită la căutări personale;
 prezintă un model coerent de gândire, de abordare a unei teme şi de organizare a cunoştinţelor;
 elevii pot veni în contact cu modalităţi de exprimare elevate şi expresive;
 creează o ambianţă socială care favorizează fenomenul de „ contagiune” sau de „ sugestie colectivă”;
Dezavantajele expunerii:
 învăţarea se bazează pe o inteligenţă perceptiv-reproductivă;
 nu oferă posibilitatea de manifestare a spiritului critic şi a creativităţii;
 conduce la uniformizare şi rigiditate în comportamentul elevilor;
 se bazează pe receptivitatea pasivă a elevilor, fără să le solicite prea multe operaţii mintale;
 nu este posibilă tratarea diferenţiată şi individualizarea instruirii;
 prezintă valenţe mai mult informative decât formative;
 antrenează puţine interacţiuni şi posibilităţi limitate de realizare a feedback-ului;
 nu pot fi constatate imediat efectele expunerii;
Abordarea euristică. Este o metodă a dialogului, care stimulează şi dirijează activitatea de învăţare a
elevilor, incitaţi prin întrebări la descoperirea adevărului. Urmând şirul unor întrebări bine puse, care le
direcţionează efortul cognitiv, elevii se antrenează într-o sarcină de cunoaştere. La noile cunoştinţe vor
ajunge realizând o investigaţie în sfera informaţiilor deja dobândite, care urmează să fie valorificate în
noua experienţă cognitivă.
În practica didactică se caută instituirea unui dialog veritabil între profesor şi elevi, de aceea abordarea
euristică este o metodă tot mai des folosită în predarea Economiei. Fiecare dintre membrii binomului
educaţional, profesorul şi elevii, participă deopotrivă în calitate de emitent şi receptor, rolurile lor fiind
complementare.
Abordarea euristică constă, în esenţă, în faptul că folosindu-se de o succesiune de întrebări puse cu
abilitate şi în alternanţă cu răspunsurile primite, profesorul îi invită pe elevi să-şi sondeze propriul univers
cognitiv, să realizeze conexiuni astfel încât să ajungă la descoperirea unor noi cunoştinţe. Această metodă
presupune un schimb de păreri pe o anumită temă, încheiat prin formularea unor enunţuri de către elevi,
omologate de către profesor. Descoperirea noilor cunoştinţe este rezultatul colaborării dintre profesor şi
elevi.
Într-o lecţie realizată prin metoda abordării euristice este indicat ca profesorul să creeze cât mai multe
situaţii în care se pot adresa întrebări, care să genereze frământări şi căutări, să solicite iniţiativă, efort
intelectual personal, spontaneitate etc. Valenţele formative ale acestei metode sunt multiple: stârneşte
curiozitatea, interesul şi trebuinţa de cunoaştere, antrenează şi dezvoltă capacităţile intelectuale,
contribuie la dezvoltarea competenţelor de comunicare, solicită inteligenţa productivă etc.
Discuţiile/dezbaterile colective. Sunt deosebit de atractive pentru elevi în predarea şi învăţarea
Economiei. Acest gen de activitate se prezintă ca un schimb reciproc, organizat şi constructiv de idei,
impresii, aprecieri şi propuneri axat pe o anumită temă. Schimburile verbale se angajează nu numai în
plan intelectual, ci şi în plan afectiv. Elevii comunică între ei în intenţia identificării unei soluţii sau pur şi
simplu pentru a face schimb de informaţii, exprimându-şi totodată emoţiile, sentimentele, trăirile,
atitudinile.
Discuţiile/dezbaterile colective contribuie la dezvoltarea:
 competenţelor de dialog, dezbatere publică a unei probleme, negociere şi rezolvare a conflictelor;
 capacităţii de a elabora argumente şi contraargumente;
 capacităţii de a identifica şi utiliza dovezi;
 capacităţii de a aprecia şi valoriza perspective diferite de gândire;
 capacităţii de a reflecta critic asupra prejudecaţilor şi stereotipiilor proprii sau ale altora;
Problematizarea şi învăţarea prin descoperire. Problematizarea poate fi utilizată în toate împrejurările
în care poate fi creată o „ situaţie problemă”, a cărei soluţionare este posibilă prin cercetare şi descoperire
de noi adevăruri. Profesorul nu comunică elevilor cunoştinţe de-a gata elaborate, ci îi pune într-o situaţie
de cercetare, pentru a rezolva problema cu care se confruntă. Prin „ problemă didactică” înţelegem o
dificultate pe care elevul nu o poate surmonta decât prin implicare şi căutare, în cadrul unei activităţi
proprii de cercetare. Este vorba, mai exact, de o situaţie special organizată de către profesor, în care elevii
caută să depăşească dificultăţile întâlnite, dobândind cunoştinţe şi experienţe noi, consolidându-şi
priceperile şi deprinderile. În acest fel, învăţarea nu mai constituie doar o înregistrare pasivă de date, ci un
proces intelectual activ.
Elevii sunt puşi în faţa unei dificultăţi teoretice, care produce în mintea lor o stare conflictuală între
experienţa cognitivă dobândită anterior şi elementul de noutate şi surpriză, necunoscutul cu care se
confruntă. Conflictul intelectual pozitiv apare între ceea ce ştie şi ceea ce nu ştie elevul, atunci când se
află într-o situaţie problemă, care îi provoacă curiozitate, nedumerire, nelinişte şi dorinţa de a învinge
obstacolul. Existenţa lipsurilor în sistemul de cunoştinţe al elevilor îi determină să caute şi să descopere
cunoştinţe sau procedee de acţiune care să-i scoată din impas.
