- XANADU -

COLIN FALCONER

XANADU

Traducere de Mihnea Columbeanu

Titlul Orig. (eng.): Silk Road.

2
 - COLIN FALCONER -

Lui Helen,
Iubita şi neabătuta mea însoţitoare, pe Drumul Mătăsii şi în
viaţă.

Cuvânt înainte

Deşi „Xanadu” este o scriere de ficţiune, am încercat, în măsura

posibilului, să respect istoria cunoscută. Oraşul Shang-tu din
roman este celebrul Xanadu al lui Coleridge. Acest lucru nu este
absolut exact; construcţia a început în 1257 şi, iniţial, a fost numit
Kaiping, primindu-şi noul nume de Shang-tu abia în 1263. De
asemenea, am folosit pe alocuri în roman cuvântul „cruciat”, aşa
cum este înţeles în general acest termen de cititorii occidentali.
Totuşi, denumirea de cruciat a apărut ulterior, iar printre francii
din secolul al XIII-lea nu se folosea aproape deloc. De asemenea,
am folosit cuvântul „yurtă” pentru a descrie colibele din Asia
Centrală, deşi localnicii de acolo le numesc „ger”-uri. „Yurta” e un
cuvânt rusesc, însă cititorii apuseni sunt mai familiarizaţi cu el.
Chinggis Han ne poate fi mai cunoscut ca Genghis sau Ginghis
Han, însă ortografia pe care am adoptat-o e mai apropiată de
pronunţia reală. Kung Fu-tse ne este mai cunoscut sub numele de
Kon Fu-ţî sau Confucius.
Un număr de localităţi mai există şi în zilele noastre şi pot fi
vizitate. Kashgar a rămas un important centru comercial, la fel
cum era în secolul al XIII-lea, deşi o mare parte din oraş a fost
distrusă în timpul Revoluţiei Culturale, împreună cu zidurile
cetăţii. Kharakoja se numeşte astăzi Turpan, Kumul a devenit
Hami, Kenzan Fu e actualul Xî’an. La Poarta de Jad mai există un
fort, deşi e de o dată mai recentă şi a suferit o restaurare cam de
prost gust pentru turism. Gao Chang, în apropierea actualului
Turpan, e în ruine, iar din Shang-tu n-a mai rămas decât o
întindere de pietre amorfe în stepa mongolă.
Le rămân îndatorat multor relatări contemporane şi istorice
despre mongoli, şi îndeosebi lucrărilor lui Tim Severin, cu
relatările sale despre şamanismul din rândurile popoarelor
mongole contemporane.
3
 - XANADU -

De asemenea, le mulţumesc lui Geneviève şi Dominique

Devinat, pentru plăcuta companie pe care mi-au ţinut-o în
noaptea când jeepului nostru i s-a stricat axul volanului, la est de
Turpan. Aş dori de asemenea să-i mulţumesc redactoarei mele de
la Heyne, Angela Volknant, pentru tot ajutorul şi sprijinul pe care
mi l-a acordat de la început şi până la sfârşit.
În, sfârşit, îi mulţumesc soţiei mele Helen, nu numai pentru cât
m-a ajutat cu manuscrisul, ci şi pentru tot curajul cu care m-a
însoţit în autobuze, trenuri şi automobile suspecte, de-a lungul a
ceea ce a mai rămas din vechiul Drum al Mătăsii…

4
 - COLIN FALCONER -

CĂLĂTORIA ESTE DESTINAŢIA

— Din „Dhammapada”

Prolog

Toulouse, Franţa
În Anul întrupării Domnului nostru, 1293.

L-au găsit în capelă. Zăcea pe spate, cu chipul învineţit de frig şi

ace de gheaţă în barbă. Era conştient doar pe jumătate şi
bodogănea ceva în legătură cu un cavaler templier, un comision
secret de la Papă, o femeie frumoasă pe un cal alb. L-au dus înapoi
în chilia lui şi l-au culcat pe laviţa tare care-i slujea drept pat de
douăzeci de ani încoace. De-acum, era bătrân şi nu se mai putea
face mare lucru. Ochii lui văzuseră luciul rece al morţii. Ceilalţi
călugări îşi începură rugăciunile murmurate, în timp ce unul se
grăbea să-l cheme pe abate, pentru ca bătrânul să-şi poată
mărturisi ultima spovedanie.

***

În încăpere domnea un frig de moarte. Abatele întoarse capul, la

auzul unei ramuri de brad desprinse de trunchiul copacului,
căzând în pădure sub povara ei de zăpadă. La auzul sunetului,
pleoapele bătrânului tresăriră, licărul galben al lumânării
reflectându-se în cristalinul ochiului. Respiraţia îi hârâia în piept,
iar abatele strâmbă din nas când îi simţi mirosul viciat.
Şopti ceva, un nume poate, căci era de neînţeles.
— Wilhelm, murmură abatele, aplecându-se cât de mult
îndrăznea. Acum îţi pot asculta confesiunea.
— Confesiunea mea?
— Ţi se vor ierta toate păcatele, iar în noaptea asta ai să-l vezi
pe Binecuvântat Mântuitorul nostru.
Wilhelm zâmbi, cu un rânjet oribil care-l înfiora pe abate până
în măduva oaselor. Fratele Wilhelm, care venise la ei învăluit într-o
atât de mare taină, părea pe cale să-i părăsească în acelaşi fel.
— Apă.
Stareţul îi înălţă capul şi-i umezi buzele cu apă dintr-o
strachină de lemn pusă pe podea, lângă laviţă. Umbrele se
5
 - XANADU -

alungeau peste piatră. Aerul din celulă era ca tăişul unui cuţit,
respiraţia celor doi ridicându-se spre tavan în aburi subţiri,
precum sufletul ieşind din trup. Christ, supliciat, se zvârcolea pe
perete, în chinurile crucificării.
— Binecuvântatul Mântuitor nu mă va primi.
— Trebuie să te mărturiseşti, repetă abatele, nerăbdător să
sfârşească spovedania înainte ca sufletul să se înalţe la cer.
— Îl văd pe diavol.
Din nou, acelaşi rânjet de hârcă.
— Îmi încălzeşte cazanul.
La auzul acestei pomeniri a Necuratului, stareţul simţi un
junghi de groază pe şira spinării.
— Ai trăit o viaţă sfântă. De ce ai pricină să te temi de Belzebut?
Călugărul ridică de pe laviţă o mână, cu degetele încârligate ca
nişte gheare, agăţându-se de mâneca sutanei abatelui.
— Vino mai aproape, îl chemă el. Vino mai aproape şi-ţi voi
spune… întocmai… de ce mă tem.

6
 - COLIN FALCONER -

PARTEA ÎNTÂI
LUNA SARAZINILOR

De la Acra la Alep
1259-1260

Valea Fergana
în Hanatul Chaghadai al tătarilor
Anul Oii

Dintotdeauna visase că putea să zboare.

Uneori, în zile ca aceasta, îşi închipuia că pământul se întindea
în faţa ei ca sub ochiul unui vultur, simţea înălţarea vânturilor din
vale într-o bătaie de aripă, putea crede, o clipă, că nici o legătură
de argint nu o mai ţinea ţintuită de sol…
Khutelun îşi struni calul, întorcându-se cu faţa spre vântul rece
de miazănoapte, care îi ardea obrajii. Piscurile înzăpezite ale
Acoperişului Lumii dobândiseră un albastru de gheaţă în soarele
după-amiezei târzii. Sub ea, în vale, yurtele negre ale tribului
stăteau ghemuite ca nişte hoţi prin adâncitura cafenie aşternută
cu chiciură. În iernile lungi din Centrul Lumii, nimic nu se clintea
pe câmpie. Pământul revenea sub stăpânirea gheţii.
Era singură pe piscul muntelui, singură cu tăcerea, tăcerea cea
mare a stepelor.
Aici îi era menit din naştere să stea, în şaua calului, cu faţa
arsă de vânt. „Dar,” îşi spuse ea cu amărăciune, „dacă va ieşi pe
voia tatălui meu, am să-i fiu dată unui băietan înfumurat care-mi
va dărui prunci şi mă va pune să-i îngrijesc yurta şi să-i mulg
caprele şi niciodată nu voi mai călări în fruntea tumen-ilor tatălui
meu.” Se născuse alcătuită pe dos, cu inimă de armăsar şi coadă
de iapă.
Îşi dorea să nu fi trebuit niciodată să crească în acel trup de
femeie, să poată călări ca o fată peste stepă până la sfârşitul zilelor
ei. Dacă se năştea în trup de bărbat, ar fi fost următorul han al
stepei de sus. Şi, când colo, trebuia să se mulţumească doar să-l
vadă pe unul dintre fiii ei domnind peste păşunile înălţimilor din
Almalik.
7
 - XANADU -

Însă chiar şi cu această consolare, într-o bună zi avea să fie

nevoită să iasă la păscut cu un bărbat. Gândul de a se supune o
făcea să-i vină rău pe dinăuntru.
Nu s-ar fi putut spune că nu simţea câteodată nevoia tovărăşiei
unui bărbat sau dorinţa de a avea copii. Putea fi adevărat şi faptul
că tânjea după mângâierea trupească a unui bărbat şi asculta
taifasul desfrânat al surorilor ei măritate cu o curiozitate nu
tocmai trecătoare. Dar s-o apuce pe o asemenea cale — deşi ştia că
într-o bună zi trebuia s-o facă — ar fi însemnat să rămână pe veci
legată de yurta soţului ei.
Tatăl ei îi găsise un nou peţitor, fiul unui han de la miazănoapte
de Lacul Baikal. Era dreptul tatălui ei, iar Khutelun ştia că avea
pricini politice temeinice. Dar şi ea, ca femeie tătăroaică, avea
dreptul să refuze, cum mai făcuse de nenumărate ori. În schimb,
însă, căzuse la o învoială cu el. Dacă-i găsea un băiat care se
putea vădi vrednic de ea întrecând-o la cursa cu calul, atunci avea
să se supună măritişului. Părea un refuz mai blând decât unul de-
a dreptul, deşi era acelaşi lucru.
Ridică ochii la auzul unui ţipăt de uliu, departe sus, cu vârfurile
aripilor tresărind în bătaia vântului.
Viitorul ei încă nu era orânduit. Mai putea şi acum să
strălucească mai tare decât fraţii, punându-i în umbra ei. Gerel
era un beţivan, iar Tekudai avea o minte de ţap. N-o puteau
întrece nici la minte, nici la putere şi nici la spirit. Avea să le
dovedească tuturor că era mai mult decât o pâlnie pentru sămânţa
unui bărbat.
Făcând această făgăduială în sinea ei, strigă spre albastrul
Spirit al Cerului Veşnic — dar urletul vântului îi acoperi glasul.

Qaidu îşi durase în iarna aceea tabăra în Valea Fergana,

aproape de poalele colinelor care se înălţau spre Acoperişul Lumii.
Deasupra întinsului oraş de yurte, colinele cafenii erau brăzdate
de râpe adânci. Steiuri negre se ridicau către cer ca pumnii unor
zei, deasupra pantelor presărate cu grohotişuri şi plopi argintii. O
căldare înaltă înconjura un lac negru, cu ape reci ca gheaţa.
Deasupra lui se înălţa creasta numită de tătari Femeia Se Duce.
8
 - COLIN FALCONER -

În noaptea dinainte, Qaidu însuşi pusese două trupuri de capre

albe decapitate pe culmea crestei. Pentru a câştiga întrecerea,
Khutelun, sau Jebei, peţitorul său, trebuia să aducă primul trupul
unei capre la intrarea yurtei lui Qaidu.
Toţi se adunaseră să privească spectacolul, bărbaţii în
mantalele lor de blană şi căciulile de fetru, femeile strângându-şi
în braţe plozii cu muci la nas. Domnea o tăcere mormântală. Ochi
negri şi ficşi, răsuflări din mii de guri, cu aburi albi şi trecători în
văzduhul neclintit al dimineţii. Într-o parte stăteau oamenii care îl
însoţiseră pe Jebei la Almalik, pe poneii lor mongoli cu umeri laţi,
ce tropăiau acum din copite în frigul zorilor.
Mai era apoi Jebei însuşi, cu trupul lui de bărbat şi chipul unui
băieţandru. Stătea călare pe cal, mişcările sale repezi şi
dezordonate trădându-i neliniştea. Tatăl lui, hanul, stătea neclintit
alături.
Qaidu ieşi cu paşi mari din yurtă, se duse la fiica sa şi puse o
mână pe coama calului. Simţea un fior de mândrie, deşi nu şi-l
arăta prin nimic. Khutelun era înaltă ca un băiat, cu trupul ei
zvelt ascuns sub mantaua şi cizmele groase. Avea o năframă
înfăşurată peste nas şi gură, pe sub căciula tivită cu blană, astfel
încât nu i se vedeau decât ochii.
Şi totuşi, ceva din postura ei o trăda neîndoielnic ca fiind
femeie.
— Pierzi, îi şopti Qaidu.
Ochii negri scăpărară.
— Dacă mă merită, va învinge.
— E un băiat de soi. Nu trebuie să-ţi dai toată străduinţa.
Calul fetei bătu din copită, agitat, nerăbdător să i se dea frâu
liber.
— Dacă e băiat de soi, precum zici, străduinţa mea nu va fi de
ajuns.
Qaidu simţi un junghi de iritare. Totuşi, îşi dorea ca Tekudai
sau Gerel să fi moştenit câte ceva din bărbăţia ei. Privi în jur, spre
hoarda de chipuri bronzate şi tăcute. Multe dintre femei zâmbeau.
Voiau ca fiica lui să câştige.
— Facă-se pe voia celui ce-mi aduce capra, strigă el şi făcu un
pas înapoi.
Jebei îşi îndemnă calul înainte, ajungând în rând cu Khutelun.
Când Qaidu ridică privirea spre el, tânărul aplecă uşor din cap,
9
 - XANADU -

pentru a arăta că se încredea în propriile puteri. „Încă nu, băiete,”

spuse în sinea lui Qaidu. „N-o cunoşti pe fiica mea.”
Ridică pumnul drept spre cer. Îl coborî, şi cursa începu.

***

Un galop năprasnic prin mulţimea adunată pe câmpie, dincolo

de yurte, spre colinele cafenii spuzite cu alb. Jebei stătea ridicat în
scări, galopând din răsputeri, cu vântul şuierându-i prin jurul
feţei, amarnic ca gheaţa. Copitele tropoteau pe câmpia întărită de
ger. Privi peste umăr şi văzu calul lui Khutelun cotind pe
neaşteptate, pentru ca în câteva momente să ajungă la două sute
de paşi depărtare, galopând spre partea cea mai abruptă a
muntelui.
Se întrebă dacă n-ar fi trebuit s-o urmeze. Marginea lată a
căldării se înălţa deasupra lui, în capătul urcuşului pe care-l
alesese în ajun. Era prea târziu ca să se răzgândească. Poate că
aceasta era strategia fetei pentru a se asigura că el avea să
învingă.
Şi totuşi, îl încerca groaznica bănuială că, într-un fel, fusese
păcălit. Îşi continuă însă drumul spre creastă.

***

Khutelun zâmbi, închipuindu-şi nedumerirea lui Jebei. Zău aşa,

nu avea de ales. Dacă o urma acum, avea să rămână în urma ei şi,
cu siguranţă, ştia că nu putea străbate o asemenea distanţă decât
dacă poneiul ei se împiedica. Putea face altceva decât să urmeze
drumul cel drept?
Ocoli pintenul, spre defileul din râpă numit Unde Murii
Măgarul, nume primit de locul acela din cauza pantei abrupte.
Copitele calului alunecau pe marna desprinsă, îl îmboldi înainte.
Ştia că inima-i puternică şi muşchii vânjoşi erau pe măsura
efortului. De câte ori mai călărise pe acea cărare, în alte curse, ca
să se distreze?
Sărmanul Jebei.

3
10
 - COLIN FALCONER -

Khutelun cobora povârnişul muntelui spre el, cu trupul

neînsufleţit al caprei, care-i atârna în mâna dreaptă, mânjind cu
sânge coastele calului. Jebei stătea călare în şaua iepei lui negre,
cu un rânjet pe buze. Deci, tot o urmase, la urma urmei.
Vicleşugul său îi era limpede lui Khutelun. Crezând-o pesemne
slabă, plănuia să-i smulgă capra din mână, aici, în defileu.
Fata îşi struni calul. Se priviră lung.
— Nu eşti atât de nătărău pe cât pari, spuse ea.
— Chiar aşa de rău ar fi să fii nevastă de han? replică tânărul.
— Sunt fiică de han. Mă mulţumesc cu asta, până una alta.
Jebei ridică mâna:
— Oi fi fiind tu mai iute în şaua calului, dar prea puternică nu
eşti. Crezi că poţi trece de mine cu povara pe care o duci?
Umerii lui Khutelun se înmuiară. Nu-l crezuse în stare să-i
întindă o asemenea cursă. Îşi mână calul înainte.
— Niciodată nu ţi-am văzut faţa, continuă el. S-ar putea totuşi
să-ţi las capra.
Femeile din stepă nu se acopereau, fiind tătăroaice înainte de a
fi mahomedane, dar Jebei n-o mai văzuse decât o singură dată, iar
cu acel prilej Khutelun avusese grijă să-şi ţină eşarfa de mătase
purpurie înfăşurată în jurul feţei, poate pentru a-l aţâţa sau a-i
trezi curiozitatea. Aşteptă, în timp ce ea îşi ducea mâna liberă la
basma şi o dădea la o parte.
O privi. Într-adevăr, nu-şi închipuise o asemenea comoară.
— Dar eşti frumoasă, murmură el.
„Frumoasă”, repetă în sinea ei Khutelun; „toţi bărbaţii spun la
fel. O zestre fără nici un preţ pentru o prinţesă tătăroaică.
Frumuseţea este darul supunerii. Mult mai de seamă e că sunt
mai puternică decât par.”
Dintr-o mişcare curgătoare a şoldurilor şi a braţului drept,
trupul îmblănit şi însângerat îl izbi în faţă, răsturnându-l din şa,
pe spate. Jebei rămase nemişcat pe stânca tare şi îngheţată.
Khutelun nu-l învrednici cu nici o privire. Îşi mână calul peste
el şi porni la trap înapoi prin defileu.

***

Qaidu privi mult timp trupul caprei, aruncat la picioarele lui. Îl

11
 - XANADU -

împinse cu cizma, aproape ca şi cum s-ar fi aşteptat ca

mortăciunea să se trezească la viaţă. În sfârşit, ridică ochii spre
fiica lui. În el se războiau râsul şi mânia.
— Va să zică, ai învins.
— Jebei e un neghiob.
Hanul se uită spre tatăl lui Jebei, care stătea călare, cu un chip
împietrit, din fericire prea departe ca să se teamă de acea sentinţă
asupra fiului său.
— E fiu de han.
— Vântul suflă la fel de rece şi peste prinţi, şi peste ţapi.
Khutelun îşi văzu fraţii privind din uşa yurtei tatălui lor, cu
dezamăgirea rezultatului întipărită desluşit pe chipuri.
— Numai de-ar fi semănat Tekudai mai mult cu tine, îi mai
spuse printre dinţi Qaidu şi, cu aceste cuvinte, se răsuci şi intră
înapoi în yurtă. Pe sub năframa purpurie, Khutelun zâmbi. Nici că
i-ar fi putut aduce o mai mare laudă.

***

După ce Jebei plecă din tabără, cu tatăl şi însoţitorii lui, îndărăt

spre întinderile îngheţate ale Lacului Baikal, clanul hotărî să
schimbe numele defileului unde Khutelun câştigase întrecerea.
Din acea zi, n-avea să se mai cheme Locul Unde Murii Măgarul.
De-atunci încolo, urma să se numească Unde Capra Trânti
Măgarul.

Fortăreaţa templieră de la Acra

Anul Întrupării Domnului nostru, 1260
Praznicul Epifaniei

Josseran Sarrazini, singur, în genunchi. Un singur opaiţ cu seu

ardea în întunericul dinaintea zorilor, în capelă, făcând icoana
aurie cu negru a Madonei să scânteieze deasupra altarului.
Uriaşul cu păr castaniu tuns scurt îşi ţinea capul plecat şi trupul
neclintit, în timp ce buzele i se mişcau muteşte în rugăciune,
cerând iertare pentru acel singur păcat pe care nu şi-l putea ierta
12
 - COLIN FALCONER -

el însuşi.
Mintea lui se afla departe de străzile prăfuite şi teascurile de
măsline din Palestina; în locul acestora, auzea trosnetul buştenilor
într-un cămin, scârţâitul crengilor grele de zăpadă din Languedoc,
mirosul blănurilor umede şi frigul zidurilor reci de piatră.
— Am ştiut că făceam rău, dar nu m-am putut abţine,
murmură el.
Fusese o dimineaţă la fel ca aceasta, albastră şi senină, nu mult
după sărbătoarea Buneivestiri. Femeia dorise să călărească în
pădure şi, la cererea tatălui lui, Josseran o însoţise. Ea călărea o
iapă murgă, la fel de mătăsoasă şi trufaşă la fire ca şi stăpâna ei.
Căci, la drept vorbind, de când se mutase la ei în conac, abia dacă
schimbaseră între ei o vorbă prietenoasă. Nu-i dăduse de veste
prin nici un semn că prezenţa lui o impresiona mai adânc decât a
grăjdarului. Şi totuşi, chiar şi cu răsuflarea îngheţată în aerul
dimineţii şi ramurile brazilor îngreunate de zăpadă, lui Josseran i
se păruse că putea simţi fierbinţeala pe care o răspândea în jur.
Se adânciră în pădure, iar iapa ei calcă într-o vizuină de iepure
şi se împiedică. Femeia căzu din şa, rămânând nemişcată pe
pământul îngheţat. Josseran sări de pe cal şi alergă la ea, cu
teamă să nu-şi fi rupt oasele. Dar, când se aplecă asupră-i, ochii ei
se deschiseră, mari şi negri ca păcatul, iar el îşi simţi pântecul
preschimbându-se în unsoare caldă. Femeia zâmbi.
O privi lung. Avea buzele roşii ca sângele şi pielea tot atât de
netedă şi albă precum o perlă. Simţi Fiara şuşotindu-i, cu o voce
şuierătoare ca sâsâitul unui şarpe.
Ea îi şopti că numai glezna o durea, poruncindu-i s-o ajute să
se salte la loc în şaua calului.
Nu m-am putut stăpâni.
Era ispita de neînfrânat sau numai el însuşi nu i se putuse
împotrivi? Chiar în timp ce o cuprindea cu braţele, îi simţi căldura
trupului şi, pradă unui imbold, încercă să-i fure un sărut de pe
buze. Credea că avea să-l împingă la o parte, dar când colo ea îi
trase trupul deasupra ei. Josseran gemu, acum fără să se mai
poată opri. Bărbăţia lui, încă neîncercată, era tare ca lemnul de
stejar şi se aruncă orbeşte în portalurile strânse şi umede pe care
diavolul i le deschisese cu atâta neobrăzare sfruntată.
Iute şi spre marea lui uimire, ajunse în ea. Inima îi palpita în
coaste aproape dureros, cu bătăile tot mai repezi, nevenindu-i să
13
 - XANADU -

creadă ce făcuse.
Şi ce-şi mai amintea acum din acea primă întâlnire diavolească?
Vâjâitul sângelui în urechi, strânsoarea pieptului, ropotul copitelor
lovind în pământul îngheţat amarnic, gustul sărat al limbii ei
fierbinţi în gura lui. Un vălmăşag de senzaţii disperate ce-l
strângeau ca într-o menghină, ţărâna tare şi rece sub genunchii
goi, dogoarea de neîndurat a cărnii ei. Îngreţoşat de vinovăţie, dar
în aceeaşi vreme însufleţit de plăcere, parcă ar fi fost absorbit în
vârtejul unui iaz negru, cu o singură mână întinzându-se îndărăt
spre lumină.
Îl ţinea ca într-un cleşte, îl încătuşa cu dulcea strânsoare a celei
mai tainice cărni a ei. Îi văzu faţa printr-o ceaţă sângerie, buzele
răsfrânte de pe dinţi într-o strâmbătură ce părea mai mult
sălbatică decât voluptuoasă. Ca a unui animal.
Încercă să-şi stăvilească potopul acelei plăceri mai presus de
orice putinţă, dar fu purtat cu valul, blestemându-şi tinereţea şi
nepriceperea. Se slobozi repede, căldura unsuroasă revărsându-i-
se din pântece, pentru a-l lăsa gol pe dinăuntru şi vlăguit.
Îl împinse cu asprime în lături, iar Josseran rămase pe spate,
gâfâind, cu privirea spre cerul albastru spălăcit, în timp ce simţea
promoroaca rece topindu-i-se în cămaşa de cambric. O văzu
şchiopătând spre cal şi încălecând din nou. Apoi plecă, lăsându-l
acolo cu amintirea mirosului ei şi coapsa mânjită de sucurile
trupurilor amândurora.
Nu-şi spuseseră nici o vorbă.
Dacă era una dintre slujnice, ar fi avut parte de mântuire
pentru slăbiciunea lui. Dar, aşa cum stăteau lucrurile, ştia că nu
era rost să fie iertat pentru ceea ce făcuse şi, ridicându-se, ieşi din
capelă, cu râsul diavolului răsunându-i în urechi şi povara
vinovăţiei aşezată deja în burtă ca un lingou de plumb. Asemenea
unui băietan, plânse pentru fapta lui, dar nu trecu un ceas şi din
nou urzea să facă lucrarea necuratului.

Wilhelm se afla în Outremer, Ţara Sfântă, doar de două zile, şi

era scandalizat.
Acra făcea parte din statul cruciat al Ierusalimului, iar Wilhelm
14
 - COLIN FALCONER -

venise aici aşteptându-se să găsească un bastion al pietăţii; şi

când colo, cavalerii şi seniorii însărcinaţi cu protecţia acelui loc
sfânt nu se purtau cu nimic mai nobil decât sarazinii.
Venise cu o galeră negustorească veneţiană, în urmă cu doar
câteva zile. În timp ce stătea la pupa, lângă căpitan, privind cum
se înălţa din mare uriaşa fortăreaţă, simţise un val de emoţie,
profundă. Aceea era Palestina, „Outremer” — „Dincolo de mare”,
cum o numeau francii — sfântul loc al naşterii Domnului nostru,
ţara sacră pe unde păşiseră cândva profeţii, ţinutul Testamentelor,
al Nazarethului, al Ierusalimului şi al Bethlehemului. Era
încununarea tuturor viselor lui. Cuprins de un neaşteptat zel
mesianic, i se umpluseră ochii de lacrimi. Strângea în mâini
copastia de lemn, cu degetele albite, răpus de emoţie.
Doamne, Dumnezeul meu, îngăduie-mi să Te slujesc, îngăduie-mi
să-mi dau viaţa pentru Tine, dacă asta Ţi-e voia.
Pânzele fluturau în vânt, pe când cârmaciul de pe dunetă se
rezema în echea lungă. Marinarii se căţărau pe grijele spre
posturile lor de pe catargele dinainte şi dinapoi. Galera luneca prin
port, spre valurile ce se spărgeau în trâmbe de spumă sub zidurile
marii fortăreţe. Dar, dincolo de turlele şi meterezele grozave, se
înălţau cupolele şi minaretele moscheilor. Prezenţa lor amintea că
până şi aici Domnul se afla sub asediu. Clădirile sarazine fuseseră
de mult sfinţite ca biserici creştine, însă numai zidurile groase ale
castelului mai stăteau între pelerini şi hoardele mahomedane. Cu
Ierusalimul pierdut, Acra era un simbol pentru toate sufletele din
creştinătate, un avanpost al lui Dumnezeu printre păgâni.
Iar el era sortit să-i fie mântuitorul.

***

Îmbătătoarea făgăduială a sosirii sale nu se împlinise. Departe

de a fi un post înaintat al sfinţeniei, oraşul însuşi nu era decât
încă un bârlog sarazin fierbinte şi plin de duhoare. Străzile înguste
erau înţesate de oameni, peste tot tresăltând turbane şi chaderi ale
jidovilor şi ale mahomedanilor, pe ulicioare se îngrămădeau
scârnăvii şi alte gunoaie, putoarea ce se înălţa de pe caldarâm şi
din gangurile noroioase părând deasă s-o tai cu cuţitul. Bazarurile
răsunau de ţipetele guturale ale negustorilor.
Peste tot se vedeau mahomedani cu piele oacheşă şi nas coroiat,
15
 - XANADU -

privindu-l de sub keffiyeh-urile lor, cu veninul sticlind în ochii de

ulii. Se simţea pângărit de acele priviri, dacă nu chiar ameninţat,
căci santinelele templiere stăteau de vardie la toate porţile cetăţii,
uşor de recunoscut după mantiile lor albe cu cruce malteză roşie.
Dar nu numai proliferarea păgânismului îl scârbea, înşişi
seniorii Acrei trăiau în năravuri ce-l zăpăceau de minte, cum se
cuvenea pentru orice bun creştin ce trăia în Provence, Lombardia
sau Toulouse. Palatele unde locuiau erau decorate cu marmură
răsunătoare, aveau pereţii drapaţi cu carpete de mătase şi tavane
înalte. Duceau o viaţă de decadenţă somptuoasă, jignitoare pentru
orişicare creştin cu frica lui Dumnezeu.
Ba încă îl insultaseră tocmai din seara sosirii, îmbiindu-l cu o
baie.
Nobilii pe care-i întâlnise până acum purtau caftane largi de
mătase şi chiar turbane, imitându-i pe sarazini. Până şi nevestele
lor se îmbrăcau ca femeile musulmane, cu văluri, tunici bătute în
nestemate şi mantii unduitoare, şi foloseau căneli şi parfumuri
asemenea huriilor de rând din Damasc.
Nu asta se aşteptase să găsească la plecarea din Roma.
În ultimii douăzeci de ani, sfânta cauză din Outremer
cunoscuse dezastre după dezastre. Ierusalimul, care fusese smuls
din mâinile necredincioşilor la îndemnul Papei, cu o mie şi o sută
de ani după naşterea Domnului, era din nou pierdut în seama
sarazinilor, după ce în anul 1244 îl cotropise o hoardă de turci
khwarismieni, în solda sultanului Ayub. Cu doar un deceniu în
urmă, Ludovic al XI-lea al Franţei însuşi luase în mână Crucea
pentru a izbăvi Oraşul Sfânt de păgâni, dar expediţia lui se
împotmolise catastrofic în Delta Nilului, Ludovic însuşi fiind prins
şi ţinut captiv pentru răscumpărare.
Wilhelm se aşteptase să găsească acele oraşe năpăstuite care
încă mai rămăseseră în mâini creştine, Acra, Antiohia, Jaffa şi
Sidonul, cheltuindu-şi toate puterile şi energiile pentru a captura
înapoi Cetatea Sfântă. Când colo, păreau înfloritoare, neguţând pe
faţă cu sarazinii şi ţinând legături de prieteşug cu aceştia.
Negustorii din Genova, Pisa şi Veneţia mai adesea se luau la luptă
între ei decât împotriva necredincioşilor, şi mai mult îi interesau
mărfurile decât războiul în numele lui Christos.
Marea moschee din Acra fusese convertită, după toată buna
cuviinţă, în biserică creştină, dar Wilhelm descoperise alături, spre
16
 - COLIN FALCONER -

oroarea lui, o capelă păstrată pentru rugăciunile mahomedanilor.

Şi mai indignat fusese să constate că moscheea de la Fântâna
Boilor nu fusese sfinţită, iar mahomedanii continuau să se roage
acolo făţiş; şi chiar mai tare îl uimise găsirea unui altar creştin
lângă acela al păgânilor.
Oraşul în sine nu era un sanctuar pentru sufletele creştine, nu
însemna repudierea sarazinilor pe care nădăjduise s-o găsească.
Noapte de noapte, în oraş erau omorâţi oameni în încăierări, iar
târfele şi vânzătorii de haşiş forfoteau pe străzi.
Wilhelm, însă, venise aici ca trimis special al Papei şi nu putea
îngădui ca decadenţa care se strecura printre acele ziduri să-l
descurajeze de la misiunea încredinţată. Şi, după vestea pe care
tocmai o primise, se părea că nu mai avea nici un moment de
pierdut.

***

Regatul Ierusalimului era guvernat de un monarh, ajutat de

Haute Cour, înalta Curte, din care făceau parte baronii şi clericii de
frunte ai ţinutului. Dar sfatul nu se adunase de doi ani, căci
statele cruciate ale Acrei şi Tyr-ului se aflau acum aproape într-o
stare de război civil, pentru succesiunea la coroană între doi prinţi
în vârstă de numai şase ani, regele Hugo al II-lea al Ciprului şi
Conradin, nepotul Sfântului împărat Roman.
Nu era deloc un moment potrivit pentru gâlceava. De trei ani de
zile, oştirile tătăreşti îşi croiau drum spre apus, dărâmaseră
citadela din munţi a temuţilor Hashishim de la Alamut, apoi
jefuiseră Bagdadul, unde măcelăriseră nenumărate zeci de mii,
spurcând atât de rău văzduhul cu duhoarea leşurilor încât până şi
propriii oşteni fuseseră nevoiţi să se retragă afară din oraş. Iar
acum, sub cârmuirea prinţului lor, Hülegü, ajunseseră la porţile
Alep-ului, în Siria.
Şi după Alep, li se deschidea în faţă toată Ţara Sfântă.

O sală de marmură cu plafoane înalte şi boltite, având pereţii

împodobiţi cu draperii bogate de mătase. Mulţi dintre baroni se
17
 - XANADU -

adunaseră deja, când Wilhelm intră sever, cu sutana sa cafenie şi

capul blond tuns, vădindu-şi din căutătură şi mişcări dispreţul
faţă de acei născuţi de viţă nobilă.
Luxul pe care şi-l îngăduiau seniorii era o vinovăţie destul de
mare, ar fi socotit el, când Ierusalimul încă se mai afla în mâinile
păgânilor. Privi în jur. Sala se deschidea spre o curte umbrită, în
mijlocul căreia clipocea o fântână. Ferestrele de pe un perete
dădeau spre mare. Nobilii creştini, în robele lor sarazine, stăteau
tolăniţi pe divane, în timp ce femei sarazine cu feredgele de mătase
şi brăţări de aur împodobindu-le braţele şi gleznele îi serveau cu
şerbeturi din ulcioare de argint. Pe măsuţe se vedeau talere de
aramă cu pepeni galbeni şi smochine. Alţi sarazini cântau la
tamburine şi instrumente cu coarde, asemănătoare lăutelor, într-
un colţ al Camerei.
— Frate Wilhelm, spuse unul dintre baroni. Ne pare rău că nu
suntem pregătiţi să te primim. Nu avem gata nici un pat de cuie,
numai aceste perne cam moi, teamă mi-e.
Răsunară câteva hohote de râs.
Wilhelm nu luă în seamă împunsătura. În ultimele câteva zile,
ajunsese nici să nu se mai aştepte la altceva din partea acelor
cavaleri fără nici un Dumnezeu, oricât or fi fost ei de nobili. Se
duse la fereastră, unde rămase privind peste marea frământată de
vântul iernii. O briză ce sufla dinspre mal stârnea creste albe pe
valuri, sub cerul albastru pal. La Roma trebuia să fie zăpadă pe
pini şi gheaţă în puţuri.
Se întoarse din nou spre încăpere, privind în jur la adunarea
aceea de mari seniori. Îl recunoscu pe contele Julian de Sidon şi
Beaufort, un bărbat înalt şi chipeş, care purta o robă bogată de
mătase încrustată cu pietre scumpe. Îl ştia după renume, un
lăudăros şi un filfizon. Din Antiohia venise conetabilul lui
Bohemond, iar lângă el stătea Geoffrey de Sargina, bailo al
regatului Ierusalimului, alături de care era bătrânul conte Ioan de
Jaffa. Poate că în bătrânul cavaler gras avea un aliat. Mai erau
câţiva trimişi ai comunităţii negustoreşti veneţiene, precum şi
patriarhul Ierusalimului, Reynald. Genovezul şi seniorul Tyrului,
Phillip de Montfort, refuzase să participe, ca şi marele maestru al
Cavalerilor Ospitalieri, din cauza conflictului dintre ei şi veneţieni.
Totuşi, pe Wilhelm îl mira tare mult că nişte buni creştini se
războiau între ei când la porţi lătrau sarazinii.
18
 - COLIN FALCONER -

Membrii ordinelor militare săreau în ochi din rândurile

adunării, templierii cu mantiile lor albe uşor de recunoscut,
purtând crucea roşie de Malta pe partea stângă a pieptului. Purtau
părul tuns scurt şi barbă, spre deosebire de pletele şi chipurile
bărbierite ale celorlalţi nobili.
Wilhelm îl recunoscu şi pe marele maestru al Cavalerilor
Templieri, Thomas Berard, englezul. Avea cu el o escortă de zece
ostaşi, care aşteptau, ca o prezenţă tăcută şi ameninţătoare, lângă
uşă.
Călugărul îi privea bănuitor pe toţi templierii, în pofida sau
poate tocmai din cauza poziţiei lor fără pereche în sânul
creştinătăţii. Carta ordinului cerea să-i apere pe pelerinii din Ţara
Sfântă şi să lupte de partea lui Christos. Fără îndoială, formau cea
mai disciplinată forţă militară din Outremer şi, spre deosebire de
ceilalţi cavaleri şi seniori, nu-şi datorau loialitatea şi puterea
armelor nici unui rege, răspunzând numai în faţa Papei însuşi.
Dar totuşi, din cauză că slujba în Ordin garanta ispăşirea tuturor
păcatelor, templierii atrăgeau în rândurile lor siluitori, eretici,
chiar şi ucigaşi, precum şi rebeli şi independenţi. Pe scurt,
nemulţumiţi de tot felul.
După părerea lui Wilhelm, erau periculoşi.
Berard îşi adusese un însoţitor la întâlnire. În spatele lui stătea
un uriaş cu barbă castanie, rezemat de perete, cu chipul încreţit
într-un zâmbet de amuzament binevoitor şi detaşat. Le fu
prezentat celorlalţi ca fiind un anume Josseran Sarrazini, din
Toulouse.
Wilhelm îl urî din prima clipă.
Cu toată uşurătatea şi vulgaritatea vădite la acea ilustră
întrunire, Wilhelm simţi un aer de tensiune densă. Cu toţii
recunoşteau năpasta care îi făcuse să fie chemaţi azi în acel loc.
Geoffrey de Sargina, ca bailo, ceru să se facă linişte. Descrise
cele mai recente ştiri din răsărit şi cuprinzătoarele cuceriri ale
tătarilor din ultimele câteva luni.
— Întrebarea căreia îi facem faţă, conchise el, e dacă să-i
înfruntăm pe aceşti tătari ca pe o ameninţare la adresa propriei
suveranităţi pe aceste meleaguri sau să-i îmbrăţişăm ca aliaţi în
lupta noastră împotriva sarazinilor.
— Poate că am cam întârziat, comentă un baron, Ioan de Beirut,
sugând dintr-o smochină. Umblă vestea că Bohemond de Antiohia
19
 - XANADU -

s-a şi repezit să-i jure supunere acelui Hülegü ca un câine cerşind

firimituri.
Din partea lui Hugues de Paris, trimisul lui Bohemond la
întâlnire, se auzi un şuierat de indignare.
— E o alianţă prudentă şi nimic mai mult! În schimbul
cooperării sale, stăpânul meu Bohemond a obţinut de la tătar un
hrisov pentru toate tărâmurile dintre Alep şi Antiohia!
— Care în cea mai mare parte sunt deja în stăpânirea lui
Bohemond!
— Acest Hülegü s-a oferit să mărşăluiască împreună cu el şi cu
regele Heth’um al Armeniei pentru a recuceri Ierusalimul! continuă
Hugues, neluându-şi în seamă ponegritorii.
— Să-l recucerească, da. Dar ne va lăsa să-l păstrăm?
Tolănit pe divan, contele Julian le adresă tuturor un surâs
onctuos.
— Bohemond are ceea ce a dorit. Hülegü i-a garantat pământuri
în plus.
— Pe care cu toate acestea tătarii le-au prădat şi pârjolit.
— Tătarii susţin că hanul lor are dreptul la stăpânirea
universală! strigă Ioan de Jaffa. E o blasfemie! Un afront la fel de
sfruntat faţă de Biserica Creştină precum este şi prezenţa
sarazinilor la Sfântul Mormânt!
Thomas Berard, templierul, era însuşi dulcele glas al raţiunii.
— Poziţia noastră aici nu e deloc puternică. Dacă tratăm cu ei,
încă am mai putea întoarce sorţii împotriva sarazinilor.
— Să tratăm cu ei? mârâi Ioan. Şi să uităm ce-au făcut în
Polonia şi Ungaria? Nu-s nici douăzeci de ani de când au pustiit
jumătate din creştinătate, înaintând cu pârjoluri şi siluiri până
aproape de porţile Vienei. Şi măriile voastre ziceţi să tratăm cu ei?
E ca şi cum ne-am descotorosi de un câine nedorit poftind ursul în
casă!
Pe vremea când se petrecuseră evenimentele descrise de Ioan,
Wilhelm era un copilandru, dar îşi mai amintea şi acum spaima pe
care o iscaseră năvălirile tătăreşti. Hoardele apăruseră pe
neanunţate de la răsărit, tăind brazdă prin marile întinderi ale
Rusiei, prăpădind oraşe întregi şi măcelărind zeci de mii de
oameni. Ocupaseră Moscova, Rostovul şi Kievul, după care
decimaseră armatele Poloniei şi ale Sileziei. În bătălia de la
Liegnitz, îi răpuseseră pe Cavalerii Teutoni, tăind de la fiecare mort
20
 - COLIN FALCONER -

câte o ureche pentru a purta aceste podoabe de spaimă ca salbe,

în timp ce făceau prăpăd prin Ungaria şi Dalmaţia.
Wilhelm îşi amintea că propriul oraş de baştină, Augsburg,
fusese cotropit de o liotă de şobolani negri, care-i urmaseră pe
tătari în Europa. Pe vremea aceea, mulţi crezuseră că drăceştii
călăreţi năvăliseră din însuşi Hades, pentru a-i pedepsi pe cei ce
nu-l fuseseră credincioşi lui Christos. Aproape tot satul se
refugiase în biserică, socotind că sunase ceasul judecăţii de apoi.
Şi, la fel de iute, tătarii se făcuseră nevăzuţi, întorcându-se
călare pe unde veniseră.
— Aceşti tătari nu sunt oameni, spunea altul dintre baroni. Îşi
devorează prinşii. De femei profită până mor, după care le taie
piepţii să-i poarte ca giuvaericale. Mănâncă şerpi şi beau sânge de
om.
— N-ai auzit ce-au făcut la Maiyafaqin? se amestecă un alt
senior. L-au luat captiv pe emir şi au început să-i taie carnea
bucată cu bucată, frigându-le la foc mic şi îndesându-i-le cu de-a
sila pe gât. Ceasuri întregi au trecut până să moară.
— Pe când noi, desigur, nu ne-am coborât niciodată la
asemenea fapte barbare în Outremer, observă cu un zâmbet
răutăcios cel numit Josseran Sarrazini.
Convorbirea încetă o clipă, ceilalţi privindu-l lung, tulburaţi de
acest ghiont dat propriilor conştiinţe. Dar Berard nu-l mustră. În
schimb, zâmbi îngăduitor în barbă.
— Se mai zice şi că la Bagdad musulmanii au fost siliţi să se
plece în faţa unei cruci purtate în procesiune pe străzi, aminti el.
O moschee a fost convertită în biserică, pentru o liturghie
sărbătorească. Ba chiar, se spune că acest general Hülegü ar fi
urmaşul unuia dintre cei Trei Crai care l-au adus daruri
Mântuitorului nostru. Mai mult, n-a dat de ştire Wilhelm de
Rubruck că nevasta aceluiaşi Hülegü e creştină? Ce dovadă mai
mult ne trebuie că aceşti tătari au venit ca să înlăture puterea
sarazinilor asupra Ţării Sfinte?
Wilhelm şi-l amintea pe acel Rubruck, un călugăr franciscan
care fusese trimis ca sol la tătari de către regele Ludovic.
Călătorise prin Rusia, până la capitala tătarilor, cu cinci ani în
urmă, şi se înapoiase povestind despre creştini ce trăiau printre
barbari, inclusiv nevasta acelui Hülegü, care după spusele lui
Rubruck era însuşi fratele regelui lor. Câtă crezare se putea da
21
 - XANADU -

vorbelor lui, asta era o altă poveste.

Anno von Sangerhausen, Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni,
glăsui apoi. Nu-i avea deloc la inimă pe templieri, dar în acest
punct cel puţin erau de aceeaşi părere. Poate că nu dorea ca
propria ureche să ajungă podoabă pentru cine ştie ce locţiitor
tătar. Se plesni nervos cu mănuşile de piele peste palmă:
— Eu aş zice să le propunem o învoială.
Geoffrey îşi mângâie bărbia; dezbinările de neocolit din sânul
adunării îl tulburau.
— Înainte de a lua o hotărâre în această privinţă, trebuie să vă
mai dau şi alte veşti. Am primit, sub steag alb, un mesaj de la
sarazini, din partea prinţului lor, Baybars. Doreşte să ne ofere o
alianţă contra tătarilor.
— Bineînţeles că aşa voieşte! izbucni în râs Berard. Tătarii
nimicesc totul în calea lor.
— Eu aş zice să nu încheiem alianţe cu nici unii dintre ei! strigă
contele Julian. Nu încă. Să le lăsăm oştile să se lupte între ele.
Când îşi vor fi secătuit unii altora puterile, poate ne vom mai
gândi. Trecem de partea învingătorului dacă mai e încă puternic, îl
zdrobim dacă este slăbit. Cu siguranţă, orice s-ar întâmpla, nu
putem pierde.
Şi o ţinură tot aşa, ceasuri de-a rândul, până când peste curte
începură să se alungească umbrele şi primele stele strălucitoare
răsăriră în zarea catifelată, dincolo de ferestre. Wilhelm se simţea
tot mai întărâtat. Cu atâtea vorbe, nu ajungeau nicăieri. În sinea
lui, îi dădea dreptate lui Ioan de Jaffa, tătarii erau o grozăvie la fel
de mare ca şi sarazinii. Dar primise o însărcinare secretă de la
însuşi Papa şi, oricare ar fi fost deznodământul consfătuirii,
trebuia s-o ducă la bun sfârşit.
— Şi dumneata ce spui, frate Wilhelm? întrebă într-un târziu
Geoffrey, părând sleit de puteri după toate argumentele care se
ciocniseră atâtea ceasuri în jurul lui.
Wilhelm se întoarse dinspre fereastră.
— Am asupră-mi o scrisoare de la Pontif pentru prinţul
tătarilor, ca să i-o dau cu mâna mea.
— Şi ce scrie? vru să ştie Geoffrey.
— Am fost însărcinat să-i duc răvaşul prinţului tătar, nu bailo-
ului din Ierusalim. Şi mi s-a mai încredinţat misiunea de a-i aduce
răspunsul Sfântului Părinte în persoană. Mai mult decât atât, nu
22
 - COLIN FALCONER -

pot spune.
Wilhelm fu încântat la vederea privirilor de furie şi dezgust de pe
chipurile nobililor din jurul lui.
— De asemenea, Sfântul Părinte m-a mai însărcinat să le
propovăduiesc tătarilor doctrina credinţei noastre, continuă el, şi
mi-a dat autoritatea de a înfiinţa biserici şi a hirotonisi preoţi
printre ei.
— Papa doreşte un tratat cu tătarii? întrebă Ioan de Jaffa, cu
glasul înecat de neîncredere.
— Nu am căderea să cunosc gândurile Sfântului Părinte. Dar,
asemenea dumitale, şi el a primit veşti că printre tătari se numără
creştini şi socoate că s-ar putea să fi venit momentul de a pune în
faptă voia lui Dumnezeu, aducându-i în îmbrăţişarea Sfintei Maici
Biserica.
Îi văzu pe câţiva bombănind în bărbi. Or fi fost ei creştini, dar
nu toţi au acordat Papei veneraţia care s-ar fi cuvenit.
Peste adunare se lăsă o tăcere posomorâtă şi profană.
— Şi cu Popa Ioan cum e? întrebă cineva.
Popa Ioan, un urmaş al Magilor, era un legendar rege-preot
despre care se zicea că venise de la Răsărit pentru a izbăvi
creştinătatea în cel mai negru ceas al său. Numele lui fusese rostit
pentru prima oară la Roma cu aproape o sută cincizeci de ani în
urmă.
— Nu-i puţin cam bătrâior ca să ne mântuiască acum?
murmură Josseran.
Mai mulţi dintre cei de faţă îi aruncară priviri tăioase. Şi ei erau
de aceeaşi părere, dar nu se cădea să rostească asemenea gânduri
cu voce tare.
Wilhelm îl ţintui cu o căutătură pârjolitoare, pe care Josseran
preferă să n-o bage în seamă.
— Unii cred că Ioan poate să fi fost biruit de tătari şi că regele
lor s-a însurat cu fiica lui Ioan. Cel care stă acum pe tronul
tătăresc e urmaşul lor, şi de aceea auzim vorbindu-se despre
creştini printre ei. Încă s-ar mai putea ca în asta să ne aflăm
mântuirea.
— E o posibilitate peste care nu putem trece cu vederea, spuse
Geoffrey.
Thomas Berard dădu din cap:
— Dacă părintele Wilhelm doreşte să-l întâlnească pe Hülegü,
23
 - XANADU -

atunci îl vom ajuta cu plăcere, aşa cum ne porunceşte carta

noastră.
— Şi ce propui? îl întrebă Geoffrey.
— Putem aranja să fie escortat la Alep sub un steag de pace, ca
să-şi predea mesajul. Unul dintre cavalerii mei îi poate sluji drept
escortă şi tălmaci. De asemenea, poate lucra ca iscoadă din partea
noastră, ca să cunoaştem mai bine gândurile tătarilor înainte de a
merge mai departe.
Geoffrey dădu din cap, îngândurat.
— Te gândeşti la cineva anume pentru însărcinarea asta?
— Ba bine că nu. Vorbeşte persana şi arăbeasca şi este la fel de
înzestrat într-ale diplomaţiei ca şi în meşteşugul armelor, zâmbi
Berard, privind peste umăr, spre Josseran Sarrazini. Ba chiar, este
solul desăvârşit.

Valea Fergana

Stepele erau presărate cu zăpadă şi văzduhul tăios, sub un cer

albastru nemărginit. Două siluete, înfăşurate în blănuri, se
profilau pe soarele dimineţii, purtându-şi la pas poneii laţi în
umeri. Caii şi călăreţii nu se vedeau mai mari decât nişte puncte
negre pe zarea iernii, sub pereţii înalţi ai văii din jur, neteziţi de
gheţari.
— Trebuia musai să câştigi, spuse Tekudai. Ţi-ar fi fost un soţ
la fel de bun ca oricare altul. Aşa voia tata. Şi tatăl lui o voia. Ba
cred că poate până şi tu o doreai. Dar, nu. A trebuit ca tu să
câştigi. Întotdeauna trebuie să câştigi.
Khutelun nu-l luă în seamă. Răsuflarea ei forma nori albi prin
aer.
— Tot va trebui să te măriţi odată şi-odată, stărui Tekudai.
„E invidios”, îşi spuse ea. Îl ardea pe dinăuntru pizma, căci el
nu era ca Gerel. Gerel se îmbăta tot timpul cu koumiss negru. De
nimic altceva nu-i păsa. Tekudai, însă, era un războinic, cu suflet
de războinic. La minte, însă… Nu avea nici capul unui general, nici
vigoarea unui bun călăreţ. Khutelun ştia că fusese învrednicită de
zei cu amândouă, iar pe fratele ei îl sâcâia gândul că era mai bună
24
 - COLIN FALCONER -

şi la vânătoare, şi la călărie. Că, în multe privinţe, ea era favorita

tatălui lor.
— Ce-ai să faci? Nu poţi purta la nesfârşit cingătoarea.
Amândoi văzură în acelaşi timp singura mişcare pe stepa
întinsă şi pustie. Două marmote, veveriţe de pământ, la vreo două
sute de paşi depărtare, cu blănurile portocalii strălucind în
pustietatea albă, şuierând nedumerite de apariţia acelor intruşi pe
câmpie. Una o tuli sub pământ, cealaltă şovăi, dând întrebătoare
din cap, cu coada în sus.
Khutelun fu cea care avu mai întâi arcul la umăr, cu săgeata
gata pregătită în cealaltă mână şi mişcările atât de iuţi şi stăpânite
încât erau la fel de fireşti ca şi clipitul din ochi. Prima săgeată —
n-ar fi fost timp pentru o a doua — nimeri în plin mica vietate,
prin ţeastă, aducându-i o moarte iute şi milostivă. Mâncare în plus
pentru oala de diseară, carne pentru fierturile de iarnă.
Lângă ea, Tekudai mai avea până să-şi încordeze arcul. Îl
coborî, punând încet săgeata la loc, în chivăra de la şold. Ochii li
se întâlniră. Khutelun nu spuse nimic. Îi dăduse răspunsul.

Fortăreaţa templieră de la Acra

Un corn de lună se înălţa peste far — o semilună desăvârşită, o

lună sarazină. Josseran stătea pe parapet, privind peste oraşul
adormit. Acra era înconjurată din trei părţi de mare, iar la
miazănoapte o apărau metereze masive şi un şanţ cu apă. Citadela
templieră fusese clădită în capătul de miazăzi al peninsulei,
repezindu-se în mare pentru a stăpâni coastele de miazăzi şi de
apus. Auzea mugetul valurilor pe stâncile de jos.
Marea mânăstire San Sabas se înălţa în beznă, pe o colină
dintre cartierul veneţian şi cel genovez. Fusese părăsită cu câţiva
ani în urmă de călugării care trăiau acolo, devenind imediat un
măr al discordiei între comunităţile negustoreşti rivale din Veneţia,
Genova şi Pisa, care locuiau în apropierea portului. Fiecare
încercase s-o ia în stăpânire, mai întâi în Houte Cour, apoi prin
forţă. Luptele înverşunate de pe străzi duseseră la un război civil
în toată regula, cu baronii şi ordinele militare fiind nevoite să
25
 - XANADU -

treacă fie de partea Genovei, fie de a Veneţiei. La urma urmei,

însăşi supravieţuirea statelor cruciate atârna de puterea pe mare a
neguţătorilor italieni.
Războiul culminase cu o bătălie navală lângă Acra, în urmă cu
doar un an şi jumătate, când veneţienii scufundaseră douăzeci şi
patru de buccas genoveze şi se încropise o pace încordată, de către
Papă şi Antiohia. Dar disputa continua să mocnească, genovezii
abandonând acum Acra pentru Tyr-ul de la miazănoapte.
Josseran desluşea prin întuneric semne de reper; silueta înaltă
şi graţioasă a Bisericii Sfântul Andrei, palatul guvernatorului din
cartierul veneţian, catedrala Sfintei Cruci, mănăstirea dominicană
din Burgos Novos şi, în depărtare, pe zidurile de la miazănoapte,
Turnul Blestemat şi Turnul Sfântului Nicolae. Privea siluetele
oraşului adormit, cu gândul la călătoria ce-l aştepta. Aceste
gânduri îl îndemnau negreşit să cugete la drumul pe care-l făcuse
deja.
De cinci ani de afla în Outremer şi abia dacă-l mai recunoştea
în sine însuşi pe zelosul care făcuse primii paşi pe acele ţărmuri,
înfierbântat, cu conştiinţa încărcată, temător. La plecarea din
Franţa, primise două mii de şilingi cu împrumut de la preceptorul
templier din Toulouse, pentru a ajunge la Acra, şi patru catâri de
la abaţia din Carcasonne. În schimb, îşi lăsase proprietăţile zălog
lojii templiere care avea să rămână stăpâna lor dacă nu se întorcea
din pelerinaj.
Cinci ani.
Se schimbase atât de mult. Acasă, el şi semenii săi franci se
îmbrăcau în blănuri şi-şi astâmpărau pofta de mâncare la ospeţe
enorme cu fripturi de vită şi porc. Rareori se spăla pe trup,
temându-se să nu răcească şi să cadă beteag. Acum, Josseran
Sarrazini nu i se părea mult mai breaz decât un sălbatic. Aici
mânca puţină carne, dar se ospăta din talgere de aramă cu
portocale, smochine şi pepeni, şi în loc de vinuri fierte bea
şerbeturi. Făcea baie de cel puţin trei ori pe săptămână.
Prima oară când ajunsese în Ţara Sfântă, îi urâse pe sarazini,
crezând, aşa cum fusese învăţat din copilărie, că fiecare dintre ei
era întruchiparea diavolului însuşi. După cinci ani în Acra, se
pomenea purtând mantii şi turban în stilul sarazin şi învăţase, de
la unii şi aceiaşi diavoli, câte puţină matematică, astronomie şi
poezie. Templul folosea chiar captivi mahomedani ca meşteşugari,
26
 - COLIN FALCONER -

armurieri sau şelari, iar de-a lungul timpului Josseran legase

prieteşuguri nesigure cu mai mulţi dintre ei, ajungând chiar să-i
vadă ca pe nişte oameni asemenea lui însuşi.

***

Regimul său de templier era foarte strict. Iarna, ziua începea

chiar înainte de crăpatul zorilor; după utrenie, îşi cerceta caii şi
harnaşamentele, îşi inspecta armele şi armura şi pe cele ale
ordonanţelor. Apoi, începea să se antreneze, împreună cu oamenii
săi, repetând necontenit folosirea lăncii, a spadei şi a
buzduganului, a pumnalului şi a pavezei. Îşi lua prima masă la
amiază şi nu mai îmbuca nimic până seara. În fiecare zi recita câte
o duzină de duzini de paternostere, paisprezece din oră în oră şi
optsprezece la vecernie.
Iar acum, îşi făcuse pelerinajul, îşi ispăşise canonul, slujise cei
cinci ani juruiţi. Capelanul spunea că i se iertaseră toate păcatele.
Şi-atunci, de ce mai simţea acea piatră pe inimă? În curând avea
să sosească vremea pentru a se întoarce în Franţa, luând din nou
în stăpânire pământurile tatălui său din Languedoc. Se întreba de
ce nu aştepta cu mai multă nerăbdare acea întoarcere acasă.

***

Auzi un pas pe piatră, în întuneric, şi se întoarse. Mâna i se

apropie instinctiv de spadă. Erau atât de mulţi asasini în oraşul
acela; de peste tot îi înconjura ura.
— Lasă spada în teacă, templierule, spuse un glas, în latină.
Îl recunoscu. Glasul călugărului dominican, Wilhelm.
— Mi-au spus că aveam să te găsesc aici, continuă acesta.
— Adesea îmi aflu mângâierea în noapte.
— Şi în capelă nu?
— Aici sunt mai puţini făţarnici.
Josseran nu putea distinge chipul clericului în întuneric.
Călugărul merse până lângă metereze, unde privi spre port,
profilat pe cer. Dominicanii, Domini canes, cum spuneau unii pe
seama lor, „dulăii Domnului”. Ordinul fusese întemeiat de un
spaniol, Guzman, cel căruia acum i se spunea Sfântul Dominic, în
timpul cruciadei din Languedoc, când îşi luase sarcina de a nimici
27
 - XANADU -

toate formele de erezie, aducând Europa sub călcâiul clericilor.

Acum, călugării lor călătoreau prin tot continentul, predicându-le
mirenilor şi instruindu-i pe conducătorii civili şi religioşi, şi
respectau cu stricteţe principiile de sărăcie şi castitate, dedicându-
şi vieţile misiunii de a inspira deferenţă faţă de Sfântul Scaun.
Numai ei aveau dreptul, acordat de Papă, de a propovădui şi a
asculta spovedanii pretutindeni în creştinătate şi ocupau o poziţie
deosebită la Roma, ca ajutoarele cele mai de nădejde ale Papei.
Poziţia Maestrului din Sacrul Palat, teologul personal al Papei
însuşi, era ocupată de un membru al ordinului încă de pe vremea
lui Guzman.
În anul 1233, Grigore al IX-lea le încredinţase sfânta lucrare a
Inchiziţiei.
— Se pare că vom fi tovarăşi de drum, spuse Wilhelm.
— N-am fi fost, dacă era după voia mea.
— Nici după a mea. Am auzit despre viciile şi trădările
templierilor.
— Şi eu am auzit aceleaşi lucruri pe seama preoţilor.
Wilhelm râse scurt, ca un lătrat.
— Trebuia să m-aştept. De ce ai fost ales?
— Marele Maestru e de părere că am anumite priceperi într-ale
diplomaţiei. Mai ştiu şi cum să mânuiesc spada şi călăresc
onorabil de bine. Şi cunosc anumite limbi. E un dar pe care voia
lui Dumnezeu a făcut să-l am. Dumneata mai ştii şi alte limbi pe
lângă latină?
— Cum ar fi?
— În Outremer, e greu să faci negoţ dacă nu vorbeşti şi puţină
arabă.
— Limba păgânilor.
Josseran dădu din cap:
— Sigur, Domnul nostru vorbea latina, când umbla pe străzile
Ierusalimului.
Wilhelm nu-i răspunse, iar Josseran zâmbi de unul singur în
întuneric. O mică victorie.
— Deci, vorbeşti numai latina şi germana. Grozav ambasador şi-
a mai ales Papa pentru a-l trimite în Răsărit.
— Dacă urmează să fii tălmaciul meu, aştept să mă serveşti cu
credinţă.
Sensurile acestor cuvinte îl făcură pe Josseran să se
28
 - COLIN FALCONER -

burzuluiască:
— Fă bine şi ţine minte că ţi-s însoţitor, nu slugă.
— Iar dumneata să ştii că nu voi tolera nici un amestec în
planurile mele.
— Dacă te supăr cu ceva, n-ai decât să te duci singur.
Wilhelm se răsuci pe călcâie, în întuneric. În urma lui, Josseran
se încruntă. Popii! Dar instrucţiunile Marelui Maestru erau
limpezi. Carta templierilor îi cerea să-l păzească bine şi să-i îndure
îngâmfarea până la Alep. Cu voia lui Dumnezeu, drumul nu avea
să dureze mai mult de o lună.
Se întoarse din nou spre noapte şi stele, întrebându-se unde
avea să-l aducă soarta la vremea când urma să fie din nou lună
plină.

A doua zi dimineaţă, în zori, Josseran ajunse la cheu cu

scutierul său, un anume Gerard de Poitiers, şi cu provizii pentru
drum. Aducea trei cai. Îşi lăsase pe loc calul mare de război,
buiestraşul, dar o luase pe iapa sa albă persană favorită, Kismet.
Darurile pentru prinţul tătar erau încuiate într-un cufăr de bani
ferecat cu fier; cuprindeau o spadă de Damasc cu gardă de aur şi
motive în scriere arabică, o călimară de abanos împodobită cu
auriu, un costum de zale, un coif cu zale — numit hauberk — nişte
mănuşi de piele roşie încrustată şi o mână de rubine. Mai avea şi o
sumă de dinari arăbeşti din aur şi drahme de argint, la dispoziţia
lui, pentru a folosi banii după cum găsea de cuviinţă.
Se îmbarcară pe galera cu două punţi şi i se alăturară
căpitanului pe duneta pupa. Văzduhul dimineţii era neclintit, iar
pavilionul cu crucea sa malteză roşie atârna moale pe copastia de
la pupa. Josseran privi cum erau descărcate oalele de gătit dintr-o
căruţă scârţâitoare. Caii de samar pentru provizii erau urcaţi pe
schelă, pe urmele lor cu servitorii pe care-i adusese ca să-i
îngrijească şi să gătească mâncarea.
În sfârşit, apăru şi Wilhelm, îmbrăcat în sutana de culoare
închisă, cu glugă neagră, a ordinului, peste o tunică din lână. Avea
chipul pământiu.
— Nădăjduiesc că această dimineaţă te-a găsit cu bine, îl salută
Josseran.
29
 - XANADU -

Wilhelm scoase din sutană o batistă parfumată şi o ridică la

nas.
— Nu înţeleg cum poate îndura un om putoarea asta.
Da, putoarea; era insuportabilă, într-adevăr. Se simţea de jos,
de la sclavii mahomedani încătuşaţi la rame, pe puntea sclavilor,
legaţi cu lanţuri pe băncile lor de lemn şi propriile scârnăvii
băltind în jurul gleznelor, prin apa stătută.
— De când mă aflu în ţara asta, am descoperit că omul se poate
deprinde cu orice spurcăciune, răspunse Josseran.
Se întoarse şi-i murmură lui Geoffrey, care stătea lângă el:
— Chiar şi cu a bisericoşilor.
Mă rog, nu tocmai. Ideea de a lega oamenii în lanţuri la ramele
galerelor îl indigna la fel de tare ca şi pe călugăr.
— Mă tem că mi se va întoarce stomacul pe dos, spuse Wilhelm.
— Atunci se cade să te dai mai într-o parte, spuse Josseran,
conducându-l spre balustrada de la tribordul galerei. Un moment
mai târziu, îl auziră pe călugăr deşertându-şi micul dejun.

