Eseu

la istorie:
Primele formațiuni statale pe
teritoriul Transilvaniei

Elaborat de: Prinii Marc

Profesor: Gheorghelaș Marcel
 Formarea statelor medievale românești este un proces istoric care se derulează începând cu secolul al VIII-lea și
sfârșind cu secolul al XIV-lea, prin care nobilimea din țările medievale române se emancipează treptat de
stăpânirea împărățiilor sau regatelor vecine, și care se încheie cu întemeierea voievodatelor istorice românești:
Țara Românească și Moldova.

În contextul aşezării ungurilor în Pannonia (896) apar şi primele informaţii despre formaţiuni politice
româneşti, sau în care intra această populaţie, de la nordul Dunării. Astfel, în cronica notatului anonim, Anonymus,
al regelui Ungariei Bela III, numită Gesta Hungarorum, scrisă la sfârşitul secolului al XII-lea, dar care înfăţişează
evenimente şi realităţi din secolul al IX-lea, se menţionează conflictele care i-au opus pe unguri în expansiunea lor
spre Tisa. Formaţiunile menţionate, în cronică, voievodatele şi cnezatele, erau forme de organizare preluate de la
slavi:
- voievodatul lui Menumorut situat în Crişana cu centrul la Biharea. În legătură cu acesta cronicarul anonim
menţionează că ducele Arpad i-a trimis o solie prin care îi cerea să-i dea ţara condusă de el, însă Menumorut refuză
afirmând că graţie domnului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o smulgă din mâinile
mele. Acest citat ilustrează faptul că ducele bihorean era vasalul împăratului bizantin.    
- voievodatul lui Glad înBanatcu centrul la Cuvinvoievodatul lui Gelu în depresiunea Transilvaniei cu centrul la
Dăbâca
Anonymus nu menţionează naţionalitatea primilor 2 voievozi însă despre Gelu afirmă că era quidam blacus, adică
român. Gelu domneşte peste români şi slavi şi este ucis în luptele cu ungurii lângă râul Căpuş. Când văd moartea
conducătorului lor, localnicii fraternizează cu inamicul şi-l aleg domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, care constituie o
adevărată dinastie locală în Transilvania, separată de cea a ducelui Arpad din Ungaria. Realitatea personajelor şi a
faptelor povestite de Anonymus a început să fie contestată de unii istorici maghiari şi austrieci din sec. XVIII-XIX, în
contextul în care românii din Transilvania cereau drepturi politice şi naţionale. Chair dacă există o doză importantă
de fabulaţie în opera notarului anonim, este dincolo de orice dubiu faptul că în perioada în care a scis acesta exista
conştiinţa unei anteriorităţi a românilor în Transilvania şi a unor formaţiuni politice care să opună rezistenţă
ungurilor. O confirmare a acestor realităţilor descrise de Anonymus, o aduce Cronica lui Nestor din secolul al XII-
lea, care afirmă că la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi în drum spre Pannonia, ungurii i-au găsit acolo pe români şi
slavi.
Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinţă generală de extindere teritorială şi de amplificare a funcţiilor
formaţiunilor existente în spaţiul românesc, mai ales în interirorul arcului carpatic. Primul rege ungur, Ştefan I
(997-1038) este cel care a adoptat creştinismul, în varianta sa romană în 1000 şi a primit titlul de rege apostolic. O
dată cu domnia sa regalitatea maghiară se implică în cucerirea Transilvaniei. Astfel, în 1003 regele îl învinge pe
Gyula (Geula cel Tânăr), un strănepot al lui Tuhutum, care s-a împotrivit misiunilor apostolice ale regelui Ştefan cel
Sfânt. Gyula stăpânea teritoriul fostului ducat al lui Gelu, cu capitala la Bălgrad (Alba Iulia). Ducele Gyula este
capturat şi închis pe viaţă din ordinul regelui Ştefan. În Banat, unde a stăpânit Glad, la conducere a venit la
începutul secolului XI, Ahtum, care îşi avea reşedinţă la Morisena, unde a construit şi o mănăstire ortodoxă, şi
acesta fiind învins de Ştefan I. Gyula şi Ahtum sunt pomeniţi în izvorul hagiographic, Legenda Sfântului Gerard.
Urmaşii regelui Ştefan au început un proces de organizare a Transilvaniei, ca entitate politică vasală regatului
ungar. Regii maghiari au dus o politică de colonizare înTransilvania, aducându-i pe secui, care s-au aşezat în estul
Transilvaniei şi pe saşi, care s-au stabilit în zonele Sibiu, Braşov, Bistriţa. Regele Andrei al II-lea acordă în 1224 Bula
de Aur a saşilor, prin care le acorda acestora numeroase drepturi, precum şi folosinţa pădurii românilor şi a
pecenegilor. O colonizare eşuată a fost aducerea cavalerilor teutoni înŢaraBârsei (1211-1225), care aveau rolul de
a apăra frontiera de sud-est a Ungariei împotriva cumanilor şi de a face prozelitism catolic în rândurile populaţiei
româneşti şi turanice. Saşii şi secuii aveau o organizare administrativă distinctă, în scaune. În 1486 regele Matia
Corvinul recunoaşte constituirea unei instituţii unice, Universitatea Săsească.
  
