Sunteți pe pagina 1din 4

Construcția unui personaj în romanul realist-psihologic și modern „Ultima

noapte de dragoste, întâia noapte de război”

de Camil Petrescu

În spațiul literaturii interbelice, Camil Petrescu(poet, romancier, dramaturg, eseist și publicist)


reușește sincronizarea literaturii române cu tendințele prozei europene moderniste. Acesta exemplifică
eroul lucid, însetat de absolut, pentru care, actul creației devine o aventură a cunoașterii. Scriitorul își
construiește universul epic pe structuri și concepte din filosofia lui Henri Bergson(durata interioară,
intuiționismul), a lui Edmund Husserl(fenomenologia, primatul conștiinței asupra existenței), ca și pe
formele narative din proza lui Marcel Proust(narațiune homodiegetică, principiul memoriei involuntare,
personajul indeterminat etc.).
Primul roman al lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
aparține literaturii autenticității și ilustrează estetica modernismului(roman citadin, centrat pe
problematica intelectualului, împlinind dezideratele formulate în teoria lovinesciană a sincronismului).
Este un roman realist psihologic, de analiză a vieții interioare(sumă a unor „dosare de
existență” structurate pe „o idee sau pe o pasiune”), iar ca formulă epică ilustrează romanul subiectiv
„ionic”(modelul proustian: narațiune homodiegetică, viziune/focalizare internă). Roman al unei duble
experiențe ontice și cognitive-iubirea și războiul - „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
își are izvoarele în experiența sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului Război
Mondial, al cărui memorial de campanie este „împrumutat cu amănunte cu tot eroului”.
Geneza romanului se sprijină și pe câteva experiențe lirice(„Ciclul morții”, „Un luminiș pentru
Kicsiken”) și epice(„Cei care plătesc cu viața”), ca și pentru câteva articole de cronică a vieții moderne,
publicate la rubrica „Ceaiul de la ora cinci”. Anunțat în presa lumii sub câteva titluri(„Jurnalul
căpitanului Andreescu”, „Proces verbal de dragoste și de război”), romanul e scris și publicat în 1930.
Despre „nașterea” lui pentru care s-a documentat 10 ani, Camil Petrescu mărturisește: „A fost o ardere,
mistuitoare, în care rândurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz, sfârșită după luni de
trudă a condeiului, odată cu căderea ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor
bolnav în pat pentru multă vreme.”
Titlul dezvăluie compoziția bipolară și surprinde cele două experiențe existențiale și cognitive
ale lui Ștefan Gheorghidiu, devenit teme ale cărții(iubirea și războiul). Simbolul nopții figurează
incertitudinea care îl devorează lăuntric, iraționalul și întunericul firii umane cu care se confruntă. Cele
două adjective așezate într-o ordine semnificativă(ultima, întâia) sugerează disponibilitatea eroului de a
depăși drama iubirii înșelate și de a intra în alte orizonturi ale cunoașterii.
Tema inadaptării intelectualului la o lume vorace a imposturii și a mediocrității și cristalizează
prin mai multe arii tematice: dragostea și războiul, cunoașterea și setea de absolut, tema moștenirii și cea
a existenței societății bucureștene în preajma Primului Război Mondial.
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal, rotund și modern al operei camilpetresciene.
Acesta constituie tipul intelectualului inadaptat, fascinat de lumea ideilor.
Din punct de vedere social, Ștefan Gheorghidiu este prezentat în incipit având funcția de
sublocotenent în rezervă din regimentul XX, fiul profesorului universitar Corneliu, ce duce o existență
umilă alături de soția sa, Ela, timp de doi ani și jumătate. Primirea moștenirii din partea unchiului Tache
îi introduce îl introduce în lumea modernă și le tulbură liniștea conjugală. Cu toate că este dominat de