***

Bubuiturile unei tobe, pocnetele seci din biciul vătafului de

sclavi, zăngănelile cătuşelor amestecate cu gemetele de jos, în timp
ce galera pornea de la cheu, prin port. Încet, corabia lua viteză,
vâslele se scufundau în valuri un moment, apa de mare sclipea pe
penele lor, apoi se mişcau în ritm cu bătăile tobei mari, în timp ce
galera luneca pe apele netede ale portului, spre dig.
Josseran stătea în picioare la pupa, privind înapoi spre piaţa cu
colonade a cartierului veneţian, cu cele trei porţi largi ale sale
deschise spre mare şi fondaques-ii arborând drapelele cu Leul de
Aur deasupra pieţei. Dincolo de Poarta de Fier, bătrânul gan
genovez arăta spre port un zid drept.
Lanţul fu coborât, iar etrava coti strâns spre tribord, tăind
brizanţii, sub umbra Turnului Muştelor. Josseran ridică privirea
spre foişoarele familiare ale fortăreţei Templiere de pe Capul
Groazei.
Îl încerca sentimentul stânjenitor că n-avea să le mai vadă
niciodată.

***
30
 - COLIN FALCONER -

Josseran şi Wilhelm vorbiră puţin în timpul drumului pe mare

spre miazănoapte. La bordul galerei domnea o atmosferă de
tensiune tangibilă, până când trecură de Try, căci genovezii şi
veneţienii continuau să-şi atace unii altora negustorii şi nimeni nu
era sigur că nu putea fi atacată chiar şi o galeră templieră. Soldaţii
stăteau de strajă pe greement, cu arbaletele agăţate pe umeri şi
chipurile îndârjite.
Josseran avu mulţumirea de a observa că bunul călugăr îşi
petrecea mai tot timpul aplecat peste parapet, vărsând fiere în
mare. Nu era obişnuit să-şi găsească satisfacţie în neplăcerile
altora, dar Wilhelm parcă-l poftea cumva s-o facă. Dominicanul
ajunse la Antiohia murdar şi mirosind. În timp ce stăteau pe cheu,
la Sfântul Simeon, până şi nările lui Kismet palpitară simţindu-i
duhoarea.
— N-ar trebui să-ţi fie greu să găseşti o baie publică, fie şi în
Antiohia, îi spuse Josseran, conştiinţa îndemnându-l să facă un
oarecare efort pentru a-l îmbuna.
Wilhelm se holbă la el ca şi cum ar fi rostit o blasfemie.
— Ţi-ai pierdut minţile? Îmi doreşti să inspir miasmele şi să
mor?
— În clima de aici, asemenea indulgenţe le găsim binevenite,
necesare chiar.
— Numai indulgenţe am găsit la dumneata şi alde ai dumitale,
până acum, replică dominicanul, păşind clătinat pe cheu.
Va fi o călătorie grea, conchise Josseran. O călătorie foarte,
foarte grea.

10

Antiohia

Zidurile bizantine fuseseră construite de împăratul Iustinian,

unul călărind râul Orontes, altele două escaladând înălţimile
abrupte ale Muntelui Silpius, spre citadelă. Cele peste patru sute
de turnuri ale marelui castel dominau câmpiile din jurul Antiohiei.
O fi târguit Prinţul Bohemond un armistiţiu cu tătarii, dar la
prima impresie Antiohia nu-i părea lui Josseran un oraş care să-şi
31
 - XANADU -

fi găsit mântuirea. Frica se citea întipărită pe chipurile ostaşilor

care patrulau pe la porţi şi pe ziduri, până şi mahomedanii trecând
grăbiţi prin ganguri şi medine, cu capetele în piept şi glasurile
coborâte. Cu toţii auziseră ce li se întâmplase coreligionarilor lor
din Alep şi Bagdad.
Bohemond îi primi fără tragere de inimă pe Josseran şi ai săi în
castel. Nu-l îndrăgea îndeosebi pe Papă, nici pe oricare dintre solii
lui, iar din deferenţă pentru socrul său, Regele Heth’um al
Armeniei, îl înlocuise recent pe patriarhul catolic al oraşului cu un
episcop din Biserica Ortodoxă greacă. Dar în Outremer era mai
bine să nu-i jigneşti pe templieri.

***

Castelul domina casele cu pereţi văruiţi ce se îngrămădeau

agăţate pe pantele Muntelui Silpius, până jos la străzile
întortocheate şi strâmte ale oraşului. Prin pâcla ce plutea peste
câmpii, puteau vedea sclipirea îndepărtată a mării, la Sfântul
Simeon. Aerul răcoros şi briza sărată îi aduceau lui Josseran
aminte de Provence.
Palatul era mobilat somptuos, având pardoselile acoperite cu
covoare bogate. Pereţii camerei private a lui Bohemond erau
acoperiţi cu mii de cărţi minunat legate, multe dintre ele în limba
arabă, cărţi învăţate de la Răsărit, despre chestiuni oculte ca
alchimia, fizica şi ceea ce persanii numeau al ’jibra.
Îl văzu pe Wilhelm arcuind o sprânceană, cu dispreţ.
Când intrară, Bohemond stătea aşezat pe un divan scund; în
faţa lui se afla o masă joasă încărcată cu fructe, iar pe duşumea se
întindea un imens covor cu modele opulente, având în centru o
cădelniţă votivă ţesută cu stacojiu, auriu şi albastru regal. În
cămin ardea focul.
— Deci, te duci să-i converteşti pe tătari la creştinism, îi spuse
Bohemond lui Wilhelm.
— Deus le volt, replică Wilhelm, folosind cuvintele care
trimiseseră prima cruciadă în Ţara Sfântă. E voia lui Dumnezeu.
Bohemond părea iritat, speriat şi amuzat în acelaşi timp.
— Ei bine, ştii că soţia lui Hülegü este creştină, spuse el.
— Am auzit asemenea zvonuri.
— Nu sunt simple zvonuri. E adevărat.
32
 - COLIN FALCONER -

— Şi acest Hülegü însuşi?

— Seniorul tătarilor e un idolatru. Am tratat cu el. Are ochi ca
de pisică şi miroase ca un ţap sălbatic. Totuşi, i-a umilit pe
sarazini în propriile cetăţi, lucru pe care noi n-am reuşit să-l facem
în o sută şi cincizeci de ani de război.
Se întoarse spre Josseran:
— Şi dumneata, templierule? Eşti doar însoţitorul călugărului
nostru aci de faţă sau mergi să închei o alianţă cu ei, cum am
făcut eu?
Această remarcă îl puse pe Josseran pe gânduri. Avea cumva o
iscoadă înapoia zidurilor de la Acra? Sau poate nu era decât
tulburat de ambivalenţa propriei poziţii?
— Nu sunt decât un umil călugăr, doamne, răspunse el.
— Încă nu l-am întâlnit pe templierul pe care l-aş putea numi
umil.
Bohemond se duse la fereastră. Un ciobănaş alerga după
caprele sale care se zbenguiau prin crângurile de măslini şi
câmpiile de calcar golaş de sub citadelă.
— Ce se vorbeşte despre mine în Acra?
Josseran îşi imagina că ştia deja răspunsul la întrebare, aşa că
spuse:
— Sunt unii care te numesc înţelept, alţii zic că eşti un trădător.
Bohemond rămase întors cu spatele la ei.
— Timpul vă va dovedi tuturor că înţelepciunea, nu trădarea,
mi-a însufleţit faptele. Aceasta este singura noastră ocazie de a-i
alunga pe necredincioşi din Ţara Sfântă. Hülegü şi cu mine vom
intra călare unul lângă altul pe porţile Ierusalimului.
— Dacă intră ca un creştin botezat, atunci va fi într-adevăr un
motiv de aducere a prinosului, răspunse Wilhelm.
Bohemond se întoarse dinspre fereastră.
— Dacă locurile sfinte ne revin înapoi, ce importanţă mai are?
Când Wilhelm nu-i răspunse, continuă:
— Îţi voi pune la dispoziţie o călăuză şi o duzină de oşteni. Te
vor întovărăşi până la Alep, unde te poţi întâlni cu prinţul Hülegü.
Vei vedea cu ochii dumitale că nu avem nici o pricină de a ne teme
din partea lui.
— Îţi mulţumim pentru ajutor, răspunse Josseran.
Nici un motiv de teamă? se întrebă el. De ce, atunci, arată
prinţul meu Bohemond atât de înfricoşat?
33
 - XANADU -

***

În seara aceea au cinat cu prinţul la curtea lui, iar a doua zi

plecară din Antiohia, în spate cu un escadron din cavaleria lui
Bohemond, căruţele cu provizii şi darurile pentru tătar hodorogind
în urma lor. Beduinul care-i călăuzea, Yusuf, călărea în frunte, pe
când caravana îşi croia drum printre colinele de la răsărit, către
Alep şi o zi de mâine nesigură.

11

Valea Fergana

— Azi-dimineaţă a sosit un călăreţ, de la Almalik, spuse Qaidu.

Din expresia lui, Khutelun ştiu că adusese o veste proastă.
Qaidu stătea aşezat cu faţa spre intrarea yurtei. În dreapta sa,
pe partea iepelor, se aflau fiii lui; în stânga, pe partea vitelor,
Nambi şi Khutelun însăşi. Nambi era cea de-a treia soţie a lui
Qaidu şi mama lui Gerel. Celelalte două soţii erau prezente şi ele,
căci tătarii aveau obiceiul de a cere sfatul femeilor în toate
problemele, afară de război şi vânătoare.
Mama lui Khutelun murise, când fata avea zece ani. Se numise
Bayaghuchin şi fusese prima soţie şi favorita lui Qaidu. Khutelun
încă mai păstra în minte chipul mamei sale, căci amintirile cu ea
erau foarte vii. Fusese înaltă, asemenea lui Khutelun, cu ochi
negri şi o ţinută trufaşă a capului. O femeie plămădită cu adevărat
tătăreşte, puternică, dreaptă şi cu o fire pe potrivă; se spunea că
până şi Chinggis Han se temea de soţia lui.
Khutelun îşi mai amintea vremea când tatăl ei fusese cuprins de
furie pentru o dispută din sânul clanului şi poruncise să fie
executat propriul anda, fratele lui de sânge, un om care luptase
alături de el în multe bătălii. Bayaghuchin era aceea care-l
potolise, muştruluindu-l ca şi cum ar fi fost un fiu neastâmpărat,
nu soţul ei. Qaidu se înduplecase şi, după aceea, îi rămăsese pe
vecie recunoscător că-l salvase de urmările propriei mânii. Dar
vecia se sfârşise repede, căci un an mai târziu Bayaghuchin
murise. O boală o chinuise cu febră vreme de trei zile, risipindu-se
34
 - COLIN FALCONER -

la fel de repede ca o furtună coborâtă din munţi, numai pentru a-i

lăsa în urmă trupul neînsufleţit.
Tatăl lui Khutelun mai avea acum alte trei soţii, precum şi
concubine, după datina tătărească, dar continua s-o plângă pe
Bayaghuchin.
O creangă trosni în foc.
— Möngke, hanul hanilor, a murit, anunţă Qaidu. A murit în
luptă cu Soong-ii din China, de patru luni trecute.
— A murit Möngke? repetă Gerel.
Era beat deja. Prea mult koumiss. Mereu prea mult koumiss.
Se lăsă o tăcere apăsătoare şi îndelungată. Yurta era plină de
fum şi mirosul seului de oaie. În acel moment, cu toţii ştiau că
viaţa lor n-avea să mai fie niciodată aşa cum fusese. O dată cu
moartea unui mare han, lumea se schimba pentru totdeauna. Şi
se iveau pericolele, Khutelun ştia. Möngke fusese Haghan de când
se ştia ea pe lume. Observă nesiguranţa şi pe chipul tatălui ei.
— A murit Möngke? repetă Gerel.
Qaidu dădu încet din cap. Pe nici unul dintre ei nu-l supăra
faptul că se îmbătase, căci nu era un motiv de ruşine între tătari.
Dar nu se potrivea pentru un mare han.
— Ai fost chemat la khurlitai? îl întrebă Tekudai pe Qaidu.
— Se aşteaptă ca toţi hanii tătarilor să se ducă la Qaraqorum
pentru alegerea noului nostru Haghan.
— A murit Möngke? întrebă încă o dată Gerel, cu vorbele
îngălate.
Încruntându-se, clătină din cap, ca şi cum n-ar fi putut înţelege
cuvintele.
— Cine-i va urma? întrebă Nambu, fără să-şi ia în seamă fiul
vitreg.
Qaidu privi în foc.
— Hülegü lipseşte din Qaraqorum de zece ani, războindu-se în
apus. Dintre ceilalţi fraţi ai lui Möngke, numai Ariq Böke are inimă
de tătar. Khubilai râvneşte la mantia lui Chinggis Han, dar e de
prea mult timp plecat în China.
Se auzi un sunet puternic, prelungit, ca al unei cămile la
adăpătoare. Gerel adormise, sforăind zgomotos. Nimeni nu-l băgă
în seamă.
— Möngke va fi ultimul nostru han al hanilor, spuse Qaidu.
Rămaseră iarăşi tăcuţi, îngroziţi de temerile tatălui lor.
35
 - XANADU -

— Berke e departe la miazănoapte, în Rusii, cu Hoarda de Aur.

Nu se va mai întoarce niciodată şi nu se va pleca sub domnia
fraţilor săi. Hülegü, de asemenea, şi-a făurit propria împărăţie în
apus şi mă îndoiesc că-şi va îndoi genunchiul la khurlitai. Numai
Organa mai poate fi silită să facă temenele la Qaraqorum, iar aşa
ceva e primejdios pentru noi.
O privi pe Khutelun, fiica lui, şamana, vizionara clanului.
— La noapte, trebuie să te sfătuieşti cu spiritele, spuse el. E
nevoie să afli ce doresc să facem.

***

Khutelun, cu capul descoperit în vânt şi şerparul pe după gât,

se afla pe creasta numită Femeia Se Duce. Îngenunche de două
ori, după datină, în cinstea lui Tengri, Seniorul Cerului Albastru.
Stropi pământul cu lapte de iapă, ca ofrandă pentru spiritele care
vieţuiau pe munte, şi mai turnă puţin în pârâul cel repede, ca
jertfă pentru spiritele apei.
După aceea, se înapoie la yurtă, unde îmbrăţişarea koumiss-
ului şi a haşişului o învălui ca o pereche de braţe de mamă, şi
începu să danseze în întunericul dulce şi înecăcios, singură cu
strămoşii ei şi cu steaua cea mare ce strălucea prin gaura pentru
fum din acoperiş. Umbrele se legănau şi dădeau din gheare,
gemetele vântului erau mii de glasuri ale morţilor, înălţându-se în
ritmul şi ropotul tobelor şamanice.
Dar viitorul nu sosea. În schimb, visurile fumului îi aduseră un
bărbat cu părul de culoarea focului, călare pe un cal alb ca gheaţa
şi mare cât un yak, cu alţi doi oameni în spatele lui, unul
înveşmântat în negru, celălalt în alb, cu o cruce de culoarea
sângelui cusută pe piept. Şi, în vis, omul cu păr de foc se întorcea
de pe munte cu trupul unei capre albe, pe care îl depuse cel dintâi
la picioarele tatălui ei şi o ceru să fie a lui.

12

Drumul spre Alep

Văpaia roşiatică a focului în umbra măslinilor. Un buştean

trosni şi se rostogoli în flăcări, iscând o mică trâmbă de scântei.
36
 - COLIN FALCONER -

Caii se smuceau în pripoane şi se auzea un murmur scăzut de

voci, în timp ce Wilhelm, Josseran şi Gerard se înghesuiau unul
într-altul ca să-şi ţină de cald.
Soldaţii lui Bohemond dormeau, mai puţin doi, pe care
Josseran îi postase de strajă la marginea taberei. Slujitorii stăteau
îngrămădiţi sub căruţe. Yusuf, bătrâna călăuză arabă, era
singurul suflet de om ce mai rămăsese treaz la ora aceea din
noapte, dar simţise ostilitatea lui Wilhelm şi se ţinea puţin mai
departe de ei, în afara luminii focului.
Gerard, un tânăr slab, cu păr rar şi barbă sârmoasă, vorbea rar
şi se mulţumea să aţâţe flăcările, neliniştit, cu un băţ lung.
Wilhelm îl privea pe Josseran în lumina focului. Pe drumul de
venire din Antiohia, cavalerul se apucase să poarte un turban
improvizat, înfăşurat în jurul capului şi al feţei pentru a se apăra
de vânt şi soare.
— Arăţi ca un sarazin, observă Wilhelm.
Josseran ridică privirea spre el. Buzele lui Wilhelm se
crăpaseră, iar chipul îi era pătat şi cojit din cauza soarelui aspru
ce-i arsese pielea de om blond.
— Iar dumneata arăţi ca o piersică fiartă.
Wilhelm îl văzu pe Gerard zâmbind.
— De unde eşti, templierule?
— Din Languedoc. Am pământuri acolo.
— Din Languedoc, şopti Wilhelm.
Îi confirma cele mai negre bănuieli. Languedocul era o provincie
din sud-estul Franţei, era ţinutul unde încolţise erezia cathară.
Catharii erau un cult blasfematoriu care pusese mântuirea
personală mai presus de doctrina bisericii. Inchiziţia fusese
nevoită să conducă o cruciadă prin Languedoc pentru a-i smulge
din rădăcini, dar Wilhelm bănuia că erezia continua să trăiască în
inimile nobililor ca acesta.
— De când te afli în Ţara Sfântă, templierule?
— De cinci ani.
— E vreme îndelungată de când nu mai eşti în tovărăşia
oamenilor civilizaţi.
— Domnul nostru s-a născut aici. N-aş dori decât să fiu mai
aproape de Dumnezeu.
O cuvântare frumoasă, cugetă Wilhelm. Atunci de ce i se părea
că-şi bătea joc de el?
37
 - XANADU -

— Asta te-a adus aici?

— Mi s-a spus că în Ţara Sfântă e nevoie de cavaleri ca mine.
— Într-adevăr. Ţara Sfântă e sacra noastră încredinţare. Faptul
că multe dintre sfintele locuri s-au reîntors în mâinile sarazinilor
ne înjoseşte dinaintea lui Dumnezeu. Este de datoria fiecărui bun
creştin să le cucerească înapoi.
Văzând expresia de pe chipul cavalerului, întrebă iritat:
— Nu eşti de aceeaşi părere, templierule?
— Mă aflu de cinci ani aici. Dumneata n-ai venit nici de cinci
zile. Nu mă învăţa care e datoria mea în Ţara Sfântă.
— Cu toţii suntem aici ca să-L slujim pe Christos.
Josseran privi în foc, posomorât. Într-un târziu, spuse:
— Dacă Îl putem sluji pe Christos ucigând oameni, măcelărind
femei şi copii, atunci cu siguranţă că Gerard şi cu mine vom
străluci orbitor în Paradis.
Wilhelm văzu un nou schimb de priviri între cei doi templieri.
— Ce vrei să spui cu asta? întrebă el.
Josseran oftă, aruncând un vreasc în flăcări.
— Vreau să spun că datoria mea în Ţara Sfântă îmi apasă greu
conştiinţa, frate Wilhelm. Am venit aici cu gândul să iau Oraşul
Sfânt înapoi de la turci. Şi, când colo, am văzut veneţieni
înfigându-şi spadele în burţile genovezilor, chiar pe străzile Acrei,
şi i-am văzut pe genovezi făcându-le acelaşi lucru veneţienilor, în
mănăstirea Sfântul Sabas. Creştini ucigându-şi fraţii creştini. Am
văzut alţi buni ostaşi creştini smulgând copiii din pântecele
mamelor lor cu spada şi i-am văzut siluind femei, înainte de a le
tăia beregata. Iar acei nevinovaţi anume nici măcar nu au ocupat
sfintele locuri, căci nu erau decât simpli beduini care-şi aduceau
oile de la păscut. Toate, făcute în numele Mântuitorului Nostru.
— Sfântul Părinte, cum bine ştii, a fost cum nu se poate mai
ofensat auzind despre gâlceava dintre veneţieni şi genovezi, căci e
de părere, la fel ca dumneata, că eforturile noastre războinice
trebuie să se îndrepte împotriva necredincioşilor, nu contra alor
noştri. Dar cât despre acei inocenţi, cum îi numeşti dumneata… şi
oile şi porcii îi ucidem, fără a păcătui. Să omori un sarazin nu e o
pată cu nimic mai mare pe suflet.
— Oi şi porci…
În sufletul lui Josseran părea să se dea o luptă. Ştia că, dacă
spunea prea multe, putea risca să se expună unei învinuiri de
38
 - COLIN FALCONER -

blasfemie. Gerard se foi stânjenit, aruncându-i lui Josseran o

privire prevenitoare.
Dar Josseran nu se putea stăpâni. Argumentele existau pentru
a fi rostite.
— Se pricep la fizică oile şi porcii? Cunosc oile şi porcii
astronomia şi mişcarea stelelor? Recită oile şi porcii poezii şi au
muzica şi arhitectura proprii? Sarazinii au toate aceste lucruri. Mă
pot disputa cu ei când e vorba de religie, dar nu-i pot crede doar
nişte simpli porci şi oi.
Ajunseseră pe un tărâm periculos, Josseran ştia. Biserica privea
chiorâş orice încercare de a pătrunde în tainele naturii. O numea o
cotropire nelegiuită în sacrul pântec al Marii Maici. Îşi amintea
cum, în Toulouse, o familie de evrei fusese târâtă afară din casă şi
snopită în bătaie de gloată fiindcă fuseseră descoperiţi tălmăcind
în taină texte arăbeşti în legătură cu matematica şi alchimia.
— Păgânii cred că lumea e rotundă, sfidând legile lui Dumnezeu
şi ale cerului. Crezi şi dumneata asta?
Josseran ocoli capcana.
— Tot ce ştiu e că, deşi n-or fi având credinţă, nu sunt animale.
Când mă aflam la Tripoli, un cal m-a lovit cu copita în picior.
Piciorul mi s-a infectat şi a început să coacă. Un chirurg templier
se pregătea să mi-l taie cu securea. Unul dintre slujitorii mei s-a
dus după un doftor mahomedan. Acesta mi-a pus o prişniţă pe
picior, iar buboiul s-a deschis şi m-am făcut bine. Mi-e greu să-l
urăsc pe acel om.
— Ai o limbă blasfematorie, templierule. Dumnezeu e cel care
te-a însănătoşit. Ar trebui să iei seama la ce spui.
— Într-adevăr, s-ar putea să ai dreptate. Lumina focului juca pe
chipul cavalerului.
— Deocamdată, m-am săturat să vorbesc cu preoţii.
Se îndepărtă şi se culcă pe o pătură, sub copaci. Gerard îl
urmă, nedorind să rămână singur, pradă unei convorbiri
primejdioase cu călugărul.
Wilhelm rămase aşezat singur în lumina tot mai slabă a focului,
privind în flăcările galbene. Se ruga la Dumnezeu pentru sufletul
templierului, cum era de datoria lui, şi se mai ruga şi să-i dea
putere pentru ceea ce avea să vină. Căci ştia că în curând trebuia
să apară în faţa tătarilor şi să-şi îndeplinească însărcinarea, şi n-
avea cum bănui care putea fi deznodământul. Se rugă mult timp
39
 - XANADU -

în noapte, vreme îndelungată după ce din foc nu mai rămăsese

decât jăraticul, căci îi era o teamă de moarte şi nu voia să afle şi
ceilalţi.

13

Procesiunea şerpuia peste coline, printre sate cu colibele lor de

chirpici în formă curioasă, de stupi, ocolind noaptea fortăreaţa de
la Harenc. Yusuf călărea în frunte, urmat de Josseran şi Gerard,
iar caii de povară şi căruţele se întindeau de-a lungul drumului în
spatele lor, cu ostaşii lui Bohemond în mijloc. Wilhelm îi urma la
coadă, cu capul în piept, deja frânt de oboseala călătoriei.
Urmau vechiul drum pietruit roman care încă mai străbătea
întinderile stâncoase, cum o făcuse încă din vremurile Scripturii.
Josseran se bucura că-i aveau pe soldaţii lui Bohemond, căci era
cel mai potrivit ţinut pentru tâlhării şi nu se îndoia că de după
crestele colinelor îi pândeau bandiţii beduini. Nu bănuia că
semănau prea mult cu o caravană creştină plină de bogăţii, cel
puţin nu după îmbrăcăminte, cu siguranţă. El şi Gerard purtau
tunici simple croite din mosulin, un bumbac fin pe care cruciaţii îl
importau de la turcii din Mosul, şi aveau eşarfe mahomedane
înfăşurate împrejurul capetelor. Chiar şi la vremea aceea din an,
amândoi îşi păstrau mintea limpede şi aveau grijă să-şi apere
pielea de soare, Josseran îi oferise acelaşi ajutor şi fratelui
Wilhelm, care în schimb insista să-şi păstreze gluga de lână groasă
pe care şi-o adusese cu el de la Roma. Pe dedesubt, observase
Josseran, avea chipul roşu ca sfecla.
Asta era soarta unui om sfânt.

***

Se apropia înserarea, iar caravana încetinise într-o osteneală

ameţită, cu Gerard şi Wilhelm moţăind în şei, toropiţi de
fierbinţeala soarelui ce-i lovea din spate, scârţâitul căruţelor şi
ropotul moleşit al copitelor. Colinele pietroase siriene se întindeau
în jurul lor până departe.
Le simţiră mirosul înainte de a-i auzi. Poneii reacţionară cei
dintâi, tresărind şi bătând din copite. Yusuf trase de căpăstrul
40
 - COLIN FALCONER -

calului şi se răsuci în şa.

— Ce s-a întâmplat? strigă Wilhelm.
Apărură dintr-o dată, ca de niciunde. Coifurile le scânteiau în
soare, stindardele roşii şi cenuşii fluturau pe lăncile port-drapel.
Yusuf scoase o sudalmă. Ochii i se holbaseră, ca unui cal îngrozit
de foc.
Tătarii îi încadrau deja, într-o pricepută mişcare în formă de
cleşte, executată în galop. Instinctiv, Gerard duse mâna la spadă,
dar la o comandă tăioasă din partea lui Josseran o lăsă în teacă.
Oştenii lui Bohemond, luaţi şi ei pe neaşteptate, stăteau cuminţi
în şei, aşteptând.
Josseran întoarse capul spre călugăr. Wilhelm şedea călare,
calm, cu chipul ca o mască.
— Ei, templierule, strigă el, peste vuietul copitelor tătăreşti, e
vremea să-ţi meriţi însărcinarea Papei. Să sperăm că încrederea
Marelui Maestru în dumneata n-a fost nelalocul ei.
Kismet bătea din picioare, speriată de atac şi de mirosul străin
din nări.
Tătarii năvăleau ca nişte diavoli, încheind împresurarea, după
care se repeziră spre ei. Să tot fi fost ca la o sută în escadron,
aprecie Josseran. Un moment, părură că aveau să galopeze drept
peste ei, dar, în ultimul moment, îşi struniră poneii cu umeri laţi şi
se opriră.
Apoi se lăsă o tăcere de moarte, risipită doar de fornăitul câte
unui cal şi zăngănitul scărilor.
Aşa. Va să zică, aceştia erau temuţii tătari.
La drept vorbind, duhoarea lor era şi mai oribilă decât
înfăţişarea. Aveau obrajii de culoarea pieii fierte şi, fără excepţie,
ochi negri oblici şi păr aspru, negru şi drept. Purtau puţină
armură pe trup, fie o cămaşă de zale, fie o cuirasă de piele
acoperită cu solzi de fier. Fiecare soldat avea coif de piele sau fier
cu coadă de langustă şi scut de răchită rotund, îmbrăcat în piele.
În lupta corp la corp, nici un cavaler franţuz cu armură grea nu le-
ar fi făcut faţă, îşi spunea Josseran. Şi totuşi, privind arcurile pe
care le purtau asupra lor şi chiverele de săgeţi asemenea unor
cutii, de la cingători, realiză că acei călăreţi erau mai dibaci în
uciderea de la distanţă.
Caii lor abia dacă erau cu mult mai mari decât catârii, nişte
lighioane urâte şi caraghioase, cu nasuri boante şi umeri largi.
41
 - XANADU -

Aceasta era cea mai temută cavalerie din lume?

Unul dintre tătari, care purta cască de aur cu aripi, îşi mână
poneiul înainte şi îi măsură cu privirea. Ofiţerul escadronului,
presupuse Josseran. Avea ochi cruzi, migdalaţi şi aurii la culoare,
ca ai unei pisici. Purta un smoc de barbă neagră, iar în pumnul
drept strângea o secure de luptă.
— Cine sunteţi? întrebă el, într-o arăbească destul de corectă.
De ce vă apropiaţi de Alep?
Josseran scoase basmaua pe care şi-o înfăşurase peste gură şi
observă în ochii ofiţerului tătar o surprindere de-o clipă, la vederea
bărbii lui aurii-roşcate ca focul.
— Numele meu este Josseran Sarrazini. Sunt cavaler din
Ordinul Templului, însărcinat la fortăreaţă din Acra. Seniorul meu
este Thomas Berard, Mare Maestru al Ordinului. Am fost trimis ca
ambasador la prinţul vostru, seniorul Hülegü.
— Şi ce-i cu cioroiul cocoţat pe scheletul cafeniu din urma ta?
Josseran zâmbi. În straiul său negru, Wilhelm exact aşa arăta.
— E tot un ambasador.
— Nu se înveşmântează ca atare.
Josseran îşi îngădui un moment de nedumerire.
— A călătorit cale lungă. De la Roma, care e un oraş de foarte
departe.
Se bătu cu degetul la tâmplă şi adăugă, cu glasul mai coborât:
— Asprimile călătoriei i-au tulburat minţile.
Ofiţerul tătar dădu din cap, ca şi cum aceasta i-ar fi confirmat
prima impresie.
— Ce zice? întrebă Wilhelm.
— Vrea să ştie ce treabă avem.
— Spune-i că am o misivă pentru stăpânul lui, de la Papa
însuşi.
— I-am spus asta, răspunse Josseran, descălecând. Ai răbdare
şi lasă-mă pe mine să vorbesc.
— Mă numesc Juchi, se prezentă ofiţerul tătar. Vă voi escorta la
Alep. Hülegü, hanul întregii Persii, vă va primi acolo.

***

Şi astfel porniră din nou, peste întinderile stâncoase ale

colinelor din Siria, de astă dată înconjuraţi de un escadron al celor
42
 - COLIN FALCONER -

mai temuţi călăreţi din lumea cunoscută, pe drumul spre Alep şi

către o destinaţie pe care nici Josseran Sarrazini şi nici Wilhelm de
Augsburg n-ar fi putut s-o prevadă nici în cele mai negre vise ale
lor.

14

Auziră Alepul cu mult timp înainte de a apărea la vedere;

bubuitul timpanelor şi strigătele oamenilor ce se luptau şi mureau
răsunau de la poşte întregi depărtare. Când ajunseră la câmpiile
Alepului, nu observară nici o trecere vizibilă de la deşert la zăpadă,
oraşul stând chircit sub marea sa citadelă, în mijlocul unui şes
uscat şi secetos. O mare furtună de praf se înălţa stârnită de
caravana cu bagaje pe care tătarii o aduseseră cu ei, cerul
albastru pal amestecându-se cu ceaţa galbenă vârstată de fumul
focurilor ce ardeau.
Oraşul trecea prin chinurile morţii. Numai citadela, cu turnurile
ei mari şi taluzul pavat, ridicată pe o stâncă sus deasupra
Alepului, încă mai rezista asaltului tătăresc. Sub fortăreaţă, oraşul
în sine se afla deja în mâinile tătarilor, care plătiseră la iuţeală
îndârjirea apărătorilor. Fumul se înălţa din resturile sfârtecate ale
moscheilor şi ale geamiilor.
Era cea mai mare armată de asediu pe care o văzuse vreodată
Josseran. Turmele de oi şi capre, cămilele şi caii de samar păreau
să umple întreaga câmpie. Chiar şi de la depărtare, tobele tătarilor
băteau în urechi ca pulsaţiile sângelui. Peste toată hărmălaia
cailor şi a cămilelor, se ridicau urletele oamenilor ce luptau pe
viaţă şi pe moarte sub ziduri în timp ce se ordona o nouă şarjă la
porţile citadelei.
De trei ani, armata aceea uriaşă tăiase brazdă prin lumea
mahomedană. Nu părea să-şi fi pierdut nici un dram din
ferocitate.
— Aşa s-ar putea întâmpla şi la Acra, murmură Josseran.
Surprinse privirea lui Wilhelm. Ştia că şi călugărul gândea
acelaşi lucru.

***

43
 - XANADU -

Călăreau pe străzile vechiului bazar, privind lemnăria înnegrită

şi fumegândă a magaziilor negustoreşti, zidurile distruse ale unei
moschei. Caldarâmul de sub copitele cailor era lunecos de sânge.
Masacrul tătăresc fusese înfiorător de eficient. Bărbaţi, femei şi
copii zăceau acolo unde căzuseră, mulţi dintre ei decapitaţi şi
mutilaţi, iar acum erau acoperiţi cu roiuri de muşte negre ce se
ridicau la trecerea drumeţilor în nori zumzăitori. Cadavrele se
umflaseră la soare.
Duhoarea morţii plutea peste câmpie ca un linţoliu. Wilhelm îşi
acoperi gura cu o mânecă, începând să icnească.
Erau conştienţi de privirile ostile ale soldaţilor tătari. „Mai
degrabă ne-ar tăia gâturile, decât să parlamenteze cu noi”, cugetă
Josseran, „oricât s-ar zice că am fi aliaţii lor.” Un regiment de
pedestraşi armeni trecură la trap pe lângă ei, îndemnaţi de un
toboşar tătar călare pe o cămilă, care bătea în naqara, toba mare
de război. Bubuitul găunos al tobei reverbera peste clănţănitul
armurilor lor de oţel, în timp ce alergau spre ziduri. „Acum înţeleg
de ce a găsit Hülegü atât de folositoare alianţa cu Bohemond şi
Hayton”, îşi mai spuse Josseran. „Are nevoie de şeptel pentru
ziduri.”
Prezenţa sumbră şi mohorâtă a citadelei se înălţa acum
deasupra lor. Soarele coborâse dincolo de turn, lăsând străzile
cufundate în umbră.
Escadroane de arcaşi tătari, înarmaţi cu arbalete, trăgeau salve
de săgeţi aprinse peste metereze. În apropiere, maşini de asalt
uriaşe fuseseră trase în jurul temeliei zidurilor. Josseran numără
mai mult de zece catapulte uşoare, numite mangonele, şi baliste
mari, care azvârleau blocuri masive de piatră mari cât casele.
Zidurile fortăreţei erau ciuruite şi sparte de asalturile zilnice.
— Priviţi! şuieră Gerard.
Josseran se răsuci în şa şi văzu ce anume arăta sergentul său.
În loc de pietre, maşiniştii încărcau una dintre mangonele cu nişte
obiecte ce păreau a fi pepeni mici, înnegriţi. Avu nevoie de câteva
momente pentru a-şi da seama ce erau de fapt. Nu erau pepeni,
nici pietre, nici arme de un fel sau altul. Încărcau aruncătoarea cu
zeci de capete omeneşti. Nu aveau să doboare zidurile sarazine,
dar Josseran îşi putea închipui efectul acelor proiectile sinistre
asupra stării de spirit a apărătorilor.
Praştiei i se dădu drumul, cu un sfârâit, şi macabra sa
44
 - COLIN FALCONER -

încărcătură îşi luă zborul cu boltă spre zidurile aprinse.

***

Un detaşament de călăreţi se apropiară de ei pe strada plină de

fum în direcţia citadelei. Era o forţă de aceeaşi mărime cu a
escortei lor, ca la vreo sută de cavalerişti, cu pavilioanele roşii şi
cenuşii fâlfâind pe lănci şi auriul coifurilor lucind în soarele
asfinţitului.
Soldaţii lui Bohemond descălecaseră deja şi stăteau în genunchi
lângă cai. Josseran şi ceilalţi întârziară să le urmeze exemplul, iar
oamenii lui Juchi săriră din şei şi-i traseră jos de pe cai.
— Ce se-ntâmplă? chirăi Wilhelm.
Josseran nu făcu nici un efort să se împotrivească. N-ar fi avut
nici un rost. Tătarii îi siliră să îngenuncheze în praf. De undeva
din spate auzi glasul călăuzei lor, Yusuf, suspinând şi cerşind
viaţa, cu gândul că avea să rămână fără cap. Wilhelm începu să
recite o rugăciune, Te Deum.
Lângă el, Gerard îşi îndesase faţa în pământ, cu o cizmă
tătărească pe ceafă.
— Vor să ne ia capetele pentru catapulte? întrebă el.
— Dacă aşa e, răspunse Josseran, al călugărului va fi straşnic
de bun, greu şi tare. S-ar putea chiar să facă spărtura în zid pe
care o doresc.
Simţea sub genunchi pământul trepidând de la ropotul cailor.
Le era sortit să moară astfel, cu obrajii în ţărână? Nu le mai
rămânea decât să aştepte.

15

Escorta se opri la nu mai mult de douăzeci de paşi distanţă.

Coifuri de fier, drapele roşii şi cenuşii împodobite, cavalerie grea
înarmată cu securi şi ghioage de fier. Doi dintre tătari îşi mânară
caii înainte. Unul dintre ei avea cască de aur cu aripi şi o pelerină
din piele de leopard.
Hülegü.
Juchi căzu în genunchi. Îi spuse ceva hanului şi generalului
care îl însoţea, într-o limbă pe care Josseran n-o mai auzise
45
 - XANADU -

niciodată. Josseran profită de moment pentru a-l studia pe acel

prinţ tătar care îndeplinise atât de uşor ceea ce forţele creştine nu
reuşiseră să săvârşească — nici chiar cu ajutorul lui Dumnezeu —
timp de aproape două secole: victoria asupra lumii mahomedane.
Nu-ţi venea să crezi că era un bici al lui Dumnezeu: un om scund,
cu chip rotund şi neted, nas cârn şi aceiaşi ochi de curioasă formă
migdalată, atât de distinctivi pentru toţi tătarii.
Nu era întâlnirea la care se aşteptase. Crezuse că avea să fie
prezentat înaintea tronului lui Hülegü cu formalităţi de curte, într-
un mare pavilion, nu să fie îmbrâncit în genunchi dinaintea unui
războinic călare plin de praf, pe strada ce trăsnea a sânge.
Aşteptă, în timp ce sunetele bătăliei răzbăteau de la porţile
citadelei, la nici două aruncături de arbaletă distanţă. Semnalele
trâmbiţelor şi urletele oamenilor murind în chinuri îngrozitoare.
Asupra porţilor se lansase un nou asalt. Îşi aminti de pedestraşii
armeni pe care-i văzuseră, cu doar câteva momente în urmă.
Acum, însă, generalul lui Hülegü i se adresa lui într-o arabă
stricată:
— Căpitanul meu aici zice că eşti ambasador de la franci. Ai
venit să faci un tratat cu noi?
Josseran nu le dăduse prin nimic să înţeleagă această intenţie
celor ce-l capturaseră. Câtă aroganţă, îşi spuse el. Şi totuşi,
judecând după mărimea armatei şi izbânzile de până acum, nu era
nepotrivită.
— Numele meu este Josseran Sarrazini. Am fost trimis de
Thomas Berard, Mare Maestru din Ordinul Templului, de la
fortăreaţa lui din Acra, în Regatul Ierusalimului. Avem un inamic
comun, şi anume sarazinii, iar stăpânul meu îndrăzneşte să vă
trimită felicitările sale pentru numeroasele voastre succese,
întinzându-vă cu prietenie mâna.
Generalul izbucni în râs, încă înainte ca Josseran să fi terminat
de vorbit. Hülegü ascultă traducerea generalului, cu chipul încă
nepăsător, apoi vorbi din nou, în acea limbă ciudată.
— Hanul nostru nu se miră că stăpânul vostru întinde mâna cu
prietenie, tălmăci generalul, altminteri s-ar putea să se aleagă cu
ea tăiată.
Josseran îşi înghiţi mânia faţă de răspunsul jignitor. Poate că
încercau să-l provoace.
— Nu avem nici o gâlceava cu hanul vostru, răspunse el
46
 - COLIN FALCONER -

prudent. Ba chiar s-ar putea să găsim o cauză comună.

Se gândi la relatările lui Rubruck, cum că soţia lui Hülegü era
creştină, că tătarii purtaseră în paradă o cruce de lemn pe străzile
Bagdadului.
— Şi noi, francii, suntem creştini.
— Ce se întâmplă? şuieră Wilhelm.
Întrucât nu înţelesese nici o vorbă, Wilhelm nu ştia că Josseran
tocmai propusese însuşi tratatul căruia i se împotriveau atât de
mulţi din Haute Cour. Era o hotărâre pe care Thomas Berard o
luase de unul singur, în numele Templierilor, înainte ca Josseran
să fi plecat din Acra. Nu s-ar fi întâmplat pentru prima oară ca
Templierii să încheie un tratat independent de celelalte state. Şi
totuşi, acesta era cel mai periculos joc din toate pe câte le
încercaseră. O dată ce apucai ursul pe după gât, n-ar fi stricat să
fii sigur că-l strângeai bine.
— Vrea să ştie ce dorim de-aici, îi explică el lui Wilhelm.
— I-ai spus că avem pentru el o bulă de la însuşi Papa?
— Mă îndoiesc că această făptură a auzit vreodată de Papa,
frate Wilhelm.
— Atunci, trebuie să-l lămureşti că Papa e conducătorul lumii
creştine şi m-a trimis aici să le aduc lui şi celorlalţi barbari din-
ăştia mântuirea!
— Şi vrei să exprim chiar atât de delicat acest gând?
Preotului îi scăpă ironia.
— Trebuie să-i spui cine sunt! sâsâi el.
Josseran se întoarse. Nici nu se gândea să facă una ca asta.
Încă nu puteau fi siguri că tătarii n-aveau să le zboare căpăţânile
din clipă-n clipă. N-avea nici o poftă să moară acolo, într-un
asemenea fel, căzut cu genunchii în ţărână. Îşi făgăduise sieşi că,
atunci când îi suna sfârşitul, avea să-l întâmpine cu spada-n
mână, în slujba lui Christos. Şi-ar fi ispăşit întrucâtva păcatele.
Hülegü îi privea, iar lui Josseran i se păru că-i vedea pe chip
nesiguranţa.
— Stăpânul meu Hülegü voieşte să ştie care e cauza asta
comună de care vorbeşti, ceru generalul.
— Nimicirea sarazinilor.
Generalul râse iarăşi:
— Aşa, adică? arătă el cu mâna în direcţia oraşului. După cum
vezi, i-am nimicit pe sarazini fără ajutorul Marelui vostru Maestru,
47
 - XANADU -

cum îl numeşti.
— Acum ce zice? se răsti din nou Wilhelm, aproape tremurând
de enervare.
— Nu cred că-l interesăm prea mult.
— Dar trebuie să audă bula de la Sfântul Părinte!
Hülegü îi şopti ceva generalului.
— Ce e creatura aia şi ce tot spune? întrebă acesta.
— E unul dintre oamenii noştri sfinţi, stăpâne.
— Are vrăji să ne arate? Întrebarea îl surprinse pe Josseran.
— Vrăji? Mă tem că nu are.
Generalul îi transmise şi această informaţie lui Hülegü, care
păru dezamăgit de răspuns. Urmă o nouă convorbire îndelungată
între cei doi tătari.
— Marele Han voieşte să ştie dacă stăpânul vostru îi va deveni
vasal, cum a făcut stăpânul Antiohiei, şi-i va plăti tribut anual.
Josseran îşi ascunse mirarea. Nu această relaţie o descrisese
Bohemond înaltei Curţi.
— Ceea ce căutăm noi este o alianţă împotriva sarazinilor. În
schimbul ajutorului nostru militar, am dori ca Ierusalimul…
Hülegü nu aşteptă să audă şi restul. Îi murmură câteva cuvinte
generalului său şi-şi întoarse calul.
— Marele Han spune că nu poate vorbi cu voi de o alianţă. Asta
e ceva ce numai Möngke, Marele Han al tuturor Hanilor, poate
hotărî. Vei fi escortat în faţa lui. Îl poţi lua cu tine pe omul vostru
sfânt. Ceilalţi din grupul vostru vor sta aci ca ostatici până vă
întoarceţi.
Generalul îi vorbi repede lui Juchi în limba tătărească, apoi îşi
răsuci calul şi-l urmă pe han spre zidurile citadelei, urmat de
escortă, în formaţie strânsă. Audienţa fusese brutal de repezită, cu
totul altfel decât măreaţa solemnitate pe care şi-o închipuise
Josseran. Fură săltaţi cu toţii în picioare.
— Ce urmează? strigă Wilhelm. Ce s-a petrecut?
— Zice că nu are autoritatea să ne asculte. Se pare că există un
senior şi mai mare decât el. Vom fi duşi să-l vedem.
— Unde-i seniorul ăsta? Cât de mult mai avem de călătorit?
— Nu ştiu.
Îi conduseră înapoi la cai. Josseran văzu că Gerard şi Yusuf îi
priveau cu ochii mari. Spre deosebire de Wilhelm, ei înţeleseră
fiecare vorbă rostită.
48
 - COLIN FALCONER -

— Va să zică, râse Juchi, urmează să vedeţi Qaraqorum.

— La câte zile de drum este?
— Zile?
Ofiţerul le repetă întrebarea celorlalţi tătari şi răsună un hohot
general de râs. Apoi, se întoarse din nou spre Josseran:
— Dacă vă mânaţi din răsputeri caii, puteţi fi acolo în patru
luni. Cu elefantul ăla pe care-l călăreşti, vei avea noroc să ajungi
în opt!
Josseran îl privi lung. Omul putea face, cu un cal bun, patru
luni de la Toulouse la Constantinopol, străbătând creştinătatea pe
toată lăţimea. Opt luni, de două ori acea distanţă, îndreptându-se
spre răsărit, prin ţara mahomedanilor şi până dincolo de ea! Opt
luni! Până atunci, Outremer putea fi deja cotropită de tătari.
— Şi dacă nu dorim să mergem?
Tătarul râse din nou:
— Ce doriţi voi nu importă. Aşa vrea hanul. Iar dacă el o vrea,
se face.
Wilhelm îl trăgea de mâneca tunicii.
— Ce-au zis? Nu-mi poţi face o taină din asta!
Opt luni, în prezenţa bisericosului ăstuia nesuferit! Dacă scăpa
cu viaţă.
— Încalecă şi gata, mârâi Josseran. Pornim spre răsărit, într-un
loc numit Qaraqorum. Asta-i tot ce ştiu.

16

Valea Fergana

Un cer cenuşiu ca un cadavru, munţi ascunşi după un văl de

nori, zloată suflată de vânt peste stepă. Roţile de lemn scrâşneau
pe pământul întărit de ger, două căruţe încărcate cu tribut de la
kazahii din Almalik; blănuri de hermină şi sobol, două fete tinere
pentru haremul lui.
Qaidu le privea sosirea stând călare pe iapa sa favorită, ale cărei
dungi negre de pe picioarele dinapoi o făceau să poată fi
recunoscută ca fiind nu demult îmblânzită din hergheliile sălbatice
care încă mai cutreierau libere stepa de la miazănoapte. O cunună
de blană îi înconjura capul, iar în barbă avea broboane de gheaţă.
49
 - XANADU -

Se uită la blănurile stivuite şi cele două fete ce dârdâiau în spatele

căruţei, cu ochii mai mult aspri decât lacomi, cântărindu-le
valoarea ca tribut cu privirea exersată a unui cuceritor.
— Miros? o întrebă el pe Khutelun, întorcându-şi ochii către
femei.
— Sunt destul de dulci, răspunse fata. Dar, deşi sunt cele mai
drăguţe dintre femeile lor, nu-s decât cu puţin mai ochioase decât
yacii pe care-i pasc. Kazahii nu sunt un popor frumos.
Qaidu dădu din cap deşi, la drept vorbind, se vedea limpede că
mintea nu-i stătea la femei. Fata se întrebă ce ştiri sosiseră în
lipsa ei.
— Khubilai rămâne în Cathay, să se lupte cu Soong-ii, spuse el,
citindu-i întrebarea în ochi. Ariq Böke a convocat un khurlitai în
Qaraqorum.
— Ai să te duci?
Hanul se încruntă, fără să-i răspundă direct la întrebare.
Privirea i se îndreptă spre orizontul cenuşiu şi nesiguranţa unui
viitor fără un Han al Hanilor.
— Zilele Organei în Buhara sunt numărate. A domnit la dreapta
lui Möngke. Acum, că el e mort, cine ştie ce se va întâmpla cu
oricare dintre noi? Cred că e mai bine să stau aici.
Khutelun ştia ce gândea tatăl ei. La moartea lui Chinggis Han,
imperiul său asiatic fusese împărţit între fiii lui. Batu devenise
hanul hoardelor Albă şi de Aur, pe stepa de miazănoapte, pe când
fiul său cel mai tânăr, Chaghadai, primise pământurile din
cealaltă parte a Acoperişului Lumii. Tărâmul ajunsese cunoscut ca
Chaghadai Hanate. După moartea lui Chaghadai, fusese condus
de văduva lui, Organa. Qaidu şi toate clanurile loiale lui se aflau
sub puterea ei. Dar, în realitate, Qaidu nu plătea tribut nimănui.
Un vânt rău în Buhara putea sufla rece şi la Almalik.
— Azi-dimineaţă a sosit de la Buhara un călăreţ cu ştiri, spuse
el. Trec pe-aici nişte ambasadori, în drum spre Qaraqorum.
Organa ne-a cerut să-i întâmpinăm şi să-i escortăm până la Besh
Balik.
Din aceste cuvinte, Khutelun înţelese că ei urma să i se
încredinţeze sarcina.
— Dar nu-i vei da în primire la Besh Balik. Ai să-i duci tot
drumul până la Qaraqorum. Şi îi vei acorda lui Ariq Böke sprijinul
meu în khurlitai.
50
 - COLIN FALCONER -

— Sunt onorată că-mi încredinţezi această însărcinare, tată.

— Dintotdeauna am avut încredere în tine, fiica mea. Eşti cea
mai capabilă din toţi copiii mei.
Khutelun simţi un val de mândrie la auzul acestor cuvinte, cel
mai mare compliment pe care i-l făcuse vreodată. „Numai de-aş fi
fost un fiu”, îşi spuse ea, „atunci puteam ajunge han.”
— Aceşti ambasadori, îl întrebă ea, de unde sunt?
— Vin din ţări de departe, de la apus. Barbari. Doresc să se
prosterneze la picioarele Hanului Hanilor noştri.
— Dar noi nu avem nici un Han al Hanilor, până după ce se va
hotărî în khurlitai.
Iar procesul de khurlitai, după câte ştia, putea dura până la doi
sau chiar trei ani. Qaidu ridică din umeri:
— Dacă nu avem un Han al Hanilor, atunci vor fi nevoiţi să
aştepte până va exista unul.

51
 - XANADU -

PARTEA A DOUA
ACOPERIŞUL LUMII

Alep — Kashgar
Primăvara de nord, 1260

17

Valea Fergana
Praznicul de Sfântul Iosif

— Crezi că mai departe au să ne mănânce? îl întrebă Wilhelm

pe Josseran.
Chipurile tătarilor erau ascunse în umbră. Auzise legendele
despre acei oameni. Că beau sânge şi mâncau câini, broaşte şi
şerpi, ba chiar şi unii pe alţii. Privindu-i acum, nu-i era greu să şi-
o închipuie. Stătea aşezat pe jos, privind maldărul de intestine de
oaie puse pe iarbă în faţa lui, cu fumul de la foc făcând să-i usture
ochii. Bălegarul cailor li se lipise de hainele umede, făcând să
duhnească înţepător toată atmosfera din cort.
Prin intrarea yurtei se vedea o bandă portocalie întinsă pe cer.
Valea era încă pradă iernii, iar Wilhelm se simţea cuprins de
deznădejde la vederea pustietăţii desăvârşite a acelor munţi.
Tătarii râdeau, încurajându-l să mănânce. Îşi foloseau cuţitele
şi degetele înnegrite de seu pentru a smulge ciucuri de scârnă din
mormanul de maţe întinse pe iarba udă. Restul animalului, lâna,
capul şi oasele pline de sânge zăceau grămadă într-o parte.
Stăpânul yurtei îşi tăiase un animal în cinstea lor. Metoda era
simplă: trântea oaia pe spate, o ţintuia cu genunchii şi-i spinteca
burta cu cuţitul. Apoi, îşi repezea braţul până la cot în măruntaiele
palpitânde ale animalului şi-i strângea aorta, oprind bătăile inimii.
În câteva momente, capul oii cădea într-o parte, murind, fără a
vărsa pe pământ decât abia câţiva stropi de sânge.
Metoda de a găti mâncarea era la fel de brutală. Numai
conţinutul stomacului era aruncat; toate celelalte, capul,
intestinele, fecalele, carnea şi oasele erau aruncate în apă clocotită
şi fierte.
Pe Wilhelm îl lua cu leşin de foame, dar nu putea îndura
trataţia aproape crudă din faţa lui. Tătarii aceia erau cu adevărat
52
 - COLIN FALCONER -

nişte barbari. Un moment, se simţi căzând spre groapă, îşi

închipui că pe cuţite aveau sânge omenesc şi că el însuşi zăcea
peste foc, făcut bucăţi fierte în parte, murind neîmpărtăşit,
înmormântat în fălcile acelor diavoli.
Conducătorul escortei tătăreşti, cel pe care Josseran îl numea
Baidu, tăie de pe cadavru o bucată de carne abia fiartă, cu cuţitul,
şi şi-o vârî în gură. Wilhelm auzi oasele mici trosnind în dinţi. Seul
îi lucea pe bărbie în lumina focului.
La uşă se afla un burduf din piele de capră. Baidu se împletici
pe picioare şi turnă lichid din burduf într-un vas de lemn, pe care
îl împinse în mâinile lui Wilhelm. Îi făcu semn să bea.
Era ceea ce numeau ei koumiss, lapte de iapă fermentat, pe
care-l consumau la fiecare masă. Când te obişnuiai cu el, nu mai
părea chiar neplăcut. Era limpede şi înţepător, ca vinul, puţin
efervescent, şi lăsa în gură un gust de migdale.
Wilhelm ridică la buze castronul şi-i goli conţinutul dintr-o
sorbitură. Imediat, se apucă de gât cu mâinile, învineţindu-se în
obraji şi gâfâind ca şi cum i s-ar fi tăiat respiraţia. Tătarii
izbucniră în râs.
— L-aţi otrăvit! strigă Josseran, în limba lor tătărească.
— Koumiss negru, spuse Baidu; se bătu pe stomac. E bun!
N-avea ce face. Îl siliră pe Wilhelm să mai bea, stând în faţa lui
şi bătând din palme în timp ce deşerta strachina pe gât. Nu se
compara cu băutura lor obişnuită. Acest koumiss era tare ca vinul
sec, iar Wilhelm ştia că în curând avea să fie la fel de beat ca ei.
Nădăjduia ca Dumnezeu să-l ierte.
După ce băuse câteva porţii din licoarea lor spurcată, tătarii se
saturară de râs şi se aşezară la loc pe iarba udă, reluându-şi
masa.
— Te simţi bine, frate Wilhelm? îl întrebă Josseran.
— Te rogi cu mine?
Îşi simţea dintr-o dată limba de două ori mai mare şi-şi dădu
seama că abia bălmăjise cuvintele.
— Genunchii mi-s deja băşicaţi şi roşi, după toate mătăniile
dumitale necontenite.
— Se cade să-i impresionăm pe păgâni cu cuvioşia noastră…
dacă vrem să-i câştigăm în slujba Domnului.
Tătarii îl priviră cu ochii mari pe călugăr, când acesta căzu în
genunchi lângă foc, ridicând spre cer mâinile încleştate laolaltă.
53
 - XANADU -

Ochii lor îi urmăriră direcţia privirii, spre gaura de fum şi singura

stea a serii care strălucea deasupra yurtei.
— Stai jos şi mănâncă, îi spuse Josseran. Uită-te la ei. Nu-s
deloc impresionaţi de cuvioşia dumitale. Cred că te-ai scrântit.
— Părerea unui tătar nu mă tulbură.
Şi aşa era, într-adevăr, nu-l deranja. Pentru prima oară în
săptămâni de zile, nu-i mai era teamă. Se simţea puternic,
invincibil şi charismatic. Josseran scrâşni din dinţi, mestecând
mâncarea într-o dojana posomorâtă, când Wilhelm îi strigă cu glas
sonor Domnului să se pogoare printre ei, să le păzească sufletele şi
să-i conducă pe însoţitorii lor barbari pe singura cale adevărată.
Când termină, îl privi pe Josseran, care continua să molfăie
mohorât o bucată de intestin crud.
— Cum poţi mânca porcăria asta dezgustătoare?
— Sunt ostaş. Un soldat nu poate supravieţui fără mâncare,
oricât de neplăcută ar fi pentru cerul gurii.
Wilhelm luă în mână un colac de maţe fierte, simţindu-i textura
slinoasă. Se cutremură, cu un nod în gât. Ridicându-se, ieşi din
cort şi aruncă intestinul unei haite de câini.
Şi apoi, lumea începu să se învârtească în beznă împrejurul lui
şi căzu, beat mort, cu spatele pe iarbă.

***

Wilhelm se trezi devreme, înaintea zorilor, în urletul singuratic

al unui lup, undeva în întuneric. Simţea înapoia ochilor o durere
surdă. Luă în mână crucifixul de la gât şi murmură muteşte o
rugăciune către Dumnezeul care-l judeca. În inima lui solitară,
credinţa îi aducea foarte puţină mângâiere, căci ştia ce păcătos era
şi mai ştia şi că, dacă dădea greş în acea însărcinare, misiunea
mântuitoare a sărmanei sale vieţi avea de ce să se teamă de
judecata lui Dumnezeu.

***

De cât timp călătoreau? Pierduse numărul săptămânilor, al

lunilor.
De la Alep, o luaseră pe marele drum prin deşert, kilometri
nesfârşiţi de prundiş tare, ţinut pustiu al caprelor şi al câtorva
54
 - COLIN FALCONER -

păstori beduini. Tătarii insistaseră să-şi lase pe loc căruţele cu

cuferele grele din fier cu provizii şi costumul de zale adus în dar
pentru hanul tătar. Celelalte daruri fuseseră împachetate de
Josseran într-un sac de piele unde nu intra apa şi duse pe crupa
calului. Spada de Damasc o purta asupra lui.
Deşi încă nu se desprimăvărase, zilele erau calde, iar Wilhelm,
nedeprins cu arşiţa şi istovit de greutăţile drumului, se clătina în
şa, chinuit de muştele ce i se adunau pe la colţurile ochilor şi ale
gurii, căutând înnebunite stropii de umezeală.
Într-o seară, la scurt timp după plecarea din Alep, unul dintre
tătari fusese înţepat de un scorpion. Îşi petrecuse noaptea
suspinând şi ţipând, fără nici o mângâiere. În zorii zilei următoare,
murise. Incidentul îl înfiorase pe Wilhelm până-n măduva oaselor,
dar în săptămânile trecute de-atunci se pomenise adesea
invidiindu-l pe tătar pentru eliberarea lui rapidă din supliciile
deşertului. De multe ori nu-i mai venea decât să se arunce în
nisipul fierbinte şi să moară acolo.
Dar viziunile Christosului său îl ajutau să îndure. Dacă asta era
dat să fie crucea lui, purgatoriul lui, atunci aşa să fie. Avea să-şi
primească tribulaţiile cu bucurie, ca pe o flagelare pentru
gândurile lui necurate şi firavul său spirit muritor.

18

O dimineaţă rece, cenuşie. Sub ei, un mare lac, de culoarea

oţelului, alimentat de gheţarii masivi ce dominau valea. Deasupra
lor, povârnişurile erau învăluite în nori negri. Din când în când,
prin spărturile cerului, zăreau colţii ştirbi ai munţilor întinzându-
se peste orizont, cu piscurile acoperite de zăpadă şi gheaţă.
Josseran îl privea pe Baidu ghemuit lângă foc, în faţa yurtei.
Purta cizmele de fetru cu tălpi groase ale tătarilor, cu vârfurile
puţin întoarse în sus, şi o mantie groasă şi cuprinzătoare pe care o
numeau del, încinsă cu o fâşie lată de mătase portocalie. Încă nu-
şi pusese pe cap căciula tivită cu blană. Ca toţi tătarii, avea capul
ras aproape complet, păstrând doar un ciuf de păr în frunte şi
două cozi lungi înapoia urechilor.
Frigea pe tăciuni un cap de oaie. Îl întorcea cu grijă, la capătul
unei ţepuşe lungi. După ce se pârli tot părul, îl puse pe pământ şi
55
 - XANADU -

începu să smulgă cele mai mici bucăţele de carne şi măduvă cu

vârful cuţitului.
Micul dejun.
— Cât mai avem până ajungem în Qaraqorum? îl întrebă
Josseran, în limba tătarilor.
Îl convinsese pe Juchi, căpitanul lui Hülegü, să-l înveţe câteva
cuvinte la începutul călătoriei, iar tătarul îi făcuse pe plac, găsind-
o o glumă nemaipomenită. Dar Juchi fusese uimit de iuţeala cu
care învăţase barbarul. De fapt, Josseran găsea limba lor
asemănătoare cu cea turcească, pe care o vorbeau unii dintre
mahomedani, iar el o învăţase în Outremer. Noul lor însoţitor,
Baidu, continuase instruirea pe drumul de la Buhara, iar acum
Josseran vorbea limba aproape cursiv.
— Dacă vremea e bună şi călărim zdravăn… poate la vară,
răspunse Baidu, scormonind cu cuţitul în găvanul ochiului pentru
a mai găsi o bucăţică fragedă.
Josseran se dezumflă de tot.
— Aşa de mult mai e?
— Qaraqorum se află în centrul lumii. Aici, suntem abia la
marginea ei.
Se întrebă ce părere ar fi avut Papa de la Roma despre o
asemenea remarcă, dar tăcu.
Wilhelm ieşi din yurtă, cam clătinându-se, cu pielea pământie.
Koumiss-ul negru pe care fusese nevoit să-l bea în seara trecută
nu-i ajutase cu nimic trupul sau mintea să se pregătească pentru
caznele următoarei zile.
— Cum mi-am găsit patul? îl întrebă el pe Josseran, cu glasul
răguşit.
— Te-am cărat eu. Căzuseşi în iarbă.
Călugărul asimilă această informaţie într-o tăcere stoică.
Josseran se aştepta la un murmur de mulţumire, cel puţin, dar nu
primi de la cleric decât reproşuri.
— Din cauza dumitale mergem la Qaraqorum ăsta, spuse
Wilhelm.
— Ce?
— Nu i-ai informat pe aceşti păgâni despre răvaşul pe care-l
aduc de la Sfântul Părinte. Te-ai oferit să închei un armistiţiu cu
diavolii ăştia.
Josseran se alarmă. Îl subestimase pe călugăr.
56
 - COLIN FALCONER -

— Sunt însoţitorul şi interpretul dumitale. Atâta tot.

— Ştiu ce părere ai despre mine, templierule, dar să nu mă iei
drept prost.
Josseran întoarse capul. Îl văzu pe Baidu aruncând rămăşiţele
de la micul dejun în foc, unde capul începu să sfârâie şi să
pocnească.
— Ce dor mi-e de-o bucată bună de godac fript, murmură
Wilhelm, plecând împleticit să-şi caute calul.