 Întărirea autorităţii regale ungare asupra Transilvaniei a fost marcată de tendinţa generală de reducere a
autonomiilor locale în favoarea instituţilor centrale. Astfel, regii unguri au impus în Transilvania o serie de instituţii
inspirate după modelul occidental, dintre care cele mai importante au fost comitatele. În 1111 este atestat
comitatul Bihor, iar în 1164 comitatul Dăbâca. La început regalitatea maghiară a încercat să organizeze Transilvania
într-un principat, în 1111 este atestat un anume Mercurius princes ultransilvanus. Acest demers a fost un eşec. Tot
în 1111 este atestat şi un episcop catolic, Simion episcopus ultransilvanus. În 1176 se restabileşte ca formă de
organizare a ţării voievodatul, fiind atestat primul voievod, Leustachius. Acest fapt este o dovadă a existenţei
populaţiei româneşti în Transilvania. Voievodul va fi vasalul regelui ungar, autoritatea sa extinzându-se asupra a 7
comitate: Cluj, Turda, Alba, Târnava, Hunedoara, Dăbâca şi Solnocul Interior. Autonomiile româneşti se vor păstra
în zonele de granită ale Transilvaniei, care aveau o importantă funcţie de apărare a regatului. Cele mai multe dintre
aceste zone s-au numit ţări: Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului. În schimbul servicilor lor militare şi
a fidelităţii faţă de regatul maghiar, românilor li s-a recunoscut autonomia. În aceste zone s-a dezvoltat iniţiativa
întemeirerii statelor româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească.
Transilvania a fost organizată sub forma unui voievodat, fapt care sugerează o anumită individualitate politico-
administrativă în cadrul regatului ungar. Conducerea se baza pe colaborarea stărilor sau naţiunilor privilegiate:
nobilimea (în special maghiară), patriciatul (orăşenii bogaţi, mai ales saşi) şi fruntaşii secuilor. Iniţial şi conducătorii
românilor au făcut parte din naţiunile privilegiate, însă în secolul al XIV-lea sunt eliminaţi, regele Ludovic de Anjou
condiţionează în 1366 calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În acest context nobilii care doresc să-şi
păstreze statutul trec la catolicism şi se maghiarizează. Integrată în regatul ungar, Transilvania cunoaşte o
organizare instituţională de tip occidental, care presupune la nivel local, instituţii de tipul comitatelor şi scaunelor
secuieşti şi săseşti. În comitate existau adunări ale stărilor privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul
voievodatului existau congragaţiile generale ale nobilimii. Prima congragaţie generală a nobilimii ardelene, la care
au participat şi reprezentanţii românilor a avut loc în 1288 la Deva, la ea participând nobilii din cel 7 comitate,
clerul superior, reprezentanţii orăşenilor şi ai ţăranilor. Acestea discutau şi rezolvau mai ales problemele judiciare.  
Explicație:

După retragerea aureliană a Romanilor în anul 271, triburile gotice au dominat s-au așezat temporar în partea
sud-estică a teritoriului actualei Românii, în timp ce Imperiul Roman continua să existe în sudul Dunării, inclusiv
Dobrogea. Goții au fost izgoniți la sfârșitul secolului al IV-lea de către huni, un popor nomad venit din stepele Asiei.
Vestul Daciei a făcut parte din Imperiul hun panonic până la moartea lui Attila (453). Triburile gepide, de neam
germanic, au luat locul hunilor, până când au fost înglobate în Hanatul Avarilor din Bazinul Panonic. Avarii, un
popor turc înrudit cu hunii, au intrat în Europa în secolul al VI-lea (562-567). Ei s-au stabilit în Panonia, de unde
temporar au căutat să se extindă către est și vest.