1
incertitudini, se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăiește
tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morții.
Din punct de vedere psihologic, Gheorghidiu prezintă un puternic zbucium interior, cauzat de
aspirația spre absolut scoase în evidență prin introspecția conștiinței și a sufletului.
Din punct de vedere moral, acesta se consideră superior datorită aspirației spre iubire absolută
pe care o precedă. Totodată acesta trăiește iluzia că lumea degradată poate fi adaptată în conformitate cu
principiile sale.
O primă scenă reprezentativă pentru ilustrarea intelectualului inadaptat și superioritatea acestuia
o constituie cea de la popota ofițerilor din primul capitol. În această scenă, protagonistul asistă la o
discuție pe baza unui fapt aflat din presă: un bărbat și-a ucis femeia infidelă și a fost achitat de către
judecători. Cu toate că discuția îi declanșează lui Gheorghidiu momentul raportării la memoria afectivă,
acesta surprinde punctul de vedere al personajelor prezente la discuție cu privire la iubire și adulter. În
opinia „conformistă” a căpitanului Dimiu, „nevasta trebuie să fie nevastă și casa, casă”, iar din
perspectiva unui „apărător de dragoste”(Corabu), afirmă că unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-și
caute fericirea”. În timpul acestei discuții este evidențiată trăsătura dominantă a protagonistului,
orgoliul, limbajul fiind unul sfidător și îi sancționează drastic pe interlocutorii săi, „Discutați mai bine
ceea ce vă pricepeți”, considerând opiniile lor „copilăroase și primare”. Personajul recunoaște că este
predispus spre introspecție, spre construirea unor ipoteze despre idei sau lucruri care îl preocupă. În
această scenă este caracterizat în mod indirect prin vorbe, gânduri și monolog interior: „De multe ori
seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri”. Iubirea bărbatului se naște din
admirație și duioșie, dar și din orgoliu. În finalul discuției, eroul vede iubirea ca pe un „monoideism,
voluntar la început, patologic pe urmă”, ajungând să afirme că „cei care se iubesc au drept de viață și de
moarte, unul asupra celuilalt”.
O altă scenă semnificativă pentru prezentarea trăsăturii predominante a eroului, orgoliul, și a
evidențierii stăpânirii emoțiilor acestuia o reprezintă excursia de la Odobești din capitolul „E tot
filozofie…” Acest eveniment pune sub semnul îndoielii fidelitatea soției, orice element exterior
provocând în sufletul lui Ștefan catastrofe chinuitoare. Compania insistentă a domnului G, așezarea Elei
la masă lângă el, gesturile familiare, dorința femeii de a sta în mașină între protagonist și domnul G,
constituie prilejuri de observație atentă și frământare interioară. Gheorghidiu suferă nu doar din orgoliu
rănit, ci mai ales pentru faptul că se preface afișând o indiferență cu totul falsă, ascunzându-și emoțiile,
autocaracterizându-se „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel și eu mă simțeam imbecil, ridicol și naiv”.
Cu toate că gesturile Elei față de presupusul amant sunt firești în grupul de prieteni mondeni „am mai
înțeles că aci mai erau bărbați aflați în situația mea, Gheorghidiu este singurul care se lasă afectat cu
toate că încearcă să păstreze aparența „Ești gelos?[…]A, de ce? Așa glumesc femeile…”. În timpul
discuției intime dintre cei doi soți, Ela recunoaște în mod direct „Ești de o sensibilitate imposibilă”,
subliniind caracterul fragil al intelectualului inadaptat, aspirant la iubirea absolută.
O primă particularitate semnificativă pentru construcția personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu, o constituie modalitățile de caracterizare, directe și indirecte. Particularitățile de
caracterizare ale personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, sunt specifice romanului modern, subiectiv,
de influență proustiană: este vorba de deplasarea accentului spre conflictul interior, autoanaliza, fluxul
conștiinței, aceste aspecte redate cu ajutorului monologului interior.
Portretul fizic detaliat este înlocuit cu un complex portret moral, folosindu-se caracterizarea
directă și indirectă. Introspecția prezintă într-un mod detaliat trăirile lăuntrice ale eroului, surprinse în
mod direct. Astfel își analizează nefericirea și gelozia, dar caracterizat de gelozia și orgoliu și ipocrizie,

