Predică la

Naşterea Domului
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Frați creștini,
Aceasta este bucuria mărturisita de proorocul Isaia al Vechiului Testament, si
aceasta este bucuria clipelor de fata pe care creștinătatea le trăieşte in fiecare an in
aceste sfinte sărbători ale Nașterii Domnului. Pruncul a cărui naștere o sărbătorim e
''înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, părinte al
veacului"...
Si precum in chip firesc, mare e bucuria familiei in care se prăznuiește un nou
născut, cu atât mai mare bucurie e pentru întreaga familie creștina, când sărbătoreşte
întruparea lui Dumnezeu ca om.
Si iarăși, in chip firesc, e ca omenirea creștina sa se bucure la aceasta prăznuire
a Nașterii Domnului, pentru ca Dumnezeu s-a făcut om pentru mântuirea ei.
Într-adevăr, prin nașterea Mântuitorului ni s-a dat o noua făptura pentru
întreaga omenire. In istoria lumii, orice creștin vede doua zidiri ale omenirii. Doua
sunt creațiile: una atunci când a făcut Dumnezeu pe primul om, iar a doua acum când
Dumnezeu s-a făcut om, pentru a zidi din nou făptura omeneasca, care se nimicise prin
păcat.
Aceasta întrupare a lui Dumnezeu va aduce înfăptuirea unei zidiri noi pentru
lume. Creștinul e ''o făptura noua'', după cum spune Sf. Apostol Pavel... Omul cel
vechi e omul păcatului. Hristos s-a născut om adevărat, dar fără de păcat. Aceasta
naștere e începutul mântuirii noastre. De acum înainte ne vom forma si noi sufletește,
după chipul lui Hristos. Fiecare se va strădui sa fie un urmaș al lui Hristos, al cărui
nume îl si poarta.
Înainte de venirea lui Hristos, omenirea nu avea putința sa se renască la aceasta
noua viață adusa prin nașterea lui Hristos. Caci din vechime era numai sub imperiul
primei creații, prin care omenirea era chemata sa se înalte pana la perfecțiune, pana la
Dumnezeu. Si cum ca așa este, citească fiecare prima pagina a Bibliei, in care e vorba
de creația lumii.
Dar iată ca, fiecare din noi, in chip firesc suntem frământați împreuna cu Sf.
Ambrosie de întrebarea următoare: ''Pentru ce in Sf. Scriptura se zice ca Dumnezeu
creând lumina, tăria, astrele, planetele, animalele si toate cate exista in lume, la toate a
zis: ''Si a văzut ca sunt bune;''... numai la om n-a zis: ''Si a văzut Dumnezeu ca omul
este bun''?''
Sfântul şi înțeleptul episcop căuta sa-şi răspundă la aceasta întrebare, zicând:
''Soarele nu poate sa fie mai soare decât este, floarea mai floare si nici animalul mai
animal, sau lumina mai lumina, deoarece acestea nu sunt perfecționabile, adică nu sunt
capabile de o desăvârșire mai mare, decât au avut atunci când au ieșit din mâinile celui
Atotputernic. Omul însa, fiind făcut după un model infinit superior lui, este capabil de
desăvârșire, adică folosind exact si corect facultățile şi însușirile cu care a fost
înzestrat, sa se apropie cat mai mult de modelul sau, de Prea bunul Părinte ceresc".
Dar iată ca prin păcat omul nu se mai putea înalta la Dumnezeu, caci el fusese
îndepărtat de la El, si atunci in loc sa crească si sa sporească aceasta zidire, ea se
năruia. Omenirea nu se putea ridica la cer, caci Dumnezeu nu mai era cu ea, iar ea prin
puterile ei nu se putea zidi sufletește, pentru a se înalta. Prin păcat omenirea căzuse in
iadul distrugerilor.
Si cum ca nu se putea înalta omenirea la perfecțiune, fără de Dumnezeu, n-ar fi
sa va gândiți decât la faptul ca, înainte de venirea lui Hristos, omul nu era privit ca un
scop in sine. Nu. Omul era socotit ca un mijloc de realizare a idealurilor altuia... ale
acelui bogat, sau ale Statului. Copiii erau crescuți in vederea Statului. Si numai cei cari
erau capabili sa apere Patria, erau crescuți, iar pe ceilalți ii omorau. Așa era socotit
omul înainte de venirea lui Hristos.