***

Josseran era îngrijorat din pricina lui Kismet. Ritmul călătoriei

o secătuise. De când ajunseseră în munţi, se găsise mai puţină
mâncare, iar acum iapa arăta aproape ca un schelet. Se chinuia
înainte, fără să-şi piardă curajul, dar nu credea că avea să mai
supravieţuiască multă vreme.
Era o ironie. La început, îi găsise ridicoli pe poneii tătarilor.
Aveau gâturi groase, blană deasă şi abia dacă erau mai înalţi decât
cel pe care învăţase el călăria în copilărie. Când îi căzuseră prima
oară ochii pe aceşti războinici tătari, chipurile fioroşi, cu catârii lor
galbeni-maronii, abia îi venise să creadă că asta era cavaleria care
făcuse prăpăd prin jumătate din lumea cunoscută.
Dar, în ultimele câteva săptămâni, fusese nevoit să-şi schimbe
părerea. Se vădea că aceşti tătari îşi puteau călări la nesfârşit caii
în galop şi, chiar prin zăpadă adâncă, vietăţile reuşeau cumva să-
şi găsească singure nutreţul, înlăturând gheaţa cu copitele
dinainte pentru a roade vegetaţia îngheţată şi înnegrită de
dedesubt şi a-şi reface puterile.
Între timp, caii de povară pe care-i luaseră cu ei de la Acra
muriseră de mult.
Fusese un drum istovitor, săptămâni de-a rândul în şa, cu
însoţitorii impunându-le o iuţeală ucigaşă. Tătarii păreau să nu
cunoască decât un singur mod de a călări, şi anume la galop, cu
doar câteva minute de odihnă la fiecare două ceasuri. În acest fel,
parcurgeau uneori până la optzeci de kilometri pe zi.
Fiecare tătar adusese cu el de la Alep cel puţin cinci cai, fiecare
având căpăstrul petrecut larg pe după gâtul celui din stânga, iar
ultimul din şir fiind dus cu mâna dreaptă de către călăreţ.
Foloseau fiecare cal timp de două zile, după care îl lăsau să se
57
 - XANADU -

odihnească. Juchi îi spusese că, în mod normal, călăreau câte un

cal doar de patru sau cinci ori pe lună, astfel că rămânea tot
timpul în putere.
Din cauza stării tot mai grave a lui Kismet, Josseran primise şi
el un şir de ponei tătăreşti. Dar nu se putea obişnui cu goana lor
îndesată şi tropăitoare, după galopul uşor al iepei sale persane.
Tătarii foloseau scări scurte, făcute din piele. Astfel, puteau sta
în picioare ore de-a rândul, căci picioarele lor vânoase păreau să
nu obosească niciodată. Josseran încercase să-i imite dar, după
câteva minute, îl cuprinseseră cârceii prin muşchii de la picioare,
aşa că se lăsase moale în şaua tare de lemn, unde era zgâlţâit şi
zdruncinat până-ncepeau să-i clănţăne oasele. Înainte de amiaza
fiecărei zile, durerea îi intra în oase, mai întâi în genunchi, apoi în
şira spinării, până când, în cele din urmă, parcă i-ar fi luat foc tot
trupul.
Tătarii puteau trăi cu foarte puţină mâncare. Uneori, trecea câte
o zi întreagă fără a se opri pentru masă. Pe înserat, Josseran era
aşa de slăbit de foame încât se repezea ca un lup asupra cinei,
care consta invariabil din câteva ciozvârte de oase fierte, mâncate
aproape crude.
Ajunsese să aştepte cu oroare ivirea zorilor, cu nevoia de a
înfrunta încă o zi de dureri neîncetate în şaua calului. Erau
momente când se întreba dacă avea să mai supravieţuiască pentru
a vedea acel legendar Qaraqorum. Wilhelm era deja cenuşiu de
oboseală, abia mai putându-şi mişca trupul după zguduielile pe
care le încasase. Dar, sigur în credinţa lui, pornea în fiecare
dimineaţă ca un adevărat martir.
Şi, atâta vreme cât afurisitul de călugăr putea să îndure, putea
şi el.

19

Tot ceea ce văzuse până acum Josseran la aceşti tătari îl

convinsese că o alianţă nu era numai preferabilă, ci era esenţială.
Se observa limpede că nici o armată creştină n-avea să-i poată
înfrânge sau măcar să le oprească înaintarea, mai ales cu forţele
pe care le aveau acum la dispoziţie în Outremer. Dacă se întâlneau
în câmp deschis, cavaleria tătărească avea să se dovedească
58
 - COLIN FALCONER -

superioară. Observa acum cum îşi foloseau scările astfel încât să

poată călări fără ca măcar să folosească frâul, controlându-şi caii
prin apăsarea pulpelor pe coaste. Mai însemna şi că puteau trage
cu săgeţile din plin galop. De fapt, tătarii păreau mai în largul lor
călare decât pe picioarele lor scurte şi arcuite; îi văzuse până şi
dormind în şa. Acum pricepea desluşit de ce purtau armuri atât de
uşoare; nu-i interesa lupta convenţională, corp la corp. Aceşti
oameni îşi lăsau săgeţile să ucidă pentru ei, de la distanţă.
Dacă nu puteau învinge oştirile tătăreşti pe câmpul de luptă,
singura soluţie era să se refugieze după zidurile castelelor. Dar,
dacă numărul şi mărimea maşinilor de asalt pe care le văzuse la
Alep însemna ceva, atunci nici chiar Acra şi Castelul Pelerin n-
aveau să le poată rezista mult timp.
Aceşti tătari îi alungaseră într-adevăr din cale pe inamicii lor
sarazini. Însă îi reveneau în minte vorbele lui Ioan de Jaffa: Şi
dumneata zici să tratăm cu ei? Este ca şi cum ai scăpa de un câine
pe care nu-l vrei, poftind ursul în casă!

***

După ce trecuseră Munţii Elburz, în Persia, văzuse cu ochii lui

urmările rezistenţei.
La oraşul de caravane din Merv, nu mai stătea în picioare nici o
clădire de pe vremea dinaintea lui Chinggis Han. Călăuza le vorbi
în şoaptă despre cumplitul masacru pe care-l săvârşiseră acolo
tătarii. După ce populaţia ieşise să se predea, spuse el, Chinggis
Han dăduse ordin ca fiecare oştean tătar să ucidă câte trei sute de
persani cu mâna lui. Ordinul fusese îndeplinit ca la carte. Mai
târziu, dăduseră foc marii biblioteci, alimentând flăcările cu o sută
cincizeci de mii de cărţi străvechi. Se spunea că vâlvătaia rugului
se putuse vedea, peste tot deşertul, tocmai până la Buhara.
Grupul lor traversă încă un deşert, şi mai secetos decât cel pe
care-l văzuseră în Siria, valuri-valuri îngheţate de nisip
împestriţate cu mănunchiurile tufişurilor de saxaul uscat.
Noaptea, văzură o văpaie la orizontul de nord-est, iar călăuza le
spuse că era Buhara, iar lumina venea de la un foc aprins în turla
minaretului Kalyan, cea mai înaltă clădire din lume. Spunea că în
vârful turnului ardea un felinar de cărămizi cu şaisprezece arcade,
care servea ca far pentru caravanele negustoreşti din deşert,
59
 - XANADU -

noaptea. Josseran refuzase explicaţia ca pe o exagerare înflorită

tipică pentru mahomedani, dar, când în sfârşit ajunseră la marele
oraş musulman, descoperi că aşa era.
Un deget de zidărie din cărămizi de teracotă arsă se înălţa
ameţitor spre un cer albastru de lapis. Sub arcadele farului şi
galeria muezinului cu balustrăzile sale dantelate se întindea un
colier din dale albastre de faianţă lucioasă, cu scriere curgătoare
arăbească. I se mai spunea şi Turnul Morţii, le zise călăuza.
Conducătorii uzbeci care domniseră cândva acolo îşi aruncaseră
veacuri de-a rândul prizonierii din vârful minaretului, să moară pe
nisipul registan-ului, departe, jos.

***

Oraşul era palid ca de cretă, un loc al argilei albite şi al ramelor

de uşi cu vopseaua ştearsă. Şi aici, numai moscheea şi Turnul
Morţii scăpaseră de mânia lui Chinggis Han. Aproape toate
celelalte clădiri fuseseră construite de când trăiau actualii
locuitori. Totuşi, în oraş domnea un aer de pustietate, ca şi cum
Chinggis şi hoardele sale ucigaşe ar fi trecut pe-acolo cu doar
câteva zile în urmă. Se simţea o duhoare ca în Paris sau Roma, iar
apa din canale era învechită şi verzuie.
Se vedeau puţine chipuri persane, locuitorii având pielea
smeadă şi ochii migdalaţi; tătari, kirghizi şi uzbeci, le spuse
călăuza. Încă se mai vedeau urme ale pârjolului pe zidurile
moscheei de Vineri, unde Chinggis intrase în amvon şi dăduse cu
sfântul Q’ran de podeaua moscheei, strigând: „Fânul e cosit, daţi
de mâncare cailor!” La fel ca în Merv, fusese semnalul pentru
măcelărirea generală.
Deşi oraşul fusese reclădit, pământul din afara zidurilor ruinate
era încă pustiu, cu ogoarele necultivate şi uscate. La doar o oră de
drum după registan, ajunseră la o piramidă durată în întregime
numai din hârci omeneşti, acum albite de soare şi curăţate de
corbi. Îşi opriră caii, iar Josseran îl auzi pe Wilhelm şoptind o
rugăciune de binecuvântare.
— Doamne Sfinte, murmură Josseran.
Călăuza arabă privi peste umăr, ca să se asigure că Juchi şi
soldaţii nu erau în apropiere, să-l audă.
— Înainte de venirea tătarilor, oriunde te uitai, era numai
60
 - COLIN FALCONER -

verdeaţă, îi şopti el lui Josseran. Acum, vedeţi. Totul moare. Totul.

Peste câmpie plutea o încremenire de jale. Se părea că
masacrele avuseseră loc abia în ajun, iar hoiturile încă mai
putrezeau pe plantaţii. Era greu să-şi imagineze culturi agricole în
deşertul acela.
— Tătarii au făcut asta?
— Qants-urile, răspunse călăuza, folosind cuvântul persan
pentru puţurile subpământene care hrăneau deşertul. Erau
îngrijite de fermierii săraci. Tătarii i-au căsăpit ca pe oi. Acum, nu
mai e nici unul să scoată mâlul din canale, iar pământul a murit.
N-au ucis numai oamenii. Şi pământul l-au omorât.
— Au omorât pe toată lumea?
— Pe poeţi, meşteşugari şi fizicieni i-au luat cu ei, la
Qaraqorum. Dar pe toţi ceilalţi, da.
Arătă cu capul spre piramida de oase.
— Până şi animalele le-au ucis.
Josseran se întoarse spre Wilhelm:
— Bună treabă a făcut Papa Ioan cu răspândirea creştinătăţii
prin părţile astea.
— N-am să vărs nici o lacrimă pentru sarazini.
— Pare-mi-se că dumneata pentru nimeni nu verşi lacrimi,
bombăni Josseran, întorcându-şi calul dinspre odiosul monolit.

20

Buhara era capitala regiunii pe care tătarii o numeau hanatul

Chaghadai, iar de acolo treceau sub cârmuirea unei regine
tătăroaice. Li se dădură cai odihniţi, provizii şi o nouă escortă, sub
comanda altui căpitan, Baidu.
Străbătură o câmpie întinsă, pe lângă sate de argilă văruită. Din
când în când, vedeau ruinele câte unei moschei sau arcada
solitară a vreunui caravanserai, mărturie a trecerii lui Chinggis
Han, cu cincizeci de ani în urmă. Dar, într-un târziu, deşerturile şi
şesurile pietroase rămaseră în urmă. Înaintau prin lunca verde a
unui râu, spre Samarkand.
Oraşul de caravane era încercuit cu munţi albiţi de zăpadă.
Cupolele vârstate ale bisericilor mahomedane dormeau sub plopii
argintii; registanul era un tumult de bazare înconjurate de zidurile
61
 - XANADU -

din chirpici ale caselor negustoreşti şi hanurilor pentru călători. Şi

acest oraş fusese reclădit după ravagiile tătarilor, cărămizile
coapte la soare ale geamiilor şi moscheilor fiind decorate cu dale
lăcuite în culoare albastră-păun şi turcoaz vie, care scânteiau în
soarele iernii.

***

Într-o dimineaţă, când aurora galbenă ca lămâia scălda munţii

îndepărtaţi, Josseran stătea pe acoperişul hanului, privind
labirintul de arcade şi acoperişuri cu nenumărate domuri ale
bazarului cufundat încă în întuneric. Departe, spinările înzăpezite
ale munţilor aveau o strălucire nepământeană. Cupola unei
moschei sticlea ca gheaţa în întunecime, iar acul negru al unui
minaret se profila pe stelele reci. Muezinul se urcase în terasa
turnului şi începuse azan-ul, chemarea la rugăciune răsunând cu
ecouri peste acoperişurile oraşului.
— Auzbillahi mina shaitani rajim, bismillah rahmani rahim…
— Ascultă-i. Ţriluiesc ca un om cu dinţii scoşi.
Josseran se întoarse. Wilhelm apăruse din umbre, ca o stafie.
Stătea în spatele lui pe meterez, legându-şi cordonul robei cu
glugă.
— E un imn foarte asemănător cu psalmodierile noastre,
comentă Josseran. Se înalţă şi coboară şi este întru totul la fel de
melodios.
— Ca unul de-ale noastre? mârâi Wilhelm.
— Dumneata îl găseşti barbar fiindcă nu-l înţelegi. Eu am trăit
cinci ani în Ţara Sfântă. Este un imn pe care-l repetă în zorii
fiecărei zile, aceleaşi cuvinte, aceeaşi armonie. Şi ei îşi caută
Dumnezeul, cum îl căutăm noi pe al nostru.
— Ăştia n-au nici un dumnezeu, templierule. Există numai un
singur Dumnezeu şi El e Dumnezeul singurei şi adevăratei
credinţe.
Primele raze ale soarelui străpunseră colinele de peste oraş şi
domurile lustruite ale bisericilor mahomedane. Josseran putu
desluşi forma dizgraţioasă a unui cocostârc ce-şi făcuse cuibul pe
acoperişul minaretului. Imagini la fel de familiare pentru el, aici ca
şi în Acra. „Poate că e adevărat”, îşi spuse. „Am trăit prea mult
timp printre sarazini şi m-au infectat cu ereziile lor.”
62
 - COLIN FALCONER -

— Nu voiam să spun decât că nu sunt nişte oameni fără nici un

dumnezeu, cum cred unii.
— Dacă nu-L iubesc pe Christos, cum altfel pot fi decât fără nici
un dumnezeu?
Josseran nu răspunse.
— Aici suntem departe de Acra, urmă Wilhelm, dar ne vom
întoarce destul de curând şi atunci voi fi nevoit să raportez ceea ce
spui. Ar fi mai înţelept să-ţi ţii gura.
Şi se îndepărtă. Josseran simţi prin oase un fior care nu avea
nimic de-a face cu frigul dimineţii. Ştia că vorbele lui Wilhelm nu
fuseseră doar o ameninţare scăpată într-o doară.

21

Josseran coborî privirea spre lac, unde văzu apa schimbându-şi

culoarea de la violet la negru. În cealaltă parte a văii, siluetele
munţilor se profilau pe un cer plumburiu străpuns cu raze de aur.
Se înfiora în blănuri. De când îşi începuseră urcuşul de pe
câmpiile Samarkandului, se apucase să poarte o tunică de blană şi
pantaloni de fetru vârâţi în cizmele groase, după moda tătarilor.
Tovarăşii săi îşi înşeuau caii. Se întoarse dinspre lacul pe care îl
contempla, alăturându-se lor. Mângâie botul lui Kismet,
murmurând cuvinte de încurajare. Nu mai era decât o umbră de
cal, îi putea număra coastele.
Se întoarse spre Baidu.
— Trebuie să trecem munţii ăştia? întrebă el.
— Trebuie să treci mult mai mulţi munţi şi mult mai multe
deşerturi până să ajungi în Centrul Lumii.
Baidu părea să găsească o bucurie perversă în chinurile lor. Pe
el, toate suferinţele nu păreau să-l poată atinge. Avea nişte fese
tari ca pielea argăsită, conchise Josseran.
— Şamanul vostru, continuă Baidu, folosind cuvântul tătăresc
pentru „om sfânt”, nu va trăi până la capătul drumului.
— Deus le volt, şopti Josseran, în franceză. E voia Domnului.
Baidu rânji:
— Ţi-ar plăcea să-i vezi sângele curgând.
— E prea zgârcit ca să-şi verse sângele.
Tătarul privi peste umăr:
63
 - XANADU -

— A venit timpul să pornim. Unde e?

— Nu-i cu calul?
Wilhelm nu era la cal, nici în cort. Îl căutară prin tabără, dar nu
se zărea nici urmă de el.
Josseran îl găsi lângă râu, cu partea de sus a trupului dezgolită
de sutană, ţinând în mână o nuia pe care o rupsese dintr-un plop.
Spatele îi era livid, brăzdat cu dâre roşii. Josseran privi din şaua
lui Kismet, în timp ce călugărul continua să se lovească peste
umăr cu nuiaua, fără a-i fi observat prezenţa.
Trupul său era costeliv şi alb ca un cadavru. Nu avea aproape
nici un pic de carne pe oase, aproape ca şi cum i-ar fi fost ruşine
cu aşa ceva. Pe sub dungile proaspete se vedeau cicatrici vechi,
ceea ce nu-l surprinse, căci auzise că dominicanii aveau obiceiul
de a-şi flagela propriul trup. În timp ce mişca biciul, psalmodia în
ritmul loviturilor, deşi Josseran nu putea distinge cuvintele.
— Aş fi crezut că greutăţile călătoriei noastre sunt
îndestulătoare ca pedeapsă, chiar şi pentru un om al lui
Dumnezeu, comentă Josseran.
Wilhelm se răsuci, surprins. Tremura de frig, cu mâinile şi
degetele învineţite. Păru descumpănit că fusese surprins in
flagrante.
— Carnea e cea care ne face să păcătuim. Se cuvine să sufere
pentru asta.
— Şi ce păcate ai făptuit pe ziua de azi? Abia a răsărit soarele.
Călugărul aruncă nuiaua şi-şi trase roba la loc pe umeri. Evită
privirea lui Josseran.
— Trupul e duşmanul nostru.
— Duşmanul nostru? Dacă aşa este, mi s-ar părea că deja
suferă destul pentru puţina plăcere pe care i-o dăruieşte faptul de
a ne purta de colo-colo.
Wilhelm termină cu îmbrăcatul. Până acum, refuzase cizmele de
fetru ale tătarilor, iar picioarele lui încălţate în sandale erau
aproape înnegrite de frig. „Şi încă găseşte că nu suferă destul”,
reflectă Josseran.
— În zilele astea, călătoria nu te chinuieşte îndeajuns? îl întrebă
el.
Clericul urcă malul, cu greu. Nu-i răspunse imediat, în schimb,
întrebă:
— Au spus cât de mult mai avem de mers?
64
 - COLIN FALCONER -

— Cred că au de gând să ne ducă peste jumătate de lume,

pentru a-l cunoaşte pe regele lor. La vremea înapoierii în Ţara
Sfântă, vom avea bărbile albe şi până şi sarazinii vor fi prea
bătrâni ca să mai încalece pe cai şi să ne fugărească.
Wilhelm se opri, tremurând în vântul amarnic al podişurilor, cu
spinarea sutanei mânjită de sânge. Josseran simţea tot atâta
repulsie, câtă uimire. Călugărul îndurase deja mult mai mult decât
se aştepta el din partea unui om al bisericii. Şi totuşi, acea
pasiune pentru durere avea ceva aproape carnal.
— Nu te temi de ceea ce se află dincolo de munţi, templierule?
se interesă Wilhelm.
— Mă tem de Dumnezeu şi mi-e frică de judecata Lui. Pe lângă
asta, nu mi-e teamă de nimic de pe acest pământ, nici de vreun
om.
— Nu despre oameni vorbeam. Unii spun că în ţara Cathay
trăiesc vieţuitoare cu capete ca ale câinilor, care latră şi vorbesc în
acelaşi timp. Alţii susţin ca există furnici mari cât vitele. Scurmă
în pământ după aur şi sfâşie în bucăţi pe oricine se apropie de ele,
cu cleştii.
— Dac-aş fi crezut asemenea poveşti, nu porneam în călătoria
asta. N-am cunoscut nici un om care să fi fost în acea Cathay şi să
fi văzut cu ochii lui asemenea lucruri.
— Dar cum putem şti ce ne aşteaptă dincolo de aceşti munţi?
— Crezi că n-ar fi trebuit să venim?
— A fost voia Domnului.
Josseran ridică din umeri, clătinând capul. Nu credea că era
atât voinţa lui Dumnezeu, cât capriciul regilor.
— În Samarkand, mi-ai spus că în curând aveam să ne
întoarcem la Acra. Trebuie să mărturisesc că, de la o vreme-
ncoace, nu ne vom mai întoarce deloc.
— Atunci, zburăm drept spre braţele Domnului, replică
Wilhelm, pornind înapoi spre tabără.
— Ei bine, sper că Domnul are un foc la care să ne încălzim,
bombăni Josseran printre dinţi, nu de alta, da-n viaţa mea nu mi-
a mai fost aşa de frig.

22

65
 - XANADU -

O viziune, apărând pe drum dintr-o lume de nori şi gheaţă.

Mergea în fruntea unui escadron de vreo douăzeci de călăreţi.
Purtau căciuli de blană cu clape peste urechi, unele având
deasupra şi coifuri ţuguiate, iar pe sub mantalele lungi până la
genunchi aveau platoşe de piele întărită, legată cu şireturi
neargăsite. Fata călărea bine, aplecată înainte pe cal, în stilul
tătăresc.
Îşi opri grupul la câţiva metri în faţa lor.
Stăteau aşezaţi pe poneii lor mici, cu umeri laţi, cocoşaţi ca să
se apere de frigul tăios, cu mantalele lungi de fetru coborând peste
coastele căilor, aproape până la cizme. Cozile săgeţilor ieşeau
ţepoase din tolbele de pe spate; o spadă zăngănea, un drapel
triunghiular atârna moale în vârful unei lănci. Din respiraţia cailor
şi a războinicilor se înălţau aburi în văzduhul neclintit şi cristalin.
Fulgii de zăpadă cădeau dintr-un cer de culoarea oţelului.
Ochii lui Josseran stăteau aţintiţi asupra fetei. Purta o robă de
culoarea vinului, cu poale lungi şi guler înalt, despicată până la
mijloc pentru a n-o stânjeni la călărit. Sub robă avea pantaloni de
călărie şi cizme moi de piele. O cingătoare lată de mătase îi
cuprindea strâns talia îngustă, iar împrejurul părului şi al feţei
avea înfăşurată o basma de mătase purpurie, pentru a o apăra de
vânt.
Nu vădea nimic din reţinerea unei fecioare. Dintr-un singur
gest, îşi smulse basmaua, studiindu-i pe Josseran şi Wilhelm cu
căutătura rece şi pătrunzătoare a unui geambaş măsurând din
priviri caii de vânzare la bazar. Ochii ei migdalaţi, boiţi cu kohl,
erau feroci şi sălbatici, iar dinţii contrastau albi cu pielea bronzată
şi bătută de vânt. Pe buze şi pe faţa unghiulară îi juca un surâs
afectat, în care Josseran nu putu descifra decât o trufie înnăscută.
O singură coadă împletită, neagră ca pana corbului, îi cobora pe
spate până aproape de şolduri.
Josseran o privi la rându-i. Era o frumuseţe sălbatică, una cum
nu mai văzuse niciodată în viaţa lui.
Buzele fetei se despărţiră într-un zâmbet lipsit de bunăvoinţă,
după care se întoarse spre Baidu.
— Deci aceştia sunt barbarii, spuse în limba ei, crezând că nu
înţelegeau.
— Au fost trimişi aici de il-Khan, Hülegü, răspunse Baidu.
Doresc să fie primiţi în audienţă la Hanul Hanilor. Organa cere să
66
 - COLIN FALCONER -

fie duşi în siguranţă la Besh Balik, pentru a putea fi escortaţi în

ultima parte a călătoriei până la Qaraqorum.
Fata se întoarse spre unul dintre însoţitorii ei.
— Cel slab va fi murit de frig înainte de a fi ajuns la jumătatea
drumului peste munţi. Celălalt pare destul de voinic. Dar e urât ca
şi calul lui; să nădăjduim că nu-i la fel de nefolositor.
Tătarii râseră.
— N-am nici un parapon pe domnia ta din parte-mi, replică
Josseran, în limba tătărească, dar mă împotrivesc să-mi faci urât
calul.
Zâmbetul se şterse de pe faţa fetei şi toţi tovarăşii ei tăcură, cu
râsul retezat în gâtlej. Fata îl privi lung.
— Ei, spuse ea, după un timp. Barbarul glăsuieşte.
— Iar calul meu nu e nici nefolositor. M-a slujit bine în
Outremer de cinci ani încoace şi un cal mai curajos nu găseşti.
Dar în privinţa lui, ai dreptate, adăugă el, arătând cu capul spre
Wilhelm.
Fu rândul lui Baidu să zâmbească.
— A învăţat graiul de când călătorim. E ager la minte şi prinde
repede. Mă distrează, pentru o făptură atât de jos-pusă.
— Asta-i o veste îmbucurătoare, răspunse ea, dar nu văd cum l-
ar putea găsi distractiv pe un barbar un om civilizat.
Reveni spre Josseran:
— Tatăl meu se numeşte Qaidu. Este cel mai mare cap tătar de
aici, pe Acoperişul Lumii, mai prejos doar de regenta din Buhara.
Te voi duce la el. Dar te sfătuiesc să iei seama cum te porţi.
Şi îşi întoarse calul, pentru a-i conduce prin trecătoare spre
valea Fergana.

23

Un oraş nomad, întins pe fundul văii, cu domurile ca nişte stupi

negri ale yurtelor tătăreşti încadrate între stepa presărată cu
zăpadă şi cerul noros. Căruţele fuseseră trase în cerc împrejurul
perimetrului şi erau postaţi călăreţi de strajă. Cămilele, caii şi oile
păşteau pe şesul întins.
Pe când intrau în tabără, oamenii ieşeau să se holbeze,
pretutindeni numai ochi negri migdalaţi şi feţe învineţite de vânt,
67
 - XANADU -

bărbaţii purtând căciuli îmblănite şi mantale cafenii groase, cu

pantalonii îndesaţi în cizmele de călărie, femeile cu părul împletit
în colaci mari de-o parte şi de alta a capului, ca nişte coame de
berbec, copiii cu ţestele rase şi şuviţe lungi de păr, privind cu ochi
mari.
Se opriră în faţa cortului de primire al hanului. Lângă intrare,
un stindard confecţionat din cozi de yak flutura în vântul rece al
podişurilor.
Cortul de audienţă, conchise Josseran, era destul de lung şi lat
ca să poată cuprinde ca la vreo zece mii de persoane. Construit în
întregime din mătase, pe dinafară avea cusute piei de leopard,
vopsite în roşu, alb şi negru. Se sprijinea pe stâlpi de lemn solizi,
lăcuiţi gros.
— Ai grijă, barbarule, spuse Baidu, în timp ce descălecau. Nici
tu şi nici tovarăşul tău nu trebuie să călcaţi pe pragul yurtei
hanului. Ar aduce clanului bucluc şi atunci va trebui să vă ucidă,
cu încetul.
— Voi lua seama să-i scutesc de un asemenea deranj, răspunse
Josseran, după care îi transmise avertismentul şi lui Wilhelm.
„Alte superstiţii”, îşi spuse el. „Oamenii ăştia au terorizat jumătate
din lumea cunoscută şi se tem de propria umbră!”
Îl urmară pe Baidu înăuntru.

***

În yurtă era cald, marele cort fiind căptuşit cu blănuri de

hermină şi samur care opreau vântul rece. Josseran fu conştient
de prezenţa unui mare număr de oameni în cort, dar la început
întunericul îl împiedică să le desluşească feţele. Ochii, însă, i se
deprinseră cu întunecimea plină de fum, şi distinse două rânduri
de tătari, bărbaţi pe o parte şi femei pe cealaltă, iar în capătul
îndepărtat al marelui pavilion văzu un personaj sever şi cărunt,
tolănit pe un pat făcut din blănuri de urşi şi de vulpi.
În centrul yurtei ardeau două focuri din rădăcini de pelin şi
iarbă-neagră.
— Trebuie să treceţi printre focuri, barbarilor, spuse Baidu.
Flăcările va vor curaţi spiritele de gânduri rele.
Ca o măsură de prevedere în plus contra intenţiilor rele, gărzile
lui Qaidu îi căutară de cuţite, cu cea mai mare băgare de seamă,
68
 - COLIN FALCONER -

iar Josseran fu pus să predea spada. Numai după aceea li se

îngădui să se apropie de tronul hanului.
Într-o parte se afla un mic altar cu tămâie aprinsă, în mici vase
de argint, şi figura unui om din fetru umplut cu paie.
— Trebuie să vă plecaţi, şopti Baidu. E altarul lui Chinggis Han,
bunicul lui Qaidu.
Josseran se întoarse spre Wilhelm, şoptindu-i:
— Trebuie să facem o plecăciune în faţa zeului lor.
— N-am să mă plec în faţa nici unui chip cioplit.
— Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului.
— Este o grozăvie!
— Fă-o, şuieră Josseran.
Simţea privirile întregii curţi aţintite asupra lor.
Ochii lui Wilhelm erau ca de cremene. Apoi, spre uşurarea lui
Josseran, se conformă, apreciind înţelepciunea supunerii. Îndoi
genunchiul, cu iuţeala şi dibăcia experienţei de-o viaţă.
Când ajunseră la tronul lui Qaidu, îşi îndoiră din nou
genunchiul, de trei ori, cum făcuse Baidu şi cum cerea datina.

***

Qaidu, hanul stepelor de sus, îi studia în tăcere. Purta o mantie

de blană argintie groasă, greu de deosebit de barba sa grizonată,
iar peste căciula îmblănită, un coif de aur. Şi ochii îi erau tot aurii,
ca ai unui uliu. În dreapta sa stăteau mai mulţi oameni, despre
care Josseran bănui că erau curtenii de frunte şi poate fiii lui, apoi
un şoimar şi câţiva clerici cu ochi sălbatici; la stânga erau femeile
casei, cu părul pieptănat în aceleaşi forme de semiluni mari pe
care le observase intrând în tabără. Aceste femei aveau podoabe de
argint agăţate la capetele cozilor împletite.
— Deci, mârâi Qaidu, aşa arată un barbar.
Josseran nu spuse nimic.
— Care dintre voi poate vorbi graiul oamenilor?
— Eu, stăpâne, ridică Josseran privirea.
— Mi s-a spus că vrei să vorbeşti cu Hanul Hanilor din
Qaraqorum.
— A fost voia seniorului Hülegü, pe care am avut cinstea să-l
întâlnesc în Alep. I-am adus un mesaj de prietenie de la stăpânul
meu din Acra, care se află în Outremer, la apus, departe de aici.
69
 - XANADU -

— Hanul Hanilor a murit, răspunse Qaidu. Urmează să se

aleagă un nou Haghan. Fără îndoială, vă va accepta supunerea.
Josseran nu spusese nimic în sensul de a-i jura credinţă
hanului tătarilor, dar găsi că nu i-ar fi folosit cu nimic cauzei lui
să discute acest aspect. În plus, vestea că Hanul Hanilor murise îl
năucea. Acest Qaidu îi dăduse buimăcitoarea veste la fel de
nepăsător ca şi cum ar fi comentat vremea. Josseran se întrebă ce
semnificaţie avea acest lucru pentru misiunea lor.
— Mi-aţi adus daruri? se interesă Qaidu.
— Avem daruri pentru Marele Han din Qaraqorum. Am avut de
făcut drum lung şi n-am putut lua decât foarte puţine asupra
noastră.
Qaidu nu păru mulţumit de acest răspuns.
Gândurile lui Josseran goneau nebuneşte. Regele tătarilor
murise. Oare succesiunea avea să fie disputată, aşa cum se
întâmpla uneori în Europa? Propriul Ierusalim era răvăşit de ani în
şir de războiul pentru coroană. Dacă stabilirea succesiunii se
amâna, trebuia oare să se întoarcă la Acra? Sau aveau să fie siliţi
să petreacă luni, ani de zile chiar, în munţii aceia pustii, până se
încheia disputa?
Şirul gândurilor îi fu întrerupt de glasul arţăgos al lui Wilhelm.
— Ce zice? şuieră călugărul, lângă umărul lui.
— Vrea să ştie dacă am adus daruri pentru el, răspunse
Josseran.
— Avem un dar pentru el. Darul religiei.
— Nu cred că e tocmai comoara pe care o nădăjduia. Probabil
vrea ceva ce se poate târgui la bazar.
În timpul acestui schimb de replici, Qaidu îi privea iritat de pe
podiumul său.
— Cine e tovarăşul tău? întrebă.
Josseran îşi cumpăni răspunsul. Era aproape ispitit să spună
că Wilhelm era servitorul său.
— Este un om sfânt.
— Creştin?
— Da, stăpâne.
— Poate face vrăji?
— Mă tem că nu poate.
„Decât să transforme ca prin farmec orice om cuminte şi
rezonabil într-un maniac plin de draci în nici câteva ore.”
70
 - COLIN FALCONER -

— Atunci, la ce bun să fie sfânt?

— Are un mesaj pentru Hanul Hanilor voştri, de la Papa,
conducătorul lumii noastre creştine.
— Papa, spuse Qaidu, repetând de câteva ori acel cuvânt ciudat
şi greoi. Şi vrea să-l vadă şi el pe Hanul Hanilor?
— Da, stăpâne. Palatul Marelui Han e la multe zile de călărit de-
aici?
Râsete din jurul curţii. Qaidu făcu linişte, ridicând o mână.
— Ca să ajungeţi la Qaraqorum, trebuie să străbateţi mai întâi
Acoperişul Lumii. Dar este încă iarnă şi trecătorile sunt
primejdioase. Veţi aştepta aici până la topirea zăpezilor. Poate încă
o lună.
Wilhelm nu se mai putu stăpâni:
— Ce tot spune?
Josseran oftă.
— Spune că munţii încă nu se pot trece. S-ar putea să
trebuiască să stăm aici până la primăvară.
— Nu se mai termină drumeţia asta! Până ajungem, s-ar putea
chiar să avem un Papă nou!
„Până ajungem, s-ar putea chiar să fi revenit Christos la noi”,
replică în sinea sa Josseran.
— Spune-i că nu trebuie să mai amânăm călătoria nici cu o
secundă! şuieră Wilhelm.
— Ce bolboroseli tot ies din gura omului vostru sfânt? interveni
Qaidu.
— Spune că va fi onorat să vă fie oaspete până vine vremea să
mergem mai departe, răspunse Josseran. Numai că-l îngrijorează
foarte tare ştirea că Hanul Hanilor a murit, întreabă dacă a fost
uns un nou Mare Han.
— Asta nu-l priveşte pe un barbar, replică Qaidu, ridicând alene
o mână în aer, pentru a da de înţeles că audienţa se sfârşise.
Vedeţi să primească de mâncare şi adăpost, îi porunci el şefului
gărzii.
În timp ce ieşeau din pavilion, Josseran o văzu în mulţimea de
chipuri din jurul lor pe fata de pe drum. În umbrele minţii lui
fremăta o jinduire, deocamdată fără formă şi nume. O înlătură
nervos, ca un om care-alungă un cerşetor obraznic. Şi totuşi, din
acel moment continuă să-l sâcâie, fără a-l mai lăsa în pace. Ba
chiar, niciodată n-avea să-i mai dea pace.
71
 - XANADU -

24

Afară, mugetele vitelor şi fornăitul cailor, strigătele aspre ale

membrilor de trib. O fâşie de asfinţit pe cerul palid se încadra în
intrarea yurtei. În umbre, siluetele înfofolite în blănuri aduceau
carne fiartă de oi sau de cai la yurte, pentru cină.
Josseran privea în foc. Ardea slab, flacăra fără vlagă pârlind
carnea pe dinafară, abia frigând-o. Duceau bucăţelele de oaie la
gură, arse, crude şi pline de sânge.
— Uită-te la foc, spuse Wilhelm. Abia mai arde. Semn de la
Diavol.
Josseran scuipă în jăratic o bucată de zgârci.
— Dacă Diavolul se pricepe la ceva, e să facă un foc să ardă
bine.
— Atunci cum explici vraja asta?
— Baidu spune că e din cauză că am urcat mult în susul văii.
Răpeşte puterea din flăcări.
Wilhelm mormăi, neîncrezător.
Erau ospătaţi în yurta lui Tekudai, fiul cel mai mare al lui
Qaidu. Yurtele nu se asemănau cu nici unele dintre locuinţele pe
care le văzuse Josseran vreodată. Erau nişte corturi rotunde,
asemenea cupolelor, cu un cadru pliant împletit din bambus sau
ramuri de salcie. Cadrul era acoperit cu fâşii groase de fetru şi
toată construcţia stătea legată cu funii făcute din păr de cal. Se
potriveau perfect pentru stilul de viaţă nomad, căci puteau fi
instalate sau desfăcute uşor, în câteva ceasuri, şi duse în spinarea
a două, trei cămile, când tătarii se mutau de pe păşunile de vară
spre şesurile joase, pentru iarnă. Yurtele mai mari, ca acelea ale
hanului şi ale familiei lui, puteau fi cărate chiar întregi, pe
platformele căruţelor.
În interior, toate respectau acelaşi model: în centru se găsea
groapa pentru foc, de obicei acoperită cu oale înnegrite de fum, iar
în mijlocul domului era practicată o gaură pentru a lăsa să iasă
fumul şi să intre puţin aer şi lumină. Partea dinapoi a fiecărei
yurte era rezervată pentru dormit. Pe lângă perechi erau
îngrămădite cufere viu colorate pentru haine şi aşternuturi făcute
sul, împreună cu şeile, harnaşamentele şi vasele mari de lut
72
 - COLIN FALCONER -

smălţuit, pentru păstrarea apei. Pardoseala de pământ bătătorit

era acoperită de obicei cu covoare şi împletituri de fetru. Păianjenii
şi scorpionii, îi spusese Baidu, nu puneau piciorul pe carpetele de
fetru, aşa că acestea serveau unui dublu rost, căldura în yurtă şi
îndepărtarea jivinelor. Intrarea, care întotdeauna dădea spre
miazăzi, era acoperită cu o perdea de fetru gros, de obicei pictată
în culori vii, cu imagini de păsări sau animale.
Imediat dincoace de intrare, de ambele laturi, stăteau agăţate
două figuri de fetru, una cu uger de vacă, cealaltă cu sfârcuri de
iapă. Vaca era pusă pe stânga, partea dinspre răsărit, căci aceea
era jumătatea din yurtă a femeii. Iapa stătea în dreapta, la apus,
deoarece femeilor nu li se îngăduia să mulgă iepele; asta era o
treabă pentru bărbaţi. Din lapte de iapă îşi fermentau iubitul
koumiss, nelipsit din dieta tătărească. Pe Josseran îl năucea
cantitatea de lapte de iapă pe care o puteau bea acei tătari la o
singură masă. Uneori, i se părea că numai din asta trăiau. Distilat
sub formă spirtoasă, se numea koumiss negru, licoarea pe care i-o
turnaseră cu forţa pe gât bunului călugăr pentru a-i risipi
seriozitatea, poate pentru prima oară în viaţa lui.

***

Tekudai, ca stăpân al ordu-ului, stătea aşezat pe o canapea

înălţată, lângă foc. Deasupra capului său atârna un idol făcut din
fetru, pe care tătarii îl numeau „fratele stăpânului”. Un altul,
numit „fratele stăpânei”, era suspendat peste capul soţiei sale.
Tătarii numeau aceşti idoli de fetru ongot, aflase Josseran, şi
observă că în fiecare yurtă erau câţiva. Cea mai importantă dintre
efigii era Natigay, zeiţa pământului, a cărei imagine se găsea în
fiecare locuinţă şi primea zilnic rugăciuni pentru vreme frumoasă
şi animale grase.
Numai Qaidu, în calitatea lui de han, avea îngăduiala de a ţine
chipul cioplit al lui Chinggis Han.
Josseran îi privea pe tătari în timp ce mâncau. Cu toţii luau
câte puţină grăsime de pe carne pentru a unge gura micii imagini
de fetru a lui Natigay, în altarul ei. Apoi, rupeau ciosvârte mari de
oaie pe jumătate fiartă şi le ţineau lângă faţă, cu o mână, în timp
ce cu cealaltă mânuiau cuţitul, tăind îmbucături de carne. Lucrau
cu o îndemânare îndelung practicată, tăişurile cuţitelor fulgerând
73
 - XANADU -

în lumina focului. Josseran încerca să-i imite, pe când Wilhelm îl

privea cu o răceală dispreţuitoare.
— Priveşte-i, mormăi el. Poate că e adevărat ce se spune despre
creaturile astea. Nu-s câtuşi de puţin oameni. Hadesul însuşi s-a
căscat, şi aceste arătări au ieşit roind chiar din iad.
— Sunt oameni la fel ca noi.
— Sunt nişte sălbatici. Uită-te la ei cum mănâncă. Până şi
femeia. E o diavoliţă, o vrăjitoare.
Josseran nu răspunse. Aflase că numele ei era Khutelun şi era
fiica hanului tribului, Qaidu. Încercase de câteva ori să-i surprindă
privirea, dar până acum îl tratase cu dispreţ.
— Dacă marele lor han a murit, aşa cum spui, continuă
Wilhelm, s-ar putea ca noul rege să fie mai dispus să trateze cu
noi.
— Sau ar putea fi un despot la fel de mare ca acel Chinggis Han
despre care tot vorbesc.
— Poate. Şi totuşi, pe-aici pe undeva e Popa Ioan. Dacă reuşim
să-i trimitem un mesaj, s-ar putea totuşi să scăpăm de aceşti
diavoli.
„Popa Ioan!” spuse Josseran în sinea lui. „De ce se agaţă
oamenii cu atâta disperare de superstiţiile lor?”
— Nu crezi? întrebă Wilhelm.
— Cred că, dacă a existat vreodată un Popă Ioan, acum e la
Dumnezeu.
— Urmaşii lui mai trăiesc.
— Sarazinii fac negoţ cu Răsăritul, unii spun că au fost tocmai
până în Cathay şi n-au auzit niciodată de un asemenea rege.
— Şi dumneata crezi cuvântul unui sarazin?
— Înainte de a crede cuvântul unui om care n-a călătorit
niciodată mai la răsărit de Veneţia.
Wilhelm îi aruncă o privire de curată silă.
— Atunci nu crezi cuvântul Papei?
— Dacă legenda e adevărată, ocoli Josseran capcana, atunci
unde e acest Popă Ioan?
— S-ar putea ca tătarii să-l fi silit s-o ia spre miazăzi.
— Dacă fuge de tătari, ca toţi ceilalţi, de ce folos ne-ar mai
putea fi?
— Este pe-aici pe undeva. Trebuie să ascultăm dacă nu se aude
vreo veste despre el. Numai el e mântuirea noastră.
74
 - COLIN FALCONER -

Josseran începea să se enerveze, ca întotdeauna când discuta

cu acel călugăr, şi reveni cu atenţia la mâncare. Khutelun, aşezată
în faţa lui, de cealaltă parte a focului, de unde îi privea eforturile
de a mânca în stilul tătarilor, spuse:
— Poate ar fi mai bine să mănânci în felul vostru. Ai un nas aşa
de mare că s-ar putea să-i tai vârful.
O privi lung.
— Printre ai mei, nasul meu nu e considerat lung. Khutelun le
transmise această informaţie comesenilor ei, care râseră cu toţii.
— Spun că, dacă-i pe-aşa, oamenii voştri trebuie să fie neam de
elefanţi.
Josseran îşi stăpânea cu greu furia. Continuă să mânuie cuţitul
în stilul tătăresc. De-a lungul anilor petrecuţi în Outremer,
învăţase că era mai înţelept să imite datinile locale, decât să
continue cu vechile lui obiceiuri.
Unii dintre oameni terminaseră de mâncat şi sorbeau cu
entuziasm castroane după castroane de koumiss negru. Fratele lui
Tekudai, Gerel, se îmbătase deja şi zăcea pe spate, sforăind. Unii
dintre tovarăşii lui cântau gros, în timp ce altul cânta la o lăută cu
o singură strună.
Josseran reveni cu atenţia spre Khutelun, privind-o pe furiş la
lumina focului. Nu era frumoasă, în stilul unei femei france. Avea
faţa ovală, cu pomeţii înalţi ai tătăroaicelor, strunjită ca bronzul
unei statui ce a fost prea mult timp privită şi admirată. Mişcările ei
îi aminteau de o pisică, sinuoase şi pline de graţie. Îi părea în
acelaşi timp exotică şi inaccesibilă. Dar ce-l captivau erau ochii ei,
aşa cum se întâmplase din primul moment, negri, irezistibili, de
nepătruns.
Era absurd să se gândească măcar la o asemenea uniune.
Şi totuşi, ştia că nu avea să doarmă prea mult în noaptea aceea,
cu gândul numai la ea.
— N-am mai văzut păr de o asemenea culoare, îi spuse ea dintr-
o dată.
La Acra, Josseran îşi ţinea părul tuns scurt, conform Regulii
Ordinului, dar de când porniseră la drum nu mai găsise bărbieri
care să-l servească, iar acum îşi dădea seama cât de lung îi
crescuse. Şi-l dădu la o parte din faţă, cu degetele.
— Are culoarea focului, continuă Khutelun.
— I se spune castaniu, răspunse el.
75
 - XANADU -

Un moment, ochii li se întâlniră.

— Deci aţi venit să faceţi pace cu noi, spuse fata, după un
moment.
— O alianţă, o corectă Josseran. Avem un duşman comun.
Khutelun râse:
— Tătarii nu au duşmani. Nu sunt decât regate pe care încă nu
le-am cucerit.
Îl ademenea. Nu răspunse.
— Împărăţia noastră se întinde de la răsăritul soarelui, la est,
până în locul unde apune, continuă ea. Niciodată n-am fost învinşi
în luptă. Sigur că doriţi să faceţi pace cu noi.
N-o contrazise nici acum. Pasivitatea lui părea s-o întărâte.
— Ar fi trebuit să aduci tribut pentru tatăl meu, adăugă.
— Nu ne-am aşteptat să avem onoarea de a-l privi pe tatăl tău.
Oricum, aducem vorbe de prietenie.
— Cred că tatăl meu ar fi preferat aur, replică ea, iar mesenii
râseră din nou.
Josseran observă cu cât respect o tratau bărbaţii. În Franţa,
unei femei nu i s-ar fi îngăduit niciodată să vorbească atât de liber,
decât dacă era o târfă. Cu siguranţă, nici o femeie n-ar fi fost
tratată cu un asemenea respect, dacă nu era soţie de nobil. Se
vedea limpede că tradiţiile tătarilor cu privire la femei erau cu totul
altfel decât ale lor.
— Cine e prietenul tău? îl întrebă Khutelun.
— Nu este prietenul meu. E un om sfânt. Sunt însărcinat să-l
însoţesc până la Qaraqorum.
— Are culoarea unui leş. Ştie ce urât e?
— Vrei să-i spun?
— Ce zice? întrebă Wilhelm, observând atenţia pe care i-o
acorda dintr-o dată toată adunarea.
Ţinea între degete puţină oaie fiartă şi trăgea cu dinţii de carnea
tare.
— Te găseşte plăcut ochiului şi vrea să-ţi transmit
complimentele ei.
Răspunsul lui Wilhelm fu surprinzător. Parcă i-ar fi tras o
palmă.
— Aminteşte-i că e femeie şi nu se cuvine să-i vorbească unui
călugăr în acest fel. E vreun soi de curvă?
— Cred că e o prinţesă.
76
 - COLIN FALCONER -

— Nu se comportă ca nici una dintre prinţesele pe care le-am

cunoscut în viaţa mea.
— Poate că obiceiurile lor sunt diferite.
Când Josseran reveni spre Khutelun, expresia batjocoritoare de
pe faţa ei dispăruse. Îl privea pe preot cu o căutătură stranie,
înnebunită. Tătarii din jurul ei tăcuseră.
— Spune-i că trebuie să se întoarcă, zise ea.
— Cum?
— Trebuie să se întoarcă din drum. Dacă trece peste Acoperişul
Lumii, sufletul lui nu-şi va mai găsi niciodată liniştea.
— Nu se poate întoarce. Trebuie să-şi facă datoria. Ca mine.
Se lăsă o tăcere ameninţătoare. Tătarii, bărbaţi ca şi femei, o
priveau pe Khutelun; lăutarul îşi lăsase instrumentul deoparte,
până şi beţivii se opriseră din cântat. Khutelun continua să
privească ţintă spre Wilhelm; nu se uita la el, ci oarecum prin el.
Wilhelm întoarse capul spre feţele din jur.
— Ce se întâmplă? şopti el. Acum ce mai e?
— Nu ştiu, îi răspunse Josseran.
— De ce se zgâiesc aşa? Am făcut ceva provocator?
Khutelun vorbi din nou, încet:
— Spune-i şamanului vostru că, dacă nu merge înapoi, va
trebui să înveţe suferinţa.
— Suferinţa e un lucru care-i place, replică Josseran.
Alte superstiţii. Îşi putea închipui răspunsul lui Wilhelm la un
asemenea avertisment.
— Nu înţelege nici măcar pe departe ce înseamnă suferinţa,
rosti Khutelun şi, deodată, expresia aceea ciudată îi dispăru din
ochi şi reveni cu atenţia la mâncarea din faţa ei.
Momentul trecuse. Conversaţiile şi râsetele se reluară. Băutorii
atacară din nou koumiss-ul negru, cu vigoare reînnoită, iar ospăţul
continuă. Dar Josseran era zguduit. Simţea un fior rece pe şira
spinării, ca şi cum Diavolul însuşi ar fi călcat pe mormântul lui.

25

Josseran şi Wilhelm primiră o yurtă a lor, lângă centrul marii

tabere, aproape de propria ordu a lui Qaidu. Gazdele lor
aprinseseră tămâie într-un vas de argint, lângă altarul lui Natigay,
77
 - XANADU -

într-un colţ al cortului şi, cu toate că Wilhelm se grăbise s-o

stingă, aroma ei sacră dăinuia prin aer. Josseran se târâse sub
păturile sale din piei de animale, iar acum stătea pe spate, privind
singura stea ce se vedea prin gaura de fum din acoperişul yurtei.
În cortul primitiv era surprinzător de cald. Deasupra capetelor
lor, împletitura de salcie era dezvelită, dar pe pereţi se aşterneau
pături groase de fetru pentru a ţine frigul afară. Domnea
întunericul, iar fumul provoca usturimi ale ochilor, dar erau feriţi
de vântul amarnic al podişurilor.
Josseran îl auzi pe Wilhelm murmurând o rugăciune pentru
izbăvirea lor, în genunchi pe pământ, profilat pe văpaia jarului din
vatră.
Se încotoşmănă mai strâns sub blănuri şi închise ochii,
străduindu-se să-şi înfrunte propriile temeri. Ajunseseră dincolo
de pământurile mahomedanilor, în colţurile întunecoase ale lumii,
unde puţini creştini călătoriseră vreodată. Luase în râs
superstiţiile lui Wilhelm cu furnicile uriaşe şi alte lighioane, dar şi
lui îi era frică. Asemenea lui Wilhelm, auzise povestiri din Răsărit,
despre oameni cu cozi şi alţii cărora picioarele le creşteau din
capete. Îi fusese uşor să-şi râdă de asemenea istorii când se afla la
adăpost, în Acra, dar aici, în aceşti munţi sumbri şi străini, vechile
spaime puneau din nou stăpânire pe el.
Se îmbarcase într-o odisee la care puţini oameni ar fi îndrăznit
vreodată să se gândească măcar. Călătoriile erau apanajul
negustorilor şi al misionarilor, dintre care puţini supravieţuiau
unor asemenea drumeţii ca să le povestească. Făceau subiectul
baladelor cântate de jongleurs în târgul din Toulouse.
Cei din Acra se aşteptau pesemne ca de-acum el şi călugărul să
se fi întors cu bine, aducând răspunsul lui Hülegü la propunerile
lor. Şi, când colo, fuseseră trimişi în cele mai îndepărtate colţuri
ale lumii, după toana unui prinţ tătar, ca nişte pioni aruncaţi fără
alte gânduri decât ale unui om care alungă o muscă.
— Vrei să te mărturiseşti? îl întrebă deodată Wilhelm, din
întuneric.
— Să mă mărturisesc?
— Călătorim de atâtea săptămâni şi n-ai făcut nici o
spovedanie.
— Mi-am petrecut tot timpul în şaua calului. Nu mi s-au ivit
prea multe prilejuri ca să păcătuiesc.
78
 - COLIN FALCONER -

— Acum cât timp te-ai confesat pentru ultima oară,

templierule?
„Sunt zece ani şi mai bine de când mi-am făcut o spovedanie
completă”, spuse Josseran în sinea lui. „Căci încă mai am pe suflet
o pată pe care nu pot şi nici nu vreau s-o rostesc prin viu grai, nici
chiar în faţa unui preot.”
— În Ordin, avem propriii capelani care ne servesc.
— Atunci, ştii că trebuie să faci regulat penitenţă. Ar trebui s-o
faci acum.
— Când voi simţi nevoia de penitenţă, frate Wilhelm, am să te-
anunţ.
Îl auzi pe Wilhelm oftând. Josseran nu-l luă în seamă,
încercând să adoarmă, dar după un timp Wilhelm vorbi din nou.
— Oare de ce simt că porţi cu tine o mare povară?
— Port într-adevăr o mare povară. E un călugăr dominican şi se
numeşte Wilhelm.
— Mă voi ruga pentru sufletul tău.
— Cum vrei.
— Ştiu ce părere ai despre mine, templierule. Nu-ţi pot citi
gândurile, dar să nu faci greşeala de a mă crede slab de minte.
Ştiu când e un om foarte tulburat. O fi războiul ocupaţia ta,
întortocherile spiritului sunt parohia mea.
— Îţi mulţumesc pentru grijă, bombăni Josseran şi se întoarse
cu spatele, prefăcându-se a dormi.

***

Rugăciunile murmurate ale lui Wilhelm se prelungiră până

târziu în noapte.
Dar somnul îl ocolea. Josseran zăcea cu ochii larg deschişi,
privind dincolo de intrarea yurtei, în întunericul de afară, spre o
lume necunoscută, unde oamenii nu auziseră despre Christos, iar
certitudinea mântuirii nu mai era atât de sigură. Se gândea la
Khutelun, la vidul negru care se ivise în ochii ei şi la modul în care
tătarii din jur rămăseseră tăcuţi.
Se îndepărtase cu mult de tradiţiile şi adevărurile absolute din
Toulouse, venind în Outremer; acum, era înghiţit în imensitatea
acestor munţi, pierdut pentru religie, pierdut pentru Biserica lui,
pierdut pentru Regulamentul Ordinului, pierdut pentru sine însuşi
79
 - XANADU -

şi ai lui. Acum, Wilhelm mai era ultimul vestigiu rămas al celor

familiare, singura lui legătură cu lumea care îi definea
personalitatea şi sufletul.
De fapt, nu de monştrii care pândeau dincolo de Acoperişul
Lumii se temea acum, ci de cei ascunşi în propriul suflet.

26

Darul îi aparţinea de când se ştia. Începuse ca o energie în

trupul ei pe care n-o putea stăpâni, o nevoie frenetică de a fugi, a
fugi şi-a tot fugi, a se căţăra în copaci, o dorinţă disperată de a
zbura.
Niciodată nu putuse sta locului în copilărie, şi întotdeauna îi
fusese greu să adoarmă. Mama ei obişnuia s-o închidă noaptea în
yurtă, dar ea găsea întotdeauna o cale de scăpare. Uneori, ieşea
chiar prin gaura de fum şi fugea orbeşte din tabără, prin întuneric.
Atunci, bărbaţii erau trimişi în toate cele patru vânturi, s-o caute.
Câteodată nici n-o găseau. Lipsea toată noaptea şi, a doua zi
dimineaţă, când revenea în tabără, îngheţată şi cu ochii hăituiţi,
îşi găsea mama plângând deja de jale după ea, căci o credea
moartă.
Cu acele prilejuri, pe Khutelun o cuprindeau întotdeauna
remuşcările. Dar nu putea face nimic ca să înceteze. Darul nu i-o
îngăduia.
Cel mai mult îi plăcea să galopeze cu caii tatălui ei. Asemenea
celor mai mulţi copii din trib, învăţase să călărească încă înainte
de a şti să meargă. Pentru Khutelun însă, era cu totul altceva. Nu
preţuia atât dibăcia în spinarea calului, cât sentimentul de
libertate pe care îl găsea astfel, galopând pe pajiştile pustii ceasuri
în şir, prin iureşul vântului îngheţat. În trupul ei fremăta o energie
pe care nu şi-o putea nici stăpâni, nici elibera.
Odată, îşi mânase calul până pe buza unei râpi, în trecătorile de
sus, şi-şi închipuise cum ar fi sărit peste margine în gol, în tăcerea
veşnicului cer albastru. Se gândea cum ar fi putut să desfacă
braţele, acestea transformându-i-se în aripile uriaşe şi cafenii ale
unui şoim. Putea să zboare.
Să zboare.
Nu-şi dorise niciodată să fie şamană, niciodată nu dorise
80
 - COLIN FALCONER -

această clarviziune. Abia la vârsta de treisprezece ani, când fratele

ei Tekudai se îmbolnăvise, îşi folosise pentru prima oară darul în
faţa altora.
Când Tekudai căzuse bolnav, tatăl ei chemase şamanii, iar
aceştia îşi rostiseră rugăciunile asupra lui, trei prizonieri Kerait
fuseseră spintecaţi şi cu sângele lor se unsese trupul lui Tekudai,
care zăcea în convulsii pe patul său de blănuri. Dar tânărul
continua să-şi piardă vlaga.
Se ştia că numai şamanii intrau vreodată într-o yurtă unde
domnea boleşniţa. Spiritele rele puteau sări dintr-un trup în altul
şi era periculos ca un om de rând să vină prea aproape. Dar, într-o
dimineaţă, privind prin intrarea yurtei, Qaidu o văzuse pe
Khutelun ghemuită lângă fratele ei, unde dormea adânc. Se
repezise înăuntru şi o scosese în braţe din yurtă, văietându-se de
deznădejde spre cerul plumburiu, convins că acum avea să-şi
piardă şi fiica, pe lângă fiu. Dar Khutelun nu se îmbolnăvise.
În schimb, Tekudai începuse să se întremeze.
La scurt timp după acest incident, Khutelun începuse să aibă
vedenii. Într-o zi, s-a dus la tatăl ei şi i-a spus să nu vâneze în ziua
aceea, căci visase un monstru. Qaidu îşi râsese de protestele sale,
dar în aceeaşi după-amiază, pe când îşi scotea săgeţile dintr-o
capră sălbatică doborâtă, fusese atacat de un urs. Acesta îi
sfâşiase pieptul în patru locuri şi, când îl aduseseră acasă, avea
veşmintele leoarcă de sânge. Khutelun stătuse cu el toată noaptea,
sugându-i din răni sângele închegat.
Când tatăl ei scăpase cu viaţă după nişte răni care păreau
mortale, ceilalţi şamani din trib veniseră la ea pentru a-i spune că
avea darul.
O învăţaseră ritualurile, o bătrână, Changelay, şi un bărbat,
Magui. Tatăl ei era foarte mândru că fusese primită în rândurile
şamanilor şi, de-atunci încoace, o consulta ori de câte ori erau de
luat hotărâri importante.
Din partea ei, Khutelun era mulţumită că făcuse ceva pentru ca
el să fie mulţumit de ea, dar totuşi îşi dorea să nu fi avut această
povară a clarviziunii. Adeseori, nu înţelegea nimic din visuri, iar de
alte daţi viziunile ei nu erau decât premoniţii tulburi, ca astă
seară, cu omul sfânt creştin. Alteori, vedeniile erau împovărătoare,
ca atunci când visase că unul dintre bărbaţii din trib o bruftuluia
pe soţia altuia. Păstrase tăcerea, fiind chinuită de cele aflate până
81
 - XANADU -

când omul murise într-o bătălie cu kermizii.

Nu, nu-şi dorea darul. Nu dorea decât să fie liberă, ca fraţii ei,
să călărească prin stepe şi să galopeze cu tatăl ei, liberă.
Să zboare.
Dar, în întunecimea plină de fum a nopţii, duhurile veneau să-i
vorbească şi s-o ia cu ele prin văzduh, peste stepă. La început,
acele momente nu durau decât o secundă fugară, ca lancea
fulgerului pe munţi, noaptea. Dar, pe măsură ce creştea,
constatase că putea reţine mai mult momentul, astfel încât să
poată vedea limpede înainte până departe, până la orizontul
timpului. Era o fereastră spre altă lume, iar sufletul ei se topea în
cerul albastru şi era liberă. Când spiritul era puternic în ea, putea
să zboare prin toată valea şi să vadă înlăuntrul tuturor. Însă era
un dar ameţitor şi o lăsa frântă de oboseală.

***

În timp ce Wilhelm îşi murmura rugăciunile în întunericul plin

de fum al yurtei, iar Josseran zăcea treaz, luptându-se cu
conştiinţa sa şi cu amintirile torturante, Khutelun dormea
epuizată, căci în noaptea aceea îşi încercase darul până la limită.
Zburase peste Acoperişul Lumii, împreună cu barbarul cu barba
roşie ca focul, săgetase peste axa în mişcare a orelor şi văzuse ceea
ce o aştepta, pe ea, şi pe el. Îşi dorea din nou să nu fi avut această
cumplită cunoaştere dinainte, a viitorului care se întindea sub ea
ca o panoramă prea cumplită ca s-o accepte sau măcar s-o
privească.