1
nu are curajul să recunoască „Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii”.
În acest mod, prima experiență de cunoaștere, iubirea, îl surprinde pe Ștefan trăind un zbucium
permanent în căutarea adevărului, dar și o continuă încercare de a atinge absolutul. Personajele prezente
la acțiunea romanului surprind această idee în mod direct. Unchiul Nae este cel care subliniază
caracterul de tânăr inadaptat, ce trăiește în sfera ideilor și nu se poate descurca în păienjenișul afacerilor:
„Cu Kant acela al dumitale șu cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză”. Pentru a-l încuraja și a-i
evidenția soțului firea hipersensibilă, Ela afirmă în mod direct „Dar nu vezi că toți vor să te înșele…
Pentru că ești prea bun…”, de asemenea, modul în care Gheorghidiu amplifică orice gest până la
proporțiile unei catastrofe o face pe Ela să îi reproșeze „Ești de o sensibilitate imposibilă!”.
În mod indirect, acesta prezintă superioritate la discuția de la popota ofițerilor „Nu cunoașteți
nimic din psihologia dragostei. Este dominat de incorectitudini, își înșeală soția fără a-i asculta opinia,
planifică moartea Elei și a domnului G dintr-o simplă bănuială fiind însă oprit din prisma începerii
războiului. Își dezvăluie vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă „eram atât de pătimaș iubit de una
dintre cele mai frumoase studente”. A doua experiență, în planul cunoașterii, războiul, trăită direct,
constituie polul terminus al dramei intelectuale. Pentru Ștefan, moartea devine un dureros mijloc de
autocunoaștere, astfel, confruntat cu o situație limbaj, protagonistul se introspectează cu luciditate,
considerând că experiența războiului îi este necesară(„N-aș vrea să existe pe lume o experiență
definitivă de la care să lipsesc.” Această experiență este văzută ca una inițiatică, care-i va da puterea să
plaseze drama iubirii definitiv în umbră și să o ia de la capăt.
O a doua particularitate semnificativă pentru construcția protagonistului operei o constituie
perspectiva narativă. Perspectiva narativă este revitalizată, dar în același timp subiectivă. Aceleași
evenimente și personaje sunt percepute în mod diferit chiar și de către naratorii care relatează
întâmplările, deoarece Camil Petrescu „știe că adevărurile umane pot intra unul într-altul, asemenea
păpușilor rusești, dar că nu există un „adevăr ultim, care să fie capabil să le conțină pe toate celelalte.”
Naratorul omniscient, obiectiv și narațiunea la persoana a III-a(specifice romanului tradițional,
obiectiv) sunt înlocuite în romanul modern, psihologic, de tip subiectiv, prin narațiunea la persoana I, cu
focalizare exclusiv internă/ viziunea „împreună cu”.
Narațiunea la persoana I presupune existența unui narator implicat(identitatea între planul
naratorului și al personajului). Punctul de vedere unic și subiectiv, al personajului narator care mediază
între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât știu și personajele care
relatează întâmplările. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și
personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Reprezentarea epică neutră
a unor evenimente exterioare(în romanul tradițional) face loc reprezentării unei proiecții subiective în
planul conștiinței naratorului(în romanul modern, psihologic, de tip subiectiv).
O a treia particularitate reprezentativă pentru construcția personajului principal al operei o
constituie relația dintre incipit și final. . Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunțuri au
funcție descriptivă, de orientare, situând acțiunea într-un cronotop real: „În primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal”. Discursul continuă cu modelul „punerii în abis”,
instituind modelul narațiunii autodiegetice și „spațiul” simbolic al conștiinței, al lucidității. Finalul
deschis(surprinzând despărțirea eroului de „tot trecutul” și, implicit, un nou început îngăduie adăugarea
unui epilog târziu, in notele de subsol din „Patul lui Procust” în care se vorbește despre dezertarea,
prinderea, judecarea și condamnarea lui Gheorghidiu la ocnă pe viață.

1
În concluzie, Ștefan Gheorghidiu, protagonistul romanului, este un personaj care crede în
conceptul de iubire absolută, dar este constrâns însă de împrejurările drastice și marcante ale realității
din care face parte, acesta analizându-și propriul comportament și toate reacțiile filtrându-le prin
intermediul conștiinței raportându-se la evenimentele din care face parte.