UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAȘI

FACULTATEA DE: PSIHOLOGIE, ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI ȘI

ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Programul: Consiliere educațională și intervenție în orientarea școlară și
vocațională

Referat la disciplina: Etică și deontologie în consilierea educațională

Dimensiunea morală a educației

Masterandă: Ciocîrlan Ana Maria

Ianuarie 2022
 Dimensiunea morală a educației

În primul rând, subliniez caracterul sensibil al conceptului de ”morală” și discutabila

acuratețe a datelor găsite, pentru a seta un punct, nu foarte sus, de plecare al calității
informațiilor din acest referat. În opinia mea, caracterul sensibil apare și din cauza activării
necesității imperioase a existenței simțului și practicii morale la nivel de individ, care poate
aduce și facila rănire a acestuia prin ambiguitatea adiacentă moralei, în sensul că aceasta este
mai mult sau mai puțin înțeleasă sau reglementată în rândul indivizilor. Am corelat informații
cu privire la aspectele religioase și filosofice regăsite în materialul bibliografic selectat, cu
ceea ce ar putea reprezenta, în opinia mea, dimensiunea morală a educației.
Definiția moralei, în acord cu DEX, poate suna astfel: MORÁLĂ, (3) morale, s. f. 1.
Ansamblu de norme nescrise care reglementează comportarea oamenilor în societate,
exprimând obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc.
Si: etică. 2 Comportare, moravuri, obiceiuri  etc. 3(Spc) Comportare lăudabilă,
frumoasă. 4  Disciplină științifică ce se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în
societate Si: (înv) moraliș. 5 (Ccr) Tratat, manual care studiază morala (1). 6 Învățătură,
concluzie moralizatoare care se desprinde dintr-o scriere literară, mai ales dintr-o fabulă.
Putem afima astfel că moralitatea, fiind obiectul eticii, vizează mai de aproape
comportamentul, obiceiurile și atitudinile oamenilor în cadrul larg al societății, dar și față de
aceasta, cu accentul pus pe o valență pozitivă. Fiind un ansamblu de norme sau orâduiri
nescrise, ne conduce cu gândul spre partea morală a individului și la partea imaterială a
lucrurilor, părți ce reprezintă de altfel resursele motivaționale și de conduită în viață. Educația
își propune să pregătească individul pentru un parcurs bun în ceea ce privește relația cu sine
însuși, cu ceilalți și cu mediul său. Aproape toate relațiile umane și relațiile omului cu natura
își găsesc sens și direcție plecând de la universul psihic al individului. Consider că
raporturile, dinamicele și analizele se bazează și pe o morală proprie, racordată însă fără
echivoc la ce este în jur și la ce se poate învăța din jur pentru o adaptare cât mai funcțională a
individului.
”Percepția religioasă a lumii poziționeaza prin ea însăși omul și umanitatea pe
traiectul corectitudinii morale” (Cucoș, p. 160). Învățăturile principale ale religiei propun
activarea și educarea individului în spirit moralizator care îl vor ajuta pe acesta în a avea un
parcurs pozitiv, deci un parcurs moral, alături de restul competențelor care se cer dezvoltate
(cunoștințele specifice, capacități de memorare, sinteză etc). ”Chiar dacă religia s-ar reduce