27

A doua zi dimineaţă, pe Josseran îl trezi din somn o larmă de

strigăte şi râsete din apropierea taberei. Dădu la o parte perdeaua
grea de la intrarea yurtei. Pe câmpie se adunase o mare mulţime,
dincolo de primul şir de căruţe. Era limpede că urma să se
întâmple ceva important.
— Cine ştie ce ticăloşie, fără îndoială, spuse Wilhelm în spatele
lui.
— Am văzut din partea alor mei ticăloşii destule cât să-mi
82
 - COLIN FALCONER -

ajungă pe-o viaţă, replică Josseran. Sunt convins că asta nu poate

fi cu nimic mai rea.
Îşi puse pe el mantaua de fetru şi cizmele şi porni peste
pământul bătătorit, să afle ce se întâmpla. Wilhelm se grăbi pe
urmele lui. Solul era tare, aşternut cu zăpadă, iar vântul sufla rece
şi tăios ca o spadă ascuţită.
Sute de tătari, bărbaţi, femei şi copii, se strânseseră în cerc să
privească spectacolul care se desfăşura. Domnea o stare se spirit
sărbătorească, iar Josseran simţi nerăbdarea de a vedea sânge
vărsat. Mai întâlnise asemenea expresii surescitate, la execuţiile
publice din Orléans şi Paris.
În mijlocul cercului stătea o femeie, ţinând în mâna dreaptă un
bici din piele împletită, pentru cai, cu şfichiul atârnând pe
pământ. Era tânără şi vânjoasă, cu faţa îmbujorată de o emoţie pe
care-i era cu neputinţă s-o descifreze. La cingătoare avea înfipt un
pumnal.
Un tânăr ieşi călare din tabără, iar mulţimea se dădu la o parte
din calea lui. Avea pantalonii vârâţi în cizmele de piele, după
obiceiul locuitorilor din munţii aceia, dar pieptul şi spatele îi erau
dezgolite.
— Ce fac? întrebă în şoaptă Wilhelm.
— Nu ştiu.
Întorcându-se, Josseran o văzu pe Khutelun la câţiva paşi
distanţă, cu ochii strălucitori de emoţie.
Omul călărea încet, în jurul femeii, care ridică biciul în pumnul
drept, cântărindu-i greutatea. Ce se petrecea? Era un soi de
pedeapsă tribală? Dacă da, năpăstuitul părea destul de vesel.
— O va lăsa să-l biciuiască, înţelese dintr-o dată Wilhelm.
Josseran dădu din cap. Iar apoi, adăugă răutăcios:
— Nu-i prea târziu să-ţi găsesc şi dumitale un cal. Poate vrei să
te alături lor.
Wilhelm îi aruncă o privire tăioasă, făcându-l pe Josseran să-şi
regrete imediat remarca. Drumul era destul de dificil şi fără a
atrage intenţionat asupra lui duşmănia preotului. Totuşi, îi era
greu să nu-l provoace pe acel cleric infernal, aşa că, din prudenţă,
se răsuci şi merse către locul unde stătea Khutelun, singură.
Auzi biciul pocnind.
Khutelun privea dincolo de umărul lui, spre spectacolul care
începuse. Îi văzu pe faţă expresia sălbatică. „Asta nici nu-i femeie,
83
 - XANADU -

aşa cum ştiam eu”, reflectă Josseran. „E o primitivă. O adevărată

doamnă nu se distrează la asemenea spectacole.”
— Ce fac? o întrebă.
— Îl încearcă.
— Încearcă?
— A cerut-o în căsătorie. Acum, fata are dreptul să descopere
dacă-i va fi potrivit ca bărbat. Trebuie să-şi dovedească virtutea.
La ce bun un soţ slab? Nici o femeie nu-şi poate hrăni copiii numai
cu sărutări şi tandreţuri.
Biciul pocni din nou. Josseran întoarse capul. Tânărul continua
să stea drept în şa, călărind statornic. Dar pe spate i se vedeau
deja două dungi sângerii.
— Şi cât mai continuă aşa?
— Până va fi mulţumită.
— Şi dacă nu-l vrea de soţ?
— Atunci, trebuie să hotărască el cât de mult poate îndura
biciul. Dacă va cădea din şa, îşi pierde orice drept s-o mai ceară.
Nimeni nu-i va pretinde să se mărite cu un bărbat lipsit de curaj
sau putere.
Harapnicul trosnea iar şi iar. Tânărul nu lăsa să i se citească pe
faţă nici un semn de durere. Acum, însă, sângele îi curgea din
belşug pe spate, pătându-i pantalonii. Fata ridică din nou biciul.
Mulţimea ovaţiona la fiecare plesnet de bici pe spinarea
călăreţului. Omul se cocoşase puţin în şa, observă Josseran.
Spatele îi era un păienjeniş de sânge, iar acum, la fiecare lovitură,
se strâmba chinuit. Dar îşi mâna sigur calul şi nici nu încerca să
cotească din raza harapnicului.
Sângele se scursese până pe coastele calului. Fata aştepta,
privindu-l pe călăreţ în timp ce dădea un ocol complet. Apoi, cu un
ţipăt, dădu încă o lovitură, din răsputeri. Băiatul tresări din nou
sub şfichi, dar îşi ţinu echilibrul în şa.
— Dacă-l iubeşte, se va opri acum, spuse Khutelun. Băiatul s-a
dovedit tare.
— Şi dacă nu-l iubeşte?
— Atunci ar fi bine pentru el să nu aibă prea mult curaj.
Însă, chiar în timp ce Khutelun vorbea, fata îşi înfipse biciul la
loc sub centură şi ridică braţele, cu un strigăt triluitor repezindu-
se prin sălbăticia munţilor. Membrii de familie care asistau dădură
năvală să se strângă în jurul poneiului, pentru a-l felicita pe
84
 - COLIN FALCONER -

călăreţ, care le rânji, acceptându-le laudele, deşi Josseran putea

să vadă că de fapt zâmbetul lui nu era decât o strâmbătură şi
ajunsese pe punctul de a se prăbuşi.
— Ca femeie, aş aştepta din partea oricărui bărbat să facă
măcar atâta lucru pentru mine, spuse Khutelun. Ca prinţesă, aş
aştepta de la el mult mai mult.
Din cine ştie ce motiv, nu făcea doar să-i spună ceea ce ştia că
era adevărul. Îi lansa o provocare.
— În ţara ta, eşti socotit un bărbat viteaz?
Nu-i venea să creadă că o femeie îi pusese o asemenea
întrebare.
— Ce altceva poate avea un bărbat, dacă nu are onoare şi
vitejie?
— Eşti şi un bun călăreţ?
— Unul dintre cei mai buni, răspunse Josseran, neputându-şi
ascunde mândria din glas. Îl măsura cu atâta neruşinare?
— Câţi cai ai?
Îi simţi privirea pătrunzătoare şi simţi un junghi de ruşine.
Tătarii, după cum aflase, luau cu ei câte douăzeci de cai fiecare,
într-o campanie. Mai mulţi cai decât ar fi putut spera vreodată
orice cavaler, mult mai mulţi decât aveau numeroşi nobili bogaţi;
iar el numai bogat nu era. Cum i-ar fi putut explica unei prinţese
tătăroaice că vânduse o mare parte din ceea ce avea pentru a
călători în Ţara Sfântă, cum i-ar fi putut descrie împrejurările
slujbei sale în Ordinul Templului?
— Am trei cai, spuse, ceea ce nu era decât în parte adevărat,
căci, deşi îi călărea în luptă, de fapt aparţineau Templului.
— Şi câte neveste?
— Un bărbat nu poate avea decât o singură soţie, după legea lui
Dumnezeu.
— O soţie, dacă n-are poftă. La fel cum nu bea decât un singur
castron de koumiss, dacă nu-i e sete.
Şi râse.
Lui Josseran nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cu atât mai bine
că Wilhelm n-o putea înţelege pe acea femeie şi blasfemiile ei.
Se afla destul de aproape pentru a-i putea simţi mirosul, o
alchimie sălbatică de piele, lapte covăsit şi mosc femeiesc. Îl
încercă un freamăt. „Aici, ajung dincolo de tărâmul mântuirii.
Cinci ani am trăit sub cârmuirea Templierilor şi am crezut că
85
 - XANADU -

învinsesem fiara care mi-a distrus aşa viaţa şi sufletul. Iar acum,
sălbatica asta mi-a trezit încă o dată păcătoşenia. Sunt blestemat.”
— Cum sunt femeile voastre? continuă Khutelun. Sunt călăreţe
pricepute?
— Nu, domniţă, nu sunt. Nici una nu se compară cu dumneata.
— Atunci, ce ştiu să facă?
Cum i-ar fi putut explica acestei diavoliţe virtuţile unei femei
creştine?
— O fecioară trebuie să fie frumoasă şi blândă, cu voce gingaşă
şi melodioasă.
Îl privi cu gura căscată:
— Atunci, asta cauţi tu la o nevastă?
— Mai trebuie şi să aibă talent la muzică şi la cusutul
tapiseriilor. O întruchipare a Maicii Domnului nostru, Maria.
— Sunt de acord că o femeie trebuie să poată coase şi găti.
Pentru multe femei, lumea e yurta şi copiii ei. Dar, în vremuri de
război sau nenorocire, trebuie şi să poată lupta şi vâna.
Josseran îi îndura interogatoriul, întrebându-se la ce se gândea.
— Şi ce altceva mai căutaţi voi, creştinii, la o soţie?
— Modestia, spuse el, folosind cuvântul tătăresc pentru cuviinţă
şi politeţe.
Khutelun se încruntă.
— Trebuie să fie castă, adăugă Josseran, încercând să i-o
explice pe cât de delicat îi stătea în putere.
— Vrei să spui că trebuie să aibă voalul sângelui?
Dădu din cap, mirându-se de lipsa ei de pudoare:
— Da. Trebuie să fie virgină.
— Eu mi-am pierdut de mult virginitatea.
Josseran se holbă la ea, şocat împotriva propriei voinţe, încercă
să-i descifreze expresia, dar nu văzu decât mândrie şi dispreţ.
— Ca orice femeie tătară de soi, adăugă Khutelun, i-am dat-o
calului meu.
Şi îi întoarse spatele, pornind cu paşi mari înapoi spre tabără.

28

Stârneau curiozitatea prin toată tabăra. Oriunde se duceau,

copiii se ţineau după ei, râzând şi strigând, câte unul acceptând
86
 - COLIN FALCONER -

din când în când provocarea prietenilor pentru a alerga să le

atingă poalele veşmintelor, înainte de a o lua din nou la goană. Şi
adulţii se zgâiau la ei cu o curiozitate nedisimulată şi, uneori, se
apropiau să ceară cuţitul lui Josseran sau crucea de argint a lui
Wilhelm. O făceau fără ruşine, nu ca nişte cerşetori, ci cu
atitudinea unor domni care considerau că li se cuvenea tot ceea ce
voiau. De mai multe ori Josseran, stârnit până peste puterile lui,
ajunsese pe punctul de a scoate spada.
Fratele lui Khutelun, Tekudai, fu acela care salvă situaţia; îi luă
sub ocrotirea lui, însoţindu-i prin tabără oriunde ar fi mers.
Cererile şi pretenţiile încetară dintr-o dată.
Tekudai îşi manifesta la nesfârşit curiozitatea în legătură cu ei,
cu religia lor, cu metodele de luptă, cu castelele lor. Voia să ştie
dacă în Creştinătate — tătarii credeau că acesta era numele ţării
lor — existau păşuni nesfârşite ca acestea, unde un om putea
paşte caii; care era pedeapsa pentru adulter; ce foloseau la
confecţionarea săgeţilor. Josseran îşi dădu în curând seama că
Tekudai nu era numai curios, ci probabil fusese trimis de Qaidu
să-i iscodească, aşa că răspunsurile sale deveniră mai reţinute.
Dacă Tekudai era iscoada lui Qaidu, nu fusese bine ales, căci îi
plăcea să vorbească la fel de mult pe cât îi plăcea să asculte, iar
Josseran începu treptat să-l descoasă. Deşi tătarii se vădiseră a fi
năpasta sarazinilor în Răsărit, fu şocat să afle că de fapt Qaidu era
mahomedan, la fel ca mulţi alţi membri ai tribului. Totuşi, deşi
respectau multe dintre preceptele religiei sarazine, continuau să
creadă în ceva numit de ei Spiritul Cerului Albastru.
Asemenea tuturor mahomedanilor, tătarii îşi îngăduiau să aibă
patru neveste, iar un han îşi lua şi cât de multe concubine îi dădea
mâna să ţină. În pofida acestui aranjament la prima vedere
riscant, Tekudai insista să spună că între soţii nu se iveau
niciodată conflicte, precum şi că nu se făcea nici o deosebire de
legitimitate între copiii născuţi de neveste şi cei ale căror mame nu
erau decât concubine. De fapt, Tekudai susţinea că şi pe el însuşi
îl născuse una dintre numeroasele cadâne din haremul lui Qaidu.
Ordu, sau gospodăria, le garanta femeii şi copiilor ei siguranţa
pe tot parcursul vieţii. Tekudai îi spuse că, la moartea lui Qaidu, el
urma să-i moştenească toate femeile, în casă, ca şi în pat, dacă
aşa voia — excepţie făcând, desigur, propria mamă. În acest mod,
zicea el, văduvele şi copiii lor nu aveau niciodată motiv să se
87
 - XANADU -

teamă de viitor. Spre şi mai marea uimire a lui Josseran, îi explică

faptul că, deşi trupurile lor le aparţineau de-a binelea bărbaţilor,
femeile tătare aveau dreptul la propriile bunuri şi puteau cumpăra
sau vinde proprietăţi, cum ar fi caii şi caprele, independent de soţii
lor.
Era o idee absolut uluitoare, dar părea a fi foarte firească
pentru toţi acei păgâni.
Josseran mai află despre clanul lui Qaidu că pornise de pe
câmpiile de la răsărit de „Acoperişul Lumii”, cum îl numeau ei, în
urmă cu o generaţie, şi cucerise aceste văi când sosise aici cu
Chinggis Han în frunte. Acum stăpâneau peste toate popoarele de
la Valea Fergana până aproape de ţărmurile de miazăzi ale Lacului
Baikal. Tătarii aveau un sistem feudal foarte asemănător cu al
creştinilor; puterea lui Qaidu se datora legăturilor de rudenie cu
multe clanuri învecinate care îl susţineau, precum şi de la anda-ii
săi, sau fraţii de sânge, care de asemenea îl recunoşteau drept
conducător. La rândul lui, Qaidu trebuia să-i fie fidel hanului din
Buhara, care era împuternicit de Hanul Hanilor, urmaşul lui
Chinggis, din acel îndepărtat Qaraqorum.
De fapt, se părea, Qaidu era acum un conducător cu drepturi
depline.
Tekudai îi spuse că acum, Möngke fiind mort, în Qaraqorum
urma să se adune un sfat pentru a alege un nou Han al Hanilor.
Această întrunire se numea khurlitai şi, la vremea sosirii lui
Josseran şi a lui Wilhelm în Centrul Lumii, cu toţii se aşteptau ca
pe tron să stea Ariq Böke, fiul lui Möngke.
Josseran îi mai puse lui Tekudai şi întrebări de o importanţă
mai imediată numai pentru el. Într-o zi, o văzu pe Khutelun călare
pe calul ei şi arătă cingătoarea de mătase pe care o purta
împrejurul mijlocului.
— Asta ce înseamnă? se interesă el, cât putea să pară de
nepăsător.
— Când o femeie are o asemenea cingătoare de mătase
înseamnă că e nemăritată.
Josseran dădu din cap, îngândurat, dar îşi alungă pe dată din
minte nesocotita idee. Dumnezeu să-l ierte; datoria lui era faţă de
Domnul, nu de pântecele unei sălbatice tătăroaice din stepe.
De parcă ar fi fost cu putinţă aşa ceva.

88
 - COLIN FALCONER -

***

Îi privea pe tătari cum îşi vedeau de viaţa lor de zi cu zi; femeile

mulgeau vacile sau stăteau aşezate în mici grupuri dinaintea
yurtelor, cosând piei ori confecţionând fetru pentru haine şi
covoare, dojenindu-şi copiii ori tocând carnea pentru masă;
bărbaţii stăteau pe vine, lustruind arcuri sau pilind vârfuri de
săgeţi, ori ieşeau pe câmpie strigând şi chiuind, în timp ce-şi
antrenau caii. Din când în când, întâlnea câte un grup turnând
lapte de iapă în burdufuri mari de piele, pe care le agăţau de rame
din lemn şi le băteau cu beţe lungi. O făceau ore în şir, pentru a
separa zerul de cheaguri ca să-şi prepare nepreţuitul koumiss.
Cu cât îi vedea mai mult pe tătari, cu atât era mai impresionat
de capacitatea lor combatantă. Cu toţii erau arcaşi pricepuţi,
folosind un arc de război cu curbură dublă, pe care-l lucrau din
bambus şi corn de yak, legate laolaltă cu mătase şi răşină. Pe
degetul mare îşi puneau un degetar din piele sau piatră, care le
dădea posibilitatea de a elibera coarda cu o bruscheţe mult mai
eficientă decât dacă ar fi făcut-o cu degetele goale. Săgeata bătea
până la peste două sute de paşi şi nimerea cu o precizie
ucigătoare, chiar şi din goana calului.
Fiecare tătar purta cel puţin două tolbe de lemn în formă de
cutii, cu peste zece săgeţi în fiecare. O chivără conţinea săgeţi
pentru lupta de la distanţă, cealaltă săgeţi cu vârful lat, pentru
lupta de-aproape, folosite la lovirea duşmanului în faţă şi braţe.
Mai aveau şi săgeţi de semnalizare, boante, care treceau pe
deasupra capului şuierând, folosite spre a comunica între ei în
bătălie.
Serviciul militar era obligatoriu pentru toţi tinerii şi avea o
organizare şi o disciplină foarte stricte. Erau grupaţi în arban-e de
câte zece oameni, care la rândul lor formau jegun-uri de câte o
sută. Jaful fără permisiune, părăsirea unui camarad din propriul
arban sau dormitul în post se pedepseau cu moartea. De
asemenea, printre tătari se aplica regula de a nu numi în funcţii
de comandă oameni mai rezistenţi fizic decât ceilalţi, judecând că
n-ar fi simţit foamea sau setea asemenea soldaţilor şi, astfel, le-ar
fi redus eficienţa.
Până şi Templierii ar fi putut învăţa multe de la aceşti tătari,
conchise Josseran.
89
 - XANADU -

Dar, până acum, nu fusese lăsat decât să întrezărească parţial

capacităţile războinice ale tătarilor. Dacă fusese doar impresionat,
fu izbit de uimire când, la o săptămână după sosirea în tabără,
Qaidu îi îngădui să călărească împreună cu ei la o vânătoare.

29

Era încă întuneric când mignan-ul — un regiment tătăresc de

cavalerie numărând o mie de călăreţi — părăsi tabăra. Josseran se
trezi în timpul nopţii, auzind tunetul copitelor care ieşeau în stepă.
În zorii dimineţii următoare, Tekudai veni să-i ia.
— Trebuie să mă urmaţi, le spuse el. A început vânătoarea.
Din nou era un frig amarnic; Josseran îşi luă del-ul şi cizmele.
Wilhelm îl însoţi afară din yurtă. Acceptase de mult obiceiul
tătăresc, înlocuindu-şi sandalele cu cizmele butucănoase de fetru
şi purtând acum o manta groasă tătărească peste pelerina sa
neagră.
Îşi înşeuară caii şi îl urmară pe Tekudai spre colina care domina
tabăra. Qaidu îi aştepta, înconjurat de garda lui de corp. Stătea
cocoşat în mantia sa mare de hermină pe care o purta peste o
cuirasă de piele bătută bogat în ţinte de argint. Calul său avea
valtrapuri carmin, iar şaua de lemn era încrustată cu jad.
— Vă facem o mare cinste, îi spuse Qaidu lui Josseran, pe când
călăreau în sus. Nici un barbar nu a mai văzut vreodată aşa ceva.
Josseran nu ştia sigur dacă marea vânătoare la care asista în
ziua aceea făcea parte din ritualul de iarnă sau dacă fusese
organizată anume pentru el.
Îşi imagina întoarcerea, în aceeaşi seară, cu câţiva mistreţi,
poate şi nişte antilope. Nici nu-i trecea prin minte ce măcel urma
să vadă.

***

Călăriră din răsputeri preţ de câteva ceasuri, în stilul tătăresc,

fără pauză. Kismet ţinea pasul, mai întremată după odihna în
tabăra lui Qaidu şi îngrăşată cu mâncarea pe care o găsise pe
câmpie. Josseran se simţea uşurat s-o vadă din nou într-o atât de
bună formă, căci se temuse că avea s-o piardă.
90
 - COLIN FALCONER -

Ajunseră pe creasta unei coline joase, unde rămaseră în

aşteptare. Piscurile albe-albăstrii ale munţilor îi înconjurau din
toate părţile, ca marginea unei căldări uriaşe.
Departe, în zare, Josseran putu desluşi un şir negru de călăreţi
tătari răspândiţi pe toată lăţimea văii. Îşi aminti ropotul de copite
din timpul nopţii şi înţelese că trebuia să fie călăreţii pe care-i
auzise părăsind tabăra. Linia se frânse, flancurile galopând
înainte, în două arcuri separate, peste stepă.
O coloană de praf se înălţă de pe câmpie şi, dintre capetele
cavaleriei care se apropia, o turmă de antilope se repezi înainte,
numărând peste o mie de capete. Le putea distinge mugetele
ciudate, subţiri, peste câmpia îngheţată. Tropoteau de-a valma,
unele făcând salturi înalte prin văzduh peste spinările celorlalte,
ca peştii sărind din valurile mării. Wilhelm scoase o exclamaţie,
arătând spre dreapta, unde se vedea o haită de lupi, urlând din
goană. Doi leoparzi de zăpadă, în panică, epuizaţi de vânătoare,
lipăiau pe gheaţă, la marginea turmei. O turmă de capre săgeta
încoace şi-ncolo pe câmpie, încercuite de oameni, fără nici o
scăpare.
— Pentru numele înduratului Dumnezeu, şopti Josseran.
Vânase cerbi şi mistreţi în pădurile din Languedoc, dar
niciodată nu mai văzuse o vânătoare de asemenea proporţii,
săvârşită cu atâta organizare şi precizie. În Franţa, foloseau gonaci
şi ogari pentru a goni prada. Când aceasta apărea la vedere,
nobilului sau cavalerului îi revenea rolul de a o vâna şi ucide. Dar,
în comparaţie cu asta, un asemenea sport părea o joacă de copii.
Se părea că tătarii îşi foloseau la vânătoare toată armata,
acţionând cu o coordonare desăvârşită.
Capetele flancurilor vânătoreşti se închiseseră aproape complet,
încercuind animalele adunate pe câmpia de jos.
— Aşa ne instruim noi soldaţii, spuse Tekudai.
Era nevoit să strige pentru a se face auzit peste ropotul copitelor
pe pământul întărit de ger. Călăreţii nu scoteau nici un sunet,
răsucindu-se şi cotind într-o tăcere deplină, cu manevrele
coordonate de mesageri care săgetau printre comandanţi, pe
ponei, de mişcările steagurilor şi, din când în când, de zborul
răsunător al câte unei săgeţi de semnalizare.
— Priviţi! Tatăl meu a indicat locul uciderii înainte de a începe
vânătoarea, iar acum, că s-au adunat acolo, nu poate fi ucis nici
91
 - XANADU -

un animal până nu dă semnalul hanul însuşi. Dacă un singur

iepure se pierde, din neatenţie, omul acela e pus la jug şi primeşte
o sută de lovituri de baston.
Josseran învăţase încă din copilărie că orice bătălie consta într-
o serie de lupte individuale. Abia la intrarea în rândurile
Templierilor fusese instruit să atace în şarjă, cotind şi întorcându-
se la comandă, din aceeaşi mişcare cu restul cavaleriei. Această
disciplină de fier îi distingea pe Templieri şi Ospitalieri de ceilalţi,
ca forţă combatantă în Ţara Sfântă. Dar nici nu se compara cu
ceea ce vedea acum. Privea cu gura căscată evoluţia din faţa lui.
Cu asemenea vânători, îşi dădu el seama, tătarii învăţau
meşteşugul cercetării, al camuflajului, al comunicării şi al
coordonării. Când luptai contra acestor oameni, nu te înfruntai
doar cu fiecare tătar în parte, ci cu întreaga hoardă în acelaşi
timp.
Uşurimea armurilor şi a armelor contrasta puternic cu propriul
lui echipament de luptă, cămaşa grea de zale, paloşul şi
buzduganul. Chiar şi luaţi individual, aceşti călăreţi sălbatici erau
mult mai presus de orice cavaler franc; dar, luptând şi mişcându-
se ca o unitate, cum făceau acum, nimiceau totul în calea lor.
Dacă nu se întorcea în Outremer cu un armistiţiu, îşi putea
închipui toată Ţara Sfântă înghiţită de aceşti diavoli.
Qaidu dădu din cap spre locţiitorul de lângă el. Omul scoase o
săgeată din tolbă. Vârful săgeţii nu era ascuţit, ci se sfârşea într-o
bilă de fier sfredelită cu găurele, prinsă în capăt. Omul trase
săgeata în văzduh, iar aceasta şuieră melodios, în timp ce cobora
spre războinicii de pe câmpia de jos.
Era semnalul de începere a măcelului.
Una dintre siluetele din marele cerc al călăreţilor sări din şa.
Deşi Josseran nu-i desluşea chipul de la înălţimea colinei, ştiu că
era Khutelun, recunoscându-i roşeaţa eşarfei purpurii. Privi în
jurul lui. Qaidu îi zâmbea lupeşte şi înţelese că ghicise corect.
— Fiica mea, spuse hanul. Am dat ordine. Nimeni nu are voie să
ucidă până nu trage ea prima săgeată.
Îşi lăsase pe cal armele, chiar şi tobele. Mergea cu paşi mari pe
câmpie, înarmată numai cu arcul.
— I se îngăduie o săgeată numai, spuse Tekudai. Trebuie să
doboare dintr-o singură lovitură.
Josseran îl privi cu ochi mari. Pe câmpie forfoteau mii de jivine,
92
 - COLIN FALCONER -

cu ochii holbaţi de spaimă. Khutelun mergea printre ele, fără a

părea să se teamă, doar cu arcul mlădios în mână.
O haită de lupi se desprinsese din mulţimea animalelor care
mugeau şi acum cotise spre ea, alergând cu urlete. Ţinând uşor
arcul în mână, fata aştepta.
— Au s-o omoare, murmură Josseran.
Se uită în jur. Lângă el, tatăl şi fratele lui Khutelun priveau, cu
chipurile ca de cremene. Josseran reveni cu atenţia spre drama ce
se desfăşura jos. Lupii se apropiau. Simţi un neaşteptat val de
teamă. „De ce-mi pasă mie ce păţeşte o sălbatică tătăroaică
oarecare?” se întrebă. „Ce contează pentru mine?”
Inima însă îi bubuia în piept.
Iar fata continua să aştepte, lăsând lupii să se apropie, cu arcul
încă ţinut lângă trup.
„Nu are nici un nerv în ea…”
În sfârşit, Khutelun ridică arcul la umăr, dintr-o mişcare fluidă,
ochind. „E prea târziu”, îşi spuse Josseran. „Haita trebuie s-o
atace acum, înainte de a avea timp să dea drumul săgeţii.” Kismet
îi simţea cumva neliniştea şi-şi rodea zăbala.
Nu văzu tragerea cu arcul, dar dintr-o dată unul din lupi căzu,
rostogolindu-se pe pământul tare şi îngheţat, cu săgeata înfiptă în
gât. Imediat, dinspre călăreţii din jurul lui Khutelun se stârni un
nor de săgeţi vâjâitoare şi încă o duzină de lupi se prăvăliră, într-
un amestec de labe şi blănuri însângerate. Dar nu era de ajuns ca
s-o salveze. Khutelun căzu, sub năvala fiarelor rămase. Tătarii se
repeziră, atrăgând lupii de pe tovarăşa lor, trăgând în haită săgeţi
după săgeţi.
Josseran îl privi pe Qaidu.
Nimic. Nici o expresie.
Ţinându-şi respiraţia, aşteptă. Khutelun zăcea cu faţa în jos, pe
gheaţă.

***

În sfârşit, o mişcare: fata se clinti, ridicându-se încet în picioare.

Un camarad de-al ei îi aducea calul de căpăstru şi se îndreptă spre
el şchiopătând. Era cu neputinţă să-şi dea seama cât de grav se
rănise.
Qaidu rânji:
93
 - XANADU -

— Ah, ce mai fiu ar fi fost! Dar şi o minunată mamă de hani!

Masacrul mai continuă timp de un ceas. În sfârşit, încă o
săgeată boantă fu azvârlită spre cer, ca semnal al hanului pentru
încheierea vânătorii. Cercul de fier al cavaleriei se desfăcu, lăsând
animalele rămase să se salveze în întinderile de la miazănoapte.
Ostaşii se apucară de treabă, adunând vânatul pentru ospăţ.

***

— Va să zică, murmură Wilhelm lângă umărul lui, diseară

măcar n-o să mai mâncăm oaie.
— Ai mai văzut vreodată aşa ceva?
— Sălbatici la vânătoare.
Josseran clătină din cap. Călugărul nu înţelegea nimic din
însemnătatea a ceea ce tocmai văzuseră. Dar, la urma urmei, el nu
era militar.
O zări pe Khutelun urcând panta spre a-l saluta pe tatăl ei.
Avea sânge pe mâneca mantalei şi pe pantaloni, dar nimic din felul
cum se ţinea în şa nu dădea de înţeles că ar fi fost rănită. Când se
apropie, Josseran îi simţi ochii negri privindu-l de pe faţa arsă de
soare.
Ciudat lucru, că îl afecta astfel. Nici o clipă nu se gândise că se
putea ca într-o zi o tătăroaică să i se pară frumoasă. Fata îi zâmbi
feroce în timp ce trecea pe-alături, parcă citindu-i gândurile. Îl
chinuia gândul la ea, se întreba ce vătămări îi pricinuiseră lupii, ce
răni ascundea fetrul gros al veşmintelor.
— Tată! strigă ea spre Qaidu.
— Cum stai cu rănile, fiica mea?
— Nişte zgârieturi.
Se clătina puţin în şa, dar îşi reveni.
— Frumoasă vânătoare.
— Îţi mulţumesc, tată.
— Felicită-ţi mignan-ul. Spune-le că sunt mulţumit.
Khutelun zâmbi din nou, apoi îşi întoarse calul spre a reveni la
soldaţii de pe terenul de vânătoare, jos.
Josseran se răsuci spre Tekudai. Nu-i putea citi expresia de pe
faţă.
— Se va face bine? îl întrebă.
— E tătăroaică, mormăi Tekudai, ca şi cum atât ar fi fost de
94
 - COLIN FALCONER -

ajuns ca explicaţie, şi nu mai spuse nimic în tot timpul lungului

drum călare înapoi către tabără.

***

Dar abia la întoarcerea în tabără, Josseran văzu o altă faţă a

acelor temuţi tătari.
Furtuna se rostogolise dinspre miazănoapte, nori mari şi negri
înălţându-se ca nişte nicovale deasupra văii şi acoperind munţii,
învolburaţi precum un fum de smoală în josul steiurilor. Tunetele
bubuiau de-a lungul trecătorilor din înaltul munţilor, iar peste
stepă se arcuiau fulgere ramificate, lumina verzuie a furtunii
prefăcând la iuţeală caii cu ochi speriaţi şi cămilele agitate în tot
atâtea camee viu luminate.
Înainte de furtună, Wilhelm şi Josseran fuseseră poftiţi în yurta
lui Tekudai pentru a bea koumiss şi a sărbători vânătoarea. Primul
bubuit de tunet le opri inimile în piept, zguduind pământul sub ei.
Gerel se repezi într-un colţ, îngropându-se sub o grămadă de piei,
în timp ce nevestele şi copiii lui Tekudai ţipau şi se ascundeau în
unghere, cei mai mici adăpostindu-se sub poalele mamelor.
Tekudai sări în picioare, cu ochii mari ca ai unui cal fugind de
foc. Saliva i se prelingea de pe bărbie. Îl apucă pe Wilhelm de
umeri şi-l îmbrânci prin yurtă, aruncându-l afară pe sub perdeaua
de la intrare.
Apoi, se întoarse spre Josseran:
— Afară! Repede!
Josseran se holbă la el, uimit, năuc.
— Aţi atras mânia zeilor asupra noastră! strigă la el Tekudai.
— Nu-i decât o furtună! răcni şi Josseran, peste ropotul ploii. O
să treacă!
Dar Tekudai nu voia să-l asculte.
— Afară!
Josseran nu se mai împotrivi, în timp ce Tekudai îl târa spre
intrare, pentru a-l împinge în noroiul biciuit de ploaie.
Wilhelm stătea alături, cu părul leoarcă, privind norii negri, cu
chipul lugubru în lumina furtunii.
— Ce s-a-ntâmplat cu ei?
Josseran clătină din cap. Îl apucă pe Wilhelm de braţ şi-l trase
de-acolo, cu capul aplecat în vânt, înapoi spre yurta lor.
95
 - XANADU -

Mai târziu, se ghemuiră lângă focul mic, încă uzi, cu aburii

ieşind din hainele îmbibate de apă. Furtuna se îndepărta spre
miazăzi. Cum să-i înţeleagă pe nişte oameni ca aceia? se întreba
Josseran. Prăpădiseră jumătate din lume, cuceriseră Bagdadul,
Moscova, Kievul şi Buhara, iar acum se chirceau sub pături,
speriaţi de tunete, ca nişte copii.
Ciudat popor, într-adevăr.

30

Exista o chestiune care continua să-l tulbure, sâcâindu-l zi de

zi, fără să-i lase o clipă de linişte; un lucru pe care trebuia să-l
ştie, deşi se şi temea de această cunoaştere, îşi râdea de sine
însuşi că avea asemenea griji, de vreme ce cu siguranţă nu conta
câtuşi de puţin, dar trebuia să afle răspunsul.
Era într-o dimineaţă, cam la o săptămână mai târziu; cerurile
deveniseră albastre ca gheaţa, cu soarele făcând să scânteieze
zăpezile de pe Acoperişul Lumii. Josseran călărea împreună cu
Tekudai pe colina de deasupra taberei. Tânărul tătar ducea un laţ
de frânghie la capătul unei prăjini lungi, cu care prindea caii pe
care aveau să-i ia cu ei la plecarea în viitoarea călătorie prin
munţi. Era nevoie de multă dibăcie şi putere pentru a captura
astfel animalele, căci acelor făpturi li se îngăduia să alerge aproape
sălbatice peste stepă, până deveneau trebuitoare, iar atunci se
zbăteau cu furie să scape. Dincolo de vale, alţi călăreţi făceau
aceeaşi treabă, chiuiturile lor şi ropotele de copite ale cailor
reverberând printre laturile văii.
Josseran trase adânc aer în piept, ştiind că acum avea ocazia să
descopere adevărul, oricât, de greu de înghiţit ar fi fost.
— Tekudai, spune-mi ceva. Când vă hotărâţi să vă luaţi o
nevastă… trebuie ca ea să fie…?
Se poticni, căutând cuvântul potrivit în limba tătărească, dar îşi
dădu seama că nu-l cunoştea.
Zâmbetul lui Tekudai era blând, dar şi prevenitor. Îl tratau cu
atâta aroganţă, tătarii aceia. Întotdeauna avusese sentimentul că
se purtau cu el ca un duce cu bufonul lui.
— Mă întrebi dacă o soţie trebuie să aibă intact vălul sângelui?
înţelese Tekudai.
96
 - COLIN FALCONER -

— Da, asta voiam să zic.

— Fireşte că nu. Ar fi prea ruşinos. Tu ai lua de nevastă o
asemenea femeie?
— O stare ca aceasta e la mare preţ în…
Fusese gata să spună „în orice ţară creştină”, dar se opri.
— … în ţara mea.
— Poate că din această pricină nu-i puteţi învinge pe sarazinii
aceia despre care tot vorbeşti!
Lui Josseran îi venea să-i dea vânt jos de pe cal. Un simplu
băietan, şi-şi râdea de el! „Ţi-aş smulge limba, s-o dau de mâncare
la câini!”
— Am auzit, continuă el, neputându-şi alunga din minte
cumplita imagine, că femeile voastre îşi pierd fecioria cu caii lor.
Tekudai trase de căpăstru, răsucindu-se în şa. Nu mai părea
amuzat.
— Păi, altfel cum să şi-o piardă?
„Nici măcar barbă n-are, şi vorbeşte de parcă aş fi de-o seamă
cu el!”
— Şi nu vă deranjează?
— Voalul sângelui înseamnă că o femeie a petrecut puţin timp
în spinarea calului. Prin urmare, nu poate fi o bună călăreaţă şi ar
fi o povară pentru soţul ei. Este semn de slăbiciune.
Josseran îl privi cu ochi mari.
— Îşi pierd fecioria călărind în şa, repetă el încet, făcându-i-se
lumină în minte.
— Da, desigur.
Dar Tekudai nu putea ghici gândurile lui Josseran, aşa că nu
făcea decât să-l privească întru totul uimit pe acel barbar care
avea nevoie ca faptele cele mai simple să i se explice de câte trei
sau patru ori înainte de a le pricepe.
Şi Baidu le spusese că avea minte ageră şi spirit viu!
— Îşi pierd fecioria călărind în şa, spuse Josseran pentru a
doua oară, ca şi cum greu i-ar fi venit să creadă; apoi zâmbi. Bine.
Să mergem.
Şi, dintr-un motiv de neînţeles pentru tovarăşul său, îşi azvârli
capul pe spate şi începu să râdă.

***

97
 - XANADU -

La început, n-o recunoscu. Purta o mantie roşie cu violet şi o

bonetă largă, cu o coadă lungă ce se întindea în jos pe ceafă şi
franjuri negre şi aspre, grele, acoperindu-i fruntea. Ţinea în mâna
dreaptă o tamburină şi intră în marele pavilion păşind de-a-
ndărătelea , pe când murmura încet un cântec tărăgănat. Îşi târşâi
picioarele până în mijlocul cortului, între cele două focuri, şi căzu
în genunchi.
Josseran văzu că ţinea în mâna stângă un îmblăciu de cârpe.
Duse mâna la spate, iar una dintre femeile care o însoţeau îi
dădu o pipă de fumat, din care inspiră prelung fumul.
— Haşiş, murmură printre dinţi Josseran.
Ştia despre haşiş din Outremer, unde anumite secte ale
sarazinilor — Haşişim, Asasinii — se foloseau de acel drog pentru
a le fi de ajutor în obiceiurile lor ucigaşe.
După câteva fumuri prelungi şi adânci, Khutelun se ridică şi se
duse în fiecare colţ al yurtei pe rând, căzând în genunchi şi
turnând pe pământ lapte de capră dintr-o cană mică, în semn de
libaţie pentru spirite. Apoi, reveni în mijlocul pavilionului şi mai
aruncă puţin koumiss în foc, pentru spiritele vetrei. În sfârşit, ieşi
afară, unde aduse o ofrandă şi duhurilor Cerului Albastru.
Când reveni, se prăbuşi dintr-o dată pe pământul bătătorit şi
rămase astfel, cu membrele tremurându-i, ca în transă. Ochii i se
rostogoleau prin cap, iar pe buze abia i se simţea cea mai mică
adiere de respiraţie.
— Este posedată de Diavol, şuieră Wilhelm. Ţi-am spus eu. E o
vrăjitoare.
În acel moment, Josseran ştiu că aşa trebuia să fie şi se temu
pentru ea; şi pentru el însuşi. Ca orice bun creştin, se temea de
Diavol şi de lucrările acestuia, căci Biserica îl prevenise de multe
ori asupra puterii lui Belzebut. Simţi sângele scurgându-i-se din
faţă.
În yurtă era întuneric, prin aer simţindu-se aroma densă a
tămâii pe care o presăraseră în foc şi mirosul dulceag, înecăcios, al
haşişului. Josseran privi în jur, spre tătarii adunaţi, cu feţele la fel
de palide şi înspăimântate ca a lui. Până şi Qaidu, aşezat în capul
focului, părea adus de spate şi speriat.
Se lăsase o tăcere înfricoşată, prelungă, în timp ce Khutelun
zăcea nemişcată la pământ.
În sfârşit, se clinti şi se ridică încet în picioare. Merse la foc, de
98
 - COLIN FALCONER -

unde reveni ţinând în mână un ţurloi de oaie înnegrit. Îl ridică să-l

examineze cu atenţie, studiind crăpăturile şi fisurile oaselor
calcinate.
— Cheamă Fiara, şopti Wilhelm.
— E o şarlatanie, nimic mai mult.
Dar Wilhelm nu-l asculta. Căzu în genunchi, cu mâna încleştată
pe crucea din aur de la piept. O ridică în faţa lui, începând să
intoneze sonor o rugăciune de exorcizare. Tătarii se holbau la el,
încremeniţi. Chipul lui Qaidu se încreţi, încruntat de furie.
— Scoate-ţi-l de-aici, mârâi el, şi doi oşteni îl înhăţară pe
Wilhelm de subsuori, târându-l afară.
Qaidu reveni cu atenţia spre Khutelun.
— Care e judecata spiritelor? o întrebă el.
Khutelun îi arătă osul ars:
— Spiritele spun că e un moment bun pentru călătorie.
— Foarte bine, se întoarse Qaidu spre Josseran. Ai auzit,
barbarule? Mâine plecaţi spre Qaraqorum!
Dar Josseran abia dacă-l auzise. O privea ţintă pe Khutelun,
care căzuse iarăşi la pământ, unde zăcea nemişcată. Avea ochii
deschişi, însă aceştia vedeau lucruri pe care nimeni dintre ceilalţi
nu le putea cunoaşte. Se cutremură din nou.
„Doamne Sfinte!” se rugă el. „Am poftit la o vrăjitoare!”

31

Năframa îi flutura în vânt ca un steag. Khutelun stătea

nemişcată în şa, având în jur escorta de douăzeci de călăreţi care
aveau să-i însoţească în călătoria peste Acoperişul Lumii. Qaidu şi
Tekudai erau şi ei de faţă, călare pe cai, pentru a-i conduce la
drum.
— Cine ne va conduce? întrebă Josseran.
Qaidu arătă cu capul în direcţia fiicei sale.
— Khutelun se va îngriji să ajungeţi cu bine la Centrul Lumii.
Josseran simţi poneiul lui Wilhelm înghesuindu-se lângă al lui.
Călugărul ghicise ce se întâmpla.
— Vrăjitoarea asta o să ne călăuzească? şuieră el.
— Aşa se pare.
— Atunci, suntem osândiţi. Cere-le să ne dea altă călăuză.
99
 - XANADU -

— Nu avem căderea să le cerem nimic.

— Fă-o! se răsti preotul.
Josseran se răsuci spre el:
— Ascultă, popo, îmi îndoi genunchiul numai în faţa Marelui
Maestru de la Acra şi a nimănui altcuiva. Aşa că nu cuteza să-mi
porunceşti nimic!
Wilhelm duse mâna la crucea de argint de pe piept şi o ridică în
dreptul feţei. Începu să recite Pater Noster.
— Ce face? întrebă Qaidu.
— O rugăciune pentru siguranţa drumului, minţi Josseran.
— Avem propriul mod de a asigura o călătorie liniştită, replică
hanul, dând din cap spre Khutelun.
Fata descălecă şi făcu un semn spre una dintre femeile din
mulţimea adunată în jurul cailor. Femeia păşi înainte, aducând un
ciubăraş cu lapte de iapă. Khutelun vârî un polonic de lemn în
poloboc, îngenunche pe iarbă şi turnă puţin lapte pe pământ, ca
ofrandă pentru duhuri. Apoi, se duse la fiecare dintre călăreţi, pe
rând, şi stropi cu lapte tigvele, scările şi crupele cailor.
După care sări la loc în şaua calului ei.
— Alte vrăjitorii, bombăni Wilhelm.
„Poate că nici nu-i mai mult decât încrederea ta în cruce şi
tămâie”, reflectă Josseran, cu o neaşteptată limpezime de spirit.
Dar nu rosti blasfemia cu glas tare. Spusese deja prea mult din ce
avea pe suflet în prezenţa acelui călugăr afurisit. Nu c-ar fi crezut
să conteze cu ceva, căci nu se aştepta să mai vadă vreodată Acra.

***

Ieşiră călări din tabără, îndreptându-se spre miazănoapte.

Soarele părea un ban de aramă rece, înălţat acum peste Acoperişul
Lumii, în văzduhul îngheţat, care înţepa nasul şi buzele, arzând
plămânii. Khutelun îi conduse la dreapta, în direcţia norocoasă,
după care porniră spre răsărit, către soare. Josseran ştia că, de
acolo, intrau într-o lume unde puţini oameni călătoriseră vreodată,
fie şi mahomedani. Drumeţeau dincolo de întunecime, iar frica îl
apăsa în pântec grea ca plumbul.

32
100
 - COLIN FALCONER -

Porniseră peste câmpie în acelaşi galop năpraznic care

caracteriza stilul tătăresc de călărie. După câteva ore în acest ritm,
Josseran avea senzaţia că-i ieşise şira spinării prin creştetul
capului. Îl privi pe Wilhelm şi văzu că bunul călugăr suferea mult
mai cumplit decât el. Şeile tătăreşti erau foarte strâmte, arcuite în
sus la spate şi în faţă şi lucrate din lemn pictat în culori vii. Arătau
frumos la vedere, dar păreai să călăreşti pe piatră.
Khutelun mergea în faţa lui. Şaua ei era acoperită cu catifea
roşie bogată şi avea oblâncul bătut în pietre scumpe. La înălţimea
coapselor străluceau ţinte de argint. Josseran se întreba cum
putea călări în blestemăţia aia. Pesemne o chinuia de moarte. Sau,
poate, avea mătasea coapselor tare ca pielea tăbăcită. „Ei bine”, îşi
spuse el amar, „ăsta-i un mister căruia nu-i voi afla niciodată
răspunsul.”

***

Călăreau în umbra munţilor cu culmi înzăpezite, prin văi

umbrite de plopi şi chiparoşi aurii, printre plantaţii unde înverzeau
fasolea şi orzul. Aici, oamenii nu locuiau în yurte, erau kazahi şi
uzbeci care-şi petreceau iernile în case pătrăţoase, cu acoperişul
plat. Casele erau durate din piatră, având crăpăturile din pereţi
astupate cu paie şi acoperişurile făcute din ramuri, iarbă şi
pământ uscat.
Privite din văi, înaltele bastioane cenuşii şi albe păreau să
formeze o stavilă de netrecut, iar Josseran se întreba: „Chiar o fi
vreo cale de a ajunge dincolo de aceste ziduri de stâncă şi gheaţă?”
După două zile de drum greu, cotiră printre coline nuanţate în
albastru, prin păduri de aluni şi ienuperi, spre păşunile de sus,
presărate cu yurtele negre, ca nişte stupi de albine, ale ciobanilor
kirghizi. Unii dintre păstori migraseră deja spre pajiştile din văile
înalte, cu turmele lor.
Oile care păşteau pe pante nu semănau cu cele din Provence.
Aveau coarne enorme, încârligate, unele de lungimea unui om în
toată firea. Arătau mai mult ca nişte capre, numai că aveau cozi
groase şi ciudate, ca nişte tigăi făcute din lemn. Josseran văzu şi
câteva vite înfricoşătoare, cu blănuri lungi şi coarne masive, pe
care tătarii le numeau yaci.
101
 - XANADU -

Se opreau la câte o yurtă, unde fuioarele de fum se înălţau

printre brazi şi brânza de capră era pusă să se usuce la soare, pe
rogojini de bambus. Îşi priponeau caii, iar Khutelun dădea în
lături perdeaua de la intrare ca şi cum ar fi fost la ea acasă. Apoi
se aşezau cu toţii în yurtă, iar păstorul kirghiz şi soţia sa le
aduceau brânză şi lapte de capră, iar uneori puţină carne de oaie
uscată. După care, la fel de brusc, se ridicau toţi în picioare şi, cu
câteva murmure de mulţumire, încălecau pe cai şi pe-aci ţi-e
drumul.

***

În timpul călătoriei, Khutelun îi studia pe barbarul cel înalt şi

pe omul sfânt creştin. Niciodată nu văzuse doi tovarăşi de drum
mai nepotriviţi unul cu celălalt. Se opriseră să-şi lase caii să se
odihnească, iar acum şamanul zăcea cu spatele pe iarbă,
boscorodindu-şi incantaţiile în barba crescută pe faţă. Barbarul
îngenunche lângă el, încercând să-i picure în gură koumiss din
coburul şeii.
— Ce-i cu el? se răsti Khutelun.
— E frânt de oboseală.
— Nu-i nici o săptămână de când călărim.
— Nu e deprins cu asta.
— Slab îşi mai alege ambasadorii Papa ăla al vostru.
— L-a ales, cred, pentru pioşenia lui, nu pentru putinţa pe cal.
— Atâta lucru se vede.
Khutelun se foia în şa. Tatăl ei îi făcuse o mare cinste, desigur,
trimiţând-o să-i însoţească pe acei ambasadori, dar la drept
vorbind, era o onoare pe care nu şi-ar fi dorit-o. Se temea de
barbarul acela masiv şi de schilavul de şaman. În visurile ei,
zburase spre viitor, iar acolo erau înscrise istorii neguroase cu
privire la aceştia doi.
— Trebuie să mergem mai departe.
— Am călărit toată dimineaţa, protestă Josseran. Abia de câteva
minute am descălecat.
Wilhelm făcu un efort să se ridice.
— Chiar acum trebuie să plecăm? întrebă el, cu un glas mai
degrabă resemnat decât nemulţumit.
Josseran dădu din cap:
102
 - COLIN FALCONER -

— Se pare că nu avem timp să ne odihnim.

— Atunci, Dumnezeu ne va da putere să facem ceea ce trebuie.
Agăţându-se de braţul lui Josseran, călugărul se chinui să se
ridice. Josseran simţi brusc un val de admiraţie pentru el, pe cât
de neaşteptat, pe atât de scurt.
Poneii fuseseră priponiţi de un copac de fistic din apropiere.
Clericul se împletici spre ei. Calul său bătu din copite, încă
nedeprins cu mirosul ciudat al acelui străin; iar când simţi
plesnetul palmei lui Wilhelm pe crupă, se cabră înnebunit de
groază şi panică, smucind de frâu atât de tare încât se rupse.
Porni la galop, trântindu-l pe Wilhelm la pământ.
Khutelun scoase un strigăt de avertizare şi porni pe urmele lui,
peste pajişte. Ajunse calul înspăimântat la treizeci de prăjini
distanţă, iar Josseran o văzu aplecându-se mlădie în şa pentru a-i
apuca hăţul să-l oprească.
La întoarcerea ei, Wilhelm continua să zacă la pământ, palid de
şoc, ţinându-se de umăr. Josseran stătea în genunchi lângă el,
încercând să-l ajute. Ceilalţi tătari, în jurul lor, râdeau. O găseau o
glumă nemaipomenită.
Khutelun nu simţea decât enervare. Acum râdeau, dar mai
târziu puteau face ceva mai puţin amuzant.
— A păţit ceva?
— Nu i s-a rupt nici un os, răspunse Josseran.
— Norocul lui. Te rog să-i mai aminteşti o dată că trebuie să
încalece numai din partea stângă, aşa cum l-am învăţat. Calul stă
cuminte dacă te apropii de el pe stânga.
— Cred că acum n-o să mai uite.
— Nădăjduiesc. Nu poate călări, nu vorbeşte ca o făptură
omenească, nu are mai multă putere decât un copil. Într-o zi, ne
va aduce ghinion, barbarule!
— E un om sfânt, nu un cavaler! protestă Josseran,
pomenindu-se că îi lua pe neaşteptate apărarea călugărului. Şi nu
mă mai tot numi barbar! Mă numesc Josseran, o privi el ţintă, cu
ochii scăpărând de furie.
Va să zică, îl momise în sfârşit să se înfurie. Minunat. Khutelun
simţi că se înveselea.
— Joss-ran Barbarul, râse ea şi-şi întoarse calul să plece.

***
103
 - XANADU -

Wilhelm se aşeză în şa, obosit.

— Să nu-mi mori în braţe, popo, scrâşni printre dinţi Josseran.
Eşti sub protecţia mea.
— Dumnezeu mă călăuzeşte şi mă face să călăresc în fiecare zi.
Nu-ţi face griji pentru mine.
— Nu-mi fac griji, dar n-am poftă să nu-mi îndeplinesc datoria.
— Nici eu pe-a mea, templierule.
„Bietul Wilhelm”, îşi spuse Josseran, în timp ce-l privea pe
călugăr mânându-şi fără vlagă calul înainte. „Stă în şa ca aluatul
pe plită. Inima-i aparţine Papei, dar cu siguranţă că fesele i le-a
dat Fiarei.”

33

Noaptea, dormeau în yurta câte unui cioban kazah. Deşi sosise

primăvara, nopţile erau geroase, iar Josseran şi Wilhelm se
înfofoleau dârdâind sub munţi de blănuri, în timp ce tătarii nu
făceau decât să se întindă pe pleduri, dormind cu mantalele lor de
fetru pe ei.
Nu păreau tulburaţi de frig. Mânecile lor lungi puteau fi
dezdoite până mult dincolo de vârfurile degetelor, în loc de mănuşi,
dar nu păreau să aibă vreodată nevoie de ele. Nici măcar nu-şi
ridicau glugile în timpul zilei.
Erau cei mai rezistenţi oameni pe care-i cunoscuse vreodată
căci, deşi cuceritori ai unei jumătăţi din lume, continuau să ducă
un trai nomad. Tot ce le era de trebuinţă pentru supravieţuire
duceau cu ei pe şei; o undiţă şi un cârlig, două burduşele de piele,
unul pentru apă, celălalt pentru koumiss, un coif cu blană şi o
manta din piele de oaie şi o pilă pentru ascuţirea săgeţilor. Doi
dintre călăreţii lui Khutelun duceau şi un mic cort de mătase şi o
piele subţire de animal, spre a o folosi ca aşternut când erau
nevoiţi să-şi facă singuri adăpostul pentru noapte.
Şi astfel, urcau pajiştile de smarald ale văilor, pe cărarea care
şerpuia şi ocolea torentele şi râpile, croindu-şi drum printre
bolovani şi grohotişuri. Din când în când, trebuia să învingă câte o
cascadă care spumega pe faţa albastră-cenuşie a muntelui.
Primăvara umflase apele râurilor în şuvoaie spumegânde de
104
 - COLIN FALCONER -

culoarea sângelui, iar tătarii îşi foloseau coburii şeilor, care erau
făcuţi din stomacuri de vacă, drept plute pentru a trece prin
vaduri torentele năvalnice. Uneori, erau siliţi să traverseze de mai
multe ori acelaşi râu, după cum se răsucea şi cotea prin văi.
În înalturi, genţianele, macii şi căldăruşele negre începuseră să
scoată capetele prin zăpezile ce se topeau, iar pe steiurile de sus se
vedeau pete de culoare, unde mănunchiuri de ciuboţica-cucului
sălbatică îşi înfipseseră rădăcinile în crăpăturile stâncilor.
— Să nu vă culcaţi pe-o ureche, barbarilor, îl preveni Khutelun.
Mai avem drum lung până la Qaraqorum, iar iarna va reveni
destul de curând.
Josseran arătă spre întinderile îngheţate din jurul lor, cu pete
de stânci şi licheni, gheţuri şi zăpezi risipite de vânt.
— Asta nu e iarnă, la voi?
— Nu poţi nici să-ţi închipui măcar iarna de pe Acoperişul
Lumii. Trebuie să ne străduim din răsputeri în fiecare zi a
drumului, dacă vrem să vedem Qaraqorum-ul la timp pentru a vă
întoarce înaintea iernii. Peste trecătorile astea, zăpada cade ca un
pumn năprasnic şi, când le închide, nimeni nu mai iese viu.

***

Bătrânul îşi puse mâna dreaptă pe umărul stâng, murmurând:

— Rahamesh.
Femeia casei bătu din palme în faţa ei, cu o plecăciune.
Asemenea soţului său, purta o tunică brună căptuşită, pantaloni
largi şi cizme de piele cu vârfurile răsucite în sus. Avea pe cap o
basma de mătase care-i cădea pe umăr.
Soţul ei era manap-ul, căpetenia micului sat pe care-l găsiseră
în valea aceea pierdută. Le făcu semn să intre în casă. Nu conţinea
mobilier, în chip de scaune având doar moviliţe de pământ
acoperite cu carpete ornamentate bogat, în culori stacojii şi
albastre. Pe pardoseală şi pereţi erau aşternute covoare de fetru
mai groase. Interiorul casei era cald, adăpostit de vânturile tăioase
ale munţilor.
Intrară două tinere fete, cu castroane de lapte acru şi pâini
rotunde, groase, de făină nedospită. Tătarii începură să rupă
bucăţi de pâine, pentru a le înmuia în laptele acru şi a se apuca de
mâncat. Khutelun le făcu semn lui Josseran şi Wilhelm să facă la
105
 - XANADU -

fel.
Wilhelm nu mâncă decât puţină pâine, cocoşat lângă foc,
tremurând. Arăta cum nu se poate mai puţin plăcut. Avea nasul
înroşit de frig şi umed ca al unui câine. Când sosi mâncarea
principală, încă aburind, manap-ul, poate părându-i rău pentru el,
îi puse în strachină o ciosvârtă enormă de oaie fiartă şi aruncă
deasupra o găluşcă mare cât o portocală.
Îi făcu semn să mănânce.
Restul tătarilor nu aşteptaseră invitaţia. Cu toţii aveau străchini
de lemn vârâte în del-uri şi, scoţându-şi cuţitele, începură să taie
bucăţi de came. Josseran le urmă pilda. Numai Wilhelm nu se
alătură ospăţului, stând posomorât şi nefericit, cu privirea în
jăratic.
— Omul vostru sfânt trebuie să mănânce, altminteri îl va jigni
pe manap, spuse Khutelun.
„Cum să-i explic despre Postul Mare şi preotul ăsta nesuferit?”
se întrebă Josseran. Muşcă flămând din bucata sa de oaie,
mirându-se cât de mult putea îndura Wilhelm aproape fără
mâncare. Simţea o admiraţie ursuză faţă de stoicismul său, dacă
pentru altele nu.
— E o vreme sfântă, explică el. Ca Ramadanul. Nu are voie să
mănânce decât pâine şi puţină apă.
Khutelun clătină din cap:
— Puţin îmi pasă dacă moare, dar nu e nici cinstit, nici drept să
facem atâta drum lung prin munţi numai pentru a-l îngropa în
vale, pe partea cealaltă.
— Nu pot spune nimic ca să-i schimb gândul. Nu vrea să mă
asculte.
Fata îl studie pe Josseran peste buza castronului, în timp ce
bea puţin lapte de capră cald.
— Noi îi venerăm pe şamanii noştri. Totuşi, te-am observat. Îl
tratezi cu dispreţ.
— Sunt angajat să-l apăr. Nu sunt silit să-l plac.
— Se vede limpede.
Wilhelm ridică privirea din nefericita contemplare a focului.
— Ce-i tot spui vrăjitoarei ăsteia?
— E curioasă de ce nu mănânci.
— Nu trebuie să vorbeşti cu ea. Îţi pui sufletul în primejdie.
— Dacă e vrăjitoare, cum spui, are totuşi vieţile noastre în grija
106
 - COLIN FALCONER -

ei. Ar fi o bădărănie să nu vorbesc cu ea, nu ţi se pare?

— Vieţile noastre sunt în grija Domnului.
— Mă îndoiesc că până şi El cunoaşte drumul prin munţii ăştia,
mormăi Josseran, fără ca Wilhelm să-l audă.
Khutelun urmări acest schimb de cuvinte, cu capul înclinat
într-o parte, aproape ca şi cum le-ar fi înţeles limba latină.
— Eşti de aceeaşi religie cu el?
Josseran îşi atinse crucea de la gât.
— Îmi pun nădejdea în Iisus Christos.
— Îţi pui nădejdea şi în el? arătă ea spre Wilhelm.
Nu-i răspunse.
— Există credincioşi ai acestui Iisus, în Qaraqorum, continuă
Khutelun.
Josseran o privi surprins. Va să zică, era adevărat. Rubruck,
zvonurile care răzbătuseră despre soţia lui Hülegü, Dokuz Khatun.
Încercă să-şi ascundă emoţia.
— Se ştie despre Domnul Iisus, la curtea Marelui Han?
— Hanul Hanilor cunoaşte toate religiile. Asta îl face să fie un
domnitor atât de mare. Numai barbarii cunosc doar un singur
Dumnezeu.
Josseran trecu peste această împunsătură intenţionată.
— Sunt mulţi care ştiu despre Domnul nostru? stărui el.
— Când ajungi în Centrul Lumii, vei vedea cu ochii tăi.
Se întreba cât de mult o putea crede pe această prinţesă
sălbatică. Se mulţumea să-l sâcâie sau în cuvintele ei era un
grăunte de adevăr? Dacă existau într-adevăr creştini la curtea
Marelui Han, încă mai putea dovedi că era Popa Ioan.
— Tatăl meu spune că omul vostru sfânt nu săvârşeşte vrăji,
spuse Khutelun.
Josseran clătină din cap.
— Atunci, la ce e de folos ca şaman?
— Oamenii noştri sfinţi sunt instrumentele lui Dumnezeu pe
pământ. Ne spovedim lor. Le mărturisim păcatele noastre, iar ei ne
aduc iertarea lui Dumnezeu.
— Şi atâta-i tot ce poate face omul ăsta sfânt al vostru?
— Mai vorbeşte şi în numele lui Dumnezeu. Dar nu poate face
minuni. Numai Dumnezeu poate făptui miracole.
La auzul acestor cuvinte, Khutelun păru surprinsă:
— Acest Dumnezeu al vostru vă face minuni oricând vrea?
107
 - XANADU -

Josseran se gândi la fiul lui, murind de febră în coliba

servitorilor, cu trupşorul său mic lucind de sudoare şi ochii aprinşi
de acea curioasă lumină de furtună pe care o văzuse de atâtea ori
pe chipurile muribunzilor. Îşi amintea cum se rugase toată
noaptea în capelă pentru un miracol şi cum a doua zi dimineaţă,
venind în colibă, îşi găsise fiul rece, mort.
Clătină din cap:
— Oamenii nu au căderea să înţeleagă gândurile lui Dumnezeu.
Crezu că avea să zâmbească în batjocură, dar în schimb fata îl
privi cu seriozitate, clătinând din cap.
— E foarte simplu să înţelegi gândurile zeilor. Stau de partea
celor care înving.
Era o logică irefutabilă şi un argument pe care nu voia să-l
contrazică. Aşa că, în schimb, spuse:
— De ce ai fost aleasă ca să ne conduci peste aceşti munţi?
Schimbarea bruscă a subiectului păru s-o descumpănească un
moment, aşa cum urmărise Josseran.
— Aşa a poruncit tatăl meu.
— De ce nu l-a ales pe Tekudai?
— Nu ai încredere în mine fiindcă sunt femeie?
Când ezită să-i răspundă, Khutelun continuă:
— Nu eu am vrut să vă conduc. Mi s-a poruncit. De ce să
jinduiesc eu la tovărăşia unor barbari?
Josseran observă că o înfuriase. Întoarse capul dinspre el,
pentru a le vorbi alor ei; vorbe neruşinate, comparaţii
nemăgulitoare între Wilhelm şi calul lui.
După ce resturile de mâncare fură luate, manap-ul aduse un
fluier, lucrat din osul gol pe dinăuntru al aripii unei păsări. Începu
să cânte. Alt bărbat i se alătură, cântând la un instrument în
formă de lăută, a cărui cutie de rezonanţă, bulbucată, era cioplită
din lemn de trandafir şi intarsiată cu fildeş. Khutelun bătu din
palme, râzând şi cântând cu ceilalţi, lumina focului umbrindu-i
profilul.
În timp ce o privea, Josseran se întrebă, nu pentru prima oară,
cum ar fi fost să se culce cu o tătăroaică. Ştia cu certitudine că nu
avea să fie supusă şi docilă, ca târfele din Genova şi Veneţia. Se
întreba chiar cum s-ar fi putut compara cu femeia din viziunea lui,
Madona înmiresmată a idealurilor sale.
Şi se mai întreba de ce se chinuia singur cu asemenea gânduri.
108
 - COLIN FALCONER -

***

În noaptea aceea, Josseran şi Wilhelm dormiră împreună cu

tătarii în yurta manap-ului, înveliţi în pleduri, cu capetele spre
pereţi şi picioarele către foc. Faptul de a şti că la doar câţiva paşi
de el dormea Khutelun îi tortura odihna şi, oricât era de ostenit, îi
era greu să adoarmă. Conştiinţa şi patimile începeau să se
războiască în el. Se lupta cu sine însuşi pentru propria onoare.
„Dar onoarea mea e mânjită cu sânge şi cu patimă”, îşi spuse el.
„La drept vorbind, nici nu mi-a mai rămas pic de onoare. Iar acum,
vreau să mă împreunez cu o sălbatică tătară. După Regulamentul
Templului, m-am juruit supunerii şi castităţii şi mi s-a încredinţat
o însărcinare sacră care ar putea să salveze Ţara Sfântă de
sarazini. Şi totuşi, nu mă pot gândi decât să mă culc cu o
tătăroaică.
Ai ajuns aproape dincolo de orice putinţă de mântuire, Josseran
Sarrazini. Când ajungem de cealaltă parte a acestor munţi, teamă
mi-e că vei fi şi dincolo de Dumnezeu.”

34

Verdeaţa văilor se sfârşi brusc. Norii se prăvăleau din înaltul

piscurilor, rostogolindu-se învălătuciţi ca fumul, iar pământul de
sub picioarele lor se prefăcuse în argilă. Din lume se scursese
toată culoarea.
Când şi când, prin spărturile din nori, vedeau pereţi masivi
urcând în ceţurile reci şi cenuşii şi zăpezi îngheţate, turlele albe
ale vârfurilor apărând doar o clipă înainte de a se face iarăşi
nevăzute după volbura de nori. Vulturii îi priveau de pe şteiuri sau
pluteau pe vânturile reci ca gheaţa ce se îndesau prin trecători.
Pe măsură ce urcau, copitele poneilor alunecau tot mai mult pe
şisturile desprinse, rostogolind pietrele cale de sute de picioare în
văi, de unde nici nu li se mai auzea căderea. Caii gâfâiau,
chinuindu-se să respire în timp ce urcau prin făgaşurile secate, iar
când ajungeau pe culmea câte unei creste trebuia să descalece şi
să-şi coboare de căpăstru animalele, alunecând şi clătinându-se,
pe partea cealaltă. Urcau tot mai sus şi mai sus, lăsând departe în
109
 - XANADU -

urmă alunii şi copacii de fistic.

Într-o seară, ajunseră la o căldare din înălţimi, iar Josseran,
oprindu-se pentru a privi în urmă, văzu un moment labirintul de
cicatrici al văilor şi făgaşurilor. În depărtare se zăreau podişurile
singuratice ale păstorilor tadjici. Apoi, norii plumburii şi moi,
presărând fulgi de zăpadă, se strânseră încă o dată în jurul lor, ca
o draperie trasă peste lumină, lăsându-l singur cu ropotul
copitelor pe argilă, glasul lui Wilhelm care-şi striga rugăciunile
spre trecătorile cu ecouri şi urletul îndepărtat al unui lup. Lângă
drum se albeau oasele unui cal mort de mult timp, fărâmiţându-se
în zăpadă.
Acoperişul Lumii continua să-i aştepte undeva departe
deasupra lor, cenuşiu, rece şi cumplit.