Problema este o structură cu date insuficiente, după cum precizează W. Okon, elevului revenindu-i
sarcina de a completa această structură, analizând elementele date, legăturile cunoscute şi necunoscute
dintre ele, căutând elementele care lipsesc. În orice problemă există ceva cunoscut(dat) şi ceva
necunoscut, rezolvarea acesteia constând în aflarea elementului necunoscut.
Exemple de situaţii problemă ce pot fi organizate în cadrul lecţiilor de Economie:
 Cum poate fi ameliorată calitatea vieţii în perioada de tranziţie în care se află societatea românească?
 Ce presupune valorificarea resurselor creative ale tinerei generaţii în condiţiile societăţii româneşti
contemporane?
Activitatea de rezolvare a unei probleme didactice se structurează în felul următor:
Activitatea profesorului:
 prezintă situaţia problemă;
 oferă indicaţii pentru soluţionarea ei;
 ajută elevii în alegerea soluţiei optime;
Activitatea elevilor:
 analizează problema dată; studiază surse teoretice; adună şi selectează informaţii relevante; analizează
şi sintetizează datele obţinute; descoperă corelaţii, legităţi etc.; elaborează soluţii posibile şi le evaluează;
aleg soluţia optimă de rezolvare a problemei;
Rezolvarea de probleme nu reprezintă doar un simplu exerciţiu de reactualizare a unor achiziţii dobândite
anterior, ci trebuie privită ca o „ rezolvare productivă de probleme” (R. M. Gagne).
Datorită potenţialului său activizator, această metodă dezvoltă schemele operatorii ale gândirii, antrenează
aptitudinile creatoare, declanşează interesul cognitiv şi pregăteşte elevul pentru independenţă în gândire şi
acţiune. Elaborarea soluţiilor presupune capacitate de a raţiona, supleţe în gândire, imaginaţie creatoare,
toate acestea jucând un rol important în elaborarea soluţiilor. Rolul profesorului se rezumă la îndrumarea
activităţii independente a elevilor, prezentând datele problemei, ajutând la reactualizarea unor informaţii
necesare, oferind sugestii metodologice, orientând activitatea de rezolvare.
Învăţarea prin descoperire este abordată în strânsă corelaţie cu problematizarea, deoarece punctul de
plecare constă într-o interogaţie sau într-o problemă. Dar dacă într-o problematizare accentul se pune pe
crearea şi declanşarea unei acţiuni de învăţare(situaţia-problemă), în cazul descoperirii accentul se pune
pe descoperirea unor noi cunoştinţe prin încercare şi eroare. Elevul desfăşoară o intensă activitate
independentă de descoperire a adevărului. Este vorba de o învăţare realizată prin cercetare, prin
investigaţia directă. În funcţie de relaţia ce se stabileşte între cunoştinţele dobândite anterior şi cele ce
urmează să fie însuşite, putem distinge următoarele tipuri de descoperire:
 descoperirea inductivă; descoperirea deductivă; descoperirea analogică;
Studiul de caz. Această metodă constă în analizarea şi dezbaterea unei situaţii particulare problematice în
care se află un individ, grup social sau o instituţie. Studiul de caz permite elevilor confruntarea directă cu
o situaţie reală reprezentativă (cazul)
Exemple de situaţii reale, care pot constitui obiectul unui studiu de caz:
 dificultăţile de integrare socială pe care le are un individ;
 impactul unor fenomene sociale asupra unei persoane, categorie socială sau instituţie;
 încălcarea drepturilor şi libertăţilor unei anumite persoane;
Etapele de parcurs în studiul de caz(I. Cerghit):
Prezentarea cazului şi înţelegerea situaţiei existente;
Procurarea informaţiilor necesare prin:
 întrebări adresate profesorului; documentare în teren; studierea surselor scrise;
Analiza situaţiei de fapt:
 sistematizarea informaţiilor obţinute;descoperirea cauzelor şi legităţilor cazului; identificarea
problemei esenţiale;
Stabilirea variantelor de soluţionare
Alegerea soluţiei optime: confruntarea variantelor; compararea valorii variantelor; luarea şi susţinerea
hotărârii finale vizând soluţionarea;
Metoda studiului de caz are un pronunţat caracter formativ. Solicitând o intensă activitate individuală sau
de echipă, contribuie la dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale elevilor puşi în situaţia de a analiza fapte
sau evenimente, de a oferi soluţii şi de a lua decizii eficiente.
Alte metode didactice care pot fi utilizate cu succes în cadrul lecţiilor de Economie:
 Brainstorming-ul; Algoritmizarea; Reuniunea panel; Metoda „ 6-3-5”; Metoda „ Phillips 6-6”; Lectura
independentă; Elaborarea de eseuri, referate, recenzii, monografii.
Valori şi atitudini promovate prin predarea-învăţarea Economiei, construite în
interdependenţă cu formarea competenţelor generale şi specifice:
 Libertatea economică; Eficienţa economică; Echitatea economică; Securitatea economică; Utilizarea/
valorificarea creatoare a resurselor; Creşterea economică; Raţionalitatea economică.
Acestea trebuie să se exprime în atitudini corespunzătoare următoarelor caracteristici esenţiale ale
persoanei: Agent economic activ; Consumator avizat; Investitor prudent; Cetăţean responsabil.