2
numai la credinţă, nu trebuie minimalizat rolul educativ al acesteia” (Cucoș, ibidem).
Rezultatul unui act educativ ține și de cultivarea valorilor și a spiritului motivator ale
individului, de șlefuirea personalității, atât în privința prezentului cât și a viitorului
individului care are nevoie să facă față obstacolelor și să își atingă scopurile propuse.
Prezența imboldului de ordine spirituală poate genera rezultate bune în viața unui om. Religia
este o componentă a societății cu puternice și străvechi influențe, ce îndrumă încă de la
naștere, în primul rând la a avea o viață curată din punct de vedere al orânduirilor creștine: să
îți iubești aproapele, să nu cazi pradă viciilor, să rămâi umil etc. Astfel, dacă omul practică
cele propovăduite de religia sa, este posibil ca acesta să aibă rezultate mai degrabă
împlinitoare, căci și această latură morală a omului este una care se cere a fi adusă la unele
nivele de satisfacție, pentru ca rezultatele omului la finalul zilei sa fie unele pozitive și
împăciuitoare cu privire la ”întrebările” sau conflictele lăuntrice.
”Educaţia are o nevoie stringentă de credinţă, aceasta trebuind să fie catalizatorul
iniţial al oricărei acţiuni pedagogice. Credinţa în ceea ce faci, în felul cum faci, în menirea
ce-o ai, în ţinta ce-o vrei atinsă, nu numai că orientează şi luminează calea pe care mergi,
dar îţi dă acea siguranţă, certitudine, rectitudine şi fermitate de care tu, ca profesor, ai atâta
nevoie. Căci, dacă pleci la drum fără credinţa atingerii unei ţinte, şansele de a o îmbrăţişa
sunt minime; te pierzi în meandrele drumului, te rătăceşti în detaliile lui topografice, fără
credinţa - şi revelaţia - luminozităţii capătului. Credinţa neinformată poate aluneca uşor în
credulitate şi supunere oarbă faţă de orice sursă ce-şi arogă demnităţi ce nu ţin de spiritul ei.
Nu este bine să credem în orice instanţă care are obiectivul ascuns de a ne subjuga. E nevoie
de o anumită circumspecţie, de o anumită interogativitate. Credinţa este prefaţată de o
minimă punere în chestiune. Dar, după ce treci pragul problematizării, te poţi lăsa purtat de
voia ei. Stabilizarea într-un crez este corolarul unei munci cu tine însuţi, cu ideile tale, cu
ideile altora. Fără acest exerciţiu purgatoriu de instalare, credinţa ta nu este decât un mod
provizoriu de a exista, o stare tranzientă către incertitudine. O incertitudine poate naşte o
certitudine dacă este bine cultivată şi profesată. Trebuie să ştim când să ne îndoim şi când
să ne oprim din îndoială” (Cucoș, p. 162).
Să nu uităm că oricând credința religioasă poate fi înlocuită cu motivația sau cu
convingerea și cu starea de certitudine sau siguranță. De asemenea, ne arată luminozitatea
finalului, ne îngăduie previzibilitatea și revelează într-un fel sau altul necunoscutul. În
opinia mea, credința în țelul tău pleacă tot de la fundamentul de la care pleacă și credința
religioasă, dacă nu chiar religia (și poate alte domenii de ordin metafizic), au setat încă din
vechi timpuri coordonatele constuirii unei trăiri atât de fidele și perseverente, ce se poate
3
întinde pe un termen destul de considerabil de timp, dacă este cazul. Autorul anunță cu
precădere că educația, și anume profesorii care o realizează, fără să aibă o
credință/convingere puternică în ceea ce fac, se pot pierde chiar pe ei înșiși și scopul
educației ar fi de asemenea rătăcit. Într-adevăr, capacitatea de dicernământ se cere a fi chiar
o condiție a însușirii unei convingeri corecte, căci altfel direcția poate fi cu totul alta iar
redresarea poate fi lungă sau consecințele nedorite. Însă, de exemplu dacă un profesor își
propune să îi educe pe elevii săi evitarea și renunțarea la viciile nesănătoase, și dacă acesta
în urma analizelor sale conchide că acest lucru este unul cu impact pozitiv, că nu va afecta
pe nimeni și că are resursele necesare ca să își implementeze planul, se poate lasa
nestingherit în voia credinței sale că va face ceva bun. Încă ceva de menționat legat de acest
exemplu, este că, după cum spune și autorul, stabilizarea într-un crez nu este ceva
eminamente ușor de făcut. Aceasta presupune rezultatul unei munci cu tine și cu ce este în
jurul tău, cu ideile tale adeseori contradictorii, cu variile idei ale altora, cu nevoi diferite, în
final cu incertitudinea. Bineînțeles, fiecare incertitudine are timpul său, care însă la maturare
se transformă într-o certitudine sănătoasă în primul rând pentru sine. Toate aceste duc în
final la starea de mulțumire, de contribuire, de cunoaștere și la o morală sănătoasă pe care
poate fiecare dintre noi știm că este bine să le trăim. Nu în ultimul rând, fâcând legătura între
religie și moralitate, găsesc alte idei ale autorului ce pun obiectul religiei, credința, ca
element cheie în educație: ”Credinţa este o treaptă necesară pe drumul cunoaşterii şi