***

După ce ajunseră dincolo de ultimii copaci, nu mai avură unde

să priponească hăţurile cailor. În schimb, Khutelun îi învăţă pe
Josseran şi Wilhelm cum să împiedice picioarele din faţă ale cailor
cu frâiele şi le arătă nodul special cu desfacere rapidă pe care-l
foloseau tătarii. Caii păreau obişnuiţi cu acest tratament. Josseran
nu văzu nici măcar o dată un ponei tătar protestând că i se legau
picioarele.
Era surprins de relaţiile dintre tătari şi caii lor. Deşi erau, fără
excepţie, cei mai buni călăreţi pe care-i văzuse vreodată, nu se
legau prin nici o prietenie de animalele lor, aşa cum făceau
cavalerii creştini şi sarazini. Nu tratau cu cruzime un cal
încăpăţânat, nici nu-i arătau vreo afecţiune deosebită unuia bun.
Nu le vorbeau, nu-i mângâiau şi nu-i încurajau în nici un fel. La
sfârşitul zilei, nu făceau decât să-şi ţesale la repezeală calul cu un
pieptene de lemn, pentru a-l curaţi de sudoarea uscată, după care
îl împiedicau imediat şi-i dădeau drumul să pască, întrucât tătarii
nu le găseau ei mâncarea, nici chiar în zăpezile de la acele
înălţimi.
Din partea lui, Josseran îşi făcea griji nesfârşite pentru Kismet,
despre care ştia că n-avea să mai reziste multă vreme în munţii
aceia îngrozitori.
Se opriseră pe ziua aceea. Acum se aflau în văile de sus, unde
nici măcar cutezătorii tadjici sau kirghizi nu-şi mai instalau
110
 - COLIN FALCONER -

yurtele de vară. În ultimele câteva nopţi, fuseseră nevoiţi să se

ghemuiască în zăpadă, sub corturi ad-hoc de pânză groasă pe care
le înălţau sub peretele muntelui. Îşi construiau corturile cu spatele
spre vânt şi-şi îngrămădeau coburii şeilor sub formă de bastioane
joase pe falduri, găsindu-şi o slabă apărare împotriva vântului.
În timp ce soarele începea să apună dincolo de meterezele
crunte ale Acoperişului Lumii, Kismet stătea nefericită, dârdâind
în zăpadă. Era înfometată, un caraghioslâc de cal, cu oasele
împungându-i pielea, ca o întruchipare a nenorocirii şi a părăsirii.
O luminau ultimele raze ale soarelui, iar umbrele stâncilor se
târau spre ea, făcând-o să bată din copite nervoasă la gândul încă
unei nopţi geroase. Scânci şi-şi mişcă urechile când Josseran veni
spre ea, să-i mângâie gâtul slăbănog.
Îi şopti la ureche câteva cuvinte de mângâiere, ştiind că dacă nu
coborau curând de pe munţi avea s-o piardă.
— Nu mai e mult, viteaza mea Kismet. Trebuie să-ţi păstrezi
curajul. În curând, vei avea ierburi grase de mâncare, iar soarele
îţi va încălzi iarăşi coastele. Curaj.
— Ce faci?
Întoarse capul. Era Khutelun.
— Suferă.
— E doar un cal.
— Kismet e cu mine de cinci ani. O am de când am ajuns în
Outremer.
— Kismet?
— Este numele pe care i l-am dat, explică el, mângâind botul
iepei. Un nume mahomedan. Înseamnă… „Soartă”.
— Numele ei?
— Da, numele ei.
Khutelun îl privi uimită, cu expresia pe care i-ar fi adresat-o
unui idiot descoperit jucându-se cu propriile scârnăvii.
— Voi nu le daţi nume cailor voştri? o întrebă.
— Daţi nume norilor?
— Un cal e altceva.
— Un cal e un cal. Le daţi nume şi oilor şi vitelor?
Îl lua în râs, da, dar încerca şi să înţeleagă. Avea o curiozitate
pe care la ceilalţi n-o mai simţise. Deşi învăţase şi el limba lor,
putând comunica acum cu uşurinţă, nu-i puneau întrebări despre
el sau ţara lui, aşa cum făcea Khutelun. Îi acceptau prezenţa cu o
111
 - XANADU -

pasivitate brută.
— Caii nu ni-i mâncăm, răspunse el.
— Vă dispreţuiţi propriii oameni sfinţi, şi totuşi vă iubiţi caii.
Sunteţi un popor greu de înţeles.
Se întoarse, privind înapoi spre tabără, în lumina cenuşie,
fâşiile de pânză groasă fluturând în vântul montan, jalnicul lor
adăpost pentru noapte. Îl văzu pe Wilhelm chinuindu-se cu coburii
şeii, cocoşat sub vânt.
— Ce lucru atât de preţios pentru el are în sac?
— Un dar pentru marele vostru han.
— Aur?
Josseran nu-i răspunse.
Călugărul adusese darurile pentru han de la Roma; o Biblie şi o
psaltire comentate, împreună cu marafeturile esenţiale ale
îndeletnicirii lui, un misal, un stihar şi o cădelniţă de argint. Le
păzea ca şi cum ar fi fost cea mai mare comoară de pe pământ,
Biblia mai ales, căci nimeni din afara bisericii nu avea voie să
posede un Vechi sau un Nou-Testament, fie în latină, fie chiar în
limbile vulgare. Josseran însuşi nu avea decât un breviar şi un
exemplar din Cartea Orelor a Fecioarei.
— Dacă aveam de gând să vă ucidem pentru farafastâcurile
voastre, am fi făcut-o mult mai comod, acum o lună.
— Are o cădelniţă făcută din argint.
Khutelun dădu din cap, gânditoare.
— Mă îndoiesc că noul nostru han va fi foarte impresionat.
După khurlitai, vor fi munţi de aur şi argint.
— Mai are şi o psaltire, o carte de rugăciuni şi o Biblie, care este
cartea noastră sfântă. Speră să-l impresioneze pe han cu religia
noastră.
— Fără magie?
Părea să nu-i vină a crede. Se întoarse la timp pentru a-l vedea
pe Wilhelm pierzându-şi echilibrul şi căzând pe gheaţă.
— Nu va supravieţui călătoriei. Nici până acum nu m-aş fi
aşteptat să trăiască.
— Îl subestimezi. Îi place propria suferinţă la fel de mult pe cât
vă place vouă laptele de iapă.
— Pot să-i văd Biblia? întrebă ea dintr-o dată.
Întrebarea îl luă pe nepregătite.
— Trebuie să-l întrebi pe fratele Wilhelm.
112
 - COLIN FALCONER -

— Şi va refuza. Dar nu şi dacă i-o ceri tu pentru mine.

— O păzeşte cu mare străşnicie.
— Spune-i că are prilejul să impresioneze cu religia lui o
prinţesă tătăroaică.
Josseran stătu pe gânduri. Se întreba câtă pondere putea avea
acest argument, când Wilhelm nu o considera o prinţesă, ci o
vrăjitoare tătăroaică.
— Voi face ce pot.
Ochii li se întâlniră. O privi drept în faţă, fără ruşine. Era
înfăşurată în mantaua de fetru, cu pantaloni şi cizme, iar părul îl
avea ascuns sub o năframă. Atât de mult din frumuseţea ei, sau
frumuseţea pe care şi-o imagina el, era ascunsă sub blănuri. Prin
urmare, asta dorea? Asta era obsesia lui? Doar dorinţa de exotic,
de inaccesibil, aceeaşi slăbiciune care-l năpăstuise şi înainte?
— Chiar poţi vedea viitorul? o întrebă.
— Văd multe lucruri pe care ceilalţi pot să nu le vadă. Nu e o
putere pe care să mi-o fi dorit. N-am nici o stăpânire asupra
acestui dar.
„Dar!” cugetă Josseran. „În Franţa, preoţii nu l-ar numi un dar.
Te-ar declara blestemată şi te-ar întinde pe masa de tortură,
pentru ca apoi să te ardă pe rug!”
Întunericul coborî pe neaşteptate asupra munţilor, lăsându-i
singuri cu urletul de jale al vântului şi umbrele adânci şi reci ale
văii de jos.
— Te las să-ţi termini convorbirea cu calul, spuse ea. Poate că,
mai târziu, ne destăinuieşti şi nouă ce gânduri are.
Şi, râzând, se îndepărtă.

35

Nu exista soare, umbră sau culoare, căci vara sosea doar pentru
câteva săptămâni pe Acoperişul Lumii şi, la atât de puţin timp
după începutul primăverii, nu creştea nimic la acele altitudini.
Râurile erau pline de gheaţă, iar un vânt nepotolit gemea şi
murmura a zăpadă, ceas de ceas, zgâriind nervii oamenilor.
Urcau statornic de câteva zile, uneori trăgându-şi caii prin
troiene de zăpadă cu vântoasa în piept, de-a lungul unei serii de
văi ca nişte degete ce şerpuiau în sus pe o spinare de stâncă
113
 - XANADU -

abruptă. Aici, aerul era mai rarefiat, iar Wilhelm părea pe punctul
să se prăbuşească de pe picioare. Chipul i se învineţise şi respira
cu mare caznă, ţiuind din piept.
Vântul le era un duşman constant şi neobosit. Josseran
constată că nu mai putea să vorbească, nici măcar să gândească,
din cauza lui. Îi izbea cu degete nevăzute, încercând să-i împingă
înapoi, urlând turbat la ei zi de zi.

***

Într-o după-amiază, ajunseră pe culmea unui povârniş înalt,

unde norii se risipiră, lăsându-i să vadă galeria albă a munţilor
deasupra unei întinderi de văi verzi umbrite, cu dâre de argilă şi
pământ de culoarea ficatului printre masivele albe-albăstrii ale
gheţarilor. Un râu ocru, încolăcit ca o venă printre alunecări de
şisturi şi gheaţă, se alungea cam la o leghe sub ei.
Parcă ar fi privit pământul din cer.
Khutelun se răsuci în şa, cu basmaua fluturând în vânt.
— Iată! strigă ea. Acoperişul Lumii!
Josseran se înfioră în blănuri. În viaţa lui nu se mai simţise atât
de mărunt. Acolo domneau dimensiunile lui Dumnezeu, îşi spuse
el, chiar acolo, lungimile şi lăţimile Lui. Aceea era o religie crudă,
departe de simbolurile liniştitoare ale oricărei biserici.
„Îmi găseam mângâierea în ritual şi totuşi aici nu se găsesc
asemenea proptele. La această înălţime, am ajuns departe de omul
care credeam că eram. În fiecare zi, simt câte o nouă bucată
desprinsă din făptura mea şi m-am înstrăinat de mine însumi. Nu
mai sunt supus Regulii, nici în umbra Bisericii, am gânduri pe
care niciodată n-am visat că mi le-ar nutri creierul. Această
călătorie mi-a dăruit o libertate sălbatică.”
Îl privi pe Wilhelm, cocoşat peste gâtul calului, cu gluga sutanei
acoperindu-i faţa.
— Aici suntem departe de Christos! îi strigă el.
— Nici un om nu e vreodată departe de Christos, templierule!
răspunse călugărul peste vuietul vântului. Mâna lui Dumnezeu ne
călăuzeşte şi ne apără chiar şi aici!
„Greşeşti”, replică Josseran în sinea lui. „Mâna care mă
călăuzeşte pe mine aici e a unei zeităţi sălbatice, care mi-e complet
străină.”
114
 - COLIN FALCONER -

***

Cadavrul se înnegrise de ger. Nu mai avea ochi, ciuguliţi de

păsări, iar măruntaiele îi fuseseră răvăşite de animale. Apăruse
deasupra lor doar un moment, printr-un văl de ceaţă. Zăcea pe un
stei stâncos, deasupra potecii, cu un braţ atârnându-i ţeapăn
peste marginea de piatră. Cu neputinţă de spus dacă era bărbat
sau femeie.
— Pe boaşele Sfântului Iosif, ce-i asta? îngăimă Josseran.
Khutelun veni lângă el.
— Aşa e datina, îi spuse ea. Noi ne lăsăm morţii în seama
viermilor. Oamenii din văi îi lasă pe ai lor zeilor.
Wilhelm îşi făcu semnul crucii.
— Păgâni, scuipă el.
Merseră mai departe. În ziua aceea, văzură încă două leşuri, în
diverse stadii de descompunere. Iar în ziua următoare, pe când
treceau printr-un defileu strâmt, sub un pumn de stâncă neagră
crăpată de îngheţ, Josseran auzi deasupra trosnete şi strigă
alarmat, crezând că era o avalanşă. În spatele lui, ceva căzu pe
umărul lui Wilhelm, într-o ploaie de pietricele. Părea să nu fie nici
mai mult nici mai puţin decât un uriaş păianjen negru. Wilhelm
scoase un ţipăt de spaimă, iar poneiul său tresări, făcând pietrişul
să-i alunece sub copite, mai-mai să-l trântească din şa. Josseran,
aflat cel mai aproape de el, o întoarse pe Kismet pe cărarea
îngustă, apucă frâul calului lui Wilhelm şi reuşi cumva să-l
liniştească.
Wilhelm rămase tremurând în şa, cu chipul palid ca moartea.
Privea în pământ, la putreziciunea care se rostogolise peste el de la
hoitul nevăzut aflat cu douăzeci de picioare mai sus.
— Poftim, Frate Wilhelm, spuse Josseran. Mâna lui Dumnezeu.
Şi-şi azvârli capul pe spate, iar mugetul râsului său îşi
împrăştie ecoul pe cărările pustii de munte.

36

Zgomotul copitelor cailor răsuna prin defileu. Josseran ridică

privirea, arcuindu-şi gâtul sub soarele rece. Ruinele vechiului turn
115
 - XANADU -

se înălţau deasupra lor reliefate negru pe cerul albastru ca un

gheţar. Fortăreaţa se năruise de-a lungul secolelor, iar acum nu
mai rămăseseră decât câteva ziduri de chirpici dărâmate, pe
culmea râpii, mărturie a unui scop de mult apus. Josseran se
gândi la santinelele singuratice care patrulaseră pe-acolo.
Khutelun îşi struni calul lângă el.
— Ce e acolo? o întrebă.
— Se numeşte Turnul Soarelui.
— Turnul Soarelui, repetă Josseran.
Fata merse mai departe, prin defileu, Josseran o urmă. Cărarea
se pierdea în umbra neagră a versantului.
— Legenda spune că, în urmă cu mulţi ani, un mare han a
stabilit ca fiica lui să se mărite cu un prinţ care locuia de cealaltă
parte a acestor munţi. Dar pe-aici se ascundeau tâlhari, iar
drumul era nesigur. Aşa că fata a fost adusă la turn, cu suita ei de
domniţe de onoare. La fiecare capăt al defileului au fost postaţi
străjeri călare, care aşteptau să sosească prinţul cu o escortă,
pentru a o duce în continuarea drumului. Dar, când în sfârşit a
venit s-o ia, a descoperit că era grea cu copil.
— Străjerii, presupuse Josseran.
— Poate.
— Şi ce i s-a întâmplat?
— Domniţele au fost aduse înaintea hanului şi i-au jurat că nici
un bărbat nu se atinsese de ea şi că în fiecare zi la amiază cobora
din cer un zeu călare ca să şi-o facă a lui. Au spus că pruncul
aparţinea Soarelui.
— Şi hanul a crezut povestea asta?
Khutelun îi aruncă o privire scurtă:
— Nu crezi că un zeu poate să se culce cu o femeie, dăruindu-i
sămânţa lui?
Josseran râse, hohotele sale reverberând la nesfârşit prin
trecătoarea abruptă de stâncă.
— Nu cunosc decât un singur mod de a face copii.
Şi atunci, se gândi la propria lui credinţă, iar râsul îi pieri în
gât. „Oare nu cred nici chiar eu o asemenea legendă”, se întrebă,
„care e tocmai piatra de temelie a credinţei mele?” Privi stingherit
înapoi, la turn, apoi peste umăr, spre Wilhelm. Călugărul, cu
suferinţa întipărită pe chip, se ţinea îndârjit de şa, pe când calul
său îşi croia drum prin grohotiş.
116
 - COLIN FALCONER -

„Cu cât mă îndepărtez mai mult prin ţinuturile astea barbare,

cu atât îmi uit propriul popor, propria religie. Aş putea să mă pierd
aici şi niciodată să nu mai găsesc calea înapoi spre creştinătate. Şi
poate că nici n-aş dori-o.”

***

În noaptea aceea, se înghesuiră laolaltă în cort să se

încălzească, tremurând în blănurile şi pieile de animale. Munţii
negri îngheţau sub o lună argintie. Vântul biciuia pânza în rafale
neaşteptate, iar Josseran simţi un fulg de zăpadă topit
prelingându-se pe ceafă, după gluga mantalei.
Lângă el, Wilhelm dârdâia.
— Khutelun spune că dincolo de munţii ăştia se găsesc creştini.
— Popa Ioan?
— Nu ştiu. Susţine numai că hanul ştie deja despre religia
noastră şi are la curte credincioşi care o practică.
Wilhelm nu se grăbi să-şi formuleze răspunsul, frigul
încetinindu-i gândurile.
— Ţi-am spus eu că Dumnezeu ne călăuzeşte chiar şi aici,
templierule.
— Am discutat despre preceptele credinţei noastre şi şi-a
exprimat dorinţa de a vedea Evangheliile, murmură el, lângă
urechea lui Wilhelm.
— I-ai spus vrăjitoarei despre Sfânta Biblie pe care o am în
păstrare? şuieră Wilhelm. Cu ce scop?
— E curioasă să afle despre religia noastră.
— Să n-o atingă! Ar pângări-o!
De undeva din văile de mai sus, se auzi urletul jalnic al unui
lup. O stea căzu pe cer, lăsând o dâră de argint-viu.
— Poate faci din ea prima ta convertită, spuse Josseran.
— E o vrăjitoare, dincolo de orice mântuire.
— Nu-i nici o vrăjitoare.
— Deci acum eşti expert şi în chestiunile astea?
— Nu vrea decât s-o vadă, continuă Josseran, simţind că
începea să-şi piardă calmul. Cu siguranţă, cuvântul lui Dumnezeu
nu le poate aduce decât binele celor care-l văd.
— Eşti înamorat de ea.
Josseran simţi împunsătura ca pe o lovitură fizică.
117
 - XANADU -

— Lua-te-ar dracu’! replică el.

Ştia că n-avea nici un rost să mai insiste. Se îndesă mai adânc
sub blănuri, dar, când închise ochii, în minte îi apăru Khutelun,
cum se întâmpla în fiecare noapte, pe întuneric. Ştia că era un
păcat. Părăsise Franţa pentru a-şi afla izbăvirea în Outremer, iar
acum era, cum spunea Wilhelm, înamorat de o vrăjitoare. Poate că
preotul avea dreptate. Unele suflete se aflau dincolo de orice
mântuire.
Inclusiv al lui.

37

Ieşiră din umbra unui perete, la lumină, cu norii acum mai jos
de ei şi un soare rece strălucind pe cerul albastru spălăcit. Ca şi
cum ar fi ajuns deja în cer. Sub ei, lumea se pierduse sub
perdeaua norilor.
Era o lume de bolovani masivi, terenul de joacă al giganţilor, în
jurul lor cu citadelele zimţate ale munţilor şi marii torenţi
încremeniţi ai gheţarilor. Până şi stâncile crăpaseră de frig.
Khutelun îi spuse că era cel mai de sus loc al lumii; într-adevăr,
urcau de zile întregi fără să mai fi văzut nici o altă aşezare
omenească sau un singur suflet de om, deşi Josseran, ridicând
odată privirea, zări doi leoparzi de zăpadă pândindu-l de pe o
cornişă, departe sus, fără a clipi din ochii lor ficşi, ca alunele.
Apoi, pieriră.
Nu mai aveau alţi tovarăşi decât lupii, rareori văzuţi, cu ţipetele
lor singuratice şi jeluitoare răsunând prin trecători, noaptea.

***

Ajunseră la un lac albastru ca oţelul, neted-oglindă, reflectând

perfect în suprafaţa sa un pisc uriaş, ca un pumnal, cu salba sa
de zăpezi.
Se hrăneau cu cheagurile de lapte pe care le aduseseră tătarii
cu ei. Khutelun îi explicase cum se preparau. Spunea că fierbeau
lapte de iapă, smântânindu-l până se forma o pastă, iar aceste
resturi le puneau să se usuce la soare. După câteva zile, căpătau
culoarea şi consistenţa pietrei ponce. La plecarea în expediţii lungi,
118
 - COLIN FALCONER -

tătarii îşi luau în coburi câte zece livre de cheaguri. Când

alimentele locale erau îndoielnice, puneau o jumătate de livră în
burduful de piele al şeii şi, până la sfârşitul zilei, clătinătura
drumului producea un soi de păsat, pe care-l mâncau.
Era singura lor hrană, în timp ce traversau Acoperişul Lumii.
Nu-i îndestula nicicând. Odată, la sfârşitul unei zile de urcuş
greu, Josseran o văzu pe Khutelun scoţându-şi cuţitul, pentru a
deschide o venă din gâtul calului. Îşi apropie gura de şuvoiul de
sânge şi bău. Când termină, acoperi rana cu mâinile până când
sângele se coagulă.
Privi în jur şi îl văzu pe Josseran uitându-se la ea. Îşi şterse
urma de sânge cu mâneca, zâmbindu-i. Îi observase expresia de pe
chip.
— Ai stomac slab, barbarule.
Josseran nu putea vorbi. Parcă ar fi asistat la un act de
canibalism.
— Câţiva stropi de sânge nu slăbesc calul. Pe noi, însă, ne ţin în
viaţă.
Întoarse capul dinspre ea fără o vorbă. Însă, măcar în legătură
cu calul, avea dreptate. Deşi iapa lui persană era doar cu puţin
mai mult decât un schelet, poneii aceia tătăreşti îşi găseau cumva
hrana şi puterea sub zăpadă. Cândva i se păruseră atât de ridicoli,
iar acum îl uimeau.
Şi totuşi să bea sânge…
Wilhelm văzuse şi el ce făcuse Khutelun. Îl urma pe Josseran
de-a lungul cărării.
— Tot mai crezi că nu e vrăjitoare? şuieră el.
— Lasă-mă-n pace, se răsti Josseran.
— Bea sângele animalelor! Îi aparţine Satanei!
— Pleacă de-aici, stărui templierul, şi dă-mi pace!
— E vrăjitoare! nu se lăsă Wilhelm. M-auzi, templierule?
Vrăjitoare!

***

Îşi înfăşuraseră piei îmblănite pe picioare şi-şi târau poneii

pieptiş prin viforniţe. S-ar fi rătăcit repede, dacă nu erau semnele
făcute din oase şi coarne de oi moarte, pentru a-i îndruma pe
călători prin zăpadă.
119
 - XANADU -

Într-o după-amiază, spre seară, ajunseră la un turnul mult mai

mare decât toate celelalte pe care le văzuseră, făcut nu din oase, ci
din pietre. Tătarii îl numeau obo. Unul după altul, îl ocoliră cu caii.
Apoi, Khutelun descăleca şi mai adăugă o piatră peste grămada
celorlalte.
— Ce faci? o întrebă Josseran.
— E pentru ispăşirea păcatelor, răspunse ea. După spusele
oamenilor sfinţi din aceşti munţi, ne aduce o reîncarnare mai bună
data viitoare când ne vom naşte.
Josseran nu mai auzise vreodată asemenea prostii.
— Omul se naşte numai o dată, protestă el.
— Cei din munţii ăştia cred altceva. Ei spun că, atunci când un
om moare, spiritul său intră în alt trup, iar următoarea încarnare
e mai fericită sau nu, în funcţie de faptele lui din timpul vieţii. Şi
astfel înaintează prin o mie de vieţi, până devine una cu
Dumnezeu.
— Dar tu eşti mahomedană. Doar nu crezi aşa ceva?
— Nu face nici un rău. Dacă oamenii sfinţi se înşală, n-am irosit
decât câţiva paşi şi am sacrificat doar o piatră ca ofrandă. Dacă au
dreptate, mi-am îmbunătăţit viaţa viitoare.
Pragmatismul unui asemenea răspuns îl copleşea. După
părerea lui, credinţa era credinţă, nu ţi-o adaptai după geografie.
Şi totuşi, spusele ei aveau o logică aparte, care-l făcu să
zâmbească.
— Ar trebui să faci şi tu la fel, îi spuse fata.
— N-am timp pentru asemenea superstiţii.
— Vrei să atragi buclucul pe capetele noastre în timpul
drumului?
Josseran ezită, simţind că ceilalţi tătari îl priveau, în aşteptare.
— Atunci, am s-o fac în numele diplomaţiei, acceptă el.
Fără tragere de inimă, îşi mână calul pe după pietre. La urma
urmei, cum spusese Khutelun, cu ce putea să-i strice?
— Ce e ceremonia asta ciudată? se interesă Wilhelm.
— Este pentru iertarea păcatelor, răspunse Josseran. Vor ca şi
noi doi să le urmăm exemplul.
— Confesiunea urmată de absolvirea administrată de un preot
hirotonisit al Sfintei Biserici este singura cale prin care se pot ierta
păcatele.
— Nu trebuie decât să dai ocol cu calul acelor pietre, frate
120
 - COLIN FALCONER -

Wilhelm. Nu e nevoie să crezi în ce faci.

— Ar fi o trădare a credinţei.
— Nu ţi-ar lua mai mult de câteva secunde.
Dar Wilhelm îşi trase calul în partea opusă turnului de pietre.
— N-am să dansez cu diavolul! pufni el şi călări mai departe,
ţinându-şi capul sus, cu trufie.
Josseran privi chipurile celorlalţi. Ştia ce-şi spuneau. O umbră
pluti peste vale spre ei şi, ridicând ochii, Josseran văzu un grifon
dând târcoale pe curenţii de aer, la mare înălţime, scrutând solul
în căutare de stârvuri.
Părea un semn de rău augur. Nădăjduia să nu fie aşa.

38

Un loc sălbatic şi aspru. Coastele munţilor erau brăzdate şi

sfâşiate de prăpăstii, ca nişte urme de gheare ale cine ştie căror
fiare sălbatice. Un moment, zăriră departe sub ei, într-o vale,
casele de piatră ale unor ciobani tadjici stând precar pe pantă,
deasupra unui râu năvalnic. Apoi, norii se rostogoliră din nou
peste versantul muntelui, acoperindu-le.
Caravana înainta iarăşi prin nori, în timp ce furtuna duruia
prin trecătorile din faţa lor. Cărările se sfărâmau sub picioare şi îi
învăluia o ceaţă diformă, cufundându-i în frig şi tăcere.
Pantele erau presărate cu bolovani uriaşi, unii mari cât nişte
colibe de ţărani înstăriţi, iar caii fornăiau protestând în timp ce-şi
chinuiau copitele nepotcovite peste marna acoperită cu licheni,
căutând puncte de sprijin pe stâncile străbătute de fisuri adânci
de la gerul amarnic şi stârnind mici avalanşe de pietre în josul
povârnişului.
Rafale puternice de vânt le aruncau zăpada în feţe, orbindu-i.
După o lungă coborâre, ajunseră la o cornişă strâmtă ce ocolea
o prăpastie. Acolo, poteca era doar atât de lată cât să încapă
copitele cailor şi nimic mai mult. La cea mai mică alunecare, atât
animalul, cât şi călăreţul s-ar fi rostogolit spre moarte.
Wilhelm îi privi pe Khutelun şi tovarăşii ei pornind, pe când
avangarda dispărea în ceaţa densă. Trase de căpăstrul calului,
ezitând.
— Ai încredere în poneii ăştia, frate Wilhelm, îi strigă Josseran,
121
 - XANADU -

din urma lui.

Trebuia să răcnească pentru a se face auzit peste mugetul
râului de jos.
— Prefer să am încredere în Dumnezeu, răspunse călugărul.
Porni, începând să cânte un imn, „Credo în Unum Deum”, glasul
său ascuţit răsunând cu ecouri din zidurile drepte de piatră ale
strâmtorii.
— Cred că poneii cunosc mai bine munţii ăştia, mormăi
Josseran, începând traversarea înceată, în urma lui.
Ajunseseră la jumătatea suprafeţei stâncoase, poate, când calul
lui Wilhelm, poate deranjat de tresăririle nervoase ale călăreţului,
se poticni pe şisturi.

***

Wilhelm simţi poneiul împiedicându-se, unul dintre picioarele

sale dinapoi alunecând doar un moment pe marna desprinsă.
Căută să-şi regăsească echilibrul; smucindu-şi crupa într-o
încercare de a-şi corecta greşeala pasului. Wilhelm se smuci
lateral în sa, dezechilibrând şi mai rău animalul.
— Wilhelm!
Auzi strigătul prevenitor al lui Josseran. Se aruncă jos din şa şi,
cu spatele lipit de stâncă, trase de hăţuri, într-o tentativă
zadarnică de a readuce calul pe cărarea îngustă.
Acum, ambele picioare ale animalului alunecaseră dincolo de
margine şi ţipa cu gura sa dinţoasă.
— Ajută-mă! strigă Wilhelm la Josseran. Toate sunt acolo!
Toate!
Coburul de piele al şeii conţinea Biblia comentată, psaltirea,
odăjdiile, cădelniţa de argint. Wilhelm dădu drumul căpăstrului şi
întinse mâna spre traistă. Degetele sale o prinseră şi încercă s-o
tragă peste şa. În clipa următoare, simţi că era smucit din loc, spre
prăpastie.
Întrezări, preţ de-o ameţitoare clipă, norii cenuşii fără fund şi
pereţii din granit crăpaţi de ger.
Îşi lăsă sufletul în voia lui Dumnezeu, degetele sale refuzând să
dea drumul preţioasei desagi cu Biblia şi psaltirea. Urlă, chiar
când se dădea în seama morţii.

122
 - COLIN FALCONER -

***

Se clătina spre hău, când două braţe puternice îl cuprinseră pe

după mijloc, smulgându-l de la margine.
— Dă-i drumul! îi răcni Josseran în ureche. Las-o!
Un moment ce părea să se prelungească la nesfârşit, un
moment când auzi argumentele pro şi contra credinţei şi a
destinului său. „Nu”, hotărî el în cele din urmă, după o cercetare a
sufletului ce dură cât un clipit din ochi, „nu, n-am să dau drumul
traistei. Voi muri, dacă trebuie. Dar nu voi pierde conţinutul
acestei desage. Altminteri, călătoria până aici şi tot ceea ce
înseamnă ea pentru mine se vor irosi fără rost.”
Văzu calul cum cădea, alunecând pe panta stâncoasă,
agitându-şi disperat copitele prin aer. Apoi pieri, iar Wilhelm
aşteptă să-l urmeze în prăpastie. Când colo, se pomeni căzut cu
spatele pe piatră şi gheaţă, privind cu ochi holbaţi zidul cenuşiu al
muntelui deasupra sa. Vrăjitoarea tătăroaică stătea în picioare
asupră-i, cu faţa schimonosită într-o strâmbătură de furie şi
neputinţă.
Îi strigă ceva neînţeles, în limba ei păgânească. Călugărul îşi
strângea la piept preţioasa traistă de piele, simţind greutatea
liniştitoare a Bibliei şi a cădelniţei. Ştiind că erau în siguranţă, se
ridică în genunchi şi strigă o rugăciune de mulţumire spre
milostivul Dumnezeu care-l salvase pentru scopurile Lui mai
înalte.

***

Khutelun îl privea ţintă pe şamanul creştin care-şi strângea la

piept jalnica boccea, cu ochii holbaţi spre cer şi chipul încremenit
în extaz. Barbarul zăcea lângă el, nemişcat. Fata îngenunche şi-i
trase gluga la o parte. Când îşi trase mâna, văzu sânge închis la
culoare mânjindu-i degetele; îşi spărsese capul de stâncă.
— Ce-o fi în coburul ăla aşa de preţios încât cioroiul e gata să
moară pentru el? mârâi un om din escortă.
Cioroiul. Numele pe care i-l dăduseră tătarii şamanului creştin.
— Nu ştiu, şopti Khutelun.
Ridică una dintre pleoapele barbarului, dar ochii acestuia se
dăduseră peste cap. Poate că murise.
123
 - XANADU -

— Joss-ran, şopti ea.

În chip inexplicabil, un pumn i se încleşta peste inimă.

39

— Îţi voi da sfintele taine, şopti Wilhelm.

Sărută preţioasa etolă purpurie pentru care îşi primejduise viaţa
şi şi-o petrecu pe după gât. Începu să murmure cuvintele ultimei
împărtăşanii, ducându-şi degetele la buze, la ochi, urechi şi frunte,
în timp ce repeta familiara binecuvântare latinească:
— Nominus padre, nominus fils, nominus spiritus sanctus…
Se aflau în locuinţa singuratică a unui păstor tadjik. Afară,
vântul vâjâia şi mugea, ca un şir de gemete ale diavolului însuşi,
căutând o intrare pentru a-şi cere prada.
— Acum ai să te mărturiseşti, şopti Wilhelm, pentru ca să fi
primit drept în împărăţia cerurilor.
Josseran clipi din ochi spre el, dar îi era greu să-şi limpezească
privirea. Chipul călugărului era cufundat în umbră, dincoace de
văpaia portocalie a focului, părând să se unduiască şi să danseze.
— N-am… să… mor…
— Fă-ţi spovedania, templierule. Dacă mori neîmpărtăşit, va
trebui să-l întâlneşti pe Satan.
Josseran încercă să se ridice, dar durerea îi străpunse creierul
ca un jungher, făcându-l să ţipe sonor.
— Îţi voi uşura sarcina. Am să rostesc eu spovedania în numele
tău. Repetă-mi cuvintele. „Iartă-mă, tată, căci sunt un păcătos.
Am păcătuit cu cugetul, am nutrit gânduri preacurveşti cu
vrăjitoarea, Khutelun. În noapte, am profitat de mine însumi cu
gândul la ea şi mi-am vărsat sămânţa făcând aceasta.” Spune şi
tu.
— Fir-ai al dracului, popo, mormăi Josseran.
— Ai poftit la ea. E un păcat de moarte, căci ea este
mahomedană şi vrăjitoare. Trebuie să te mântuieşti!
Josseran închise ochii. Durerea din ţeastă îi sfredelea creierii ca
o mie de ace ascuţite.
— Spune-o! „Am glăsuit împotriva Sfinţeniei Sale Papa şi
împotriva lui Wilhelm, vicarul lui. Am rostit blasfemii.”
— Nu voi… muri… şi n-am nevoie… de mântuirea ta.
124
 - COLIN FALCONER -

— Deschide ochii, templierule!

Pleoapele lui Josseran se deschiseră, cu o tresărire. Wilhelm se
aplecă spre el, făcându-l să-i simtă pe faţă răsuflarea fierbinte şi
fetidă. Dincolo de capul lui se vedea o singură stea, printr-o gaură
a acoperişului. Ochiul lui Dumnezeu, privindu-l.
— Înainte ca noaptea să se sfârşească, vei ajunge dinaintea
Tatălui tău, în ceruri!
Josseran întoarse capul. „Tatăl meu”, se întrebă el, „sau
Dumnezeu Tatăl?” Nu ştia de care întâlnire se temea cel mai tare.
— Vei apărea în faţa judecăţii şi vei fi aruncat în gheena Iadului,
ridică Wilhelm mâna dreaptă, ţinând-o înaintea ochilor lui
Josseran. Doar dacă nu te absolv eu cu mâna asta! Cu mâna asta!
„Fă-o”, răspunse Josseran în sinea lui. „De ce te împotriveşti cu
atâta încăpăţânare confesiunii? Fiindcă îl dispreţuieşti pe
călugărul ăsta tiranic sau pentru că simţi că ai ajuns în afara
împărăţiei lui Dumnezeu?”

***

Aşteptase până când tatăl său fusese chemat la o consfătuire în

Carcasonne. Era vasal al Contelui de Toulouse, iar Regele Ludovic
chemase la încă un pelerinaj înarmat în Ţara Sfântă, pentru a
elibera Ierusalimul de sarazini. În calitatea lui de cavaler şi supus
al contelui, tatăl lui era obligat să răspundă chemării la arme.
În aceeaşi noapte, Josseran s-a dus în camera ei. „Şi fie ca
Dumnezeu să mă ierte”, şi-a spus. De patru ori a avut-o în
noaptea aceea, împerechindu-se ca un câine, auzind-o cum gâfâia
sub el, cu sudoarea şi sămânţa scurgându-li-se pe patul tatălui
său. De fiecare dată când se împreuna cu ea îl auzea pe diavol
râzând, în timp ce-l trăgea spre infern.
Ce-o fi gândit, nu avea nici un gând pentru tatăl lui?
În noaptea următoare, s-a dus din nou. Cu cât se adâncea mai
mult în păcat, cu atât părea să conteze mai puţin pentru el. Căci,
atunci când eşti pierdut, singura alinare e să te pierzi şi mai mult.
Acum credea că aceasta era calea pe care oamenii răi deveneau cu
adevărat malefici. O dată ce ai săvârşit un păcat de neiertat, ce
importă încă unul? Uneori, singura uşurare a chinurilor vinovăţiei
se găseşte păcătuind din nou.
Zăcea goală în pat, iar el îşi îneca propria conştiinţă în carnea ei
125
 - XANADU -

fierbinte şi umedă. „O fi fost oare şi o urmă de mândrie în a lua

ceea ce-i aparţinea tatălui meu”, se întreba, îl convinsese cumva
orgoliul tineresc că acum el era bărbatul cel mai grozav?

***

— Astă-seară, ai să-L vezi pe Christos sau, de nu, pe Satan,

latră Wilhelm. Ce zici?
— Nu am… păcătuit cu ea.
— Este o sălbatică şi o păgână. Ai păcătuit cu ea în cugetul tău!
E acelaşi lucru!
Josseran se strâmbă iarăşi, fiecare cuvânt, fiecare sunet
torturându-l cumplit.
— Nu mă îndoiesc că Dumnezeu stă treaz în cer, făcându-şi griji
pentru plăcerea mea deznădăjduită şi singuratică în întuneric.
Dumnezeul tău e mai rău decât o soacră!
Auzi respiraţia şuierătoare a lui Wilhelm la auzul acestei noi
blasfemii.
— Trebuie să mărturiseşti! repetă călugărul.
„Da, mărturiseşte”, spuse Josseran în sinea lui. „Fă-i hatârul.
Acum ce mai contează?”

***

Avea chipul îmbujorat, dar pielea umerilor şi a braţelor îi era ca

fildeşul şlefuit. Călugărul îi scosese mantaua şi hainele. Văzu că
avea pieptul şi burta acoperite cu un strat fin de păr care strălucea
ca bronzul în lumina focului. Muşchii-i erau tari ca nişte odgoane
împletite.
Ciudăţenia înfăţişării lui o făcu să inspire tăios. Dezgolit astfel,
arăta înfricoşător şi totuşi, într-un chip straniu, o atrăgea.
Îşi simţi dintr-o dată gura uscată.
Se temea să nu moară. Nu putea înţelege de ce o revolta astfel
moartea unui barbar. Grija ei nu era numai pentru furia sau
dezamăgirea tatălui său, dacă nu reuşea să-şi ducă în siguranţă la
Qaraqorum oamenii daţi în grijă, aşa cum i se poruncise. Se
îngrozea la gândul rănii pe care moartea lui i-ar fi pricinuit-o în
inimă.
Ştia că nu-l putea lăsa să moară.
126
 - COLIN FALCONER -

***

Wilhelm auzi un sunet în spatele său şi întoarse capul.

— Tu! icni el.
Văzu mai întâi gluga purpurie, căci tătăroaică intră de-a-
ndărătelea , la fel cum făcuse în ordu-ul lui Qaidu. Cânta o melodie
ritmică şi înceată în limba infernală pe care o vorbeau acei păgâni.
Trei dintre oştenii ei o urmară în colibă, cu chipuri crunte.
Khutelun merse cu paşi târşiţi până în mijlocul cortului şi
îngenunche lângă foc, strângându-şi în mâini îmblăciul de cârpe şi
tamburina, uneltele diavolului.
Ochii i se rostogoleau în cap. Ştia că era drogată, o femeie
posedată de demoni.
Cu un ţipăt, Wilhelm încercă să acopere trupul gol al lui
Josseran.
— Ieşi afară de-aici! strigă, apucând-o de umeri ca s-o
îmbrâncească.
Imediat, tătarii din escortă îl înşfăcară de braţe, târându-l afară.
Îi legară încheieturile mâinilor cu curele, râzând de zvârcolelile lui
zadarnice. Apoi, îl trântiră pe pământul rece să zbiere cât poftea în
pustiul nopţii.
Wilhelm suspina de neputinţă. Pe muntele acela domnea
necuratul, iar lepădătura diavolului târâse încă un suflet creştin în
infern.

40

Josseran deschise ochii. Fumul focului de lemne ieşea alene

prin gaura tavanului, iar pe uşă cădea pieziş lumina galbenă a
soarelui, perdeaua de fetru fiind trasă în lături pentru a lăsa să se
vadă o pajişte verde de munte. De afară se auzeau tropăieli şi
nechezaturi de cai. Furtuna trecuse şi peste munte se lăsase
liniştea. Vântul nu mai sufla cu putere, gemând doar încet prin
jurul pereţilor. Wilhelm stătea aşezat lângă foc, privindu-l.
— E bine de tine că n-ai murit, templierule, şopti el. Sufletul ţi-
este adâncit în păcat.
Pulsaţiile dureroase din ţeastă slăbiseră. Wilhelm îi săltă capul,
127
 - XANADU -

pentru a-i apropia de buze un castron din lemn cu lapte de iapă

fermentat.
— Cât am… dormit?
— O noapte doar.
— Khutelun…
— Vrăjitoarea e afară..
— Nu e… vrăjitoare, bâigui Josseran.
— E posedată de diavol.
— Totuşi se pare că… m-a vindecat… de boală.
— Lucrarea necuratului.
Josseran îşi duse uşurel degetele la pielea capului. Avea părul
încleiat de sânge uscat şi, dedesubt, se căsca o rană. Ridică
privirea spre călugăr, care rămăsese aplecat peste el.
— Crezusem c-aveam să mor.
— N-a vrut-o Dumnezeu.
— A fost aici. Ţin minte. Ea a venit aici.
— A încercat să te înrobească prin drăcoveniile ei.
— Drăcovenii?… Atunci, şi Christos a fost un drac?
Wilhelm îl privi ţintă, de-a lungul nasului său palid, coroiat.
— Domnul nostru a fost un tămăduitor. Îndrăzneşti s-o compari
pe sălbatica asta cu milostivul nostru Domn?
— M-a vindecat… atunci, şi ea e o tămăduitoare. Tot o mai
numeşti… vrăjitoare?
— Dacă eram în Outremer, te-aş fi acuzat de erezie!
— Ei, poate… e mai bine că nu suntem… în Outremer.
— Diavolul ne poate amăgi în multe feluri. Se hrăneşte în
special cu cei slabi şi creduli.
Peste intrare se aşternu o umbră şi apăru Khutelun, cu mâinile
în şolduri. Lui Josseran i se păru că zărea o mică uşurare în ochii
ei, când îl văzu ridicat în capul oaselor, dar expresia i se şterse la
fel de repede pe cât se ivise, după care nici nu mai putu fi sigur că
o văzuse cu adevărat.
— Pari să-ţi fi recăpătat puterile, spuse ea.
— Durerea de la cap mi-a trecut, murmură Josseran. Îţi
mulţumesc.
— Pentru ce?
— Pentru… rugăciunile tale.
— Aş fi făcut la fel pentru orice bolnav din grup.
Khutelun luă un vas cu came fiartă aburindă şi i-l aduse,
128
 - COLIN FALCONER -

punându-l lângă el.

— Trebuie să mănânci.
Un moment, ochii li se întâlniră. „Aş vrea să ştiu ce gândeşti”,
spuse în sinea sa Josseran. „Îmi eşti tot atât de necunoscută ca
munţii ăştia. Iar temperamentul tău e întru totul la fel de
imprevizibil.”
— Mă bucur că te-ai întremat, spuse fata. Tatăl meu s-ar fi
supărat dacă piereai. M-a însărcinat să te duc cu bine la Centrul
Lumii.
Se ridică şi ieşi din colibă.
Wilhelm privi lung după ea, strângându-şi în mână crucifixul de
la piept.
— Ce-a zis? Neîndoielnic, se laudă că te-a vindecat.
— Tu erai gata să… mă îngropi. Nu se cădea… să-i…
mulţumesc?
— Nu erai in extremis. N-ai suferit mai mult decât o lovitură la
cap. N-a fost nimic grav.
— Te pregăteai să-mi administrezi… sfintele taine.
— Nu era decât o stratagemă ca să te conving să mărturiseşti şi
să-ţi despovărezi sufletul de păcate.
Josseran privi spre micul dejun pe care i-l adusese Khutelun.
— Iarăşi oaie fiartă.
— Nu e oaie. În dimineaţa asta, ne bucurăm de o schimbare de
regim.
Pe chipul lui Wilhelm se vedea o expresie greu de descifrat.
— Unul dintre cai a murit azi-noapte.
Josseran simţi un fior amorţindu-l până în măduva oaselor.
— Care cal?
Călugărul nu-i răspunse. Cel puţin, avu bunul simţ de a părea
întristat.
— Kismet, înţelese Josseran.
— Vrăjitoarea a spus că n-avea nici un rost s-o lăsăm pradă
vulturilor, se ridică Wilhelm în picioare. Dumnezeu, în
înţelepciunea Lui, a ales să ia sufletul calului în loc de al tău.
Apoi, adăugă:
— Poate l-a găsit de mai mare preţ.
— Atunci, nu e drept. Ar fi trebuit să fie mai îndurător cu iapa
mea. Eu am ales călătoria asta. Nu ea.
— Cum cutezi să rosteşti asemenea blasfemii! Nu era decât un
129
 - XANADU -

dobitoc de povară! Mulţumeşte-i Domnului că mai eşti în viaţă!

Şi ieşi, ca o furtună.
Kismet, îşi spuse Josseran. Simţea în gât un nod de durere.
Wilhelm avea dreptate; de ce să sufere după un cal? Şi totuşi, îl
încercau remuşcările. Încă o dată, îşi recunoştea responsabilitatea
pentru moartea altcuiva şi, cu toate că nu era, cum spusese
preotul, decât un simplu cal, nu-i uşura cu nimic ruşinea. Kismet
îngheţase şi flămânzise pas cu pas, cum cu siguranţă şi tatăl lui
simţise înfrigurarea şi foamea de alt fel în propriul piept — şi,
asemenea lui, suferise mult până a-şi da în sfârşit ultima suflare.
Iar acesta era motivul pentru care nu se confesase, aşa cum îi
cerea Wilhelm. Pe lângă adevăratul păcat, toate celelalte crime
păreau complet lipsite de însemnătate şi, dacă el nu vedea nici o
şansă de mântuire pentru ceea ce-i făcuse tatălui său, atunci de
ce ar fi fost Dumnezeu de altă părere?

***

A doua zi, Josseran era gata de plecare. Wilhelm îi bandajase

capul cu nişte feşe şi se pregăteau să-şi reia călătoria, îşi înşeuară
caii, sub un cer curat ca lacrima, lumina reflectată a soarelui pe
zăpezile de deasupra orbindu-i.
— E ceva în neregulă cu tătarii ăştia, şuieră Wilhelm, strângând
chinga şeii.
Khutelun îi înlocuise calul cu unul dintr-ai ei, o iapă galbenă ca
paiul, cu albeaţă pe un ochi şi mereu arţăgoasă. Şi Josseran avea
un cal nou, un armăsar de culoare murdară, cu umerii ca un
gater.
— N-am observat nimic neobişnuit, mârâi el.
— Tătarii se uită urât la noi. Li se citeşte sângele în ochi.
— Nu la noi se uită urât, frate Wilhelm, la dumneata se uită.
Clericul se holbă la el, mirat.
— Proasta lor dispoziţie se îndreaptă numai spre dumneata,
continuă Josseran, ca şi cum i-ar fi explicat ceva unui copil mic.
— Spre mine?
— Te învinuiesc pentru cele întâmplate. Am pierdut un cal şi o
zi de mers. Spun că ne aduci ghinion.
— Nu e vina mea că a alunecat piciorul calului pe stânci!
— Dar dumneata eşti cel care a refuzat să mâne calul pe după
130
 - COLIN FALCONER -

obo.
— Nu era decât o superstiţie de-a lor prostească!
— Poate că ai dreptate. Dar vezi ce-ai făcut, din prea multă
mândrie? Le-ai întărit credinţa în sfinţenia obo-ului, iar acum cred
că propria dumitale religie nu poate fi la fel de puternică precum a
lor, căci nu te-a apărat. Aşa că, încercând să dovedeşti ce mari
suntem, n-ai reuşit decât să le împuţinezi respectul faţă de noi.
— N-am să-mi înjosesc credinţa supunându-mă vrăjitoriilor lor.
— O-i fi dumneata un om foarte cucernic, frate Wilhelm, dar
înţelept nu eşti.
Josseran se urcă în şaua noului cal. După Kismet, avea
senzaţia că încălecase un ponei pentru copii.
Wilhelm smuci şi el de căpăstru, transmiţându-i enervarea
iepei, care întoarse capul, încercând să-l muşte.
— Sunt momente când mă tem că ai uitat scopul misiunii
noastre. Voi face un raport complet despre conduita dumitale,
când ne întoarcem la Acra.
— Dacă mai continui să te împotriveşti însoţitorilor noştri, n-ai
să mai revezi Acra niciodată.
— Cum o vrea Dumnezeu.
— Uneori, frate Wilhelm, am impresia că pui la prea grele
încercări răbdarea Domnului nostru.
Wilhelm înhaţă Miele calului lui Josseran:
— Asta-i o blasfemie.
Josseran se aplecă spre el:
— Vrăjitoarea noastră încă mai doreşte să vadă Biblia şi
psaltirea.
— O să le profaneze.
— Dumnezeirea mă-tii! înjură Josseran şi smuci frâul calului
din mâinile lui Wilhelm, pornind pe cărare.

41

Piscurile albe ale Acoperişului Lumii rămăseseră în urmă,

pierdute într-un plafon de nori plumburii. Dintr-o dată, aerul
devenise mai cald. Urmau o potecă peste o dună de nisip afânat,
spre o mlaştină cu apă sărată, unde apropierea lor sperie un stol
de gâşte sălbatice care-şi luară zborul. Străbătând o vale presărată
131
 - XANADU -

cu bolovani, mai trecură printr-o strâmtoare şi deodată ieşiră pe o

câmpie întinsă, cu nisip întărit de arşiţă şi pietriş negru.
Un drum prăfos ducea spre o alee cu plopi tremurători şi un
vast oraş dintr-o oază, pe lângă case de chirpici cu paie şi bălegar
uscându-se la soare pe acoperişurile plate. Trecură prin dreptul
unui şir nesfârşit de căruţe trase de măgari, pline până sus cu
pepeni, verze şi morcovi, şi grupuri ce păreau uneori a fi familii
întregi cocoţate pe tălpicile laterale. Chipuri mirate se holbau la ei
de pe câmpii şi din case.
Khutelun călărea lângă Josseran. Avea eşarfa înfăşurată în
jurul feţei, încât nu i se vedeau decât ochii negri, lichizi.
— Locul acesta se numeşte Kashgar, îi spuse ea.
— Deci am trecut cu bine de Acoperişul Lumii.
Fata îşi scoase basmaua.
— Ai avut un păzitor, creştine.
Creştine. Deci nu mai era un barbar.
Privi în jur, pentru a-l vedea pe călugăr cocârjat peste poneiul
cu albeaţă la ochi, în spatele lor.
— Păzitor? Mai degrabă mi-aş încredinţa viaţa unui câine.
— Nu la şamanul vostru mă refeream. Ai un bărbat care
călăreşte alături de tine.
Josseran simţi firişoarele de păr de la ceafă începând să i se
zbârlească.
— Ce bărbat?
Khutelun îl privea, cu faţa pe cât de senină, pe atât de sigură.
— Are păr lung şi galben, bătând spre argintiu, şi o barbă foarte
asemănătoare cu a ta. E bătrân, dar poartă spadă şi armură de
oţel. Pe umeri are o mantie albă, cu o cruce roşie pictată aici, pe
umărul stâng. L-am văzut călărind adesea, chiar în urma ta.
Parcă i-ar fi turnat cineva apă rece pe spinare. Nu-i putu
răspunde; amuţise. Omul pe care-l descria era tatăl lui. Wilhelm
avusese dreptate. Asta nu putea fi decât vrăjitorie.

***

Tatăl său nu-i spusese o vorbă înainte de plecare, dar Josseran

era convins că ştia. I-o citea în ochi. Când se întorsese din
Carcassonne, îi spusese că se scuzase din slujba în pelerinajul
înarmat al Regelui Ludovic din pricina vârstei, dar la câteva zile
132
 - COLIN FALCONER -

după înapoiere anunţase că se răzgândise. Îşi declarase dorinţa

bruscă şi necaracteristică pentru el de a ajuta la eliberarea Ţării
Sfinte de sarazini.
Josseran însă cunoştea adevăratul motiv pentru care-şi
schimbase hotărârea.
Au spus că, la acostarea corăbiilor în Damietta, pe mal îi
aşteptau zeci de călăreţi mahomedani. Cavalerii franci s-au adunat
pe plajă, şi-au înfipt în nisip lăncile şi scuturile ascuţite şi au
aşteptat atacul.
Dar tatăl lui şi-a tras calul prin valuri, spre liman, unde a sărit
imediat în şa. Nici nu s-a oprit să-şi încheie zalele. S-a repezit pe
lângă apărătorii surprinşi, năpustindu-se în mijlocul sarazinilor,
unde a ucis trei înainte de a fi el însuşi răpus, cu o lovitură de
spadă în pântec. L-au dus înapoi pe corabie, încă viu. Spuneau că
se chinuise patru zile până să moară.
De ce să fi făcut una ca asta?
Josseran nu avea decât un singur răspuns pentru
impetuozitatea tatălui său şi ştia, în adâncul sufletului, că nu
sarazinii erau vinovaţi de moartea lui.

***

— Creştine? spuse Khutelun, smulgându-l din reverie.

— Omul pe care îl descrii e tatăl meu. Dar a murit de ani de zile
şi n-ar călări cu mine niciodată.
Ochii ei erau de nepătruns.
— Ştiu ce văd.
Josseran o privi lung. „Ce se întâmplă cu mine?” se întrebă.
„Călătoria asta a început ca o misiune simplă, de a cere audienţă
la un han tătar, a-i propune o alianţă împotriva sarazinilor. Şi
când colo, iată-mă târât într-o odisee până dincolo de hotarele
lumii şi toate convingerile la care ţin, castitatea, datoria şi credinţa
mea, îmi sunt asaltate fără cruţare de femeia asta.”
— Printre noi, vrăjitoria se pedepseşte cu moartea, îi spuse el.
Khutelun îi susţinu privirea, cu ochii ei negri scăpărând de o
furie neaşteptată.
— Dacă nu ştiţi cum să comunicaţi cu lumea spiritelor, atunci
nici nu-i de mirare că voi, barbarii, sunteţi învinşi atât de uşor în
luptă.
133
 - XANADU -

Îşi îndemnă calul înainte, iar Josseran rămase privind după ea,
blestemându-şi mândria şi simţind că-şi pierdea toate certitudinile
pe care le preţuise odinioară.

134
 - COLIN FALCONER -

PARTEA A TREIA
CARAVANSERAI

Kashgar — Kumul
Anul Maimuţei

42

Străbătuseră Acoperişul Lumii căutându-l pe Popa Ioan şi

regatele Magilor din Evanghelie, dar tot ce găsiră dincolo de
zidurile şi turnurile de veghe erau mahomedanii. Oraşul nu arăta
aşa cum îşi imaginase Josseran legendara Cathay, ci îi părea doar
asemenea oricărei alte localităţi din Outremer, cu hanuri şi
bazaruri, porticuri cu arcade, cupole mozaicate şi biserici
mahomedane ce se profilau pe cerul de un albastru spălăcit, sub
uriaşul zid curbat al citadelei.
Locuitorii de aici se numeau uighuri. Spre surprinderea lui,
Josseran constată că nu aveau înfăţişarea cu ochi migdalaţi şi nas
turtit a însoţitorilor tătari. De fapt, arătau ca grecii şi limba lor
semăna mult cu turceasca pe care o învăţase în Outremer. Şi
tătarii o vorbeau curgător, altoită cu un amestec de expresii de-ale
lor.
Îi urmă pe cei din escortă, înghesuindu-se prin îmbulzeala de pe
străzi, prin dreptul vechii moschei unde bătrâni cu fesuri de
rugăciune brodate stăteau aşezaţi pe treptele iwan-ului şi copii
desculţi se jucau în pârâul unui canal de scurgere.
Bazarul era o bacchanală a simţurilor. Josseran văzuse multe
pieţe arăbeşti în Outremer, dar nici una nu se compara cu acest
bazar ca mărime şi culori. Mulţimile îi presau din toate părţile, iar
Josseran se uita cu gura căscată ca un ţăran la bâlci. Ganguri ca
nişte văgăuni se răspândeau în toate direcţiile, strâmtorile umbrite
fiind străbătute de raze galbene ale soarelui unde cerşetori ologi
gemeau şi întindeau după pomană gheare noduroase. Bărbieri
rădeau ţestele clienţilor cu cuţite lungi, fierari şi brutari asudau în
dogoarea fierbinte a cavernelor lor cu pereţi înnegriţi, clinchetele
metalice şi ţipetele negustorilor amestecându-se cu mirosul cald
de pâine coaptă şi duhorile de bălegar şi scârnăvii omeneşti.
Se vedeau suluri mari de mătase, mai lungi decât un stat de
om, şi saci de stambă cu mirodenii, portocalii, verzi şi roşii ca
135
 - XANADU -

ardeiul; Josseran observă covoare roşii bogate, pumnale

ornamentale lucrate de mână, sclipind de jad şi rubine, capete de
capră fierte privind cu ochi tulburi de pe pereţi şi bojoci grăsoşi de
oaie clocotind în cazane mari. Bazaaris-ii stăteau pe vine printre
saci pântecoşi cu haşiş, în timp ce pe balcoanele cu dantelării de
lemn ale ceainăriilor bătrâni cu bărbi albe şi halate lungi sorbeau
ceai verde şi fumau pipe bulbucate.
În toate părţile se înghesuiau case de lemn cu un cat şi din
când în când, ridicând ochii, Josseran zărea câte o faţă voalată
privindu-l de după un oblon decorativ de fereastră, numai pentru
a dispărea într-o clipă.
Văzduhul era plin de praf şi musculiţe. Năduşeala îi şiroia pe
şira spinării şi-i scălda chipul, în timp ce era purtat prin forfota
mulţimii. Printre chipuri vedea piei de toate culorile, de la cele
blonde până la altele bronzate precum cafeaua şi costume de tot
felul; existau vânzători cu pielea argăsită şi nasul coroiat, în
caftane şi turbane ca ale sarazinilor, şi călăreţi plini de nisip, cu
mantale lungi de piele şi căciuli tivite cu blană, ale căror piei de
oaie le băteau cizmele; se vedeau tadjicii cu pălării înalte şi negre
şi uighurii, uşor de recunoscut după botinele de piele şi tunicile
negre lungi până la genunchi; femei cu eşarfe colorate de mătase,
brăţări de aur la glezne şi inele pe degete, iar altele ascunse sub
şaluri cafenii groase, atât de lungi şi de diforme încât ar fi fost cu
neputinţă să spui încotro stăteau cu faţa atunci când nu umblau.
Dar bazarul nu le aparţinea oamenilor, ci animalelor; cămilelor,
vitelor cu coarne mari şi înfăţişare fioroasă numite yaci, măgarilor,
cailor şi caprelor. Zarva şi mirosurile lor umpleau aerul şi peste tot
li se călca bălegarul în picioare. De jur împrejur răsuna cea mai
mare hărmălaie de tălăngi de la căruţele trase de cai şi măgari,
pline vârfuit cu dovleci, fasole şi varză, şi strigătele de „Borş!
Borş!” ale cărăuşilor care încercau să-şi facă loc prin gloată. Pe
maidan, călăreţi kirghizi bărboşi galopau şi se răsuceau prin nori
groşi de praf, înainte de a-şi începe trocul, în timp ce alţii stăteau
adunaţi zbierând şi gesticulând în jurul luptelor de cocoşi.
Khutelun mergea cu paşi mari în faţa lor, ducându-şi de
căpăstru calul, o siluetă exotică până şi în mijlocul acelui puhoi
sarazin, cu del-ul ei purpuriu şi eşarfa lungă de mătase înfăşurată
strâns în jurul capului. Numai coada lungă ce i se răzleţea pe
umăr o făcea să poată fi recunoscută ca femeie. Mulţimile se
136
 - COLIN FALCONER -

dădeau la o parte din calea lor, făcându-le loc cu respect

stăpânilor tătari şi ciudaţilor lor însoţitori.

***

Josseran o privea tocmindu-se cu geambaşii de cămile. Se mira

să descopere că limbajul negustoresc din jurul lui semăna foarte
mult cu turca pe care o auzise vorbită în Outremer şi că însăşi
Khutelun îl putea grăi ca orice vânzător ambulant de medină. Se
angajase într-o târguiala aprinsă cu un negustor de cămile chior.
— Ce fac? se interesă Wilhelm.
— Khutelun zice că trebuie să dăm caii la schimb pentru
cămile. De aici, avem de traversat un mare deşert pentru a ajunge
la Qaraqorum.
— Un deşert? Cât de departe mai au de gând să ne ducă?
— De vreme ce tot e prea târziu ca să ne întoarcem, poate e mai
bine să nu ştim.
— În curând, vom ajunge la însăşi marginea lumii. Poate
urmăresc să ne ia cu ei jos în Hades, ca să-l cunoaştem pe
adevăratul lor conducător.
— Sunt oameni din carne şi sânge ca noi, frate Wilhelm.
— Fac vrăji şi beau sânge de cal. Sunt odraslele diavolului.
Josseran simţea ochi privindu-i din toate colţurile bazarului.
Chiar şi în adunarea aceea exotică, bănuia că ofereau un spectacol
neobişnuit, în mantalele lor tătăreşti de ocazie, Josseran având
părul roşu ca flacăra, încă încleiat cu sânge vechi, iar Wilhelm,
slăbănog şi cumplit, cu ochii înroşiţi de oboseală şi barba sură
neîngrijită sub capişonul negru. Slăbise enorm în ultimele
săptămâni, iar obrajii săi supţi îl făceau să arate ca un moroi.
Un cerşetor îl trase de mânecă, iar călugărul strigă un blestem,
smucindu-se din loc. Unul dintre tătari se repezi asupra
cerşetorului, croindu-l cu biciul.
Între timp, Khutelun apucase în pumn caftanul omului cu un
singur ochi.
— Încerci să ne jefuieşti, mârâi ea. Creşteţi-ar buboaie pe
mădularul ascuns şi putreziţi-ar precum carnea la soare!
— E un preţ bun! protestă geambaşul, încă rânjind ca un
smintit. Puteţi întreba pe oricine! Eu mi-s om cinstit!
— Dacă tu eşti om cinstit, apoi în deşert creşte orez şi calul meu
137
 - XANADU -

poate recita surate din Q’ran!

Şi o ţinură tot aşa, Khutelun ţipând insulte şi tocmindu-se la
preţ. Dacă n-ar fi asistat la acest gen de negoţ de mii de ori în
medinele din Acra şi Tyr, Josseran ar fi putut crede că tătăroaică
şi chiorul cu cămilele erau gata-gata să se încaiere. Khutelun
scuipa în praf şi-şi agita pumnul în faţa geambaşului, în timp ce
acesta îşi ridica mâinile spre cer şi-şi implora Dumnezeul să
intervină în favoarea lui înainte de a ajunge falit că oferea preţuri
atât de mici.
Dar nu se ajunse la păruială şi nici o viaţă nu se prăpădi în ziua
aceea la bazar. În schimb, peste o oră, Khutelun şi tătarii ei
părăsiră bazarul cu un convoi de cămile în locul cailor şi
geambaşul chior rânjind în chip de călăuză.