Familia avea o singura chemare, de a produce cetățeni.
Si ceea ce este mai dureros, e ca chiar si religia era închinata intereselor
omenești. Dușmănia dintre oameni era asmuțata de religie. Iar deznădejdea e si mai
mare, când ne gândim ca si patimile îşi aveau unii proteguitori.
Si în sfârșit, morala, acea disciplina de însănătoșire si înălțare a ființei
omenești, era fructul acelorași interese pătimașe. Cei vechi aveau o morala a
intereselor, o morala scoasa din faptele lor pline de egoism si răzbunare.
Ei bine, pe aceasta prima zidire distrusa, vine sa o ridice Iisus Hristos.
Întruparea lui Hristos e temelia rezidirii noastre.
De acum se va vorbi de o noua chemare a omenirii spre perfecțiune. Pana acum:
''Nimeni nu se putea ridica la cer decât Acela care s-a pogorât din cer". (Ioan III, 13).
A trebuit ca sa se pogoare Hristos Dumnezeu din ceruri ca sa ne înalte. Caci,
iarăși, după cum spune Mântuitorul: ''nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan
XVI, 6).
Prin Nașterea Domnului ajungem sa fim ''părtași firii dumnezeiești''.
Prin Nașterea lui Iisus Hristos, prin har si prin învățătura cea sfântă, oricine de
acum poate sa ajungă la perfecțiune. Fiecare poate sa se ridice in muntele cel sfânt de
care se întreabă psalmistul: ''cine se va sui in muntele Domnului, sau cine va sta in
locul cel sfânt al lui?''
Cel cu mâini nevinovate si cu inima curata care nu şi-a întinat cu minciuni
sufletul sau si cu vicleșug nu s-a jurat vecinului sau." (Psalmul XXII, 3-4.) Prin
venirea Mântuitorului, omul din nou se înfiază Cerului, caci după spusa Mântuitorului:
''Cel ce va face voia Tatălui Meu celui din cer acela îmi este frate, sora si mama".
(Mat. XII, 50.)
 Pentru creștini viața nu e un blestem, nu e o micșorare pentru trăitor, ci din
contra e o fericire si o binecuvântare. Si de aceea pe drept Sf. Ioan Hrisostom si spune:
''Ce spui nenorocitule si nemernicule? este vicleana viața prezenta, in care am cunoscut
pe Dumnezeu, in care filosofam asupra vieții viitoare, in care am ajuns din oameni
îngeri si dănțuim cu puterile cele de sus?... Nu trupul, ci faptele şi împrejurările sunt
spre nenorocirea noastră".
Si ce este mai înălțător decât ca prin viața noastră sa slujim lui Dumnezeu? Sa
slujim Aceluia prin puterea căruia strălucește soarele si luna, sa slujim Aceluia de care
asculta astrele in mișcarea lor, sa slujim Aceluia care cântărește lacrimile celor in
suferinţe, sa ascultam de Acela intru care adorm intru fericire cei binecredincioşi...
Fraților, iată cum prin Nașterea pe care o sărbătorim avem pe Dumnezeu.
Prin Nașterea Domnului, toți care credem in Dumnezeu Tatăl, Fiul si Sf. Duh,
alcătuim de acum o familie sfânta. Dumnezeu e pentru noi, nu un stăpân rău, ci un
părinte milostiv si bun, iar Fecioara Maria o Mama a întregului neam omenesc pe care
l-a mântuit prin nașterea Fiului Ei. Iar noi cu toții suntem frați intre noi si frați mai
mici ai lui Hristos, si fii credincioși ai lui Dumnezeu. In aceasta Împărăţie a lui
Dumnezeu, nici nu se poate nădăjdui sa fie decât bucurie si strălucire, caci Însuși
Dumnezeu e cu noi, iar traiul vieții noastre nu poate sa înflorească decât in pace si
liniște, caci in aceasta gradina a Împărăției lui Dumnezeu, nu se aude decât un singur
cor al îngerilor, cari in cer si pe pământ cântă: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si
pe pământ pace, intru oameni bunăvoire. Amin