autocunoaşterii. Prin religie, copilul nu numai că este pus în relaţie cu zonele perfecţiunii
transcendente, dar - totodată - la nivelul persoanei, se creează o predispoziţie de inserţie a
eului într-o regiune de valori profunde, unde viaţa se concentrează, devine mai ardentă, mai
personală, mai autentică. De aici decurg şi o serie de consecinţe practice ale credinţei
religioase: ea tonifică motivaţiile, îmbie la acţiune temeinică şi facilitează rezolvarea unor
sarcini dificile. Fortificarea interiorităţii se sprijină pe credinţă” (Cucos, p. 161).
Moralitatea își poate sustrage esența din credință ca să devină trainică și ca să poată educa
continuu, atât pe elevi cât și pe profesori.
După cum am considerat că religia are considerabile legături cu dimensinea morală a
educației, de asemenea consider că filosofia are front comun cu aceasta.
”FILOSOFÍE, filosofii,  s. f. 1.  Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și
idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție
generală despre lume și viață.  2. Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice
care stau la baza unei discipline sau a unei științe.  3. (Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de
întâmplările vieții; mod specific de a privi problemele vieții.  4. (Fam.) Lucru greu de făcut,
4
problemă greu de rezolvat. [Var.: filozofíe s. f.] – Din ngr. philosophia, fr. Philosophie”.
Pe scurt, filsofia poate fi numită concepție generală despre lume și viață. Dintotdeuna,
mărturisesc că m-am simțit atrasă de filosofie pe care am perceput-o ca pe ceva care
echilibra blând și simplu, în percepția mea, simțirile și lucrurile din viața noastră prin însăși
echilibrul care o constituie, căutat atât de abitir și în atât de multe aspecte ale vieții. Intuitiv,
cred că majoritatea oamenilor asociază filosofia cu moralitatea și că mulți au auzit de
numele mari ale filosofiei care au oferit metode și noțiuni strâns legate de cercetarea
adevărului și limitele lui. ”Filosofia educaţiei permite formatorilor să se detaşeze de ceea ce
fac zi de zi, pentru a privi „din afară" şi a reflecta de la distanţă asupra activităţii lor, dacă
fac bine ceea ce fac şi ce rost are munca lor. Furaţi de scopuri mărunte şi exigenţe
circumstanţiale (un pedagog spunea că pericolul cel mai mare care-1 pândeşte pe educator
este didacticismul), s-ar putea uita ceea ce este esenţial şi fundamental în activitatea
educativă” (Cucoș, p. 224). Pentru educație, ca și pentru alt domeniu, abaterea semnificativă
de la scopul principal naște unele consecințe (din care vor decurge alte idei de altfel ce vor
conduce la îmbogățirea cunoașterii). Autorul aduce în completare un asepct important: ”În
1931, Kurt Godel, un logician german, a enunţat principiul incompletitudinii, care
postulează faptul că, pentru demonstrarea consistenţei şi coerenţei unui sistem formal,
trebuie să se facă apel la câteva teoreme din afară ; doar astfel s-ar asigura validitatea
respectivului sistem care nu este capabil să-şi determine propria putere. Orice ansamblu
acţional sau teoretic este incomplet/incompetent pentru această întreprindere. Prin
extrapolare, am putea judeca în mod similar situaţiile educaţiei şi pedagogiei” (Ibidem).
Filosofia, ca și alte științe, dezvăluie limitele sistemelor și nu numai, pentru a aduce soluții
clare și noi perspective, prin prisma obiectivității. Apelul filosofiei la căutarea și analizarea
continuă a adevărului, trezește ”nesfârșite și nenumărate interogații: ce înseamnă a educa?
Pentru ce educăm? Care sunt criteriile unei educații reușite?. După unii autori, educaţia
poate fi considerată proba decisivă a gândirii filosofice” Cucoș. p. 223). Prin detașare și prin
acceptarea principiului incompletitudinii, educația răzbește spre țeluri morale înalte în practica
sa. Atât pentru profesori, sau pentru fiecare individ al societății în parte, o cunoaștere și
aplicare a principiilor filosofice, generează, cel puțin, drumul moral spre împlinire, cu
întrebarea continuă dacă ceea ce se gândește sau face respectă legile nescrise ale moralității.
Dimensiunea morală a educației se referă la diverse aspecte, însă credința și filosofia
fac front comun cu moralitatea și ajută, atât cadrul didactic, cât și pe elevii săi să fie motivați
în atingerea scopurilor ținând cont de principiile moralei și să fie cât mai des ancorați în
realitatea regulilor nescrise a societății din care fac parte sau a altor societăți întâlnite. Dacă
5
profesorul poate servi ca și exemplu pentru elevi, de promotor al unor curente sociale morale
viabile, aceștia vor avea cel puțin acces la exemple de comportament, gândire și simțire care
le vor face viața mai ușoară, încă de devreme în viață.
”La urma urmelor, educaţia este ceea ce profesorul (elevul) face din (cu) ea” (Cucoș, 1996).

BIBLIOGRAFIE

Cucoș, C. Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996