43

Oaza Kashgar se întindea cale de o zi călare pe câmpie, prin alei

cu plopi, plantaţii de floarea-soarelui şi grâu verde. Josseran privi
înapoi, spre colinele roşii şi roase de vânturi din spatele lor,
dincolo de care abia se mai zăreau prin pâcla arşiţei piscurile
Acoperişului Lumii. Acum nu mai era decât un vis.
Petrecuseră noaptea într-un caravanserai dărăpănat, cu pereţi
de pământ. Caravanseraiurile din deşert erau nişte hanuri
fortificate, un liman ferit de bandiţi pentru caravanele bogate care
străbăteau pustiurile. Acesta avea ziduri golaşe de chirpici, fără
ferestre, deşi existau ambrazuri înguste pentru a trage cu săgeţile.
Intrarea era păzită cu o poartă solitară, zăbrelită cu lemn şi fier.
Avea o curte centrală unde se adăposteau animalele, un puţ cu
apă, chiar şi o capelă mahomedană. Clădirea principală consta
dintr-o sală mare cu plafon înalt, boltit, şi pardoseală de pământ
bătătorit, unde călătorii mâncau şi dormeau laolaltă. Regulile
caravanseraiurilor erau neabătute, îi spuse Khutelun lui Josseran.
Nici chiar duşmanii de moarte nu se ciondăneau când erau în
sanctuarul unui caravanserai.
În noaptea aceea, ei erau singurii călători şi aveau la dispoziţie
toată sala imensă. Deşi coborâseră de pe munţi, noaptea era încă
rece, iar Josseran se ghemui în blănuri, pe pământul tare. Privea
spre grinzile înnegrite din înaltul tavanului, întrebându-se cât de
138
 - COLIN FALCONER -

mulţi călători mai trecuseră de-a lungul secolului pe sub bolta

aceea enormă, neguţători pe Drumul Mătăsii mergând spre răsărit,
în Cathay, sau spre apus, în Persia, cu încărcăturile lor de
mătăsuri, mirodenii, ivoriu şi monede romane. Cu siguranţă,
printre ei fuseseră foarte puţini creştini ca el. Auzise despre
comercianţi veneţieni care se zicea că veniseră încoace, dar nu se
mai întorseseră niciodată ca să povestească.
Se întreba dacă avea să le împărtăşească soarta.
Lumina focului juca pe pereţii gălbui. Tătarii păreau
posomorâţi; s-ar fi zis că se temeau de deşert şi mai mult decât se
temuseră de Acoperişul Lumii. Moralul le coborâse şi mai tare,
chiar înainte de apusul soarelui, când la porţile caravanseraiului
apăruse un călăreţ. Venise cu toată viteza dinspre apus, avea calul
frânt de oboseală, cu coastele brăzdate de spumă. Josseran îl
recunoscuse pe unul dintre străjerii de corp ai lui Qaidu.
Khutelun ascultase mesajul şoptit de acesta, apoi se
îndepărtase, cu buzele albite.
Veşti proaste. Josseran se întreba ce putea să fie.
Luaseră o masă cu carne de oaie, pilaf şi mirodenii. Firişoare de
nisip îşi găsiseră cu siguranţă drumul în orez şi scrâşneau printre
dinţi. Aşa avea să meargă de-acum încolo, îl prevenise Khutelun.
Deşertul se strecura pe furiş în toate.
La fel ca diavolul, răspunse Wilhelm, când Josseran îi tălmăci
cuvintele.
— Dacă tot ce se spune pe-aici devine prilej pentru o predică,
replică Josseran, atunci am să te las surd şi mut pe tot restul
călătoriei.

***

După masă, se culcaseră pentru noapte. Wilhelm zăcea lângă el,

sub un maldăr de blănuri.
— Când ai de gând să mi te spovedeşti? şopti călugărul în
întuneric.
— Mă tem că devii obositor.
— Ţi-e sufletul în primejdie.
— Lasă-mi sufletul în grija mea.
— Mi-aş nesocoti îndatoririle de călugăr, dacă nu-mi fac griji
pentru binele tău spiritual. Am văzut cum te uiţi la vrăjitoare.
139
 - XANADU -

— Nu eşti duhovnicul meu. Mă aflu aici ca să te apăr de pericole

la drum. Nemurirea sufletului meu nu ţi-a fost dată ţie în păstrare.
— N-ai depus jurământ de castitate când ai intrat în ordin? i-o
întoarse Wilhelm.
— Nu am jurat supunere pe viaţă. M-am legat de Templu pe
cinci ani, ca penitenţă. Acei cinci ani aproape s-au încheiat.
Wilhelm tăcu un timp, părând să digere această informaţie.
— Atunci, nu eşti un adevărat cavaler al Templului?
— Mi-am îndeplinit cu credinţă legământul în slujba Ordinului.
La sfârşit, mă voi întoarce în Franţa. Am un conac şi câteva
plantaţii sărmane care neîndoielnic mi-au fost furate de vecinii ce
mă cred mort.
— Ţi-ai părăsit moşia ca să vii în Outremer? Ce păcat cerea un
asemenea canon de pocăinţă?
Când Josseran nu-i răspunse, Wilhelm urmă:
— Trebuie că ceva ţi-apasă greu de tot conştiinţa.
— Slujba mea pentru Ordin îmi aduce izbăvirea de păcatele
lumeşti.
— De aceea te simţi liber să huleşti atât de liber în călătoria
asta? Crezi că slujirea Templului te va absolvi şi de faptul că
pofteşti la o vrăjitoare?
— Fii sigur că-i voi înşira păcatele mele confesorului de la
Templu, când mă întorc.
— Fii sigur că şi eu le voi înşira.
— Nici nu mă îndoiesc.
— Îndreaptă-ţi purtarea, dacă doreşti să mai vezi oraşul
Toulouse, templierule, mai spuse Wilhelm şi se întoarse pe cealaltă
parte, adormind curând.

***

Îndreaptă-ţi purtarea, dacă doreşti să mai vezi oraşul Toulouse,

templierule.
Josseran zăcea treaz, cu privirea în întunecime. Consecinţele
sfidării lui erau limpezi. Fără îndoială, bunul călugăr intenţiona
să-l acuze în faţa Consiliului, la înapoierea în Outremer. Cunoştea
reputaţia acelor Dominicani, Ordinul Călugărilor Propovăduitori.
Inchiziţia lor avea acum o dispensă specială de la Papă, care le
îngăduia să tortureze în timpul cercetării acuzaţiilor de blasfemie
140
 - COLIN FALCONER -

şi erezie.
Deşi se temea de Wilhelm, în acelaşi timp era izbit de goliciunea
ameninţării lui. Dacă doreşti să mai vezi oraşul Toulouse. Cândva,
aceasta fusese litania lui personală; întotdeauna îşi făgăduise că în
cinci ani, după ce-şi săvârşea canonul, avea să se întoarcă în
Languedoc, eventual să-şi găsească o soţie şi să aducă pe lume un
moştenitor pentru pământurile lui, până nu era prea târziu.
Acum, începuse să se întrebe dacă un asemenea viitor avea
vreun înţeles pentru el.
Prima oară când ajunsese în Outremer, petrecuse multe nopţi
nedormite tânjind după priveliştile şi mirosurile familiare din
Languedoc, dar acea jinduire se ştersese de mult, cum fac
întotdeauna amintirile, cu timpul. Începea deja să uite atâtea:
chipurile prietenilor, numele duhovnicului, miresmele câmpiilor
din jurul conacului, vara.
După Alep, îl încerca un dor asemenea şi după obiceiurile şi
familiarismele vieţii sale din Outremer, după compania creştinilor,
după şerbeturi, smochine şi fripturi de oaie, după ritualul zilnic al
utreniei şi al instrucţiei, al liturghiei şi al călăritului, şi al
vecerniei, nesfârşitele paternostere pentru vii şi morţi. Însă chiar şi
aceste rememorări păliseră în ultimele săptămâni şi, dacă nu era
Wilhelm, se întreba dacă de sine însuşi şi-ar mai fi putut aduce
cât de cât aminte.

44

A doua zi, porniră prin deşert. Nu un deşert cu dune şi nisip

moale, galben ca untul, ci o câmpie plată şi mohorâtă, cu întinderi
de sare cenuşii, cioturi de rădăcini şi câteva plante deşertice
uscate, spinoase. Îi lovea din faţă un vânt fierbinte; orizontul se
dizolva într-o ceaţă de praf galben, plopii de la marginea oazei se
îndoiau şi se clătinau sub rafalele vântoasei, în timp ce caravana
lor se căznea spre marile pustiuri din mijlocul Pământului.
Tătarii renunţaseră la tunicile şi cizmele groase de fetru, pentru
halatele de bumbac ale uighurilor. Acum, cu toţii o imitau pe
Khutelun şi-şi înfăşuraseră eşarfele de mătase în jurul capetelor,
pentru a-şi apăra chipurile de arşiţa soarelui şi vârtejurile pline de
praf şi ţărână.
141
 - XANADU -

Cămilele pe care le cumpărase Khutelun în bazarul din Kashgar

erau diferite de animalele văzute în Outremer. Acestea erau cămile
bactriene lăţoase, cu două cocoaşe, spre deosebire de dromaderii
întâlniţi la tot pasul prin Ţara Sfântă. Nu arătau atrăgătoare cu
nici un chip. Aveau picioare slăbănoage şi buze despicate hâd, cu
fălci proeminente, smocuri dese de blană în vârful fiecărei cocoaşe
şi o lână ca de câlţi peste copitele uriaşe. La apropierea verii, îşi
lepădau o parte din păr, arătând cu fiecare zi tot mai pestriţe şi
zdrenţuite.
Cocoaşele li se înălţau drepte pe spinare. Dacă se pleoşteau
peste coapse, îi spuse Chiorul lui Josseran, însemna că-şi
consumau cea mai mare parte din grăsimea trupului şi erau într-o
stare proastă. Dar acestea, fu el încredinţat, erau cămile bune.
Cele mai bune din întregul Kashgar.
Chiorul era un om cinstit.
Când nu mergeau în convoi, animalele îşi petreceau timpul
hrănindu-se, rumegând vegetaţia pe care o mai găseau în burduful
stomacului, fornăind şi scuipând ori de câte ori se apropia cineva
de ele şi privindu-şi însoţitorii de neam omenesc în lungul botului,
cu o înfumurare care şi-ar fi găsit mai bine locul la un armăsar
arab.
Veninul lor îi era rezervat îndeosebi Chiorului. Oricând se
apropia, ţipau şi-l scuipau ca şi cum ar fi fost şeitan în persoană.
Din partea lui, Chiorul le vorbea întotdeauna cu blândeţe, dar le
trata aspru, ca un tată îngăduitor, dar sever.
Ca specimen fizic, Chiorul însuşi nu se prezenta mult mai bine
decât cămilele lui. Avea ochiul stâng acoperit cu o albeaţă care, la
un loc cu dinţii săi negri şi stricaţi, îl făcea să arate ca un cerşetor
al bazarurilor din Kashgar. Şi el părea să năpârlească după iarnă,
barba crescându-i în smocuri închise şi inegale, iar un umăr îi era
gheboşat în chip curios, astfel încât aproape s-ar fi putut spune că
avea cocoaşă. Dar, în pofida înfăţişării sale lipsite de farmec, se
pricepea straşnic la cămile şi părea să cunoască deşertul. Era vital
să poată avea încredere în el, căci aici deosebirea dintre viaţă şi
moarte consta în a şti distanţa până la următoarea oază.
Chiorul era acela care-i învăţase pe Josseran şi Wilhelm cum să
călărească pe cămilă.
Mai întâi, trebuia s-o facă să se ridice, şi le arătă cum să tragă
de sfoara care era legată la un belciug petrecut prin septul nasului
142
 - COLIN FALCONER -

cămilei. Animalul protesta cu mugete faţă de acest tratament

neplăcut, dar, fără tragere de inimă, se supunea. Mai întâi îşi sălta
picioarele subţiratice dinapoi, iar atunci Chiorul punea piciorul
stâng pe gâtul lung al cămilei şi se căţăra deasupra încărcăturii
din spinare. După aceea, era aruncat violent înapoi, când animalul
se ridica şi pe picioarele din faţă. În continuare, după câte se
părea, scopul era acela de a se ţine cât mai strâns, pe orice căi cu
putinţă. Când călărea, stătea cu picioarele întinse înainte, de-a
lungul spatelui cămilei.
Pentru a descăleca, nu făcea decât să se coboare pe gâtul
animalului, dându-şi drumul de pe încărcătură şi sărind jos.
Când reprezentaţia se sfârşi, rămase rânjindu-le, cu dinţii săi
putrezi şi ochiul lăptos.
— Vezi, îi spuse el lui Josseran în turceşte, e foarte uşor. Ca
atunci când încalici o muiere. Numa’ că o dată ce te hotărâşi, trebe
să fii dârz, iute şi să nu te sperii dacă-ncearcă să te muşte.
— Ce-a spus? se interesă Wilhelm.
Josseran clătină din cap.
— N-are nici o importanţă, răspunse el, întrebându-se ce fel de
animale de călărie găsea Chiorul în casele de desfrâu din Kashgar.

45

Călăritul pe cămilă, descoperi Josseran, era o tortură de alt soi

decât mersul cu poneii tătarilor. Aceste bactriene se deplasau cu
mişcări prelungi, unduitoare, semănând foarte mult cu legănatul
unei bărci, şi avu nevoie de câteva zile ca să se obişnuiască. Îi
venea rău de la stomac, până când învăţă să se balanseze înainte
şi înapoi, o dată cu mişcările cămilei.
Tovarăşii săi tătari, se părea, erau aproape la fel de pricepuţi cu
cămilele, pe cât erau şi cu caii. Văzu mai mulţi, printre care şi
Khutelun, încălecând şi descălecând fără a opri caravana. La un
moment dat, fata mergea pe lângă cămilă, iar în următorul, trăgea
cu putere frâul nasului, făcând animalul să-şi coboare gâtul, apoi
se agăţa cu mâna cealaltă de sarcină şi se sălta pe gât. Secretul,
după câte se părea, consta în a da drumul treptat cordonului,
pentru ca animalul să nu ridice prea brusc capul, aruncându-te
peste umăr.
143
 - XANADU -

Ceea ce i se şi întâmplă lui Josseran când încercă şi el, spre

marea distracţie a Chiorului şi a tătarilor.
Cămila lui Wilhelm era numită Leila de Chior, dar călugărul o
botezase Satana. Din motive numai de ei ştiute, tătarii i-o
dăduseră pe cea mai nervoasă din toată caravana. Era o făptură
fioroasă, cu un moţ barbar de lână în creştetul capului şi uriaşele
copite dinainte mari ca nişte taburete. De fiecare dată când preotul
încerca s-o încalece, Satana îi prevedea mişcarea şi întorcea capul
ca să-l muşte de şold în timp ce se căţăra pe baloturi.
O dată, la capătul unei zile de drum lung, îşi făcură tabăra
pentru noapte şi, după ce bagajele fură descărcate, lăsară cămilele
libere să pască. Când colo, Satana se apropie de Wilhelm pe la
spate, văzând că era întors în altă parte. Josseran crezu că voia
să-l muşte. În schimb, cămila îşi apropie gura de umărul lui şi-i
urlă în ureche. Cu un ţipăt, Wilhelm sări în sus ca şi cum ar fi fost
lovit pe umăr cu latul unui paloş.
Tătarii se lăsară pe spate, hohotind de râs.
Josseran o văzu pe Khutelun râzând alături de ceilalţi, pentru
prima oară, după zile întregi, când dădea un semn de emoţie. Căci,
de mai mult timp, părea nefiresc de posomorâtă. Se întrebase oare
ce o apăsa şi conchisese că proasta ei dispoziţie începuse în seara
aceea din Kashgar, când sosise mesagerul tatălui ei de la Almalik.

***

Într-adevăr, misiva de la tatăl ei nu-i mai ieşea din minte de

când o primise. Se părea că evenimentele din Qaraqorum şi
Shang-tu se desfăşuraseră mai repede decât s-ar fi aşteptat
cineva.
Khurlitai-ul pentru alegerea noului Han al Hanilor se întrunise
deja la Qaraqorum, conform tradiţiei; iar fratele Haghanului
răposat, Ariq Böke, fusese ales tătar suprem, aşa cum prevăzuseră
cu toţii.
Dar nu toţi fuseseră de acord cu această alegere. Fratele lui mai
mic, Khubilai, care se războia cu chinii în îndepărtata Cathay, nu
participase. În schimb, îşi adunase propriul khurlitai, în Shang-tu,
iar generalii săi îl aleseseră pe el Haghan. Era de neconceput ca un
khurlitai al tătarilor să se întrunească în altă parte decât în
capitală, la Qaraqorum. Însemna nici mai mult nici mai puţin
144
 - COLIN FALCONER -

decât rebeliune şi război civil, pentru prima oară de pe vremea lui

Chinggis Han.
Toate nevestele şi fiii lui Möngke stăteau de partea lui Ariq
Böke. Clanul de Aur, urmaşii lui Chinggis, familia regală
tătărească, îi juraseră şi ei sprijinul, precum şi fratele lui Ariq
Böke, Batu, din Hoarda de Aur. Numai Hülegü se aliase cu
Khubilai.
Khubilai era un rebel, ar fi trebuit să fie izolat. Şi totuşi, avea o
armată puternică şi bine înzestrată, cu poziţii strategice bune. De
fapt, părea să reprezinte o puternică ameninţare la adresa
întregului imperiu tătăresc.
Mesajul lui Qaidu se sfârşise cu un avertisment. Cu cât se
apropiau mai mult de hotarele ţării Cathay, cu atât Khutelun
trebuia să fie mai prevăzătoare. Caravana lor putea fi pusă în
pericol de ostaşii loiali lui Khubilai.
Şi era cu putinţă ca deşertul să nu fie singurul pericol pe care-l
aveau de înfruntat în timpul primei luni de vară.

46

Se opriseră să se odihnească, pe o câmpie întinsă, cu pietriş şi

bolovani. În faţa lor se vedea un orizont mohorât şi cenuşiu.
Cămilele, cu picioarele dinainte împiedicate, păşteau plantele
sărăcăcioase din jur, nişte trestii uscate şi sărate şi câţiva
mărăcini.
Wilhelm stătea în genunchi sub o salcie cărpănoasă şi înnegrită
de vânt, strângând între degete, crucifixul de lemn de la gât, cu
buzele mişcându-i-se muteşte în rugăciune. Tătarii îl priveau de la
distanţă, pe cât de dispreţuitori, pe atât de temători faţă de acea
arătare a nopţii dată în grija lor. Le adusese o dată bucluc. Erau
convinşi că iarăşi avea să le aducă.

***

Josseran se aşeză lângă călugăr, ridicându-şi gluga mantalei ca

să se apere de vântul uscat şi tăios.
— Pentru ce te rogi, frate Wilhelm?
Clericul îşi încheie vorbele de implorare şi lăsă mâinile să-i cadă
145
 - XANADU -

pe lângă trup.
— Ca prin suferinţele noastre de aici să slujim voia lui
Dumnezeu.
— Şi care crezi că e voia lui Dumnezeu în toată povestea asta?
— Nu noi, sărmane făpturi, avem căderea de a şti.
— Şi totuşi, cunoşti conţinutul Bulei pe care ţi-a încredinţat-o
Vicarul lui. Pontiful cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, nu-i aşa?
Gândul nu-i dădea pace lui Josseran de când plecaseră din
Acra. Bănuia că, asemenea Templierilor, Papa dorea să încheie o
alianţă cu păgânii, dar nu găsea că era politic ca toată lumea s-o
ştie.
— Bula e secretă. I-o voi citit numai regelui tătar, aşa cum am
fost însărcinat.
— Sfântul Părinte doreşte un armistiţiu cu aceşti tătari.
— Doreşte să le aducă prin mine cuvântul lui Dumnezeu.
— Crezi că-i interesează cuvântul lui Dumnezeu? Pe ei nu-i
interesează decât prada. Îşi doresc împărăţii aici, pe Pământ, nu în
ceruri.
„La fel ca noi”, fu el cât pe ce să adauge.
— Dumnezeu le va deschide inima şi mintea.
Wilhelm îşi schimbă poziţia îngenuncheată, aşezându-se uşurel
pe pământul tare. Gemu zgomotos.
— Ce e? îl întrebă Josseran.
— Doar reumatismele. Nu-ţi face griji pentru mine.
Josseran ridică din umeri.
— Nu-mi făceam griji. Te rog să înţelegi, frate Wilhelm, nu-mi
eşti deloc drag ca om. Dar e de datoria mea să te duc în siguranţă
şi voi considera un eşec dacă nu-mi îndeplinesc sarcina, după ce
am făcut atâta cale.
— Voi încerca să nu te dezamăgesc.
— Îţi mulţumesc.
Wilhelm încerca să-şi ascundă durerea, deşi în realitate suferea
cumplit. Avea la deschizătura maţului umflături care semănau cu
nişte mici ciorchini de struguri, iar zdruncinăturile cămilei
transformau într-o tortură fiecare mişcare în şa. Dar, dacă
suferea, suferea pentru Mântuitorul lui şi fiecare pas prin acel
deşert îngrozitor îi purifica sufletul şi-l aducea mai aproape de
Dumnezeu.

146
 - COLIN FALCONER -

***

Khutelun îl privea pe Josseran adâncit în conversaţie cu

şamanul creştin. După un timp, şamanul se ridică şi se duse mai
la o parte, să se uşureze. Cămila sa păştea în apropiere şi,
ridicându-şi capul pocit, îl privi. Fata aproape că-i citea gândurile
înscrise în ochii cafenii şi bovini. Se ospăta din spinii prelungi ai
unui tamarisc, mestecând încet, pe când îşi contempla torţionarul
în roba lui neagră cu capişon, ascultându-i susurul uşurării pe
pietrele gebi. Se apropie, până la capătul priponului, ajungând pe
furiş aproape de umărul lui.
Apoi, îi regurgita un burduf întreg de cheag verde slinos pe
spate.
Wilhelm se împletici înainte, cu udul stropindu-i sutana, în
timp ce bâjbâia cu o mână la spate să afle ce căzuse peste el.
Chiorul, care văzuse şi el cele întâmplate, se prăbuşi la pământ,
îndoit de-atâta râs, în timp ce Wilhelm încerca să-şi şteargă de pe
robă clisa greţoasă, cu mădularul încă în cealaltă mână. Apoi,
însă, ridică ochii şi o văzu pe Khutelun privindu-l, aşa că se
îndepărtă iarăşi, cu paşi mărunţi şi stacojiu în obraji.
Josseran urmărise şi el spectacolul, cu chipul şovăind între
uimire şi milă. Fata se miră că nu râdea alături de ceilalţi, ştiind
că nu-şi îndrăgea tovarăşul.
— Dobitocul ăla nu-l prea place, îi spuse ea.
— Se vede bine.
— Spune-i să aştepte până se usucă la soare, apoi va putea s-o
desprindă. Altfel, nu va face decât s-o înrăutăţească şi mai tare:
— Am să-i spun, răspunse Josseran şi se îndepărtă.
Wilhelm chirăia ca şi cum cheagul regurgitat ar fi fost plumb
topit. Dacă era un individ tipic pentru şamanii barbari, îşi spuse
Khutelun, n-aveau nimic de învăţat de la ei, nici de la religia lor. Şi
totuşi, acest războinic, acest Josseran, era altfel. Se dovedise
puternic şi curajos şi avea în el o intuiţie de şaman. De când
fusese rănit pe munte, Khutelun simţea o anume înrudire cu el.
Deşi habar nu avea de ce anume.
Se aflau pe meleagurile uighurilor. Oamenii de aici, îi spusese
Khutelun, erau vasali ai il-hanului Chaghadai din Buhara, încă de
pe vremea lui Chinggis Han, căruia îi juraseră supunere pentru a
împiedica distrugerea ogoarelor şi a oraşelor lor. Tătarii nomazi le
147
 - XANADU -

impuneau oamenilor taxe prin mijlocirea guvernatorilor locali, care

domneau cu împuternicire de la ei. Se plătea un tribut anual,
tamga, de către neguţătorii şi meşteşugarii din oraşe; iar de la
agricultori se încasa kalan-ul, sau impozitul pe pământ. Până şi
nomazii locali plăteau tribut la Buhara, sub forma unei părţi din
turmele lor, numită kopchur. Şi mai era o sumă de cinci la sută
pentru toţi negustorii în trecere prin hanat, o cătuşă eficace
asupra lucrativului Drum al Mătăsii.
Pentru nişte nomazi, i se părea lui Josseran, stăpâneau foarte
bine principiile guvernării.

***

O săptămână mai târziu, ajunseră la Aksu, capitala ţării

uighurilor. Ruinele vechilor turnuri ale farurilor se înălţau dintr-o
pâclă despre care Josseran crezu la început că era o ceaţă ciudată
şi nefirească. Pe măsură ce se apropiau, observă că de fapt ceaţa
era o furtună de praf stârnită de vânt. Dincolo de turnurile
farurilor se întindea oraşul vechi, o îngrămădire de clădiri albe
adăpostite sub plopi unduitori, cuibărindu-se la temelia falezelor
de loess gălbui. Fâşia verde a oazei se ţinea de malurile unui râu.
Dintr-o dată, ieşiră din deşert, călărind pe alei umbrite de plopi,
printre câmpuri verzi sădite cu pătlăgele şi vinete. Apa sclipea în
canalele de irigaţii care şipoteau pe tarlale, unde pământul era
atât de uscat încât apa era canalizată spre fiecare copac în parte.
O tânără fată îşi acoperi repede faţa cu voalul, la vederea acelor
necredincioşi, în timp ce nişte băieţaşi, scăldându-se goi îi
pârâiaşe, îi priveau cu ochi mari ca murele. În timp ce călăreau pe
străzile oraşului, mulţimi de chipuri furioase se adunau pe uliţe,
cu fesurile săltând în sus şi-n jos prin gloată, până şi moşnegii
îmbulzindu-se şi îmbrâncindu-se deopotrivă cu ceilalţi pentru a-i
vedea mai bine pe acei barbari ciudaţi de la apus.
În noaptea aceea, n-au tras la un caravanserai, ci au fost
găzduiţi în casa guvernatorului local numit de tătari, căruia i se
zicea darughachi. Fură ospătaţi cu pilaf şi oaie cu condimente, iar
servitorii le aduseră tipsii cu fructe, şi ulcioare cu ceaiuri verzi
aromate, după care îi poftiră pe paruri adevărate, cu aşternuturi
de mătase.
În timp ce Khutelun sărea cu vigoare în spinarea cămilei, a
148
 - COLIN FALCONER -

doua zi dimineaţă, îi zâmbi lui Josseran.

— Sper că ţi-a prins bine odihna, spuse ea. De-acum încolo,
intrăm în cel mai groaznic deşert din lume. Să pornim, în numele
lui Dumnezeu.

47

Iuţeala cu care se lăsa noaptea în deşert îl surprinse. Parcă ar fi

fost aruncat într-o hrubă fără ferestre, cu uşa trântită în urma lui.
Bruscheţea asfinţitului şi repeziciunea înnoptării erau de o
violenţă brutală.
În timp ce soarele cobora pe cer, puteau distinge uneori câte un
caravanserai singuratic în depărtare, ziduri dărăpănate de lut
galben şi o curte adăpostită sub crengile câtorva copaci noduroşi.
Când ajungeau la adăpostul zidurilor, se tolăneau printre baloturi
şi frânghii de iută şi-şi puneau ibricele la fiert peste focuri,
recunoscători că erau feriţi de vânturile deşertului.
În alte nopţi, însă, îşi aşterneau tabăra în deşertul deschis şi se
adunau în jurul unui foc nevolnic, făcut cu bălegar de cămilă
uscat la soare. Tătarii îl numeau argol. Nopţile în pustiu erau
amarnic de friguroase, iar în sălbăticia aceea stearpă bălegarul era
singura sursă de combustibil pentru foc. Se găsea întotdeauna din
belşug, căci drumul pe care mergeau era însemnat cu tumuli de
pietre la fiecare sfert de leghe, aceea fiind calea pe care trebuia s-o
urmeze toate caravanele. Chiorul aduna coşuri întregi de balegă,
în timpul mersului de peste zi, iar când se opreau să înnopteze,
tătarii se duceau să strângă cu braţele în timp ce erau aprinse
focurile.
Apoi, înghesuiţi unii-ntr-alţii ca să-şi ţină de cald lângă focuri,
mâncau terciul subţire din cheagurile laptelui de iapă care
deveniseră nelipsite din dietă, înainte de a-şi aşterne culcuşurile
pe pământul tare, pentru a se lăsa furaţi de un somn negru şi
istovit, ghemuiţi în pieile de oaie, lăsând păduchii să-şi înceapă
festinul.

***

Într-o noapte, Josseran stătea chircit lângă foc, mult timp după
149
 - XANADU -

ce ceilalţi tătari se culcuşiseră pe pământ, în del-uri. Khutelun

întârzia şi ea; Josseran se întreba dacă începuse să jinduiască
după tovărăşia lui la fel cum râvnea şi el la a ei.
Wilhelm rămase treaz cât putu de mult, cerşetor la ospăţ, dar în
cele din urmă îl răpuse oboseala şi căzu într-o parte pe nisipul
tare, încă în lumina focului. Acum nu mai erau decât ei doi,
privind cum se stingeau tăciunii. Josseran se înfioră în roba sa cu
glugă, ascultând sforăiturile uruitoare ale tătarilor. Undeva, în
beznă, Chiorul bolborosea spre demonii care-i bântuiau somnul.
Cămilele fornăiau şi mugeau.
— Vorbeşte-mi despre tine, creştine, îi ceru încet Khutelun.
— Ce-ai vrea să ştii?
— Spune-mi despre locul acela de care tot vorbeşti. Acel
Outremer. Acolo te-ai născut?
— M-am născut în apropierea unui loc numit Toulouse, în
Languedoc, care este o provincie dintr-o ţară numită Franţa. N-am
mai văzut-o de cinci ani şi mai bine. Am plecat de-acolo spre
Outremer şi un loc numit Acra, unde se află un mare oraş şi o
fortăreaţă lângă mare.
— Cum e să trăieşti într-o fortăreaţă? Nu te simţi uneori ca şi
cum ai fi în temniţă?
— Toată viaţa am trăit în castele, între ziduri de piatră. Sunt
deprins cu asta. Spaţiile acestea întinse de aici îmi stârnesc
teama.
— Eu n-aş putea trăi niciodată după un zid, spuse ea. Un om
civilizat trebuie să aibă iarba sub picioare şi un cal înşeuat pentru
călărie.
Îl momea sau făcea doar eforturi să înţeleagă?
— Fără un acoperiş deasupra capului, eu mă simt gol, zise
Josseran.
Ridică privirea spre cer. Se întindea ca o catifea neagră,
presărată cu diamante. Avea senzaţia că ar fi putut întinde mâna
să tragă stelele spre el, cu degetele.
— Odată, când eram mic, ţin minte că am încercat să număr
stelele. M-am strecurat afară din casă, într-o noapte, m-am culcat
pe câmp şi am început să le număr.
— Şi câte stele sunt?
— Nu ştiu. Am adormit. Tatăl meu m-a găsit sub un stejar
mare, aproape îngheţat, şi a trebuit să mă ducă în braţe înapoi în
150
 - COLIN FALCONER -

casă. Îmi aduc aminte că m-am trezit pe o blană, lângă un foc

mare de buşteni. În viaţa mea nu mi-a mai fost aşa de frig. Până
pe Acoperişul Lumii.
Îşi amintea braţele tatălui său în jurul lui, încălzindu-l, mirosul
lui şi felul cum barba sa îi gâdila obrazul. Ar fi trebuit să fie o
amintire plăcută. Dar era întinată cu amărăciune, ca atâtea dintre
rememorările lui. Poate ar fi fost mai bine să mă lase acolo, sub
stejarul acela, reflectă Josseran. Ar fi fost mai bine pentru el.
— Pe mine tatăl meu m-a dus în braţe acasă de multe ori, spuse
Khutelun. Mereu fugeam noaptea. Voiam să zbor, să pot atinge
stelele cu vârfurile degetelor.
Întinse o mână.
— Câteodată, îmi închipuiam că puteam.
Îşi retrase mâna, strângându-şi genunchii cu braţele.
— În Creştinătate, aveţi nume pentru stele?
— Cea de acolo e Steaua Polară, îi indică el spre miazănoapte,
dar avem mai multe nume pentru adunările de stele.
Arătă deasupra capului, spre Car:
— De pildă, pe aceea o numim Ursa Mare. Dacă te uiţi bine, îţi
poţi închipui conturul unui urs.
— Atunci, ai o imaginaţie minunată, râse Khutelun. Pentru noi,
sunt cei Şapte Uriaşi. Uite, steaua aia de-acolo: e Cuiul de Aur. De
ea îşi leagă zeii caii.
— E o poezie minunată, dar nu există decât un singur zeu, care
ne-a făcut pe noi, le-a făcut pe toate, deci nu poate fi adevărat.
— De unde ştii că există numai un singur zeu? Ai vorbit tu cu
vreun zeu, ca să ştii? Ai fost în Cerul Albastru să vezi cu ochii tăi?
— Este o… o chestiune de credinţă.
— Credinţă, repetă ea. Eu am credinţa că mă va duce calul
până la capătul drumului. În rest, trebuie să ştiu eu însămi.
Josseran nu avea chef s-o contrazică. Avea să-i lase mica ei
victorie. Un timp, tăcură.
— Ai copii, creştine? întrebă fata deodată.
— Odinioară. Am avut un fiu.
— Şi ce i s-a întâmplat?
— A murit.
— Dar soţia ta?
Ezită. Cât avea să-i spună acestei femei despre trecutul lui? Dar
dacă-i spunea, cât de mult ar fi priceput ea din chinurile sale,
151
 - XANADU -

când nici măcar nu înţelegea ce însemna a fi creştin?

— Mama lui e departe, în Franţa, răspunse.
— O iubeşti?
— I-am iubit trupul.
— De când n-ai mai văzut-o?
— De mulţi ani. Îndrăznesc să spun că a uitat cum arăt.
— De ce nu te întorci la ea?
— Pentru că nu-mi este cu adevărat soţie. Aparţine altuia. E un
păcat care mă apasă.
Khutelun dădu din cap, ca şi cum ar fi înţeles. Îşi înfăşurase
obrajii cu eşarfa contra frigului şi nu i se vedeau decât ochii,
reflectând în ei mica văpaie a focului.
— Am să-ţi spun cinstit, reluă Josseran. Niciodată nu m-am
gândit la o femeie altfel decât ca la o pernă, ceva moale cu care să
mă culc noaptea. Vorbesc prea făţiş pentru tine?
— Tatăl meu are multe neveste pe care le ţine pentru plăcerile
trupului. Dar a avut odată o soţie favorită, iar acum, când a
îmbătrânit şi sângele îi e mai rece, îşi petrece multe zile cu ea. Un
tătar înţelege diferenţa de fire dintre bărbaţi şi femei.
— Nu se cade ca un om să aibă mai mult de o singură soţie.
— De ce?
— Omul trebuie să-şi stăpânească dorinţele josnice. Sunt o
insultă la adresa lui Dumnezeu.
— Aşa te face să crezi şamanul tău?
— S-ar putea să nu-l prea îndrăgesc, dar cred că înţelege
gândurile lui Dumnezeu mai bine decât mine.
— Cum ar putea înţelege un om gândurile zeilor? Legile sunt
făcute ca să apere clanul. Restul, e nesigur. Dacă am putea
înţelege cu adevărat ce doresc zeii, de ce-am mai avea nevoie de
şamani?
— Nu înţeleg toate vorbele astea despre zei şi şamani. Nu există
decât un singur Dumnezeu. Legea lui e cu neputinţă de schimbat.
Oamenii sunt datori s-o respecte.
— Noi suntem învăţaţi încă din copilărie să nu ne supunem
altei legi decât celei a lui Chinggis, marele nostru han, fiindcă
aceea ne-a făcut împărăţia puternică. Dar, cât despre zei,
ascultăm Spiritele Cerului Albastru prin mijlocirea şamanilor
noştri.
— Chinggis al vostru v-a învăţat că e drept ca un bărbat să aibă
152
 - COLIN FALCONER -

cât de multe soţii pofteşte?

— O femeie nu e doar un loc cald pentru dorinţele tale, creştine.
Este şi o gură flămândă şi are un pântec cu care să aducă pe lume
copii. Nu pofta unui bărbat îi determină dorinţa de femei, ci avuţia.
Legea pe care ne-a lăsat-o Chinggis despre bărbaţi şi femei ne
învaţă că un bărbat nu poate lua nevasta altuia pentru plăcere.
Asta este cu adevărat o crimă. Dar e aşa fiindcă primejduieşte
liniştea clanului, nu pentru că ar tulbura Spiritul Cerului
Albastru.
Josseran era uimit şi copleşit ca acea femeie să-i vorbească atât
de deschis despre asemenea lucruri. Şi totuşi, acolo, sub bolta
rece înstelată şi în mijlocul pustiului, se simţea în chip curios
eliberat de constrângerile societăţii lui şi de tirania Dumnezeului
său. Dar Dumnezeu era zeul tuturor oamenilor, cu siguranţă, nu
numai al francilor. Nu era doar o iluzie că un om putea călători
până dincolo de tărâmurile Lui?
Putea scăpa cu adevărat de vinovăţiile şi petele care-i frământau
sufletul?
Acea intimitate pe care o împărtăşea cu fiinţa aceea exotică îl
făcea s-o dorească aşa cum niciodată nu dorise o altă femeie. Era
ceva curios, căci nu avea cunoştinţă despre cum arăta trupul ei pe
sub veşmintele lungi şi pantalonii pe care-i purta. O, şi-o
închipuise de multe ori, în febra nopţilor, dar din pielea ei nu
văzuse decât mâinile suple şi faţa bronzată, ca de şoim.
Şi fie ca Dumnezeu să aibă milă de netrebnicul său suflet
pentru că gândea astfel.
— Spune-mi, îi ceru ea, acele mărturisiri, confesiunile pe care le
faceţi cu şamanii voştri… Ce le spuneţi atunci?
— Le destăinuim păcatele noastre.
— Păcatele voastre.
— Păcate ale cărnii.
— Prin urmare, nu trebuie să le spuneţi decât ceea ce faceţi cu
femeile?
— Nu numai atât. Minciunile noastre, violenţele faţă de alţii. Şi
gândurile noastre necurate.
— Gândurile?
— Dacă pizmuim. Sau dacă suntem prea mândri.
— Atunci, le spuneţi toate acele lucruri care fac din voi oameni,
şi nu zei.
153
 - XANADU -

Părea nedumerită.
— Şi asta vă opreşte să mai păcătuiţi. Vă simţiţi mai bine când
o faceţi?
— La drept vorbind, eu trăiesc cu teama că voi fi pedepsit
pentru veşnicie.
— Aveţi un Dumnezeu care vă face să fiţi slabi, apoi vă
pedepseşte pentru slăbiciunile voastre. Nu ţi se pare ciudat?
Nu ştia cum să-i răspundă. Încă o dată, se arătase nevrednic de
credinţa lui. Nu putea nici măcar să-şi apere religia în discuţia cu
o femeie tătară. În schimb spuse:
— Spuneai că ai văzut un bătrân călărind cu mine prin munţi.
Focul se stinsese. Nu-i mai vedea faţa.
— Nu crezi în religia noastră, atunci de ce mă întrebi despre
asta?
— E adevărat că nu cred, dar totuşi sunt curios.
— E lângă tine, fie că o crezi sau nu. E aici, fie că eşti sau nu
curios.
— Cred că ştiu cine e călăreţul acela.
— Eu îţi spun numai ce văd. Nu-ţi cer explicaţii. Nu e necesar.
— A fost tatăl meu.
— Nu mi se pare ciudat, creştine. Strămoşii noştri sunt mereu
cu noi. Trebuie să-i cinstim, altfel ne aduc ghinion.
— Crezi asta? Crezi că duhul tatălui meu m-ar urma aici ca să
mă apere?
— Sigur că da. Altfel, de ce l-aş fi văzut acolo, călărind în urma
ta?
— Ca pe un blestem al meu.
— Dacă te blestemă, de ce nu te-a aruncat de pe munte, când ai
sărit să-l salvezi pe şaman?
Josseran nu-i răspunse, neştiind cum. Dintr-o dată, dorea cu
disperare s-o cuprindă în braţe. Îşi simţea inima bubuind în piept
şi avea în pântec şi între coapse o căldură unsuroasă.
— În viaţa mea n-am mai cunoscut o femeie ca tine, murmură
el.
Khutelun se ridică şi, preţ de-un nebunesc moment, Josseran
îşi închipui că întindea braţele spre ea pentru a-i depune o
sărutare pe buze. Nutrea speranţa că se putea apropia fata de el,
că aveau să se culce împreună sub acea imensă pătură a stelelor,
cu tovarăşii de drum adormiţi la câţiva paşi de ei. Dar Khutelun
154
 - COLIN FALCONER -

nu spuse decât atât:

— Acum sunt obosită. Mă duc să mă culc.
După ce se strecură în întuneric, Josseran se ghemui la
pământ, zăpăcit, ostenit, fără să se poată odihni. Mintea şi inima îi
erau în plin tumult, o disperată alchimie a vinovăţiei şi a jinduirii
amestecată cu groază.
Îşi luă capul în mâini.
— Iartă-mă, îi şopti el în căuşul palmelor tatălui său de mult
răposat.
Luna răsărea deasupra deşertului, singuratică şi foarte
îndepărtată.

48

Porniră din nou, îndreptându-se către răsărit. În stânga lor se

rânduiau munţii pe care tătarii îi numeau Tian Şan, Munţii Cereşti
sau Munţii Albaştri. Calotele de zăpadă scânteiau limpede prin
pâcla arşiţei, pe un cer indigo, iar pantele colinelor de la poale
erau brăzdate de văi adânci, care le făceau să semene cu labele
unei fiare ghemuite la pândă. Zi de zi călăreau, munţii fiind
singura schimbare în monotonia priveliştii, prefăcându-se o dată
cu trecerea soarelui de la trandafiriul blând al zorilor la arămiul şi
cenuşiul metalic al amiezii, până la violetul şi cafeniul asfinţitului.
Pretutindeni pe câmpie vedeau oase, schelete de cai, măgari şi
cămile înălbindu-se la soare, pe ici pe colo câte o hârcă omenească
rânjită.
Ocoleau marele deşert din Taklimakan, spusese Khutelun.
Tălmăcit din graiul uighurilor, însemna: „Du-te şi nu vei mai ieşi.”
Dar n-aveau să se aventureze pe lângă botul Taklimakanului, îl
încredinţă Chiorul. Oazele încercuiau inima moartă a pustiului ca
şiragurile de perle la gâtul unei prinţese. Dacă nu începea vreo
furtună puternică, să se rătăcească, aveau să scape cu viaţă.
— De câte ori pe an sunt asemenea furtuni? îl întrebă Josseran.
— Tot timpul, răspunse Chiorul şi izbucni în râsul său ciudat,
ca un cotcodăcit.

***

155
 - XANADU -

Acest deşert se deosebea de pustiurile nisipoase din Outremer.

Existau regiuni întinse unde nu se găsea deloc nisip, numai o
privelişte monotonă de pietriş şi bolovani turtiţi, pe care tătarii îi
numeau gebi. De la distanţă, păreau să alcătuiască un şes
mohorât şi fără semne de reper. Dar, când se oprea să examineze
câte una din acele pietre, descoperea că aveau culori strălucitoare,
negre, roşii sau vinete, frumoase la vedere şi plăcute să le ţină în
mână.
În alte locuri, câmpia cu gebi-uri devenea un platou de sare şi
noroi crăpat, cu o crustă albă sfărâmicioasă, sau o pustietate
cenuşie de nisip compact, ce părea să se topească în ceaţă astfel
că nu mai exista nici o linie a zării între pământ şi cer. Adeseori, se
părea că se chinuiau pe aceeaşi leghe iar şi iar, zi după zi, la
nesfârşit.
Odată, întâlniră altă caravană, care mergea spre apus, la
Kashgar. Spinările cămilelor erau acoperite cu pături mari ovale,
sub şeile de lemn, fiecare animal purtând pe fiecare parte câte
două suluri mari de mătase. Strigătele cărăuşului şi zăngănitul
tălăngilor răsunau limpede, purtate de vântul fierbinte, în timp ce
soarele după-amiezei târzii întindea umbre prelungi peste deşert.
Străbăteau legendarul Drum al Mătăsii, îşi dădu seama
Josseran, despre care auzise atâtea în Outremer. Nu era un singur
drum, cum îşi închipuiau mulţi, ci un păienjeniş de cărări ce se
întindeau din misterioasa Cathay, la răsărit, pe toată distanţa
până la Mediterană. Cunoscuse negustori mahomedani care
călătoriseră pe acest drum, dar puţini declarau că ajunseseră mai
departe de Persia. Acolo, se întâlneau cu alte caravane care veneau
de la răsărit şi-şi schimbau mărfurile în bazarurile din Buhara,
Tabriz sau Bagdad.
Comercianţii îşi purtau caravanele pe acel drum încă de pe
vremea Mântuitorului, se spunea. Aşa fuseseră aduse primele
mătăsuri la Roma. Noua ţesătură se dovedise atât de populară,
încât Caius Iulius Caesar decretase un edict care poruncea
folosirea mătăsii numai pentru propriile toge purpurii şi mantiile
oficialităţilor favorite lui.
În vremea lui Christos, puţini ştiau de unde provenea acest
material fabulos sau cum se confecţiona. Romanii credeau pe-
atunci că mătasea creştea în copaci. Secretul rămăsese ascuns
sute de ani, până când doi călugări călători reuşiseră în sfârşit să
156
 - COLIN FALCONER -

aducă prin contrabandă în Siria, din legendara Cathay, câteva ouă

de viermi de mătase, ascunse în toiege de lemn scobite. Dar abia
în ultimele zeci de ani descoperiseră în sfârşit ţesătorii din Italia şi
Franţa cum să extragă firele lungi din gogoşile fluturilor şi să
urzească din ele mătasea.
În secolele trecute de-atunci, mătăsurile, împreună cu
ghimbirul, ceramica şi lacurile, fuseseră transportate spre apus pe
spinarea cămilelor, caravanele întorcându-se acasă cu blănuri,
chihlimbar, miere şi monede din aur şi argint. Nici o caravană nu
străbătea drumul pe toată lungimea. Mătasea schimba multe
mâini până să ajungă la destinaţie, preţul crescându-i de fiecare
dată, oferită la schimb pentru coriandru, jad şi lapis lazuli în
Kashgar, pentru sticlă, curmale şi alune în Persia, un neîntrerupt
lanţ al trocurilor.
În timp ce privea caravana îndepărtată mistuindu-se în mirajul
unduitor al Taklimakanului, Josseran se simţea cuprins de
vâltoarea veacurilor, un vârtej de istorii din afara timpului, cu
propriul destin împletit cumva în ţesătura scânteietoare.

49

Pentru traversarea deşertului, Chiorul legase frâul belciugului

fiecărei cămile de şaua celei din faţă, astfel încât toate cămilele se
înşirau ca nişte mărgele. Ultima cămilă din rând avea o talangă la
gât. Chiorul ştia că, dacă nu mai auzea talanga, însemna că una
sau mai multe dintre cămile se eliberaseră. Curând, Josseran se
obişnui cu dangătul uşor al tălăngii, dimpreună cu bocănitul
ritmic al copitelor pe nisipul întărit, scârţâitul somnoros al
frânghiilor şi şoaptele de „sook-sook” ale cărăuşului în timp ce se
trudea înaintea cămilelor, arătând drumul.
Vântul fierbinte îi secătuia de-a binelea. Josseran nu-şi mai
simţea buzele, care i se umflaseră sub o crustă aspră de piele
uscată şi crăpată. Nu aveau apă ca să se spele, dar aceasta nu
conta cu nimic, căci aerul secetos împiedica transpiraţia să se
adune pe piele. Până şi putoarea lui Wilhelm dispăruse, observă
Josseran.
Tufişurile spinoase de tamarisc erau singurele plante care
supravieţuiau acolo. Vântul tocise ţărâna în jurul lor, lăsându-le
157
 - XANADU -

dezvăluite ca nişte mănunchiuri vineţii uscate, pe jumătate

moarte. Însă chiar şi în cele mai aride locuri, le păşteau turme de
capre sălbatice, găsindu-şi hrana în acel ţinut al diavolului.
Arşiţa care se înălţa din deşert forma stafii în zare, fantome de
copaci şi castele. După-amiaza, când ochii erau obosiţi şi
gâtlejurile uscate, Josseran îşi închipuia uneori lacuri şi râuri şi
trebuia să-şi readucă aminte că nu erau adevărate.
Fiecare zi începea în zori, Chiorul ridicându-se tăcut şi
întinzându-şi covoraşul de rugăciune cu faţa spre Mecca. Apoi, îşi
săvârşea ruga în ritmuri unduitoare, plecându-se şi prosternându-
se la pământ, cu palmele ridicate în implorare către Dumnezeul
lui.
După aceea, încă buimac şi neîngrijit, ducea cămilele la bagaje.
Cu o smucitură de funie, le îngenunchea, iar doi tătari săltau
poverile pe şeile de lemn pentru samare care le încălecau
cocoaşele. Pe sub piepturile animalelor erau legate chingi de
cânepă, în ciuda mugetelor de protest şi furie cărora nu li se dădea
nici cea mai mică atenţie. După care, cu cerul de la răsărit de un
portocaliu închis şi stelele reci încă pe cer, coloana pornea din nou
spre răsăritul soarelui în deşert.

***

Uneori, Josseran visa că se clătina în marea şa de lemn şi se

trezea în întuneric. În alte zile, se trezea cu o smucitură
neaşteptată, pentru a se pomeni iarăşi în spinarea cămilei, fără a-
şi aminti când o încălecase.
Regimul frugal al tătarilor îl slăbise, secându-i puterile şi
spiritul. Se legăna la nesfârşit înainte şi-napoi pe spatele cămilei,
cu şira spinării ţipând după odihnă, aşteptând cu jind seara încă
de la crăpatul zorilor. Păreau să se îndrepte mereu către un
orizont nesfârşit, monotonia drumului transformându-se într-o
durere fizică surdă şi nedesluşită, închidea ochii în faţa strălucirii
orbitoare a deşertului, cu chipul învăluit contra vântului fierbinte,
toate convorbirile fiind amorţite de plictis şi oboseală.
Din când în când, începea să se teamă că-şi pierdea minţile.
Cerul nemărginit şi pustiul cenuşiu şi amorf păreau să se
contopească. Nu exista nici un lucru asupra căruia să-şi poată
aţinti privirea şi nu se mai putea încrede în propriile simţuri. Îşi
158
 - COLIN FALCONER -

imagină munţi în depărtare, numai pentru a-şi da seama, după

alţi câţiva paşi, că era doar o moviliţă de pietre.
După săptămâni de-a rândul astfel, ajunsese într-un punct
unde nu-şi mai putea imagina nimic dincolo de puterea de
îndurare în sine. Devenise la fel de amorţit şi resemnat ca înseşi
cămilele.
Josseran ştia din experienţa sa de oştean că, spre a rezista la
marşuri îndelungate, trupul avea nevoie de o ocupaţie pentru
minte, pe lângă concentrarea asupra suferinţelor fizice şi
necontenita monotonie a călătoriei. Încerca să-şi adune gândurile
asupra câte unui poem, să-şi aducă aminte cântecele menestrelilor
din târguri, în Carcassonne şi Toulouse, căuta să recite psalmi şi
paternostere. Dar dogoarea îi răpea cumva până şi putinţa de a se
angaja în asemenea activităţi simple ale minţii. Gândurile îi
rătăceau dezordonate prin cap, ca rândunelele în arcadele boltite
ale unei mănăstiri. Până şi foamea îi pierise, ceea ce, cu raţiile lor
sărăcăcioase de cheaguri apoase, poate că era o binecuvântare.

***

Setea şi căldura îi rodeau, zi de zi, la nesfârşit. Când şi când,

ajungeau la câte un găvan puţin adânc de mâl copt şi trestii, cu
câteva băltoace de apă puturoasă. Peste spuma de la suprafaţă
zburdau gângănii, iar prin umbrele verzui se mişcau forme negre.
Tătarii îşi îndestulau cu bucurie burdufurile din ciorba aceea plină
cu arome.
Departe, în deşert, vârtejuri de praf dansau şi se învârteau ca
nişte spiriduşi.
Khutelun îl văzu privindu-le, într-o seară, când îşi făceau tabăra
pe câmpia cu gebi.
— Spirite diavoleşti, spuse ea.
— Mereu sunt câte două, murmură Josseran, care se rotesc în
direcţii opuse.
— Uighurii au o poveste despre ele. Se spune că sunt duhurile a
doi îndrăgostiţi din clanuri diferite cărora nu li s-a dat voie să se
căsătorească, din cauza unei feude între triburile lor. Neputând
îndura gândul de a trăi despărţiţi, au fugit în deşert ca să fie
împreună şi au pierit în nisipuri. Dar spiritele lor au trăit mai
departe, iar acum îşi petrec zilele jucând şi fugind printre coline.
159
 - XANADU -

— Deci acum sunt liberi?

— Da, dacă dai crezare legendei. Acum sunt liberi.
Pe măsură ce înaintau, zilele deveneau tot mai călduroase.
Uneori, când după-amiezele lungi şi fierbinţi deveneau aproape
insuportabile, Josseran se pomenea uitându-se după spiriduşii de
praf şi, când îi vedea, găsea o oarecare alinare în prezenţa lor la
orizont.

***

Oraşele din oaze apăreau spectaculos din orizontul cenuşiu.

Mergeau călare pe cămile, cu buzele crăpate de căldură, cu ochii
strânşi împotriva luminii orbitoare, spre zarea plată, arsă de soare.
Deodată, se ivea la orizont o margine verde subţire, copaci se
adunau lângă un lac unduitor, dar în câteva momente totul
dispărea iarăşi în pâclă. De-a lungul câte unei după-amieze,
zăreau din timp în timp acest spectru sâcâitor, deşi niciodată nu
părea să se apropie. În cele din urmă, lacul se prefăcea în miraj,
iscat de furtunile de nisip sau de înceţoşarea serii, dar copacii
erau destul de adevăraţi, plopi zvelţi strălucind verzi-aurii în
lumina amurgului. Şi deodată, călăreau pe o alee umbrită, pe
lângă parcele verzi cu grâne şi pepeni şi grădini împrejmuite cu
garduri, în care creşteau frasini şi duzi.
Mereu se părea că locuitorii oraşului se adunau până la unul să
le vadă sosirea, fermieri cu bărbi cărunte, femei cu copii înfăşaţi,
ţinuţi în cârcă, ţânci goi ţipând, alergând şi strigând prin şanţurile
noroioase şi lumina pestriţă. Erau asaltaţi de mirosul prafului, al
scârnăviilor şi al fructelor stricate.
De fiecare dată, Josseran se simţea transportat iarăşi în
Outremer; bătrâni cu bărbi albe, pe căruţe trase de catâri la trap
printre şirurile de plopi, biserici mahomedane cu mozaicurile lor
de faianţă albastră şi jad sclipind în soare. Dincolo de zidurile din
chirpici ale oraşelor, se regăsea iarăşi pe străzile sarazine ca nişte
vizuini de iepuri, cu gangurile lor întortocheate, curţile
întunecoase şi arcadele de lemn sculptat.
Dar, într-un oraş numit Kuqa, văzură semnele unei noi religii.
Traversaseră un deşert de prundiş, presărat cu movile şi
sarcofage de argilă. Ajungând la Kuqa, văzură doi idoli de piatră
gigantici străjuind drumul de o parte şi de alta. Statuile erau
160
 - COLIN FALCONER -

identice, zei cu acelaşi zâmbet binevoitor şi cu mâna dreaptă

ridicată într-un gest de binecuvântare. Obrajii lor laţi, roşi de
vânturi şi nisip, căpătaseră arcuiri mai blânde.
Cămilele trecură pe sub umbra marilor statui, iar Josseran îşi
stăpâni un fior. Se întreba ce nouă drăcovenie îi aştepta înăuntru.

***

— Se numeşte Borcan, îi spuse Khutelun lui Josseran în seara

aceea, pe când stăteau lângă foc în curtea caravanseraiului.
— E un zeu?
— Seamănă mult cu un zeu. În unele locuri, e venerat ca profet
şi aproape la fel de mare ca Mahomed însuşi.
— Nu înţeleg, se miră Josseran. Sunteţi stăpâni aici, şi totuşi le
îngăduiţi acestor oameni să-şi construiască idolii în văzul tuturor.
— Bineînţeles.
— Dar aceste pământuri aparţin tătarilor.
— Într-adevăr. Seniorii din deşert îi plătesc tribut regentei din
Buhara. Şi ea e mahomedană, la fel ca noi.
— Şi-i lăsaţi să-şi păstreze zeii?
— Acest Borcan e slab. Dacă era mai puternic decât Allah, sau
mai puternic decât Tengri, Spiritul Cerului Albastru, nu i-am fi
putut învinge în războaie. Prin urmare, îi lăsăm să-şi ţină zeii. E
mai bine pentru noi.
Josseran era uluit de un asemenea raţionament. Ar fi fost de
neconceput ca Roma să permită înflorirea altei religii pe
meleagurile din stăpânirea sa. Îşi amintea cum Papa Inocenţiu al
III-lea ordonase o cruciadă împotriva catharilor din Languedoc,
propria provincie. Deşi catharii respectau învăţăturile lui Christos,
refuzaseră să-l recunoască pe Papă şi liturghia de la Roma, astfel
încât Pontiful îi declarase „mai răi decât sarazinii” şi poruncise să
fie nimiciţi.
Papa le acorda izbăvirea de păcate tuturor celor ce răspundeau
la chemarea lui, iar baronii din nordul Franţei şi din Germania
care declanşaseră această cruciadă porniseră la drum cu mare
entuziasm. Nu erau decât jafuri şi prădăciuni, autorizate de
Biserică. Guzman şi dominicanii lui se aflaseră în linia întâi a
tuturor masacrelor.
Pe-atunci, propriul tată era doar un băieţandru, dar Josseran
161
 - XANADU -

îşi amintea cum povestea cu groază că văzuse bărbaţi, femei şi

copii măcelăriţi într-o biserică din Béziers. Într-adevăr, la
patruzeci, cincizeci de ani mai târziu, multe dintre localităţi erau
încă în ruine, iar ogoarele catharilor continuau să zacă pârloagă pe
lângă cătunele devastate.
Şi totuşi, aceşti diavoli — cum ar fi spus Wilhelm — nu doreau
puterea decât asupra pământului, nu şi peste minţile oamenilor,
iar acest fapt îi părea într-un fel mult mai civilizat. „Există unele
lucruri”, îşi spuse el, „pe care noi, gentilomii creştini, le-am putea
învăţa de la aceşti barbari.”

***

Dar existau şi alte credinţe, pe care le găsea mai greu de

acceptat. Se aflau în tabără, la două zile dincolo de Kuqa, când
avu loc întâmplarea.
Josseran văzu cămila căzând, apoi zări coada viperei care se
târa printre pietre. Cele mai negre temeri i se împliniră în curând.
Cămila se prăbuşi în genunchi, cu capul arcuit pe spate atât de
mult încât atingea cocoaşa dinainte şi gura căscată drept către
cer. Zgomotele pe care le scotea murind, un mârâit din adâncul
pieptului, îi întoarseră stomacul pe dos.
Trase spada din teacă.
— Ce faci? strigă la el Chiorul, venind în fugă, cu poalele
fâlfâindu-i în urmă şi singurul ochi teafăr holbat de groază.
— A muşcat-o un şarpe. Vreau să cruţ de chinuri nenorocitul
animal.
— Nu se poate! interveni Khutelun, alăturându-se cărăuşului.
— Dar îl scăpăm de dureri!
— Nu poţi jertfi o cămilă. Sufletul ei ne va aduce bucluc.
Trebuie să aşteptăm până vedem dacă moare.
— Cum să nu moară? Muşcătura de viperă e fatală, nu-i aşa?
— Totuşi, stărui Khutelun, trebuie să aşteptăm.
Prin urmare, Josseran se trase într-o parte, cu Khutelun şi
cărăuşul de cămile. Trecură minute în şir, dar în cele din urmă
cămila scoase un ultim muget şi se răsturnă pe o parte. Mai zvâcni
o dată convulsiv din picioare, rămânând apoi nemişcată.
— Poftim, îi spuse Josseran fetei. Am fi putut scuti de suferinţă
bietul animal.
162
 - COLIN FALCONER -

— Uciderea sa ar fi adus ghinion, repetă Khutelun şi se

îndepărtă.
Josseran vârî spada la loc în teacă.
— Superstiţii! şuieră el.
— Ba nu, barbarule! Duhul său s-ar fi reîntors să ne hărţuiască
până la capătul drumului, oftă Chiorul, cu părere de rău după
pierderea unei vietăţi din preţiosul său şirag, urmând-o pe
Khutelun înapoi spre tabără.
Josseran privi după ei. Cine-ar fi putut înţelege vreodată nişte
oameni ca aceia, care tolerau libertatea altor religii pe domeniile
lor şi credeau că până şi un dobitoc de povară avea suflet? Ce
putea înţelege un cavaler creştin de la asemenea făpturi?

50

Cum se întâmpla de obicei în deşert, trecerea de la pământul

arid la cel cultivat era pe cât de neaşteptată, pe atât de dramatică.
Nu avea loc nici o transformare treptată a peisajului, ci parcă ar fi
sărit de pe pământ direct în mare. Gaochang apăru brusc din
ceaţa arşiţei şi a prafului, o viziune imposibilă în acea pustietate
cenuşie. Îşi căzneau paşii pe lângă cămile, cu soarele fierbinte din
spate şi ochii strânşi împotriva strălucirii şi a ţărânei spulberate
de vânt; în mai puţin de-o oră, urmau alei umbrite de plopi, cu
culturi de orez, orz şi cânepă pe ambele laturi. După tăcerea
desăvârşită a deşertului, murmurul vântului prin frunziş şi
clipocitul apei care curgea prin canalele pentru irigaţii de lângă
drum erau şocante. În depărtare, foişoarele şi pagodele din
Gaochang se repezeau în sus prin orizontul himeric.
Josseran coborî de pe cămilă şi îngenunche lângă pârâu să-şi
spele faţa cu apa rece ca gheaţa. Părea imposibil să existe atât de
multă apă în mijlocul unui asemenea deşert îngrozitor. Privi în
lungul canalului, pentru a vedea apa care apărea bolborosind prin
gura unei grote, în cealaltă parte a câmpului. Deasupra peşterii se
formase o movilă, iar deasupra acestui deal se înălţa un altul, şi
încă unul, formând un şir neîntrerupt ce se pierdea în pâclă, spre
munţii violeţi, poate la vreo zece leghe depărtare.
— Acestea sunt kareze-le, explică lângă el Khutelun; îşi dădu la
o parte basmaua şi îngenunche alături, luând apă rece în căuşul
163
 - XANADU -

palmei ca să bea. Toate oazele din Taklimakan îşi primesc apa în

acest fel.
Îl conduse la gura cavernei. În timp ce se apropiau, Josseran
văzu că nici nu era o grotă, ci gura unui tunel. Fusese construit cu
secole în urmă, îi spuse ea, şi îşi avea obârşia sub gheţari, în
îndepărtaţii munţi Tian Şan. Kareze-le erau destul de înalte pentru
ca un om să le poată parcurge în picioare şi fuseseră concepute cu
multă iscusinţă, astfel încât pantele canalelor să fie mai reduse
decât înclinaţia marii depresiuni din deşert. În acest mod, apa
ajungea la suprafaţă aproape de nivelul solului, unde putea fi
folosită la irigarea culturilor.
Movilele pe care le vedeau erau puţurile săpate pentru a avea
acces în tuneluri, astfel încât fermierii puteau avea grijă să nu se
înfunde cu depuneri sau pietre. Îl conduse pe nisipul ars de soare,
până la un puţ. Josseran privi peste ghizdurile de chirpici, aruncă
o pietricică şi îi auzi plescăitul când căzu în torentul ce bolborosea
jos.
— Kareze-le, îi spuse Khutelun, au fost construite de tătari.
Josseran îşi aminti sistemele de irigaţii pe care le văzuse lângă
Samarkand şi Merv şi se întrebă dacă nu cumva le construiseră
persanii. Dar nu spuse nimic. Tătarii aceia credeau că în lume nu
existase nimic înainte de intrarea lor în scenă. Asemenea tuturor
cuceritorilor. Poate chiar la fel ca Papa însuşi.
Reveniră la caravană, pentru a porni călare pe străzile prelungi
din Gaochang. Trecură pe lângă turme mari de cămile care
păşteau pe câmpii, case joase cu bârne de lemn ieşind din zidurile
de pământ, flori-ale-soarelui ridicându-şi capetele peste gardurile
de lut, căci uighurii păreau să aibă pasiunea zidurilor. Femei
voalate cătau spre ei din uşi, precum şi bărbaţi cu nas vulturesc,
atât de asemănători cu arabii din Levant. Toate erau atât de
ciudate şi, în acelaşi timp, nespus de familiare.
Oraşul era înconjurat cu ziduri de chirpici şi turnuri enorme de
strajă. Intrară printre pereţii dubli ai porţii de la apus, prin faţa
unei mănăstiri cu nişe zugrăvite, sus deasupra porţilor, de unde le
rânjeau statuile acelui Borcan.
Un parc mare înconjura palatul guvernatorului.
— Astă-seară, vom accepta ospitalitatea măreţului darughachi,
îi spuse Khutelun lui Josseran, după care adăugă: cred să-ţi va
plăcea în Gaochang.
164
 - COLIN FALCONER -

Josseran se întrebă ce ascundea această remarcă. Dar fata o

luase deja înaintea lui, lăsându-l să cugete la cuvintele ei.

51

Omul stătea slugarnic lângă ţarcurile cămilelor, cu capul plecat,

adâncit în conversaţie cu Khutelun. Chiorul şi câţiva dintre tătari
erau adunaţi în jur, rânjind ca nişte idioţi. Josseran se apropie, cu
Wilhelm pe urme.
— M-ai chemat? o întrebă el pe Khutelun.
— Omul ăsta vrea să-ţi vorbească.
— Ce doreşte de la mine?
— Crede că, din moment ce te duci în vizită la Hanul Hanilor,
eşti pesemne un bogătaş.
— E un cerşetor?
— Te-a poftit să înnoptezi la el în casă.
— Sălaşul de aici e destul de comod.
— Nu asta vrea să spună. Te invită să-i iei casa în primire, cu
tot ceea ce înseamnă asta.
Josseran privi în jur. Tătarii rânjeau şi mai lătăreţ.
— Va pleca şi te lasă să fii stăpân pe casa lui pentru o noapte.
Zice că are o soţie şi două fiice frumoase şi ţi le pune la dispoziţie,
să faci cu ele orice pofteşti.
Pe faţa fetei nu se vedea nici o expresie, nimic din ochii ei nu-i
dădea de înţeles ce gândea.
— Aşteaptă ca serviciul să-i fie plătit, desigur.
Josseran se holbă la ea, apoi la noul-sosit.
— Ce este, creştine? Nu te-ai împerecheat niciodată cu altcineva
decât cu mâna ta? îl întrebă Chiorul.
La asta, tătarii hohotiră de râs.
— Cu siguranţă, nu se cade, spuse Josseran.
— Cei de aici o consideră o mare cinste, îi răspunse Khutelun.
Cred că asta le atrage o binecuvântare de la zeii lor.
— Ce se-ntâmplă? strigă Wilhelm, fără să-şi mai încapă în piele
de enervare că nu putea înţelege o vorbă din toată discuţia.
— Mi s-a oferit… o femeie… pentru la noapte.
— O târfă? exclamă călugărul.
— Nu, nu o târfă. E nevasta omului ăstuia.
165
 - XANADU -

— Nevasta lui? Nevastă-sa-i o târfă?

Josseran era cât pe ce să spună: „Da, şi fiicele lui la fel”, dar se
răzgândi. Wilhelm părea pe punctul să facă un atac de apoplexie.
— Ai refuzat, fireşte.
Dar Josseran încă nu se hotărâse să refuze. „Cinci ani fără o
femeie”, cugeta el, „cinci ani de penitenţă şi castitate n-au avut
nici un efect asupra sufletului meu. Şi totuşi, să-mi încalc
jurământul faţă de Templu, chiar şi acum? Dar, la o adică… poate
că m-am şi achitat de legăminte.”
Încercă să calculeze luna. Trebuia să fie prin apropiere de
Praznicul Penticostal. După socoteală, cei cinci ani de slujbă se
încheiaseră, iar el îşi onorase jurământul faţă de Templieri şi era
din nou liber. Libertatea în faţa lui Dumnezeu era o altă problemă,
poate, dar, dacă tot era deja adâncit în păcat, ce mai conta încă
unul?
„N-am decât să păcătuiesc din nou”, îşi spuse, „şi mâine să mă
spovedesc preotului.”
— Ai să refuzi, şuieră la el Wilhelm. Suntem într-o misiune
sfântă, trimişi de Papa însuşi. Nu voi permite una ca asta.
Declaraţia lui îl făcu pe Josseran să se hotărască.
— Dumneata eşti trimis de Papa într-o misiune sfântă. Eu nu
sunt decât un om, din carne şi sânge, atâta tot.
Se întoarse spre uighur, care aştepta cu răbdare răspunsul la
ofertă. Josseran îl studie atent. Tunica sa încinsă cu un brâu era
ruptă, avea cizmele de piele prăfuite şi cu găuri în tălpi. Pielea-i
era măslinie-închisă, iar dinţii stricaţi. Pe bărbie îi creşteau
smocuri de păr ca barba unui tinerel. O stofă deloc promiţătoare.
— Es Sallam Aleikum, salută omul în limba arabă şi fu încântat
când Josseran îi răspunse, aşa cum învăţase în Outremer:
— Wa Aleikum Es salaam.
— Aţi binevoi să fiţi oaspetele meu, boierule?
Josseran şovăi.
— Soţia dumitale, îl întrebă. E frumoasă?
Omul încuviinţă, bâţâind din cap cu slugărnicie:
— Cu voia lui Dumnezeu.
„Un răspuns sincer”, conchise Josseran. Wilhelm îl trase înapoi
de umeri:
— Trebuie să rămâi aici, la palat! Îţi interzic!
— Nu-mi poţi interzice nimic! Voi sta unde am eu poftă, mă culc
166
 - COLIN FALCONER -

unde poftesc să mă culc!

— Dumnezeu să-ţi aibă sufletul în pază! mai spuse Wilhelm şi
se îndepărtă.
Chiorul îl privi întrebător pe Wilhelm:
— Nu-i plac femeile?
Josseran clătină din cap.
— Se abţine de la orice faptă carnală.
La asta, Chiorul păru uimit:
— Nici măcar, pricepi mata, cu câte-o oaie, încaltea?
Templierul aproape că zâmbi. Se întrebă din nou în ce
împrejurări primejdioase îşi pierduse ochiul cărăuşul lor de
cămile.
— Doar n-ai să nesocoteşti ospitalitatea omului ăstuia? insistă
Chiorul. Arde de nerăbdare să-şi câştige favoarea zeilor.
Josseran ezită, privind scurt spre Khutelun, care se uită în altă
parte, cu subînţeles. Dracu’ s-o ia. Ce, avea să sărăcească jinduind
la bogăţii pe care n-avea să le vadă niciodată?

***

„Ei bine, nu-i decât un bărbat”, îşi spuse Khutelun, în timp ce

revenea spre odăile ei. „Şi ce-i cu asta?” Propriul tată avea haremul
lui personal, marele Han din Qaraqorum ţinea la discreţie o sută
de femei, sau cel puţin aşa auzise. În plus, acest Joss-ran nu era
mai mult decât un mesager dintr-o ţară barbară, atunci de ce să-i
pese ei unde-şi petrecea nopţile, ce iepe încăleca?
Şi totuşi, omul acesta o tulbura. Înainte de a fi venit el în stepe,
destinul ei fusese limpede; se hotărâse să amâne ceasul cât de
multe ierni putea, dar ştia că într-o bună zi trebuia să se mărite cu
un prinţ puternic şi cum se cuvine, dintr-un alt clan, şi să aibă
copii cu el, tribul şi tatăl ei ieşind din asta mai puternici.
Dar acest creştin o neliniştise şi o făcea să se îndoiască de
înţelepciunea unui asemenea viitor. Nu era sigură de ce. Doar nu
putea iubi un barbar? Simplul gând era respingător. Viaţa ei era
pe stepă, cu un şef tătar ca ea, unde îşi putea creşte copiii în
spiritul vântului, al păşunilor şi al Veşnicului Cer Albastru.
Şi totuşi, în timp ce se întorcea spre palat, îl blestemă pe uighur
şi toată familia lui. Nădăjduia ca nevastă-sa să aibă o mutră de
cămilă, iar fetele să miroasă a capre.
167
 - XANADU -

În seara aceea, dantghachiul organizase o petrecere în cinstea

oaspeţilor, dar Khutelun nu-şi făcu apariţia. Când unul dintre
ofiţerii ei se duse s-o aducă din cameră, fata îl aruncă pe uşă afară
cu un şut bine ţintit. În timp ce trântea uşa după el, omul îi auzi
cuţitul înfigându-se în lemn, la câteva degete de chipul lui. O luă
la sănătoasa.
După aceea, Khutelun rămase aşezată de una singură, în timp
ce peste podea se furişau umbre. Bău trei castroane de koumiss
negru şi căzu într-un somn de moarte pe podea, cum nu se poate
mai prost dispusă.

52

Asemenea tuturor caselor din Gaochang, locuinţa omului era

clădită din cărămizi de pământ. În centrul încăperii se afla un
khang din blocuri de chirpici acoperit cu covoare de fetru, galbene
şi rubinii. Alte covoare erau agăţate pe pereţi. O uşă cu arcadă
ducea spre o curte din spate, acoperită de un umbrar cu viţă de
vie.
Nevasta stătea în mijlocul camerei, într-un capot din mătase de
casă. Purta ciorapi cafenii groşi şi avea părul acoperit cu un voal
brun. „Până şi după cinci ani, aş putea la fel de bine s-o încalec
sau pe ea, sau calul meu”, îşi spuse mohorât Josseran. Fetele îl
priveau cu ochii mari, de după fuste. Amândouă purtau bonete de
catifea, pe care localnicii le numeau dopa, cusute cu fir de aur.
Aveau la gât mărgele drăgălaşe de sticlă albastră şi părul împletit
în cozi lungi până la şolduri, iar de după voaluri nu li se vedeau
decât ochii înnegriţi cu kohl.
Gazda turnă apă dintr-un ulcior şi se spălă pe mâini de trei ori,
cum cerea eticheta. Îi făcu semn să se spele şi el la fel. Apoi, îl
pofti să intre.
— De-ar trimite Allah din cer o legiune de îngeri pentru
apărarea noastră, le murmură ea fetelor. Priviţi ce mare e! Dacă
măsura picioarelor lui înseamnă ceva, trebuie să ne rugăm
înduratului Dumnezeu să-i lovească mădularul cu o boală a
micimii, altminteri vom muri cu toatele! Şi uitaţi-vă ce nas are! E
hâd ca un câine mort şi fac rămăşag că are buna creştere a unui
porc!
168
 - COLIN FALCONER -

Josseran o privea lung pe femeie, întrebându-se ce să facă. Ea

se zgâi la el şi holbă ochii, ca şi cum şi-ar fi dat cumva seama de
greşeală.
— Ce spuneai? o întrebă Josseran, pradă unei neaşteptate
inspiraţii. Mii de scuze. Am fost rănit odată la cap şi de-atunci nu
mai aud la fel de bine.
— Ştii graiul uighur? îngăimă femeia, copleşită.
— Câteva cuvinte.
— Mama mea îţi lăuda frumoasa barbă şi părul de culoarea
focului, chicoti una dintre fete.
Josseran îi zâmbi la rându-i.
— Mulţumesc, îi spuse el mamei. Mă simt onorat să fiu poftit
într-un cămin unde sălăşluiesc asemenea frumuseţi.
Femeia surâse şi bâţâi din cap, pe faţă citindu-i-se atât spaima,
cât şi uşurarea.
— Boierul e prea bun, spuse ea. În noaptea asta, casa noastră e
a dumitale şi suntem onorate de a avea un asemenea stăpân!

***

Mâncară „dastarkan”, o cină formală. Pe podea fu aşternută o

pânză, iar femeile aduseră fructe şi pâinea turtită pe care o
numeau „nan”. Josseran se aşeză cu palmele în sus, apoi şi le
trecu peste faţă într-o mişcare de coborâre, ca şi cum şi-ar fi
spălat obrajii, aducându-i mulţumiri lui Allah pentru mâncare şi
binecuvântând familia. Cele trei femei îl priveau, uimite că acel
barbar cunoştea obiceiurile oamenilor civilizaţi.
După aceea, îl serviră cu vin alb dulce şi ceva numit de ele şi
tălmăcit de ele printr-un cuvânt ciudat, folosit mai adesea ca
atribut: „îngheţată”. Îi oferiră această delicatesă într-o cană de
teracotă şi îl priviră chicotind cum înfuleca dulceaţa delicioasă cu
multă poftă şi mai cerea.
Josseran le întrebă cum se prepara minunea aceea, iar mama îi
spuse că era făcută dintr-un amestec de unt şi lapte, căruia îi
adăugau vanilie pentru aromă. Apoi, preparatul se depozita sub
pământ, în beci, şi ţinut la rece între blocuri de gheaţă pe care le
tăiau din gheţarii îndepărtaţi şi le aduceau peste câmpie în lunile
de iarnă.
După a treia porţie se lăsă pe spate, sătul. Cele trei îl priveau,
169
 - XANADU -

iar tăcerea se prelungea.

Între timp, fetele îşi scoseseră voalurile, iar Josseran observă că
nu erau neplăcute la vedere. Aveau feţele rotunde şi vesele, cu
zâmbete drăguţe şi ochi jucăuşi. Le stârnea la fel de multă
curiozitate ca şi ele lui, după câte se părea. Se holbau la picioarele
lui şi chicoteau, înfricoşate şi emoţionate în acelaşi timp. Ştia ce-şi
spuneau: unele femei, mai ales în răsărit, credeau că puteau
judeca mărimea părţilor intime ale unui bărbat după măsura
picioarelor.
Se foi, jenat de această destrăbălare din partea unor femei.
În sfârşit, mama se ridică în picioare şi-i făcu semn s-o urmeze.
Străbătu curtea, după ea, spre o casă de cărămizi separată, urmaţi
de fete, care continuau să chicotească, acoperindu-şi gura cu
mâinile. Josseran se pomeni într-o cameră mare, cu o cisternă de
apă călâie în mijloc. Mama se opri alături, în aşteptare.
— Ce doreşti? o întrebă el.
— Scoate-ţi hainele, rogu-te, boierule.
Un nou val de chicoteli.
Josseran clătină din cap. Să se despoaie în faţa a trei femei?
Dar mama insista. Începu să-l tragă de tunică. După aproape o
lună de drum prin deşert, era ţeapănă de jeg şi praf.
— Am să ţi-o spăl, boierule. Mai întâi, îţi vom face baie.
Josseran nu se temea să se scalde, ca unii din compatrioţii lui.
În Outremer făcea baie adesea, după obiceiul mahomedanilor. Dar
îşi îngrijea toaleta personală fără martori.
— Aş prefera să mă scald singur, spuse el.
— Dumneata eşti stăpânul în noaptea asta, îi aminti femeia. E
datoria noastră. Îţi vom face baie.
Josseran şovăia. În cele din urmă, se înduplecă.
— Dacă asta vi-i voia…
Îşi scoase tunica şi izmenele, iar cele trei femei căscară gurile,
arătând cu degetul. Josseran le zâmbi modest.
— Printre ai mei, spuse el, nu e socotită o lance de cine ştie ce
mare lungime sau grosime. Dar sunt măgulit că o găsiţi astfel.

***

Îl puseră să stea pe dale, în timp ce scoteau apa din cisternă cu

nişte vase de lemn. Îi spălară de praf părul şi trupul, hlizindu-se şi
170
 - COLIN FALCONER -

cotcodăcind ca nişte găini, trăgându-l de desişul de păr al

pieptului şi pântecului, apăsându-i şi împungându-i diverse părţi
ale trupului, ca şi cum ar fi fost o cămilă în bazar. Păreau în egală
măsură scârbite şi fascinate.
După un timp, îl şterseră, iar mama îi dădu un halat lung care
se vedea bine că îi aparţinea soţului ei.
Când reveniră în casă, soarele asfinţea. Mama aprinse o lampă
cu ulei.
— Pe-aici, spuse ea, conducându-l în odăile de culcare. Cele
două fete îl aşezară pe pat şi urmă un lung moment când nimeni
nu vorbi, nici nu se mişcă.
— Aveţi de gând să staţi toate aici? întrebă el, cu glas sonor.
— Dumneata eşti stăpânul, răspunse mama. Cum hotărăşti
matale.
Josseran ezită. Dar poate că mama îi citi expresia din ochi, sau
pesemne că prea mulţi vizitatori se bucuraseră de ospitalitatea
soţului ei, veniseră prea multe binecuvântări de la zei, căci se
ridică în picioare la iuţeală, punând lampa într-un alcov din
perete.
— Îţi urez noapte bună, boierule, spuse ea. Fie-ţi dat să te-
odihneşti bine.
Şi ieşi, trăgând o perdea peste uşă.

***

Josseran le privi pe cele două fete. Acum nu mai chicoteau.

Prima, cea mai mică, se ridică şi-şi scoase cămaşa lungă. O
studie cu uimire. În lumina slabă şi gălbuie a lămpii, părea fragilă
ca de porţelan, cu sânii nu mai mari decât doi boboci, cel puţin în
comparaţie cu târfele pe care şi le amintea din Genova şi Antiohia.
Nu avea păr nicăieri pe trup, numai pe cap.
Sora ei arăta la fel, fiind doar puţin mai trupeşă. Josseran simţi
un freamăt. Auzi vocea Catherinei, şoptindu-i din umbre: Uită
totul, Josseran, în noaptea asta uită totul, în afară de mine.
Cele două fete se culcară pe pat, lângă el. Ambele păreau cam
speriate.
Cea mai mare se apucă să-i deschidă halatul.
— Boierul e puternic, şopti ea, iar sora sa mai mică chicoti
iarăşi.
171
 - XANADU -

Josseran întinse o mână, petrecându-şi degetele peste şira

spinării ei. Avea pielea de culoarea alabastrului.
— N-aveţi de ce vă teme. Voi fi blând.
Totuşi, încă mai ezita. „Aceste fete abia dacă sunt destul de
mari ca să se poată numi femei”, reflectă el. „Nici nu-s sigur dacă
pot să fac asta.”
Îşi auzea sunetul propriei respiraţii.
Deodată, perdeaua fu smulsă în lături şi doamna casei năvăli în
încăpere, cu un gâlgâit ce-i ieşea din adâncul gâtlejului. Era goală.
Se aruncă asupra lui cu un abandon care l-ar fi şocat, dacă nu
petrecea atât de mult timp în lupanarele din Genova, în drum spre
Outremer.
Îl cuprinse cu coapsele, rostogolindu-se cu el deasupra. Se
împreunară violent. Era limpede că femeia mai făcuse şi altă dată
aşa ceva.
Le simţea pe cele două tinere privindu-i, captivate. Spre veşnica
lui ruşine, descoperi că acest lucru nu-i strica deloc performanţa.

***

Sfinţii slab luminaţi şi îngerii din suita lor, prinşi pe pereţii şi

coloanele marii biserici, pictaţi cu trăsături groase, negre şi aurii,
de penel. Icoane ale Fecioarei licăreau în lumina zecilor de
lumânări, pe când o bătrână cu faţa smeadă şi ştirbă turna ulei în
candelele puse în nişe, de jur împrejurul zidurilor din cărămizi de
chirpici.
Corul de băieţi din balcon cânta în falset un imn, în timp ce
acoliţii, cu veşmintele lor de culoare violet-pală, înaintau solemn
spre altar. În timp ce fumul dulceag al tămâii se înălţa din
arzătoarele de alamă, preotul cu barbă neagră îşi desfăcu braţele,
în rugăciune.
— Nestorieni, şuieră Wilhelm, alb la faţă, stând în umbrele din
fundul bisericii.
Nestorius fusese Arhiepiscop de Constantinopol cu opt sute de
ani în urmă. Opiniile lui eretice — printre alte false credinţe,
refuzase să-l accepte pe Papă ca mentor spiritual — îi izolaseră pe
el şi pe discipolii săi de restul lumii creştine, iar secta lor fusese
nevoită să fugă în Persia. Acolo, încă mai supravieţuiau, în termeni
buni cu mahomedanii. Spre tristeţea lui, Wilhelm văzuse biserici
172
 - COLIN FALCONER -

nestoriene în Merv şi Buhara.

Acum, se părea că-şi răspândiseră doctrina mult mai departe
spre răsărit decât presupusese oricine din sânul Bisericii. Rubruck
anunţase că se găseau nestorieni şi la Qaraqorum, iar vrăjitoarea
tătăroaică încuviinţase. Şi-acum iată-i şi aici, în Cathay.
Atunci, hotărî Wilhelm, măcar tătarii nu erau nefamiliarizaţi cu
cuvântul lui Christos. Era o consolare. Nu avea nevoie decât să-i
aducă pe aceşti preoţi nestorieni renegaţi în dominionul Papei şi
urmau să-şi găsească un punct de sprijin în mijlocul hoardelor
diavoleşti ale tătarilor.
Preotul sărută coperta ferecată în aur a Evangheliei şi începu să
citească liturghia într-o limbă pe care Wilhelm n-o recunoştea,
părând a nu fi nici tătărească, nici arăbească. Petrecu o catifea
stacojie peste graalul de argint şi introduse lingura de argint
pentru Eucharistie în vin, pentru a împărtăşi congregaţia din
sângele lui Christos.
Wilhelm privea, cu pumnii tot mai strânşi pe lângă trup. Faptul
de a vedea o asemenea erezie, fără nici o putere s-o oprească, îl
chinuia până-n adâncul sufletului. Cum putea oferi un om trupul
şi sângele lui Christos, fără aprobare de la propriul vicar al lui
Dumnezeu? Era o pângărire a tuturor celor sfinte şi sacre.
Şi totuşi, prezenţa acestei biserici atât de departe în ţara
tătărească era un motiv de speranţă, dacă nu şi de bucurie, în
timp ce templierul preacurvea; el, cel puţin, găsise un scop în
misiunea lor.

53

Josseran se trezi devreme şi, tăcut, coborî pe furiş din pat. Cele
trei femei dormeau ghemuite una în jurul alteia. Privi îndelung
această vedenie, copleşit de propria perfidie. „Voi căuta mântuirea
din partea fratelui Wilhelm”, îşi spuse. „În dimineaţa asta mă voi
duce la el, să-i cer iertare lui Dumnezeu. Şi totuşi”, medita el mai
departe, „în comparaţie cu celelalte păcate ale mele, acesta nu are
nici o însemnătate. Am lăsat neispăşite rele mult mai mari. Omul
ăsta a venit la mine cu braţele deschise şi mi le-a oferit pe femeile
lui, socotind că e o faptă de mare cinste. Şi-apoi, de ce să fiu
absolvit pentru că am luat ceea ce mi se oferea de bună voie? Sau,
173
 - XANADU -

dacă păcat a fost, atunci nu am de ce să mi-l scuz. N-am fost

covârşit de patimă, ştiam ce făceam. Mi se cuvine focul iadului,
merit pedepsele veşnice pe care mi le rezervă diavolul.”
Soarele tocmai răsărise, răspândind pe cerul răsăritean o
lumină difuză. Josseran se duse la fereastră. Cupola cu dale verzi
a unei biserici mahomedane se înălţa deasupra acoperişurilor
plate şi albe ale oraşului, străpungând plafonul de ceaţă umedă,
învolburată. Bărbaţi purtând fesuri cu dantelă albă mergeau pe
străzi, tăcuţi ca nişte stafii. O femeie voalată se retrase în grabă
după o uşă de lemn bătută cu ghinturi.
O altă lume, la fel de străină pentru el ca şi cum ar fi păşit prin
scoarţa Pământului. Aici, dincolo de toate legile creştine, era
înconjurat de mistere, plutind în derivă cu propriile incertitudini.
Departe de stricteţile Regulii şi dictatele sufocante ale Bisericii lui,
se vedea pe sine însuşi mai limpede decât oricând în viaţa sa. Îşi
întrezărise încăperile întunecate ale sufletului şi ştia acum că fiara
care sălăşluia acolo era însuşi necuratul.
Se îndestulase din acele femei pentru câţiva dirham de aur. Ce
conta că acei oameni o făceau cu bucurie, ca pe o binecuvântare?
Călugărul avea s-o declare un păcat, cu siguranţă, iar Josseran se
temea în adâncul inimii că avea dreptate. Dar păcătuise nu o dată,
ci de două ori, căci în întuneric, pe când se împreuna cu acele
femei, nu se gândise la ele, ci la Khutelun, şi numele ei îl strigase
către stele când ajunsese pe culmea plăcerii.

***

Hainele i se uscaseră repede în aerul secetos. Se îmbrăcă şi

porni prin oraşul ce se trezea, îndărăt spre palatul darughachi-
ului, unde Chiorul înşeuase şi încărcase deja cămilele. Când îl
văzu pe Josseran apropiindu-se, făcu un gest obscen cu degetul
unei mâini printre cel mare şi arătătorul celeilalte. Chicoti,
scuipând vesel în praf.
Wilhelm stătea lângă ţarcuri, cu mâinile împreunate în faţa lui
ca un penitent.
— Îţi voi asculta confesiunea când doreşti.
— Blestemat să fii, popo.
— Aş fi crezut că osândele sunt un subiect pe care ai prefera să-
l eviţi.
174
 - COLIN FALCONER -

Josseran oftă.
— Voi veni la apusul soarelui. Ai să m-asculţi atunci.
— Domnul fie lăudat. Începeam să mă tem că nu cunoşti
ruşinea în faţa lui Dumnezeu.
— Sunt multe lucruri de care mi-e ruşine.
— Şi pentru asta ţi-ai făcut canonul în Ţara Sfântă?
Când Josseran nu răspunse, călugărul ridică mâna dreaptă:
— Mărturiseşte-mi totul diseară şi s-ar putea să te eliberez de
toate păcatele, cu mâna asta.
Josseran clătină din cap:
— Mă voi învinui pentru ceea ce s-a întâmplat azi-noapte, dar
mai mult n-ai să scoţi de la mine.
— Doreşti să suferi chinurile diavolului în flăcările Gheenei?
şuieră Wilhelm la el.
— Poate, dădu din cap Josseran. Poate că exact asta vreau.

***

Khutelun nu-i vorbi în timp ce înşeuau cămilele, nici măcar nu-

l privi în ochi. La o oră după crăpatul zorilor, porniră în caravană,
peste câmpiile înceţoşate, spre marea cenuşie mohorâtă a
deşertului.
Josseran aşteptă ocazia până spre ceasurile amiezei, când se
opriră la marginea oazei pentru a se aproviziona cu apă din
ultimele puţuri. Deja avea din nou nisip pe haine, în micile riduri
ale ochilor şi în barbă. Deşertul se grăbea să-si recucerească
teritoriul.
Khutelun stătea pe vine lângă un şanţ noroios, umplându-şi
burduful de piele cu apă.
— Mai avem mult până la destinaţie? o întrebă el.
— Şi dacă n-am avea? Ai prefera să ne întoarcem imediat la
Gaochang?
Ceva din tonul ei îl mulţumi. Se simţea mai mult decât o simplă
undă de gelozie.
— Gaochang-ul mi s-a părut o oază de plăceri.
— Acolo unde mergem noi, se răsti ea, nu e decât deşert.
Se ridică şi trecu pe lângă el, aproape cu un afront deliberat.
Josseran se uită în urma ei. „De ce m-oi fi chinuind cu ea?” se
întrebă el. „Sunt un neghiob care tânjeşte mereu după viziuni
175
 - XANADU -

himerice, exotice, pe care orice raţiune ar trebui să mă convingă că

nu le pot atinge. La urma urmei, oamenii au jinduit cândva şi
după Ierusalim, şi uite ce s-a întâmplat acolo.”

54

Trecuseră trei săptămâni de la plecarea din Kashgar.

Străbăteau ca la vreo şapte-opt leghe în fiecare zi, petrecându-şi
nopţile în sanctuarul câte unui han din oraşele oazelor sau între
zidurile caravanseraiurilor. Dar, într-o după-amiază, Khutelun opri
caravana mai devreme, în apropierea unui şir de plopi noduroşi şi
le ordonă tătarilor să instaleze acolo, în plin deşert, tabăra pentru
noapte. Nu dădu nici o explicaţie a acestei porunci.
— Lasă-ţi cămila înşeuată, îi spuse ea lui Josseran. Vreau să vii
cu mine.
Cămila protestă, când Josseran smuci iarăşi de priponul din
nas, mugind la adresa nedreptăţii de a fi silită să-şi lase tovarăşii
în tabără. Josseran se caţără la loc în şa şi o urmă pe Khutelun
spre miazănoapte, prin deşert.

***

Călăreau printr-un defileu îngust, urmărind albia secată a unui

râu. Râpi roşiatice se înălţau la zeci de metri în văzduh, de o parte
şi de alta, iar pământul văii era presărat cu grohotişuri. Îndemnele
încete de souk-souk ale lui Khutelun către cămilă reverberau din
pereţii stâncoşi, fiind singura tulburare a tăcerii de catedrală din
strâmtoare. Domnea o arşiţă arzătoare, reflectată din suprafeţele
stâncoase ca din pereţii unui cuptor.
Deodată, Josseran ridică privirea, iar ceea ce văzu îl făcu să-şi
oprească respiraţia. Deasupra lui, faţa falezei era ciuruită de
caverne, iar la gura fiecărei grote fuseseră sculptaţi în piatră idoli
şi basoreliefuri, având pe alocuri înălţimea a doi, trei oameni unul
peste altul. Semănau cu efigiile lui Borcan pe care le văzuseră la
Kuqa, dar aici nu păreau cu putinţă, cioplite din zidurile de stâncă
la treizeci de metri deasupra lor. Falduri de piatră delicate, tocite
de veacuri, se învolburau în tăcerea fără vânt a canionului.
— Pe sacrul sânge al tuturor sfinţilor… murmură Josseran.
176
 - COLIN FALCONER -

Khutelun îşi oprise cămila şi privea în susul râpilor.

— Nu-i aşa că este o minune?
— Asta voiai să-mi arăţi?
— Nu e numai atât.
Sări din spinarea cămilei şi-i împiedică repede picioarele din
faţă. Josseran făcu acelaşi lucru.
— Ce-i aici? o întrebă el.
— I se spune valea celor o mie de Buddha. Un călugăr pe nume
Lo Tsun a venit aici şi a avut o viziune cu nenumăraţi Buddha
înălţându-se spre cer, într-un nor strălucitor. Şi-a petrecut tot
restul vieţii transpunându-şi vedenia în realitate.
— Nu se poate ca un singur om să fi sculptat toţi aceşti idoli.
— În celălalt capăt al văii era o lamaserie. Călugării care trăiau
acolo şi-au consacrat vieţile cioplitului de statui.
— Dar cum au ajuns acolo? Nu e nici un drum.
— Este o cărare, dar e abruptă. Vino.
Josseran o urmă, sărind din stâncă în stâncă. Se simţea
stângaci şi mătăhălos, ca un urs greoi alergând după o gazelă.
Khutelun se mişca iute în faţa lui, fără a se opri un moment să
respire sau să încetinească pasul, privind doar din timp în timp
înapoi pentru a se convinge că o urma în continuare. Josseran
gâfâia, după ea. La un moment dat, o văzu stând cu picioarele
depărtate pe o ieşitură de stâncă, zâmbind în jos spre el, şi îl
întărâtă atât de mult încât atacă panta cu şi mai multă hotărâre,
până când capul începu să i se învârtească de oboseală. Şi totuşi,
n-o putea ajunge.

***

Îl aştepta pe o cornişă, în înălţimea peretelui. Un strat subţire

de sudoare, pe frunte, era singurul semn vizibil al eforturilor ei.
Când ajunse lângă ea, Josseran se lăsă în genunchi, gâfâind, cu
sufletul la gură. După ce capul încetă să i se mai învârtească,
ridică ochii spre ea, pentru a vedea un zâmbet batjocoritor
apărându-i încet pe buze.
„Pe toţi sfinţii”, îşi spuse el. „Maică-sa trebuie să fi fost o capră
neagră.”
— Nu-i de mirare că nu îi puteţi bate pe sarazini, comentă
Khutelun.
177
 - XANADU -

— Îi batem… destul de bine.

— Atunci de ce aveţi nevoie să trataţi cu noi? îl provoca,
vicleana. N-a fost decât un urcuş scurt, continuă ea.
— De trei săptămâni… trăiesc numai… cu zer. Mi-a supt… toată
puterea.
Privi panorama ameţitoare de sub el, falezele roşcate ale
strâmtorii, piscurile acoperite cu alb ale Munţilor Cereşti dincolo
de vale, repezindu-se prin pâcla fierbinte a după-amiezei.
Deasupra şi în jurul lui se aflau statuile idolatrilor, unele
sculptate din lemn, altele din piatră. Unii dintre idoli stăteau
aplecaţi, cu capetele sprijinite în mâini, ca hurii-le la baie. Erau
mult mai mari decât i se păruse privindu-i de jos, din vale. Bănuia
că unii din ei aveau poate vreo duzină de paşi lungime.
La întoarcerea în Acra, nimeni n-avea să-l creadă că văzuse
asemenea lucruri.
Se ridică cu greu în picioare.
— Pe aici, îl chemă Khutelun, conducându-l în gura peşterii.

***

Înăuntrul muntelui domnea o răcoare binefăcătoare. Fiecare

sunet era amplificat, răsunând cu ecouri, ca o piatră aruncată pe
suprafaţa liniştită a unui lac. Josseran mirosi mucegaiul secolelor.
În timp ce ochii i se deprindeau cu penumbra, văzu că de la
intrare porneau nenumărate tuneluri, străbătând ca un fagure
stânca. Unele duceau în hrube abia încăpătoare pentru un om,
altele erau mari cât biserica satului său din Languedoc, scobite în
piatră, cu tavane boltite sau trunchiate.
Drept în faţa intrării se afla o platformă rectangulară pe care se
afla o gigantică statuie din teracotă a acelui Buddha, sau Borcan,
cum îl numea Khutelun, aşezat cu mâna dreaptă ridicată, într-o
rază de lumină ce se revărsa prin intrare. Avea lobii urechilor
nefiresc de lungi, aproape până la umeri, iar ochii săi cu pleoape
grele stăteau coborâţi pudic, ca ai unei fecioare. Purta un veşmânt
ca o togă şi fusese pictat migălos, în tonuri de ocru şi acvamarin.
Acoliţii lui stăteau rânduiţi în alcovuri din stânca
înconjurătoare, statui de teracotă mari cât un om, părând atât de
vii în întuneric, încât Josseran tresări şi scoase spada.
— Nu e decât argilă, îi murmură Khutelun la ureche,
178
 - COLIN FALCONER -

conducându-l într-o cavernă de lângă sala principală.

Aici era şi mai întuneric, iar Josseran avu nevoie de câteva
momente pentru a desluşi formele plafoanelor şi ale pereţilor. Apoi,
privi în jur cu uimire. Fiecare palmă de loc a pereţilor fusese
acoperită cu picturi, mai mult ale acelui Borcan şi ale acoliţilor săi,
cu zâmbetele lor de satiri. Dar mai erau şi miriade de alte figuri,
adoratorii şi îngerii, precum şi portrete de regi şi regine în palate
complicate, soldaţi războindu-se între ei, agricultori pe câmpii,
frize cu mici spirite ce aveau aureole de flăcări, muzicanţi ai
iadului cu lăute şi flaute. Cu toţii erau pictaţi meticulos în vopsele
de ulei pe straturi de ipsos, o fantastică lume subpământeană cu
privelişti montane şi castele fortificate, ceruri ca hârtia marmorată
forfotind de demoni ai tunetului, monştri şi hurii goale, toate
executate cu cele mai fine pensule, în negru, crem şi jad.
— E… infernal, şopti el.
— Nu înţelegi.
— Aceşti călugări glorifică asemenea lucruri?
— Picturile nu sunt făcute ca să glorifice, ci pentru a arăta
zădărnicia lumii, îi spuse ea. Adevăratul nume al lui Borcan a fost
Siddhartha. Era mare prinţ din naştere, dar într-o zi a renunţat la
viaţa de huzur ca să se călugărească. Propovăduia că totul e
trecător, că fericirea şi tinereţea nu pot să dureze, că viaţa e numai
suferinţă şi suntem prinşi într-un nesfârşit ciclu al naşterilor şi al
renaşterilor. Dacă ai o viaţă bună, viaţa următoare va fi şi mai
bună. Dacă săvârşeşti fapte rele, te vei întoarce ca un cerşetor, sau
poate un animal de povară. Numai renunţând la dorinţă poţi scăpa
din roata nesfârşită, pentru a ajunge în cer.
— Să renunţi la dorinţă? repetă el, privind-o.
— Toate suferinţele sunt rezultate ale dorinţelor noastre de
plăcere sau de putere. Priveşte, îşi plimbă ea un deget de-a lungul
peretelui. Acesta este Mara, zeul iluziei. Îl atacă pe Domnul
Buddha cu furtuni şi pietre de foc şi îl ispiteşte cu aur, coroane şi
femei frumoase. Dar el ştie că toate aceste lucruri sunt simple
năluci şi nu-şi va pleca zeiescul cap.
Josseran era surprins. Aşa cum i-o explica ea, îşi dădea seama
că povestea semăna foarte mult cu Ispitirea lui Christos, pe care o
citise în propria Biblie. Va să zică, nu era idolatrie, nici o
glorificare a Diavolului. Era acelaşi adevăr, înfăţişat într-un alt
chip.
179
 - XANADU -

„Şi de asemenea”, cugetă el, „este ca şi cum această călătorie ar

fi devenit pentru mine drama propriei ispitiri.” Ideea îl irita. „Iată-
mă faţă în faţă cu adevărul despre mine însumi, găsit într-o religie
despre care Wilhelm îmi spune că e păgână şi idolatră. Dar, dacă
aceşti buddhişti, cum îi numeşte ea, înţeleg aceleaşi adevăruri ca
şi noi, de ce să-i dispreţuim?”
Şi atunci îl izbi gândul, cum era convins că niciodată nu-i
trecuse prin minte lui Wilhelm, poate nici unui războinic creştin
din Franţa sau chiar din Outremer: Dacă mă înşel?
„Toţi aceşti oameni, care trăiesc aici, pe meleagurile astea
străine şi fierbinţi, sunt la fel de siguri de credinţa lor cum sunt eu
de a mea. Toţi cred că Dumnezeul lor îi va duce în veşnicie. Dar
dacă eu sunt acela care se înşală? Întotdeauna am acceptat
cuvintele preoţilor care spun că noi suntem aleşii lui Dumnezeu.
Şi totuşi nu cumva religia mea e mai mult o întâmplare datorată
naşterii, decât o convingere? Nu suntem cu toţii supuşi naşterii şi
atunci toate credinţele şi convingerile noastre nu sunt decât
simple accidente ale sorţii?”
— Acesta e Maitreya, continua Khutelun, cu vocea susurându-i
în tăcerea cu ecouri a cavernei. Este viitorul Buddha. Aici sunt
Ananda şi Kaspaya, primii discipoli ai lui Borcan. Acesta e un
Boddhisattva. A atins perfecţiunea, dar şi-a amânat propria
ascensiune în nirvana pentru a reveni pe pământ să călăuzească
sufletele mai slabe. Ştie că toate destinele noastre sunt înlănţuite,
că viitorul fiecăruia dintre noi depinde de soarta celorlalţi.
— De ce m-ai adus aici? o întrebă Josseran, dintr-o dată.
Fata întoarse capul dinspre haotica friză cu imagini. Părea să
ezite.
— Nu ştiu, răspunse ea, în cele din urmă. N-am mai fost aici
decât o singură dată. Eram încă mică, în drum spre Qaraqorum,
cu tatăl meu. El mi-a arătat toate astea. Le-am ţinut minte şi m-
am gândit că poate, cumva… cumva, vei înţelege.
— Dar tu nu crezi în acest idol, în… acest Borcan. Tu eşti
mahomedană.
— Sunt tătăroaică din naştere şi mahomedană după tatăl meu.
Dar există multe religii şi fiecare are propriile adevăruri. Şi-apoi,
nu-i frumos aici?
Josseran o privi prin întuneric. Crede că voi înţelege. Prin
urmare, şi ea, la fel ca el, simţea o anume legătură între ei, o
180
 - COLIN FALCONER -

simpatie greu de definit. „Sunt cavaler creştin şi Templier; ea e o

sălbatică, o femeie tătară, care nu cunoaşte nimic din blândeţea şi
cuviinţa unei creştine. Şi totuşi, da, are dreptate, există o legătură
între noi.”
— Pe-aici, îi şopti Khutelun.
Îl conduse prin celelalte camere. Unele dintre caverne erau
acoperite cu repetări monotone ale portretelor lui Borcan, altele
erau împodobite cu imagini fantastice din paradisul idolatrilor,
pline de zei stranii, cu ochi migdalaţi, însoţiţi de ajutoare, regi cu
dinţii ascuţiţi din tărâmurile de jos sau păcătoşi în juguri, torturaţi
prin foc. „Seamănă atât de mult cu viziunea blândului nostru
călugăr asupra vieţii de apoi”, reflectă Josseran.
În grota următoare, imaginile dansau şi se împreunau. Josseran
fu cât pe ce să dea înapoi, când văzu împerecherile pictate între un
bărbat şi o femeie, falusul erectat al masculului fiind reprodus
fidel şi delicat, în acuplări cu femeia veselă şi acrobatică. Singura
lumină din peşteră era aceea care răzbătea prin galerii, soarele
după-amiezei târzii scăldând friza într-o lucire aurie, pentru a trezi
la viaţă scânteietoare dragostea umbrită a idolilor.
— Ce s-a-ntâmplat? şopti Khutelun.
— Opera Diavolului!
— Artistul n-a făcut decât să portretizeze propriile tale întâlniri
cu femeia şi cu cele două fiice ale ei.
— E un păcat.
În penumbra grotei, nu-i putu vedea expresia, dar auzi dojana
din glas:
— Îmi spui că e un păcat, şi totuşi, acum două nopţi, te-ai lăsat
fără şovăire în seama acelor femei. Cu siguranţă, nu înţeleg ce
înseamnă să fii creştin.
— Sexul e unealta Satanei.
— Pentru un om care-i dispreţuieşte uneltele, îi faci îndeajuns
lucrarea, reveni ea spre friză. Priveşte imaginea de aici. Vezi?
Divinitatea care foloseşte cu atâta neruşinare unealta diavolului e
Shiva, zeul destinului personal. Fiecare dintre noi avem câte un
destin, spun discipolii lui Borcan, dar avem şi şansa de a alege.
Îşi trecu uşurel un deget peste suprafaţa pictată cu ulei.
— Nu te-ai gândit la noi doi uniţi în acest fel, cum se uneşte
Shiva cu soţia lui? Nu te-ai gândit uneori la asta ca la destinul
tău? Şi ca la al meu?
181
 - XANADU -

Glasul lui Josseran se frânse în gât.

— Ştii bine că da, îngăimă el.
— Şi totuşi, nu îţi sunt dăruită cu cununie, nici nu s-ar putea
vreodată. Acesta nu e un păcat din partea ta, creştine?
— De ce mă sâcâi?
Khutelun se apropie de pictură, unde zeul pe care ca îl numise
Shiva îşi încăleca nevasta ca pe o iapă.
— Foamea asta. Ne distruge odihna, şi totuşi nu ne putem
dezbăra de ca. Tu şi şamanul tău spuneţi că ştiţi calea mai bine
decât noi, tătarii, şi totuşi eşti înnebunit de poftă ca un om pierdut
în deşert, chinuit de sete.
Nu-i putu răspunde.
Lumina scădea. În tenebre, faţa fetei nu se distingea, nici
expresia din ochii ei.
Îi puse o mână pe umăr:
— Acum trebuie să plecăm.
Deodată, pe Josseran îl cuprinse furia. Nici o femeie nu-i mai
vorbise vreodată astfel, sfidându-i convingerile, regulile conform
cărora îşi trăia viaţa. Femeile trebuia să fie pudice, reţinute,
curtate şi apărate. Sălbatica asta îl trata cu dispreţul unei regine.
Mai întâi, îl făcuse să se îndoiască de religia lui. Apoi, să se
îndoiască de minţile lui. Iar acum, îl făcea să se îndoiască până şi
de propria inimă.
Şi totuşi, ca pe un bărbat care nu se dă bătut în luptă, o
respecta pentru forţa ei. Ştia că, dacă nu reuşea s-o învingă, o
parte din el însuşi trebuia să moară o dată cu ea. Era chemarea de
sirenă către acea parte a sufletului său pe care o ţinea ascunsă şi
secretă de atâta vreme, crezând că-i aparţinea numai diavolului.
Khutelun stătea pe marginea cavernei, privindu-l cum se lupta
cu sine însuşi.
— Trebuie să mergem, repetă ea.
Mâinile lui Josseran căzură pe lângă trup, a neputinţă.
— Am plecat din Acra ca să-l aduc pe călugăr la prinţul Hülegü
al vostru. Crezusem că în mai puţin de-o lună aveam să mă
înapoiez între zidurile cetăţii. Nu voisem nimic din toate astea.
— Când începem o călătorie, nu putem şti unde ne va duce
drumul. Peste cale cad obstacole şi ne silesc s-o luăm pe alte
cărări. Stă în firea lucrurilor. Vino. E timpul să plecăm. În curând
are să se întunece.
182
 - COLIN FALCONER -

O urmă afară din peşteră. Pe cer, soarele era un glob de aramă

deasupra Munţilor Albaştri, iar valea se cufundase în umbră. O
lună spectrală plutea pe bolta de o culoare ca în vis. Întinse mâna
spre ea şi fu aproape mirat când pumnul i se închise în gol..
O urmă pe Khutelun în josul potecii. Idolii continuau să stea de
veghe pe munte, singuratici, pentru încă o noapte.

55

O numeau Ţara de Foc. În spatele lor se înălţa Vârful Bodga, cu

colierul său de zăpadă ce nu se topea tot anul, în dreapta
Kuliktarg, un pisc de stâncă neagră şi golaşă ce se ridica mult
deasupra deşertului.
Chiorul arătă spre miazănoapte.
— Munţii de Flăcări, spuse el.
La stânga, un şir de coline roşii se întindeau spre orizont cât
vedeai cu ochii. În feţele lor fuseseră săpate şanţuri de
nenumăratele râuri şi furtuni, conturând în argila roşiatică forme
de flăcări. Arşiţa după-amiezei venea dinspre dealuri ca dogoarea
unui cuptor şi, prin pâcla de pară a soarelui, munţii arătau într-
adevăr asemenea unui zid de foc.
Iar partea cea mai grea a deşertului încă mai era în faţa lor.

***

Josseran mergea pe jos, la umbra cămilei, ca să scape de

zgâlţâielile continue ale şeii tari de lemn şi de tortura soarelui. Îl
auzea pe Wilhelm gâfâind în spatele lui.
Întoarse capul:.
— Plăcută zi pentru plimbare, frate Wilhelm.
— Sunt în agonie.
— O stare nepreţuită în faţa lui Dumnezeu. Într-o bună zi, vei fi
canonizat. Atunci, toate vor părea lipsite de importanţă.
— Nu-ţi bate joc de mine, templierule.
Lui Josseran aproape că-i era milă de el. Avea faţa ca o rană vie,
băşicată de soare, barba i se încâlcise şi carnea obrajilor i se
mistuise, căldura, epuizarea şi cucernicia luându-şi obolul.
— N-am vrut să te batjocoresc.
183
 - XANADU -

— Unde-ai fost ieri după-amiază cu vrăjitoarea?

— A vrut să-mi arate o minunăţie care ţie nu ţi-ar fi plăcut prea
mult.
— Îmi pot închipui despre ce fel de minunăţie e vorba. Ai
preacurvit şi cu ea?
Josseran fu şocat de aplecarea călugărului spre vulgaritate.
— Din nefericire, n-am nimic de mărturisit pe seama ei.
— Crede-mă, Papa va auzi despre voi, Templierii, şi obiceiurile
voastre păcătoase. Te crezi dincolo de legea lui Dumnezeu?
— Nu, mă cred dincolo de Praznicul Penticostal, aşa că nu mai
sunt cavaler al Templului. Dacă doreşti să-ţi împrăştii calomniile
la adresa Ordinului, nu te pot opri, dar îţi spun acum că nu au
nici o temeinicie reală. Cât despre mine însumi, recunosc că sunt
un păcătos. Dar nu-mi eşti duhovnic şi faptele mele ne privesc
numai pe mine şi pe Dumnezeu.
— Mă tem că am greşit încredinţându-ţi viaţa mea.
— Până acum nu m-am arătat nevrednic, frate Wilhelm. Nu uita
că eu te-am salvat în munţii ăia blestemaţi. Deşi încă n-am auzit
nici un cuvânt de mulţumire pentru asta.
— Dumnezeu a vrut să trăiesc. Dar se vede că încă mai există o
scânteie de speranţă pentru sufletul tău întunecat. Diseară, ar
trebui să mi te spovedeşti, căci nu ştim ce ne aşteaptă mâine. Mă
tem că nu peste mult vei arde în focul iadului!
— Mă voi gândi la ceea ce-mi propui. Cât despre focul iadului,
în acest moment mi-e greu să-mi închipui un loc mai fierbinte ca
ăsta.
— Îţi spun eu, templierule, e mai bine să te ţii departe de
vrăjitoarea aia! Femeia e poarta diavolului, calea necurăţeniei,
muşcătura şarpelui.
— Atunci de ce-a creat-o Domnul pe Eva, bisericosule?
— Este un obiect necesar, adus pe pământ pentru a conserva
specia şi a ne oferi mâncare şi băutură. Dar relele din această
lume ni se întâmplă şi prin mijlocirea femeilor.
— Aşa crezi, frate Wilhelm? Mie întotdeauna mi s-a părut că de
la bărbaţi ni se trag. N-am văzut femei măcelărind copii şi siluind
alte femei, dar bărbaţi am văzut făcând-o, destui. Până şi bărbaţi
cu cruci cusute pe mantale.
— Dacă femeile şi copiii de care vorbeşti erau de neam sarazin,
atunci vei fi ştiind bine că Papa a dat o dispensă specială pentru
184
 - COLIN FALCONER -

aceia care curăţă lumea de necredincioşi. O asemenea faptă nu e

omucidere, e malucidere, uciderea celor răi. Prin urmare, nu
reprezintă un păcat. Dar acum nu e vorba despre păcatul violenţei.
Vorbeam despre păcatul patimii.
— Patima nu mi se mai pare un lucru atât de îngrozitor, când
am văzut oameni cu măruntaiele scoase: Nu scrie în Biblie „să nu
ucizi”?
— Omul nu poate fi întotdeauna blând, templierule. Nu i-a
azvârlit Domnul pe cămătari afară din Templu? Christos însuşi a
spus: „Dacă nu sunteţi cu mine, atunci sunteţi împotriva mea.” Deci,
dacă un om nu e creştin, înseamnă că e cu diavolul. Prin urmare,
nu e un păcat să scapi lumea de păcat.
— Ştiu şi eu să recunosc un păcat când îl văd. Ştiu că, atunci
când un om îl măcelăreşte pe altul, când îi siluieşte soţia şi-i vinde
copiii ca robi, ei bine, ăsta da păcat, fie că victimele sunt franci
sau sarazini. Şi cum poate fi rău un prunc? Nu cred că are pe cap
vreo pată a păcatului, când a fost voia lui Dumnezeu să se nască
mahomedan, nu? Şi cum rămâne cu cavalerul creştin care retează
capul acelui copil, după ce i-a siluit mama şi a spintecat-o? Se
duce drept în cer? Asta-i dreptatea şi adevărul lui Dumnezeu?
Josseran trase cu putere de belciugul cămilei şi i se urcă în
spinare. Se săltă peste încărcătură, aşezându-se în şaua tare de
lemn, preferând supliciul soarelui şi zguduiturile cămilei în locul
conversaţiei cu preacuviosul.

56

Primele bâjbâieli şovăielnice ale soarelui alungară umbrele din

deşert, aşternând în locul lor o văpaie aurie. Acum câmpia avea o
culoare de ocru curat, dune blânde unduitoare şi fire mărunte de
nisip care îşi găseau cum necum calea până în urechi şi ochi, iar
pe haine şi piele lăsau straturi subţiri, scânteietoare, scrâşnind
până şi între dinţi.
Imensa sălbăticie se căsca în faţa lor, iar tăcerea pustie şi
zdrobitoare îi înghiţi.

***

185
 - XANADU -

Soarele cobora spre zare, aruncând peste dune bălţi negre de

umbră. Cămilele stăteau îngenuncheate pe nisip, mugind şi
stropşindu-se, în timp ce Chiorul şi tătarii le scoteau poverile.
Chingile roseseră răni adânci pe piepturile animalelor, iar plăgile
coceau şi erau infestate de viermi. Nici nu era de mirare că
deveniseră atât de arţăgoase, îşi spuse Josseran. Ori de câte ori
găsea călătoria prea dificilă, îşi compara soarta cu a acelor
dobitoace şi ajungea la concluzia că, atâta vreme cât cămilele
puteau s-o îndure, putea şi el.
Josseran şi Wilhelm se duseră să adune argol pentru focuri.
Auzind un geamăt, Josseran ridică privirea, pentru a-l vedea pe
Wilhelm care-şi privea mâna cu o expresie de silă. Argol-ul pe care-
l găsise nu se uscase la soare. Ba chiar, era cât se poate de
proaspăt.
Unul dintre tătari observă ce greşeală făcuse şi îl arătă cu
degetul, râzând. Ceilalţi, văzând confuzia lui Wilhelm, i se
alăturară şi ei.
Wilhelm îşi şterse mâna de scârnăvie pe blana zdrenţuită a
Satanei. Cămila scoase un răget, revoltată de această necuviinţă,
încercând să-l muşte. Wilhelm se îndepărtă. Dar nu avea loc
pentru o retragere demnă, nici un copac sau stâncă după care să
se ascundă, aşa că merse mai departe.
— Adu-l înapoi, îi spuse Khutelun lui Josseran. În curând se va
înnopta. O să se rătăcească în deşert.
Josseran porni după el. Dar simţul de conservare al lui Wilhelm
era mai bine dezvoltat decât crezuse fata. Se oprise, încă nu prea
departe de cămile, căzând în genunchi, cu capul plecat.
— Dumnezeul meu îmi cere prea mult, şuieră el când Josseran
se apropie.
— Nu e decât puţin cheag digerat, Frate Wilhelm.
— Nu despre balega de pe mâinile mele e vorba. Îmi simt spatele
de parcă mi-a fost întins pe masa de tortură, părţile dosnice îmi
ard ca focul, mi-au obosit toate oasele din trup. Cum poţi să înduri
aşa ceva?
— Sunt cavaler şi ostaş. Se cere s-o fac.
Călugărul părea să-şi fi pierdut tot spiritul bătăios.
— Mă faci de ruşine.
— De asemenea, adăugă Josseran, nu demult am avut o femeie.
Face bine la ridicarea moralului.
186
 - COLIN FALCONER -

Era doctoria de care avea nevoie, aşa cum bănuise Josseran.

— Dumnezeu să te ierte, horăi Wilhelm, sărind înapoi în
picioare. N-ai pic de ruşine, templierule!
Trecu pe lângă el, cu o privire înnebunită în ochi.
— Bine, păgânilor! strigă, revenind cu pas apăsat spre
caravană. Vin să vă mai adun căcat! îşi agită el mâinile pe
deasupra capului, ca un smintit. O să ne-ngropăm în căcat, cu
toţii!
Josseran privi lung după el. Bietul Wilhelm. Îşi petrecea toată
viaţa în aşteptarea miracolelor, a inspiraţiei divine. Nu învăţase că,
uneori, singurul secret în timpuri grele este puterea de a îndura.

***

Era un oraş de mizerie, sărăcăcios şi mohorât, dar raiul pe

pământ pentru cei ce-şi petrecuseră ultimele câteva săptămâni
străbătând Taklimakanul. Ocoalele hanului erau pline, cămilele
odihnindu-se culcate pe burtă, cu picioarele dinainte strânse sub
trup, în timp ce priveau de-a lungul boturilor cu dispreţ spre
torţionarii lor de neam omenesc, care continuau să dezlege
bagajele. Se găseau câţiva asini şi poate vreo duzină de cai, făcând
parte dintr-o mare caravană mahomedană care se îndrepta spre
apus, încărcată cu mătăsuri şi ceaiuri din Cathay.
În timp ce se îndepărta de ţarcuri, Khutelun desluşea umbrarele
de pânză din bazar, auzea strigătele negustorilor, simţea aromele
de mirodenii şi cărnuri fripte.
Creştinul cel înalt venea spre ea, peste nisip. Fata avu un
moment de ezitare. Ştia că ceilalţi şuşoteau între ei despre cât de
mult timp petrecea cu el. Era prinţesă, la urma urmei, şi şamană,
iar pe tătari îi nemulţumea atitudinea ei jucăuşă şi prietenoasă
faţă de acest barbar.
Dar, când Josseran se apropie, văzu că ţinea ceva sub mantie.
Se opri, privindu-l lung.
— Mi-ai cerut să vezi una dintre cărţile noastre, spuse el.
Khutelun încercă să-si ascundă emoţia.
— O ai la tine?
Josseran scoase de sub pelerină psaltirea. Avea scoarţe negre şi
groase, de piele argăsită, cu inscripţii aurii gravate în basorelief. I-
o deschise în faţă:
187
 - XANADU -

— Este o carte sfântă pentru noi. E scrisă într-o limbă numită

latină. Aceste versuri sunt imnuri întru slava lui Dumnezeu.
Mai văzuse asemenea comori şi înainte, tatăl ei avea câteva
exemplare comentate din Q’ran-ul mahomedanilor. Chinggis Han,
se spunea, făcuse din noapte zi, când aprinsese focul cu ele, lângă
Buhara.
Luă psaltirea din mâinile lui Josseran. Era plină cu praf de pe
drum dar, altminteri, nevătămată. O deschise la întâmplare şi-şi
trecu un deget peste pagini. Nespus de frumoasă carte. Unele
dintre litere erau umbrite cu carmin şi albastru regal, având o
caligrafie foarte precisă, ca faianţa moscheilor din Samarkand, dar
fără aspectul fluid al aceleia. Văzu ilustraţii splendide, minunat
executate, care îi amintiră de peşterile din deşert, deşi aceste
imagini nu aveau aceeaşi veselie şi energie.
— Este pentru Marele Han? îl întrebă ea.
— Wilhelm nădăjduieşte să-i dezvăluie tainele religiei noastre.
— Poate ar trebui să ţi le dezvăluie ţie.
O privi atent, nesigur ce voia să spună cu asta.
— Te-am observat, îi explică ea. Nu mi se pare că-ţi iubeşti
religia la fel de mult ca mahomedanii pe a lor. Şi totuşi, le-ai
declarat război şi îi numeşti necredincioşi. Nu te înţeleg. Nu te
înţeleg deloc.
— Sunt lucruri în ceea ce mă priveşte pe care nici eu nu le
înţeleg mai bine decât tine.
Khutelun îl studie timp îndelungat. Nasul său mare, de creştin,
şi ochii rotunzi, erau ciudaţi pentru ea, dar totuşi acea stranietate
o şi intriga. Însă mai mult decât înfăţişarea o afecta felul lui de a
fi. Era neîndoielnic viteaz, o văzuse cu ochii ei, în timpul călătoriei;
şi mai era şi inteligent, ager şi puternic. Dar îl chinuia propriul
spirit, iar acest lucra o atrăgea.
În cavernă, îi declarase că voia s-o posede, iar ea nu îi găsise
neplăcută dorinţa. Dar perspectiva de a-l avea drept soţ era atât de
fantastică încât era uimită că o nutrea până şi în imaginaţia ei.
Închise cartea şi i-o dădu înapoi.
— Îţi mulţumesc.
— Ţi-aş arăta multe lucruri. Dacă aş putea. Există pe
meleagurile mele lucruri de care te-ai minuna.
— Mă minunez de stepe, de munţi şi de râuri. Faţă de toate
celelalte, nu sunt decât curioasă.
188
 - COLIN FALCONER -

— Şi totuşi… începu el, dar nu apucă să continue.

Convorbirea le fii întreruptă de o zarvă iscată în ocolul
cămilelor. Wilhelm îl trântise pe Chior la pământ şi-i scotocea prin
bocceaua sărmană cu lucruri. Chiorul îl suduia gros în turceşte.
Încercă să-l împingă la o parte şi iarăşi se pomeni doborât brutal
la loc.
Josseran se apropie în grabă:
— Wilhelm? Ce s-a-ntâmplat?
— Unul din hoţomanii ăştia tătari a furat psaltirea!
— N-a furat-o nimeni, răspunse Josseran, arătându-i cartea cu
psalmi.
Wilhelm se holbă la el uluit, apoi privi peste umărul lui, spre
Khutelun.
— Ai lăsat-o pe vrăjitoare s-o profaneze?
— N-a profanat-o. Voia să înţeleagă mai mult din misterele
credinţei noastre. Poate te-alegi cu o convertită.
Wilhelm îi smulse cartea din mâini.
— Mai curând l-aş boteza pe diavol! îl ameninţă el în faţă cu un
deget încârligat. Ai să dai socoteală pentru asta!
— Nu mă îndoiesc că voi da socoteală pentru multe.
Aruncând o privire de ură curată în direcţia lui Khutelun,
Wilhelm se îndepărtă.
Chiorul, încă aşezat în praf, îl privi plecând.
— Creşte-ţi-ar în urechi buboaie cât pepenii, strigă el în urmă-i,
şi preface-ţi-s-ar cocoşu-n găină să-ţi ciugulească boaşele până n-
or mai fi!
Josseran reveni spre Khutelun:
— L-am ofensat. Psaltirea e sfântă pentru el.
— Nu psaltirea îl ofensează, răspunse Khutelun. Pe şamanul
vostru îl chinuie o mare frică de femei. Îi pot vedea slăbiciunea, şi
o ştie.
Această afirmaţie îl puse pe Josseran pe gânduri.
— Nu se teme de femei. Le dispreţuieşte numai, zâmbi el. E o
diferenţă.
— Aşa crezi? replică fata.
Ridicând din umeri, Josseran se întoarse spre han. „O, dar
amarnic te mai înşeli”, spuse Khutelun în sinea ei, privindu-l cum
se îndepărta. „Omul vostru sfânt se teme de mine, cum se teme de
toate femeile.” Simţise fractura din sufletul preotului încă din acea
189
 - XANADU -

primă seară, în yurta lui Tekudai, şi cu toate că nu vedea cum se

putea întâmpla, ştia că într-o zi slăbiciunea lui avea să se despartă
de-a lungul acelei falii, frângându-l.

57

Lacul forma o semilună perfectă între dune, o suprafaţă de apă

netedă şi neagră, înconjurată de rogoz şi păpuriş. Cornul lunii
stătea suspendat peste ruinele unui templu de pe mal. Înăuntru se
rugau credincioşi din caravanserai, iar Josseran desluşi lucirea
portocalie slabă a unei lămpi cu ulei, pe când urme de tămâie
ardeau în oale lângă altar.
Khutelun stătea pe marginea lacului, cu vântul făcându-i
marginea basmalei de mătase să-i fluture în faţă.
— Auzi? îi şopti ea lui Josseran.
Acesta înclină capul să asculte.
În sfârşit, auzi zgomotul unor călăreţi în depărtare, cu copitele
cailor tropotind pe nisip. Un grup de ostaşi veneau în direcţia lor.
Instinctiv, mâna i se duse la spadă.
— Nu te alarma, creştine. Nu-s decât Nisipurile Cântătoare.
Josseran se încruntă, neînţelegând.
— Sunt peste tot în jurul nostru! strigă el.
— Acolo nu e nimic. Numai fantome. Spiritele deşertului.
Vârî spada la loc în teacă, ascultând din nou. Avea dreptate.
Sunetul se mistuise.
— Nisipurile Cântătoare? repetă el.
— Aici, în deşert, se aud adesea. Unii spun că nu e decât
zgomotul vântului suflând peste nisip. Dar uighurii cred că undeva
acolo sunt nişte oraşe care au fost îngropate demult de înaintarea
deşertului. Ei spun că sunetele pe care le auzi sunt sufletele
morţilor, care strigă de sub dune.
Josseran se cutremură, atingându-şi crucea de lemn pe care o
purta la gât. Nu era decât o superstiţie păgânească. Şi totuşi…
— Spiritele se simt singure, continuă Khutelun, caută alte
suflete, să le cheme la ele.
— La ele?
— Pradă caravanele care străbat deşertul. Câte un călător
rămâne în urmă, aude zgomotul copitelor şi o ia la goană într-
190
 - COLIN FALCONER -

acolo peste dune, încercând să le ajungă. Dar, cu cât merge mai

departe, cu atât sunetele îl ademenesc şi mai adânc în pustiu.
Când îşi dă seama că nu erau decât spiritele nisipului, s-a rătăcit
fără nădejde şi deşertul îl capturează.
Vântul încreţea suprafaţa apei, deformând oglindirile dunelor şi
lunii.
Josseran auzi din nou, de astă dată ropotul răsunând atât de
aproape încât îşi imagină că peste creasta celei mai apropiate dune
avea să apară dintr-o dată o oştire. Dar, apoi, zgomotul se stinse
brusc în vânt.
Se închină.
— Am auzit şi am văzut atâtea lucruri în călătoria asta, încât ai
mei nu vor crede o vorbă, când am să mă întorc.
— Şi mai sunt multe minuni, creştine.
— Mai avem mult de călătorit?
— Înainte de a fi lună plină, vei privi chipul Hanului Hanilor.
— Doar atâta timp ne-a mai rămas?
În vocea ei se simţea mirarea:
— Călătoria asta n-a fost destul de lungă pentru tine? Munţii n-
au fost destul de înalţi, nici deşertul prea întins?
Nu-i răspunse.
— La Kumul, vom da cămilele pentru cai şi vom porni spre
miazănoapte, către Qaraqorum. Îi vei jura supunere Marelui Han,
apoi te vei întoarce în apus.
— N-am venit aici ca să-i jur supunere hanului vostru.
I se păru că o vede zâmbind, dar întunericul îl împiedica să fie
sigur. Nisipurile Cântătoare reveniră, cu un sunet acum foarte
asemănător unor glasuri, ascuţite, ca un cântec în biserică, o
chemare de sirenă pentru a se aventura în întunecime. Înţelegea
cum se puteau simţi oamenii atraşi să le urmeze.
— Prin urmare, nu eşti nerăbdător să te întorci la ai tăi? întrebă
Khutelun.
— Nu ştiu ce mă aşteaptă când voi reveni în Outremer. Slujba la
stăpânul meu s-a sfârşit şi nu ştiu dacă acum mai doresc să mă
întorc în Languedoc. E o hotărâre pe care nu vreau s-o iau. De
aceea nu vreau nici ca drumul nostru să se sfârşească.
— Toate călătoriile se sfârşesc, răspunse ea, privind prin
noapte, peste apă. Numai vânturile şi apele nu se schimbă
niciodată.
191
 - XANADU -

Vocea îi era visătoare.

— Se spune că nisipul e suflat de vânt aici în fiecare zi, iar lacul
totuşi nu se umple niciodată şi nu-şi schimbă forma. Uighurii cred
că lacul a fost pus aici de zei, pentru a le aminti ce puţin timp
avem în astă lume, cât de trecători suntem pe pământ. Voi visaţi la
victoria asupra sarazinilor, în Qaraqorum, alţi oameni visează să
fie Hani ai Hanilor. Dar zilele trec, vântul suflă, oamenii mor,
imperiile cad. Şi totuşi, lacul e aici, acelaşi dintotdeauna, ca
deşertul, stepele, munţii. Vântul suflă peste suprafaţă, iar nisipul
se risipeşte. Şi toţi oamenii cad pradă uitării.
— Deci suntem nişte nătângi, dacă nu profităm de fiecare
moment care ni se acordă.
O contemplă, stând pe malul lacului, profilată în lumina lunii.
„Câţi ani ai?” întrebă, în sinea lui. „Optsprezece, douăzeci? Ai
neobrăzarea unei târfe din Marsilia, dispreţul unei călugăriţe şi
mintea unui filosof. Niciodată n-am mai cunoscut o femeie ca tine.
Mi-ar plăcea să te îmblânzesc, ca pe unul din poneii voştri
tătăreşti. Eşti într-adevăr la fel de aspră ca ei şi ai un
temperament asemenea. Şi-mi închipui că l-ai muşca pe călăreţ la
fel de bucuros pe cât îl porţi, cum fac şi ei. Mă întreb cum ţi-e
trupul, ce pasiuni păstrezi pentru soţul tău? Mă întreb dacă m-aş
putea pierde în tine, mă întreb dacă ai putea deveni pentru mine
toate femeile, locul unde propriile pasiuni şi-ar găsi odihna?
— De ce te uiţi la mine? îl întrebă ea dintr-o dală.
— Mă gândeam cât de frumoasă eşti.
De fapt, nu-i putea distinge faţa în întuneric, dar îi păstrase în
minte frumuseţea, chipul oval cu ochii săi migdalaţi exotici,
şuviţele de păr negru ca pana corbului desprinse de vânt,
trăsăturile unei prinţese de viţă regală turnate în bronz la făurăria
unui artist. „Dumnezeu mă va arunca în focul iadului pentru că
iubesc o păgână.”
— Frumuseţe, se simţi în vocea ei dispreţul. Şi la ce-mi
foloseşte?
— Domniţă?
— Îmi faci curte?
— Aş dori să pot.
Ochii ei sticliră veninos.
— Cu ce se-alege o femeie de pe urma frumuseţii? Îşi
abandonează libertatea pentru o yurtă şi o liotă de copii.
192
 - COLIN FALCONER -

Armăsarul nu face decât să-şi încalece iapa şi e mulţumit. El

rămâne liber. Iapa e ţinută prizonieră de mânjii ei. Nu înţeleg de ce
ar fi frumuseţea un dar atât de preţios pentru mine.
— Dacă o femeie nu e sortită să fie nevastă, de ce i-a mai dăruit
Dumnezeu laptele?
Khutelun stătea foarte aproape de el. Preţ de-un moment
nebunesc, i se păru că făptura aceea exotică putea fi pe cale să-l
sărute.
— Numai de-aş avea biciul la mine, şopti ea.
— Ce-ai face cu el? M-ai bătea? Sau m-ai pune la încercare ca
soţ?
— Ai cădea în praf după trei lovituri, replică fata şi se răsuci pe
călcâie.
Plecă, înapoi spre caravanseraiul ascuns dincolo de dune,
lăsându-l cu chemările de sirenă ale nisipurilor.

58

Zile, săptămâni, fără formă, fără sfârşit, cu monotonia călătoriei

risipită doar de schimbările ocazionale în suprafaţa deşertului şi
capriciile vremii. În timp ce mergeau, întâlneau uneori toate cele
patru anotimpuri într-o singură zi. Dimineaţa începea albastră şi
caldă, pe la amiază cerul se acoperea cu nori de plumb şi vântul
preschimba orizontul într-o pâclă galbenă de nepătruns. Furtuna
dura cam o oră. După-amiază, cerul se însenina şi deşertul
devenea iarăşi un cuptor.
A doua zi în zori, se trezeau cu gheaţă în bărbi.
Pietrele gebi plate lăsau locul nisipului, unduindu-se ca valurile
uriaşe ale mării, schimbându-şi forma în vânt sub privirile lor.
Dunele se întindeau cât vedea ochiul, formând un ocean furtunos,
nemărginit. Unele se înălţau mai sus decât zidurile Antiohiei, iar
pe lângă unele, conchise Josseran, chiar şi acelea se împuţinau în
nimicnicie.
Erau singuri în sălbăticia arsă de dogoare, pârjolită de para
soarelui, uscată de vânt. Nu se mai vedea nici un mărăcine,
şopârlă sau pasăre. Drumul înainte era însemnat doar cu câte o
grămăjoară de argol fărâmiţat şi oasele animalelor moarte de mult,
albindu-se sub soarele neînduplecat.
193
 - XANADU -

Petrecură două săptămâni în sălbăticia aceea urlătoare, pe care

Chiorul o numea Hambarul Vânturilor. Urlau în jurul lor zi de zi,
ca nişte gemete ale Diavolului însuşi, priveliştea schimbându-se şi
prefăcându-se necontenit. Seara, când îşi făceau tabăra, Chiorul
lega o săgeată în capătul unui băţ lung şi o înfigea în nisip, pentru
a însemna direcţia în care trebuia să pornească a doua zi
dimineaţă. Apoi se ghemuiau laolaltă sub stelele reci, ascultând
susurul continuu al nisipului, iar dimineaţa, când se deşteptau,
împrejurimile se schimbau cu desăvârşire şi, dacă n-ar fi fost
stratagemele cărăuşului, se puteau rătăci fără speranţă.
O dată, dădură peste ruinele unui mare oraş. Josseran mergea
pe lângă cămilă, cu Chiorul înaintea lui, în fruntea convoiului, şi
Khutelun în urmă.
Ajunseseră pe culmea unei dune enorme, când deodată
cărăuşul se opri în loc. Sub ei se întindeau resturile unei păduri
de plopi de pe malurile Eufratului, ieşind din pământ ca nişte
degete scheletice ale unui leş pe jumătate îngropat. Dincolo de
această pădure pietrificată, se înălţau din nisip acoperişurile unui
oraş străvechi. În unele locuri, Josseran putea desluşi contururile
străzilor şi ale uliţelor, în altele nu mai rămăseseră decât movile
fără formă şi grămezi de pietre.
Câţiva vulturi negri dădeau târcoale pe deasupra.
— Ce-i aici? întrebă Josseran.
— Nu-i ştiu numele, răspunse Chiorul, cu glasul coborând până
la şoaptă, ca şi cum ar fi stat lângă un mormânt recent deschis. Te
pomeni c-o fi Oraşu’ de-Aur din legendă.
— Ce oraş de aur?
— E o poveste, creştine, cu un mare rege care-şi clădi capitala
aci, în Hambaru’ Vânturilor. În oraş erea avuţii fabuloase, că pe-
atunci locu-ăsta nu erea deşert, avea o oază mare, mai mare chiar
ca Gaochang sau Aksu. Istoriile despre bogăţiile care le-avea
domnitoru-ista s-a răspândit la miazănoapte şi a venit un trib din
stepe să-l atace. După ce-a împresurat oraşul, căpetenia tribului
trimise un sol la rege să-i spuie că dacă-i dădea zece cufere de aur
îi lăsa în pace. Da’ bătrânu rege n-a vrut. În fiştecare zi, căpetenia
trimetea un sol la ziduri cu oferta, da’ regele îl gonea mereu, cu
vorbe de ocară. Da’, dupe un asediu lung, oraşu căzu şi regele fu
luat prizonier şi dus ’naintea căpeteniei. Şefii’ de trib iarăşi îi făcu
aceeaşi ofertă, zece sipete de aur şi-i lăsa viaţa, pleca din oraş şi
194
 - COLIN FALCONER -

dădea pace la toţi oamenii. Da’ regele tot n-a vrut. Vezi mata, la
rege îi erea mai dragă comoara ca cât viaţa lui.
— Şi ce i s-a întâmplat?
— Căpetenia i-a zis că dacă-şi iubea aşa de mult auru’, atunci
să-l aibe cu el pe todeuna, chiar şi dupe moarte. Aşa c-a pus să-l
ucidă turnându-i aur topit în urechi şi ochi.
Josseran se cutremură.
— Şi oraşul ăsta?
— Şefu’ şi-a trimes oamenii să cate comoara. A scotocit prin tot
oraşu’, da’ n-a găsit auru’ care credea că era pitit acolo. Aşa că,
înainte să plece-napoi spre miazănoapte, a otrăvit toate puţurile.
Fără apă de băut, oamenii a murit, recoltele s-a veştejit, oraşu’ s-a
fărâmiţat şi l-a uitat toată lumea. Da’ legenda zice că auru’ tot e
pe-acilea pe undeva, tupilat în nisip. Uighurii zice că-ntr-o zi
nisipu’ o să fie suflat de vânt şi careva norocos va fi învrednicit de
Dumnezeu să-l găsească.
— Sună ca o poveste spusă de un menestrel la focul de tabără.
— Oi fi având şi mata dreptate, răspunse Chiorul, ridicând din
umeri.
Josseran privea vântul ridicând din dune fuioare de nisip,
pentru a le trimite foşnind printre pereţii de lut năruiţi, îşi amintea
ceea ce-i spusese Khutelun în noaptea aceea, lângă lacul în formă
de semilună: zilele trec, vântul suflă, oamenii mor, imperiile cad. Ce
fusese oraşul acela odinioară şi cum ajunsese să cadă pradă ruinei
n-aveau să ştie niciodată. Era înghiţit din nou de nemilosul deşert.
În jurul lor, dunele se întindeau unduitoare spre inima moartă a
Taklimakanului.
Vântul urlă din nou, azvârlindu-le ţărână în feţe. Pe dunele
înalte, Josseran auzi iarăşi strania cântare a nisipurilor, ca ropotul
de copite al unei armate nevăzute.
— Duhurile nisipului! strigă Chiorul, peste vuietul vântului.
— Stafiile Oraşului de Aur, murmură Khutelun.
Josseran clătină din cap:
— La lac, mi-ai spus că nu e decât vântul şi nisipul.
Fata îi zâmbi.
— Când mă aflu în stepă, departe de deşert, cred că nu e decât
sunetul vântului.
Păru să se cutremure:
— Dar, când sunt aici, niciodată nu mă mai simt atât de sigură.
195
 - XANADU -

***

În noaptea aceea, fu vizitată în vis de Spiritul Veşnicului Cer

Albastru.
Visa că era închisă între zidurile unui mare palat şi, de la
fereastră, vedea iarba stepei suflată de vânt. Arăta ca valurile
lacului în formă de semilună. Alergă să-şi caute calul, dar în pereţi
nu era nici o uşă, iar fereastra avea zăbrele de fier.
Urcă în fugă o scară de piatră în spirală, până în turn, unde
întinse o mână spre pajişti, atât de apropiate şi totuşi atât de
îndepărtate. Numai de-ar fi putut zbura. Se deşteptă strigându-şi
tatăl pe nume, cu spaimă.
După vis, rămase trează până dimineaţă, fără să mai poată
adormi. Gândurile i se abăteau inevitabil spre creştin şi spre
preotul cu miros spurcat, iar Khutelun se întreba oare ce anume
găsea atât de fascinant la cărţile lor pe care le numeau psaltiri şi
la povestirile lui Joss-ran despre palate, biserici şi forturi. „Şi de
ce”, se întrebă ea, „i-am arătat Caverna celor O Mie de Buddha?
Ce nădăjduiam să găsesc?
Poate doream un răspuns la această nelinişte, acest sâcâitor
simţământ de îndoială. Sunt multe întrebări cărora nu le-am găsit
răspunsul, întrebări care mă îndreaptă spre îndoiala că noi am fi
cu-adevărat aleşii Veşnicului Cer Albastru. Bănuiesc că mai sunt
şi alţii care au lucruri pe care să le învăţăm, că nu numai noi
singuri deţinem tainele acestei lumi.
Ca fii şi fiice ale stepei, suntem liberi, Cerul Albastru e al
nostru. În calitate de cuceritori ai lumii, am ucis şi am distrus şi
tot ce avem nevoie luăm. Lumea e a noastră, iar noi suntem
stăpânii ei. Şi totuşi, dacă ucidem totul şi luăm totul, şi noi vom
muri.
Cuceririle ne-au dat un scop. Dar acum, ajunşi stăpâni, mă
întreb dacă nu cumva alţi fii şi fiice ale lui Chinggis Han, ca mine,
privesc peste stepa cea vastă şi simt această imensă goliciune din
propriile suflete.”
Oare şi fraţii şi tatăl ei simţeau la fel? Poate că până şi Hanul
Hanilor, în marea lui yurtă din Qaraqorum, era uneori asaltat de
aceleaşi îndoieli. Exista vreun mesager pe care toţi nădăjduiau să-l
găsească? Acesta era motivul pentru care tatăl ei îmbrăţişase
196
 - COLIN FALCONER -

obiceiurile mahomedanilor, pe când alţii îşi îndreptaseră privirile

spre preoţii cu robe galbene ca şofranul ai tanguţilor sau călugării
cu robe închise ai nestorienilor?
Se întrebă din nou dacă exista totuşi vreun răspuns care să-i
aducă pacea şi liniştea în suflet, la întoarcerea în stepele
singuratice, şi se întrebă dacă nu era cu putinţă ca acel răspuns
să i-l ofere creştinul.

59

Se ivi din senin, prăvălindu-se asupra lor de la miazănoapte.

Cămilele o simţiră primele. Începură să se foiască şi să mârâie
cu mult timp înainte ca primii nori să apară la orizontul de nord.
Josseran observă o ceaţă gălbuie-murdară furişându-se repede în
sus pe cer. Draci de praf săltau şi dansau pe câmpie, ca o
avangardă a cumplitului asalt din urma lor.
Era încă după-amiază, când peste deşert se lăsă întunericul.
Soarele deveni de culoarea aramei, ascuns după voalul de praf.
Norii de furtună înaintau cu repeziciune pe cer, cu păienjenişurile
fulgerelor scăpărând de-a lungul zării pustii.
Pe neaşteptate, un vânt rece le aruncă nisipul în feţe, ca şi cum
l-ar fi azvârlit cu un pumn uriaş.
Cămilele ţipară, smucind de funii, Chiorul strigă să descalece
toată lumea.
— Karabtiran-ul! exclamă Khutelun. Uraganul negru.
Cerul se înnegrise într-adevăr, iar un văl de nisip maroniu se
rostogolea spre ei peste deşert, mânat de furtună. Se năpustise
asupra lor cu iuţeala unui val stârnit dintr-o mare liniştită, sau a
unui foc în pădure. Erau neputincioşi, nu aveau unde să se
adăpostească, unde să fugă.
Josseran îl auzi pe Wilhelm răcnind o rugăciune de izbăvire.
Se auzi un bubuit de tunet şi cămilele mai tinere zbierară,
bătând din copite. Animalele mai vârstnice ştiau ce se întâmpla şi
se lăsaseră deja în genunchi, începând să-şi îngroape boturile şi
nasurile în nisipul moale. Chiorul alerga agitat în lungul şirului,
smucind belciugele din nasul tinerelor cămile şi îngenunchindu-le,
pentru a le împinge cu botul lângă pământ.
— Ajută-mă! îi strigă el lui Josseran. De nu, o să se sufoce!
197
 - XANADU -

Când treaba fu gata, Josseran se adăposti în singurul loc care

se găsea, ghemuit după coastele unei cămile. Primele pânze ale
ploii năvăleau spre ei. Cu câteva minute în urmă, se copseseră la
soare. Acum, dârdâiau sub o aversă de zloată torenţială.
Ridică privirea, pentru a o vedea pe Khutelun, cu faţa
transformată de lumina furtunii şi ochii mari. Expresia de pe
chipul ei era cu neputinţă de confundat. Prinţesa de gheaţă a
tătarilor se temea. Şi tovarăşii ei se zbuciumau ca nebunii, ţipând
şi cocoşându-se la fiecare tunet.
— Ăsta-i un semn de la Tengri, strigă Khutelun. Spiritul Cerului
Albastru s-a supărat pe noi!
„E numai o furtună”, îşi spuse Josseran. „Puţină ploaie, câteva
tunete. Cât de cumplită poate fi?”

***

Numai o furtună.
O furtună, da, dar deosebită de toate furtunile pe care le
cunoscuse în viaţa lui. Departe, spre stânga, o dună masivă
începuse să se rostogolească în avalanşă, nisipurile prăvălindu-se
dinspre creastă ca un val de aur spărgându-se.
Iar lapoviţa se prefăcu în grindină.
Khutelun zăcea chircită lângă trupul cămilei sale. Se afla la
numai doisprezece paşi distanţă, dar acum era aproape invizibilă
prin negura ploii reci ca gheaţa şi a nisipului suflat de vânt.
Josseran înainta poticnit şi se trânti la pământ lângă ea.
— Trage-ţi gluga peste nas şi gură, altfel ai să mori! îi strigă
fata.
Se conformă. Avea dreptate. Nisipul îi intra în ochi, în gură,
chiar şi în nas. Deja îi era aproape cu neputinţă să respire.

***

Uraganul lovea cu mugetele unei furtuni de foc. Se auzea un

scrâşnet cumplit, ca şi cum pământul însuşi s-ar fi despicat.
Josseran îşi trase capişonul robei şi mai mult pe faţă, înecându-se
cu nisip şi ţărână.
Cu toată groaza lui, era conştient de vecinătatea fetei, îi
cuprinse umerii cu braţul, într-un gest de stăpânire şi ocrotire, şi
198
 - COLIN FALCONER -

o simţi trăgându-se mai aproape de el. Acum, trupurile li se

atingeau. Îi simţi uşurimea corpului lângă el. Îl străbătu un
freamăt, în ciuda valului de spaimă, sau poate tocmai din acea
cauză.
O trase şi mai aproape, îi simţi braţul cuprinzându-l de mijloc,
răspunsul în apăsarea degetelor. Un fior de emoţie îl pătrunse. Era
adevărat. Îl dorea la fel de mult pe cât o dorea şi el pe ea.
„Ce faci?” se întrebă, „E o nebunie. Şi totuşi”, îşi mai spuse el,
„există în noi doruri care trec dincolo de cugetul raţional, patimi
cărora le suntem înrobiţi. Ne tot spunem că suntem liberi dar, la
porunca lor şoptită, răspundem cu supunere oarbă.
Fiindcă râvnesc nu numai la trupul ei, ci şi la spiritul ei. În
timpul drumeţiei, mi-a arătat lucruri pe care nici nu le-aş fi
bănuit, despre lume şi despre mine însumi. Mintea ei mă
fascinează la fel de mult ca sexul. Niciodată n-am mai cunoscut o
asemenea femeie. Am poftit la stricate, le-am apărat pe cele
bătrâne şi pe cele inocente, le-am slujit pe cele de neam regesc.
Dar niciodată n-am tratat o femeie ca pe o egală, cum fac cu
Khutelun. Dacă aş avea libertatea de a alege, mi-aş dori-o ca
pereche a trupului şi a sufletului meu în anii pe care mi i-a mai
rezervat Dumnezeu.
Dar nu sunt liber să aleg”, îşi mai spuse el, în timp ce-şi
înfunda faţa în nisip, simţind înţepăturile ţărânei suflate de
furtună chiar şi prin mantie. „Nu sunt liber să hotărăsc şi nici ea
nu e. Ne protejează vraja legată de călătoria noastră şi, când
aceasta se va sfârşi, vraja se va desface. Poate că, dacă se termină
acum, în furtuna asta, dacă trupurile noastre vor fi îngropate în
nisip spre a nu mai fi găsite niciodată, ar fi cel mai potrivit sfârşit
pentru noi. Aşa, nu voi putea niciodată să sufăr că am pierdut-o,
cum cu siguranţă are să se întâmple. Vom deveni spiriduşi de praf
şi vom dansa la nesfârşit pe Taklimakan.”
Zăcură astfel un timp ce păru cât o eternitate, ţinându-se unul
de altul cu aceeaşi disperare cu care se ţineau de viaţă, înconjuraţi
de bezna înecăcioasă, urlătoare. Nu se rostea nici un cuvânt, nu ar
fi fost cu putinţă. Şi totuşi, Josseran ştia că se legase un pact.
Vântul de gheaţă îi biciuia şi le smucea hainele, nisipul şi
pietrele azvârlite prin văzduh în jurul lor se ciocneau într-o
vâltoare de zgomote, ca şi cum însuşi Diavolul ar fi răcnit blesteme
de furie că-i găsea îmbrăţişaţi. Josseran tremura de frig, dar
199
 - XANADU -

simţea căldura trupului ei lipit de al lui, ca dogoarea unui foc

pustiitor, şi nu se temea.

***

O ţinu astfel ceasuri în şir, pentru a se sfârşi la fel de brusc pe

cât începuse. Vântul muri dintr-o dată şi, în câteva minute,
soarele se ivi printre norii de plumb, ca o a doua auroră a zilei, iar
Josseran îi simţi din nou căldura pe spate. Se mişcă, precaut,
ridicând încet capul din nisip. Cămila lui Khutelun, care îi
adăpostise de furtună, se împletici la loc pe picioare, tuşind şi
răgind.
Coada portocalie de praf a furtunii se îndepărta pe cer, cu
iuţeala unei hoarde în galop.
Erau pe jumătate îngropaţi în nisip. Aveau hainele leoarcă de
ploaie şi gheaţă, aburind acum în căldura soarelui. Khutelun se
desprinse de el, îşi smulse năframa de pe faţă şi rămase gâfâind şi
tuşind, culcată pe spate. În sfârşit, spasmul trecu şi fata se ridică.
Ochii li se întâlniră un moment.
Nici unul dintre ei nu vorbi.
În jur, dunele erau acoperite cu muşuroaie diforme care, unul
câte unul, se ridicau de la pământ, preschimbându-se în forme de
cămile şi oameni ce fuseseră îngropaţi pe jumătate de către
furtună. Tătarii umblau împleticiţi, orbeşte, ca nişte stafii, râzând
şi bătându-se pe umeri, felicitându-se că supravieţuiseră.
Apoi, Josseran auzi gemetele lui Wilhelm. O moviliţă de nisip, la
vreo zece paşi depărtare de ei, se mişcă deodată surpându-se şi
din ea ieşi Wilhelm, cu nisipul lipit de obraji, ochi şi buze, ca o
broască ţestoasă îngropată de mult timp.
Încerca să respire.
Josseran se apropie clătinat, îi luă capul în mâini şi-i duse la
buze propriul burduf de apă. Călugărul tuşi, vomă aproape toată
apa în nisip şi rămase culcat pe o parte, gâfâind ca un peşte pe
uscat. Josseran îl trase afară din mormântul său nisipos. Pietrişul
suflat de vânt îi sfâşiase anteriul.
— S-a sfârşit, îi spuse Josseran. Furtuna a trecut.
Wilhelm dădu din cap, incapabil să vorbească.
Josseran întoarse capul, simţind ochii lui Khutelun aţintiţi
asupra lui. Şi fu şocat să vadă pe faţa ei o privire cum niciodată
200
 - COLIN FALCONER -

nu mai văzuse la o femeie — sau, mă rog, poate la Catherine, în

acea noapte dintâi. Îl privea. Iar ochii ei ar fi putut topi ceara
lumânărilor.
Se înşelase. Nu se sfârşise. Furtuna nu trecuse.

60

După câteva zile, galbenul untos al dunelor rămase în urmă, iar

nisipul lăsă locul unei întinderi de pietricele tari din cuarţ, care
scrâşneau sub copitele cămilelor. În zare, piscurile înzăpezite ale
Munţilor Tian Şan coborau şi ele sub linia orizontului.
O dată cu furtuna, Taklimakanul înflorise, fie şi numai pentru
câteva zile. Floricele ca nişte trompete galbene se deschideau pe
mărăcinii ghimpaţi bruni, lupine albe încolţeau din suprafaţă.
Miracolul deşertului. Unele seminţe, îi spuse Chiorul lui Josseran,
dormeau zeci de ani, aşteptând doar o singură zi de ploaie. Cum îi
spusese şi ea, lângă lacul în formă de semilună: nimic nu moare.
Acum se aflau la hotarele ţării Cathay, anunţă Chiorul.
Khutelun şi ceilalţi tătari păreau neliniştiţi. Unii dintre ei îşi
luaseră chiar pe ei armurile de piele, în pofida căldurii. Josseran,
gândindu-se că se temeau de bandiţi, îşi ţinea mâna pe spadă,
împărtăşindu-le nervozitatea. Dacă urma să izbucnească o luptă,
avea să fie gata.
Cât şi-ar mai fi dorit zalele. Fără ele, simţea că intra în bătălie
gol.
Khutelun nu-i mai vorbise de când cu furtuna. „Ce-am să fac?”
se întreba Josseran.
„Omul trebuie să acţioneze”, îşi spunea el, „altminteri e purtat
de valurile lumii, iar hotărârile le ia soarta în locul lui. Dar ce am
eu de ales, ce acţiuni pot întreprinde? Chiar îmi închipui că voi
rămâne aici cu ea, trăind ca un sălbatic pe câmpiile astea de la
marginea lumii? Va renunţa ea, fiica unui han tătar, la propriul
popor, pentru a veni cu mine în creştinătate, să trăiască într-un
mic castel din Languedoc?” Şi-o putea imagina stând pe un
scăunel în conacul lui, petrecându-şi zilele la lucrat de tapiserii,
cu acul şi aţa? Qaidu nu i-ar fi îngăduit niciodată să plece, chiar
dacă ea ar fi nutrit asemenea gânduri nesăbuite.
Şi-atunci, se vedea pe sine însuşi trăindu-şi viaţa la muls de
201
 - XANADU -

iepe şi bând zilnic koumiss, cu fraţii ei barbari şi neciopliţi?

Care era răspunsul?
Răspunsul, conchise el, consta în lipsa oricărui răspuns. Dacă
Domnul era îndurător, i-ar fi îngropat în nisip, strânşi unul în
braţele celuilalt. Era singurul mod în care puteau atinge veşnicia.
Se consola cu gândul că în curând aveau să ajungă la
Qaraqorum, iar chinul urma să se încheie.

***

Nu o sută de leghe, îşi spunea Josseran, ci aceeaşi leghe, mereu

şi mereu, la nesfârşit. Înaintau cu greu printr-o pustietate
pârjolită, cu clinchere şi pietre arse, o câmpie neagră lipsită de
viaţă, ca şi cum cine ştie ce armată de prădători ar fi năvălit pe-
acolo, trecând prin foc şi pară însuşi pământul. Fratele Wilhelm se
ruga aproape încontinuu, chiar şi din şaua cămilei. Credea că
ajunseseră la capătul lumii şi nu peste mult aveau să se afle chiar
în porţile Hadesului.
„Cu siguranţă, e destul de cald”, îşi spuse cu amărăciune
Josseran.
Se opriră la jumătatea după-amiezei, pentru a lăsa cămilele să
se odihnească. Nu se zărea nici un copac, aşa că stăteau în
grupuri mici la umbra slabă a cămilelor, adunându-şi puterile
pentru ultimul marş din ziua aceea. Soarele trecuse de zenit,
secătuindu-i de toată energia.
La răsărit, oaza Nan-hu apăru ca o insulă verde plutind pe
marea cenuşie a câmpiei. Aveau să ajungă acolo la căderea nopţii,
le spuse Chiorul, încrezător, dar aceasta nu le ridică moralul cu
nimic. Tuturor li se părea că ziua n-avea să se mai termine.

***

Călăreţii se repeziră asupra lor parcă din câmpia ce părea

complet plată şi din cerul albastra. Capcana fusese pregătită cu
multă grijă, avea să-şi dea seama mai târziu Josseran, atacatorii
aşteptându-i într-o mică depresiune dinspre răsărit, cu prezenţa
ascunsă de văpaia soarelui.
Auziră ropotul de copite, iar tătarii săriră în picioare. Era prea
târziu. Cămilele zbierau în pripoane, câteva dintre ele fiind lovite în
202
 - COLIN FALCONER -

coaste şi umeri de prima salvă de săgeţi. Chiorul urlă şi o luă la

goană în lungul şirului, suspinând şi chiţăind ca scos din minţi.
Cămilele erau viaţa şi pâinea lui. Părea că fiecare săgeată îi
străpunsese propria carne.
Atacanţii călăreau drept spre ei, trăgând din şei cu arcurile.
Josseran scoase spada, alergând instinctiv în întâmpinarea lor.
— Stai pe loc! îi strigă Khutelun, dar n-o luă în seamă.
Văzu în jurul lui câţiva tătari clătinându-se şi căzând, loviţi de
al doilea val de săgeţi.
Veneau dinspre soarele alb, trebuia să-şi pună mâinile
streaşină la ochi ca să-i vadă. Să tot fi fost ca la vreo treizeci de
călăreţi, bănui el, pe ponei tătăreşti cu umeri laţi. Fără buiestraşul
lui de război şi armura de zale, Josseran era complet neajutorat.
Se pregăti să moară. Îşi dorea să fi avut timp pentru o pregătire
mai completă.
Îi văzu pe Khutelun şi câţiva soldaţi de-ai ei trăgând cu săgeţile
spre şirul de călăreţi, dar strălucirea orbitoare a soarelui îl
împiedică să vadă rezultatele. Apoi, caii se năpustiră asupra lor,
câţiva tătari căzând cu urlete sub copite.
O jumătate de duzină de călăreţi se desprinseseră din
escadronul principal şi veneau către el. Dar nu-l doborâră. În
ultimul moment, traseră de frâie, încercuindu-l. Pesemne îl voiau
viu, din cine ştie ce motiv. Avea un avantaj în plus.
Josseran îşi ţinea spada cu ambele mâini, aşteptându-i să se
apropie. Erau tătari, observă el, dar purtau armuri mai grele decât
văzuse până atunci, cu lamele de fier cusute pe cuirasele de piele,
ceea ce le dădea un aspect înfricoşător, ca de gândaci cafenii
uriaşi. Aveau coifuri înaripate şi aurite, iar unii dintre ei îşi
petrecuseră blănuri de leopard pe umeri şi pleduri roşii-vii pe cai.
Însă nu era momentul să-şi dea cu presupusul cine puteau fi acei
călăreţi şi de ce le întinseseră capcana.
Îl văzu pe Wilhelm, la vreo douăzeci de paşi distanţă, repezindu-
se printre cai cu sutana neagră fâlfâindu-i, pe când strângea în
mâini Biblia şi misalul. Unul dintre călăreţi îl doborî la pământ,
lovindu-l în creştetul capului cu latul spadei. Călugărul se prăbuşi
cu faţa în jos şi rămase nemişcat.
Josseran îşi întări strânsoarea pe plăselele spadei. Nestematele
sclipeau în soare. În curând, avea să se sfârşească şi pentru el.

203
 - XANADU -

***

Se îndreptă spre cel mai apropiat călăreţ, despicând aerul cu

spada. Omul pară lovitura cu arma lui, dar nu făcu nici o
încercare de a-l izbi la rându-i. Josseran se răsuci, repezindu-şi
iarăşi spada, orbeşte, încercând să-i ţină pe loc. Dar nu avea nici o
speranţă. Se buluciră în jurul lui, cu caii absolut disciplinaţi, şi nu
văzu lovitura în ţeastă care-l doborî în sfârşit la pământ.

204
 - COLIN FALCONER -

PARTEA A PATRA
CATHAY

De la Kumul la Shang-tu şi Qaraqorum

Primăvară târzie
în anul întrupării Domnului Nostru, 1260

61

Parcă s-ar fi târât afară din mormânt.

Josseran se chinuia să înainteze spre lumină, cu capul
vâjâindu-i de durere. Nu ştia de cât timp zăcea leşinat. Deschise
ochii şi rămase multă vreme fără să vorbească, privind mişcarea
ameţitoare a stelelor ce se roteau pe cer ca nişte comete. În cele
din urmă, se răsuci pe o parte şi vomă. Auzi râsete bărbăteşti.
Încercă să spună cuvântul „Khutelun”, dar avea gura uscată ca
nisipul şi nu ieşi nici o vorbă.
Cineva se aplecă peste el, stropindu-l cu apă pe faţă şi în gură.
Aducerea aminte îi reveni încet; apariţia neaşteptată a
călăreţilor tătari, cu armurile lor curioase ca nişte platoşe de
gândaci, şuieratul de moarte al săgeţilor, câţiva călăreţi
înconjurându-l, lovitura doborâtoare în partea dinapoi a capului.
Cu siguranţă, îl izbiseră cu garda sau latul spadei, altminteri
acum ar fi fost mort. Probabil îl aruncaseră peste greabănul unuia
dintre poneii lor şi-l duseseră cu ei.
Totuşi, nu avea mâinile legate şi nimeni nu stătea lângă el cu
spada scoasă. De ce?
Un chip bronzat, în lumina focului, cu barbă neagră rară şi
mustaţă pe oală, se limpezi înaintea ochilor lui. Un tătar tânăr, cu
gură subţire, crudă, şi ochi lichizi şi cafenii ca ai unui leopard.
— Scoală, bărbatule!
Simţi o cizmă în coaste.
— Ai de gând să dormi pe veci?
Josseran se ridică încet în capul oaselor, gemând, când greaţa îl
cuprinse din nou.
Tătarul se lăsă pe vine lângă el.
205
 - XANADU -

— O mică lovitură pe cap, şi leşini ca o muiere!

Ţinti o lovitură spre chipul tătarului, dar omul sări înapoi,
râzând. Josseran se pomeni din nou cu faţa la pământ.
Ceilalţi tătari râdeau şi ei.
— Deci ţi-a mai rămas puţină bărbăţie! strigă tătarul cel tânăr.
E bine!
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te împotrivi lor! se auzi
glasul lui Wilhelm, invocând numele Domnului. Mi-e teamă că vor
să ne ia viaţa!
Aşadar, îl capturaseră şi pe călugăr.
Josseran ridică privirea. Wilhelm stătea lângă foc, cocoşat şi
nefericit, cu chipul palid precum creta; avea sânge închegat în păr,
pe partea dinapoi a capului. Se întrebă dacă-i luaseră prizonieri şi
pe ceilalţi — dar, dacă o făcuseră, nu se vedea nici urmă de ei.
— Dacă voiau… vieţile noastre… începu Josseran. Dacă voiau
vieţile noastre, ne-ar fi omorât până acum. Dar de ce să-i explice
aceste lucruri unui călugăr?
Josseran se sili din nou să se ridice, privindu-şi torţionarii.
Forfoteau prin jur, îmbulzindu-se să-şi vadă cât mai bine prada.
Rânjeau ca lupii.
Întoarse capul spre Wilhelm.
— Au…
Făcea eforturi să vorbească, având limba umflată de două ori
cât mărimea ei.
— Au omorât… escorta?
— Nu ştiu, răspunse Wilhelm, nervos. Eram pe jumătate mort
când m-au târât de-acolo. Ce importanţă are? Află ce vor de la noi
bandiţii ăştia. Spune-le că am un comision urgent pentru hanul
lor, de la Papa.
— Sunt sigur că… vor fi… foarte impresionaţi. Unul dintre tătari
îl înghionti cu cizma, ca pe o mortăciune găsită pe pământ.
— Ce mare e.
— Şi urât, completă tânărul lor conducător. Şi uită-te ce nas
are.
— Următorul din voi… bandiţi cu mutre turtite… care vorbeşte
urât despre nasul meu… o să-mi cunoască… spada.
Tânărul tătar rânji:
— Aşa! Tu eşti cel care grăieşte ca un om civilizat. Ni s-a spus
că tu erai. N-am crezut.
206
 - COLIN FALCONER -

Prin urmare, în caravanseraiuri îi pândiseră iscoadele, constată

Josseran. Dar ale cui iscoade?
— Cine sunteţi?… Ce vreţi… de la noi?
— Mă numesc Sartaq. Eu şi cu fraţii mei aci de faţă suntem
ostaşi în slujba lui Khubilai, Stăpânul Cerului, împăratul
Regatului de Mijloc, Hanul întregului Pământ. Şi nu vrem nimic de
la voi. Voi sunteţi cei care vreţi să parlamentaţi cu împăratul. Am
fost trimişi aici ca să vă escortăm la el.
— Dar aveam… o escortă. I-aţi omorât. Eram în drum spre…
tratativele cu Haghanul… când ne-aţi răpit.
Sartaq scuipă furios pe pământ.
— Însoţitorii voştri sunt nişte trădători. Vă duceau la
Qaraqorum. Acolo nu-l veţi găsi decât pe fratele împăratului, Ariq
Böke, un uzurpator, cu nimic mai fermecător sau mai graţios la
chip decât partea dindărăt a unui cal. Dacă vreţi să-l vedeţi pe
adevăratul Han al Hanilor, trebuie să veniţi cu noi în Shang-tu, la
Khubilai, împăratul Cerului.
— Ce spun? întrebă Wilhelm.
— Se pare că am nimerit într-un… război civil. Zice că sunt doi
regi şi că acel Ariq Böke, din Qaraqorum, e un uzurpator.
— Dar ce vor de la noi?
Lui Josseran îi era limpede că o vizită făcută de ambasadori din
alte ţări avea să sporească legitimitatea pretenţiilor la tron ale
celuilalt Haghan, Khubilai. Iar dacă acesta se credea într-adevăr
hanul de drept, n-ar fi dorit ca rivalul lui să încheie tratate cu
papii străini.
— Vor să ne ducă la cel pe care-l numesc adevăratul rege… Îl
cheamă Khubilai, iar capitala lui e la Shang-tu.
— Deci nu vor să ne omoare?
— Nu, frate Wilhelm. Până una alta, suntem scutiţi să vedem
împărăţia Cerurilor.
— Bunul Dumnezeu continuă să ne vegheze! El ne îndrumă
paşii. Ar trebui să avem mai multă credinţă.
Scoase din umbră, la lumina focului, un obiect. Era traista de
piele.
— Mai avem psaltirea şi Biblia.
Se ţinea de jalnica desagă ca de cine ştie ce relicvă sfântă.
Dar Josseran nu-i răspunse. Se gândea la Khutelun. Când
începuse lupta, era lângă el. Ce i se întâmplase? Scăpase cu viaţă
207
 - XANADU -

din bătălie?
Sartaq se lăsă pe vine lângă el.
— Nu vă vom face nici un rău. Îmi pare rău că ai fost lovit la
cap, n-am făcut decât să ne apărăm. Te lupţi ca un leu.
— Prefer compania celorlalţi.
Tătarul privi în noapte.
— Dacă doreşti să-i cauţi, sunt pe undeva prin deşert. Dar va
trebui să fugi ca vântul, căci se află la mile întregi distanţă. Caii
noştri sunt iuţi, iar ei nu au decât cămile.
— Deci nu i-aţi omorât pe toţi?
— Am primit ordin doar să vă capturăm pe tine şi tovarăşul tău.
— Unii din ei mai trăiesc?
Sartaq îşi înclină capul într-o parte:
— Te interesează cineva anume?
— Femeia. Cea care conducea grupul nostru. A murit?
Printre tătari se iscă un murmur. Pentru prima oară, Sartaq
păru mai puţin sigur pe sine însuşi.
— Bărbatule, mă uimeşti.
— Ce i s-a întâmplat?
— N-am văzut nici o femeie. Numai tătari renegaţi. Bandiţi din
stepă.
„Trebuie s-o fi văzut”, spuse Josseran în sinea lui. „Trebuie să fi
ştiut.” Sau, poate, acest Sartaq spunea adevărul. De ce-ar fi
minţit? Ascunsă fiind după eşarfă, n-aveau de unde şti că se
luptau cu o femeie, nu cu un bărbat.
Avea să se roage pentru ea, să se roage să fie vie şi nu rănită de
moarte, undeva în întuneric.
Şi astfel, îşi dădu el seama, totul se sfârşise. În dilema lui
intervenise Dumnezeu. N-avea s-o mai vadă niciodată pe femeia
aceea, aşa că acum nu mai avea încotro decât să-şi facă datoria
faţă de Marele Maestru al Templierilor şi faţă de Dumnezeu. Avea
să-l ducă pe mesagerul Papei la Hanul Hanilor şi să încerce să uite
că se gândise vreodată să-şi trădeze religia şi pe fraţii de arme
pentru o sălbatică şi o vrăjitoare.

62

Alergau peste câmpia cu gebi în plin galop, sărind cu toată

208
 - COLIN FALCONER -

viteza peste albiile secate. Ca toţi tătarii, păreau să nu cunoască

nici un alt mod de a călări. Josseran se resemna cu iuţeala goanei
şi cu suferinţa care o însoţea.
Epuizat după lunile de călătorie şi ameţit de lovitura la cap, de
astă dată nici nu mai încerca să stea ridicat în scări ca ei, ci
accepta zdruncinăturile, stând moale în şa, cu şira spinării
dezghiocată din leghe în leghe.
Însoţitorii săi, dedusese, erau cavalerişti din propria gardă
imperială a lui Khubilai. Sartaq era singurul căruia-i cunoştea
numele; pe alţii doi, care păreau să fie locţiitorii lui Sartaq, îi
botezase Furiosul şi Beţivul. Furiosul era întotdeauna încruntat şi
scuipa pe pământ de fiecare dată când Josseran se apropia de el;
Beţivul era îndrăgostit-lulea de koumiss-ul negru şi-şi petrecea
fiecare seară împleticindu-se prin jurul focului de tabără sau al
curţii câte unui caravanserai, cântând şi ţopăind. Nici unul dintre
ceilalţi tătari nu părea câtuşi de puţin ofensat sau tulburat de
comportamentul lui.
Ca oşteni, erau mai bine echipaţi decât trupele lui Qaidu,
observă Josseran. Pe lângă arc şi trei tolbe din lemn cu săgeţi,
fiecare om purta câte o ghioagă de fier sau secure de luptă la şold
şi un jungher legat pe braţul stâng. Armurile cu lamele metalice
erau cusute cu fir de argint.
Mai purtau pe sub armură o cămaşă de mătase, ca protecţie în
plus. Sartaq îi explicase că mătasea nu se rupea nici chiar sub
impactul unei săgeţi; în schimb, se înfăşură pe vârful săgeţii,
intrând în rană o dată cu aceasta. Astfel, era mai uşor să se scoată
săgeata fără a vătăma prea mult carnea.
Asemenea trupelor lui Qaidu, aceşti oameni vorbeau cu
înfumurare despre cuceririle şi aptitudinile lor. Dar se arătau
dispreţuitori faţă de Ariq Böke şi susţinătorii acestuia şi le
preziceau cu încredere măcelărirea. Mesagerul sosit în acea primă
seară la Kashgar, înţelese Josseran, fusese trimis de Qaidu pentru
a o preveni pe Khutelun în legătură cu acest conflict. Nu teama de
bandiţi îi făcuse pe ea şi însoţitorii ei să îmbrace armurile în
ultima etapă a călătoriei, ci Khubilai.
Prin urmare, temerile lui Qaidu fuseseră întemeiate. Această
discordie dintre tătari crea şi pentru el şi Wilhelm o dilemă; dacă-l
recunoşteau pe unul sau pe celălalt dintre marii hani, ce-ar fi
rezolvat fără acordul celuilalt? Iar dacă dobândeau favorurile
209
 - XANADU -

acestui Khubilai, cum aveau să se întoarcă la Acra, când Qaidu şi

oamenii săi stăteau călare peste Drumul Mătăsii, tăindu-le calea?

***

Din câmpia verde se ridică o fortăreaţă, cu frontoanele verzi ca

jadul ale turnurilor, pagodelor strălucind profilate pe fundalul
Munţilor Qilian cu vârfuri înzăpezite.
— Poarta de Jad, anunţă Sartaq.
Drapele triunghiulare verzi şi albe fluturau pe prăjinile de pe
ziduri, iar la miazănoapte se înălţa o serie de coline negre pe care
însoţitorii lor le numeau Coama Calului.
În apropiere, zăriră ruinele unui zid despre care Beţivul le spuse
că fusese construit între ţara lor şi marile întinderi ale stepei, ca
măsură de apărare împotriva strămoşilor lui Chinggis Han.
— Puteţi vedea cu ochii voştri cât de mult le-a folosit, încheie el,
râzând.

***

Întrezăreau în depărtare petece de plantaţii verzi şi şiruri de

plopi înfrunziţi. De aici, le spuse Sartaq, câmpia se îngusta până la
un coridor care trecea printre lanţurile muntoase ale masivului
Qilian Shan şi dealurile negre ale Coamei Calului, de la poale. Era
locul unde se aduna păienjenişul de rute care formau Drumul
Mătăsii, artera principală ce ducea în inima ţării Cathay.
— Bine aţi venit în Regatul de Mijloc, le ură el, stând drept ca o
săgeată în şaua calului. Am lăsat deşertul în urmă. Luaţi-vă rămas
bun de la Taklimakan.
Şi scuipă în nisip.
Josseran îi traduse lui Wilhelm ceea ce spusese.
— Aşadar, am supravieţuit, prin milostenia lui Dumnezeu,
răspunse călugărul.
Templierul dădu din cap.
— De ce eşti atât de posomorât, templierule? Încă mai oftezi
după vrăjitoare?
„Dacă oftez?” se întrebă Josseran. „Încontinuu mă gândesc la
ea. Nu-mi voi afla odihna până n-am să ştiu că e vie. Şi totuşi,
cum să-i mai cunosc soarta de-acum? Noapte de noapte mă lupt
210
 - COLIN FALCONER -

cu imboldul de a mă furişa prin tabără, la adăpostul întunericului,

ca să-mi înfig pumnalul în măruntaiele acestui Sartaq.”
— Nu ne-a făcut nici un rău, spuse el, încercând să-şi ascundă
mânia din glas.
— Nu voiai decât să te împreunezi cu ea. Barbarii ăştia, deşi n-o
doreau, ţi-au salvat sufletul muritor de alte păcate.
— Dai atâta importanţă acestor doruri carnale, acestei uniri
înnebunite a trupurilor, nu-i aşa, popo? se răsti Josseran.
Zidurile subţiri ca hârtia care-i stăvileau furia fuseseră
înlăturate de trufia călugărului.
— Copulaţia e păcătoasă, dacă nu o consacră sfânta taină a
cununiei şi intenţia de a procrea. Îţi cunosc inima, templierule, şi
duhneşte ca o casă de toleranţă.
— E mai bine să ne vărsăm sămânţa, decât sângele altora, nu
crezi?
— Biblia nu aprobă nici una, nici alta.
— Nu? Am măcelărit sarazini în lung şi-n lat prin Outremer şi
totuşi voi, bisericoşii, îmi spuneţi că sunt sfânt atâta vreme cât mă
abţin de la tandreţe, de la a face ceea ce-mi cere trupul să fac. Este
un păcat chiar atât de mare să te culci cu o femeie care nu se
împotriveşte? Şi e o faptă atât de sfântă să-mi înfig oţelul spadei în
pântecul altui bărbat?
— Trebuie musai să găseşti necontenit argumente contra
păcatelor tale? Ţi-am ascultat de nenumărate ori dezbaterile astea.
Ai de gând să adaugi şi păcatul mândriei peste cel al preacurviei?
„Recunoaşte”, spuse în sinea sa Josseran. „Călugărul, ca toţi
clericii, a spus că această dragoste pentru femei e un păcat. Şi
totuşi, a văzut de multe ori în viaţa lui că pofta de împerechere a
bărbaţilor a dus la nenumărate nenorociri, cum şi eu am văzut la
viaţa mea. Poate că totuşi preoţii au dreptate, la urma urmei.”
„Şi totuşi”, stăruia un glas, „dragostea femeii este un lucru atât
de dulce şi îi îmbunează pe bărbaţi. Când ia sfârşit, când furtuna
s-a potolit şi ne-am vărsat sămânţa, nu mai există trupuri care să
ardă, numai mirosul de năduşeală, nu duhoarea sângelui. Cum
poate fi dragostea o faptă rea, dacă-l face pe bărbat să se lepede
pentru un timp de ucideri?”
— Trebuie să-i ceri iertare lui Dumnezeu, continuă Wilhelm.
— Preoţii sunt cei pe care nu-i iert. Vă urăsc pe toţi. Căci voi
sunteţi aceia care mă faceţi să mă urăsc pe mine însumi.
211
 - XANADU -

Când Wilhelm vorbi în sfârşit din nou, glasul îi era ca gheaţa.

— La întoarcerea în Outremer, te voi aduce în faţa Inchiziţiei.
— Fă ce vrei.
Tătarii le urmăreau cearta, fără să înţeleagă, cu curiozitatea şi
mirarea întipărite pe chipuri. Josseran puse capăt discuţiei, iar
Wilhelm reveni cu atenţia la oraşul de sub fortăreaţă. Templele de
culoare pământie şi turnurile idolatrilor se înălţau deasupra
localităţii înghesuite şi mohorâte.
— Avem mult de lucru aici, spuse Wilhelm. Cu ajutorul tău, le
voi aduce acestor oameni cuvântul lui Dumnezeu, îţi poruncesc să
mă ajuţi în misiunea asta. Poate că, atunci, îţi va fi mai uşor când
ne înapoiem la Acra.
— Mi-aş dori să fi murit cu ea.
— Incorijibil, aşa-i?
— Singurul motiv pentru care nu vreau să mă duc în iad e
fiindcă ştiu în adâncul inimii mele că e plin de popi! strigă
Josseran şi-şi mână calul în josul pantei, după Sartaq şi ceilalţi
tătari.

63

Pulbere de tămâie plutind în razele de soare, ofrande de hârtie

arzând într-un vas de aramă. Un zeu cu ochi migdalaţi şi barbă
neagră, revărsându-i-se peste armura aurită, le rânjea dintr-un
cotlon al încăperii. La picioarele lui zăceau prinosuri de fructe şi
flori.
În faţa lor se înălţa aproape până în tavan un altar, între două
coloane purpurii. În tabernacul, un zeu burtos de bronz, cu lobii
urechilor atârnându-i ca nişte guşi până la umeri, stătea aşezat cu
picioarele încrucişate, privindu-i cu un zâmbet vesel. Josseran îl
recunoscu pe zeul numit de Khutelun Borcan. Era învelit în foiţă
de aur, tulburată de praful veacurilor. Alte reprezentări ale zeului,
sculptate din bronz şi lemn, erau rânduite prin tot templul, pe
socluri sau în nişe de pe pereţi.
Domnea tăcerea, mai puţin sunetul uşor al unui clopot de
alamă, undeva în templu.
Un călugăr stătea îngenuncheat în faţa altarului, cu o carte de
mantre şi un clopoţel de rugăciune, din alamă, lângă genunchi.
212
 - COLIN FALCONER -

Ţeasta sa rasă lucea ca bronzul şlefuit, în lumina slabă a

templului. Îi auzi intrând şi se ridică încet în picioare să-i
întâmpine. Pe chip nu i se citea nici surpriză, nici teamă, când îi
salută.
— Cine e? îl întrebă Wilhelm pe Josseran.
— Spune că e abatele.
— Ştie cine suntem noi?
— Zice că a auzit de sosirea noastră şi ne aştepta. Ne urează
bun sosit aici.
— Ne aştepta? Cum se poate să ne fi aşteptat?
— Nu ştiu. Dar aşa spune el.
Stareţul vorbi din nou, dând din cap spre Wilhelm.
— Acum ce zice?
— Vrea să ştie ce vârstă ai.
— Spune-i că am treizeci şi trei de ani. La fel ca Mântuitorul,
când a murit pentru noi pe cruce.
Josseran îi transmise această informaţie abatelui. Urmă un nou
schimb scurt de cuvinte, iar Josseran râse zgomotos, în timp ce pe
chipul abatelui se lăţea un rânjet ştirb.
— Ce-a spus? întrebă Wilhelm.
— A zis că pari mult mai bătrân. Apoi, a întrebat dacă nu
cumva ai dus o viaţă cam depravată.
— Şi ce i-ai răspuns?
— I-am spus că eşti un muieratic notoriu.
O respiraţie şuierătoare. Wilhelm ajunsese la capătul răbdării
cu compatriotul său templier. Se arătase îngăduitor cu un confrate
într-ale călugăriei, fie şi numai temporar, şi un cavaler juruit. Şi,
în schimb, fusese supus unui şir întreg de necuviinţe, batjocuri şi
blasfemii. Toate acestea îi confirmaseră bănuielile şi pe cele ale
altor clerici de la Roma, că încrederea Papei în Ordinul Templului
era deplasată. Oamenii aceia erau eretici şi recalcitranţi. Mai ales
acest cavaler anume nu vădea nici un dram de pietate, într-o bună
zi, îşi făgădui el, avea să dea socoteală. Adevărul lui Dumnezeu
urma să iasă la lumină.
Wilhelm îl simţea pe stareţ privindu-l atent cu ochii săi
urduroşi, fără expresie. Era îmbrăcat, asemenea tuturor idolatrilor
de pe meleagurile acelea, în robe galbene ca şofranul, dar alte
podoabe nu purta. Avea o vârstă foarte înaintată. Pielea lui netedă
era întinsă peste ţeastă, dar sub bărbie atârna în falduri, iar
213
 - XANADU -

pomeţii înalţi şi barba scămoşată îi dădeau înfăţişarea unei

maimuţe triste şi curioase, o prezenţă oarecum malefică.
Şi totuşi, zâmbea.
— Spune-i că am venit să-i aduc vestea cea bună despre
Domnul nostru, ceru Wilhelm.
O nouă conversaţie pe şoptite în limba aceea ciudată. Din nou,
când se întoarse spre el, Josseran avea pe chip un zâmbet iritant.
— Zice că întotdeauna primeşte cu bucurie veştile bune.
— Spune-i că am venit de la Papa, reprezentantul muritor al lui
Dumnezeu pe acest pământ, cu cuvântul singurei şi adevăratei
credinţe. Spune-i că trebuie să înceteze numaidecât cu practicile
lui idolatre şi să-L adore pe Dumnezeu, al cărui Fiu, Domnul Iisus
Christos, S-a pogorât pe pământ ca să moară pentru păcatele
oamenilor. Dacă nu face aceasta, va cădea în iad şi va suferi
pedeapsa veşnică de mâna lui Belzebut.
— E un om bătrân, frate Wilhelm. S-ar putea să fie cam multe
pentru el, dintr-o dată.
— Fă cum îţi cer eu.
O lungă convorbire. Wilhelm privea chipul bătrânului călugăr,
dar expresia acestuia nu se schimba deloc. În cele din urmă, îşi
pierdu răbdarea.
— Ce-a zis?
— Mi-a pus multe întrebări despre iad. Am încercat să-i explic
cât am putut de bine.
Wilhelm strânse din fălci. Acum, templierul se mai credea şi
teolog.
— Ar fi mai potrivit să-mi tălmăceşti mie toate întrebările lui. Nu
prea cred că eşti calificat să vorbeşti cu autoritate despre infern.
Nu încă, cel puţin, adăugă el, cu un zâmbet acru.
— Mi-am declarat părerile, frate Wilhelm.
— Şi ce-a răspuns?
— Părea să-l intereseze foarte mult infernul ca loc şi a vrut să
ştie dacă e undeva în apropiere de Taklimakan.
— Explică-i că nu face parte din astă lume. E un loc rezervat
pentru sufletele osândite.
Josseran făcu o mutră.
— Aşa i-am şi spus. Dar mi-a răspuns că deja crede în iad.
Wilhelm simţi un licăr de speranţă.
— Consideră că această lume formează cea mai mare parte
214
 - COLIN FALCONER -

dintr-un asemenea loc, continuă Josseran. Spune că şi-a văzut

propriul tată murind în chinuri, de ciumă, şi-a văzut mama siluită
şi spintecată de ostaşii lui Chinggis Han, apoi a fost forţat să se
uite cum erau tăiate beregăţile tuturor fraţilor şi surorilor lui. E
curios să ştie ce crezi că ar putea face diavolul ca să-l
înspăimânte.
— Trebuie să-i spui că e în joc sufletul lui nemuritor. Nu trebuie
să fie frivol.
Amuzamentul se şterse de pe chipul lui Josseran:
— Te asigur că nu e deloc frivol.
— Previno-l că diavolul e de zece ori mai rău decât Chinggis
Han.
Josseran reluă discuţia cu bătrânul. Wilhelm îşi dori iarăşi din
toată inima să fi avut uşurinţa graiurilor străine cu care
Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, îl înzestrase pe templier.
În sfârşit, Josseran se răsuci spre el:
— A zis că, dacă-ţi închipui că Diavolul e mai rău decât
Chinggis Han, înseamnă că nu l-ai cunoscut pe Chinggis Han.
— Dar nu-şi doreşte eternitatea? stărui Wilhelm.
Josseran transmise întrebarea.
— Ar crede că nu, răspunse el.
Lui Wilhelm nu-i venea să-şi creadă urechilor.
— Zice că de mulţi ani suferă de gută, o boală fără seamăn
printre celelalte. Medicii i-au spus că singurul leac e moartea. Mai
spune şi că are dureri în încheieturile ambilor genunchi şi singura
cale de a le îndura e să-şi aducă aminte că nu va mai avea de
suferit multă vreme.
Josseran ezită.
— De asemenea, mai e curios de ce doreşti să trăieşti veşnic,
când ai pielea bolnavă şi miroşi atât de urât.
Wilhelm simţi că de furie i se scurgea tot sângele din faţă.
Acum, barbarii ăştia îl mai şi insultau. Iar el venise să le aducă
mântuirea. Un moment, indignarea îl lăsă fără grai.
Între timp, bătrânul se aplecă înainte şi mai şopti ceva.
— Acum ce mai zice? Alte insulte?
— Susţine că nu există nici un Dumnezeu care să poată acorda
nemurirea cărnii. Priveşte în jurul tău, zice. Zăpada se topeşte,
frunzele cad de pe copaci, florile mor, tuturor le sună ceasul
cândva. Cerul nu poate face ca nimic să fie veşnic, aşa că de ce o
215
 - XANADU -

căutăm noi? Imperiile se clădesc şi de năruiesc, nici chiar Chinggis

Han nu a trăit etern.
— Trebuie să-i spui povestea Domnului nostru Iisus…
Josseran clătină din cap:
— Nu, frate Wilhelm. M-am săturat de toate astea. E bătrân şi
cred că, în multe privinţe, este mai înţelept decât dumneata. Socot
că ar fi cazul să plecăm imediat de-aici.
— Refuzi să mă asişti în misiunea mea sfântă?
— Am luptat contra sarazinilor pentru Papa. Nu e de-ajuns?
Şi plecă. Bătrânul bonz îl privea cu ochii săi urduroşi, nemişcat,
mut. Simţind în ce postură neputincioasă se afla, lui Wilhelm îi
venea să plângă. Atât de multe suflete de salvat, şi toate erau
îndărătnice şi nesupuse.
Ce să facă? Unde să-şi găsească inspiraţia, unde să-L găsească
pe Dumnezeu, în acea ţară plină de minunăţii şi de necurăţenii?

64

După Poarta de Jad, intrară în provincia „călăreţilor-săgeţi” a

yam-ului imperial. La fiecare opt leghe se afla câte o casă de poştă,
sau yam, pe care mahomedanii ar fi numit-o caravanserai, dar
erau mult mai luxoase decât cele pe care le văzuseră în deşert. Un
funcţionar imperial îi aştepta la sosire, iar Josseran şi Wilhelm
primeau câte un apartament cu laviţe de lemn pentru dormit,
uneori chiar şi cu aşternuturi de mătase. Fiecare yam avea
magazii şi bucătării, până şi servitori care să le aducă gustări şi
răcoritoare.
Mai erau şi grajduri mari, înconjurate cu păşuni verzi întinse,
unde păşteau sute de cai, iar alţii aşteptau în ocoale, gata să fie
înşeuaţi.
Curând, Josseran urma să vadă cu ochii lui scopul acestora.
Într-o după-amiază, pe înserat, se opriseră la o casă de poştă
singuratică şi tocmai scoteau harnaşamentele cailor, când văzură
un călăreţ apropiindu-se dinspre miazănoapte şi auziră sunetul
tânguitor al unui corn de poştă. În timp ce intra la galop în yam,
din ţarc apăru un grăjdar, aducând de căpăstru un cal odihnit,
gata înşeuat pentru drum, cu pătura şeii şi hăţurile purpurii
splendide. Călăreţul sări din şa, într-un vârtej de praf, şi fără o
216
 - COLIN FALCONER -

vorbă încalecă pe noul cal.

Josseran îl zări o clipă; avea trupul încins cu curele late de piele
şi capul înfăşurat în fâşii groase de pânză. La gât purta un
medalion mare de aur. Apoi omul îşi reluă goana, lăsându-l pe
grăjdar cu frâul calului frânt de oboseală, din care ieşeau aburi. În
câteva minute, nu se mai văzu decât ca un punct tot mai mic pe
câmpie, îndreptându-se spre apus, în direcţia dincotro veniseră ei.
— Cine era? îl întrebă Josseran pe Beţiv.
— Un Călăreţ-Săgeată. Unul dintre mesagerii împăratului.
Mai târziu, Beţivul şi Sartaq îi explicară yam-ul imperial al lui
Khubilai, mândri de parcă ei l-ar fi inventat.
Un Călăreţ-Săgeată, spunea Sartaq, ducea mesaje urgente către
şi dinspre Curtea Imperială şi trebuia să gonească la galop ziua
întreagă.
— Poate străbate până la optzeci de leghe pe zi, schimbând caii
la fiecare yam. Dacă e ceva urgent, poate călători chiar şi noaptea,
iar pedestraşii vor alerga în faţa calului său cu făclii. Astfel,
împăratul poate primi un mesaj de la zece zile de drum depărtare
după numai o zi şi o noapte. Fiecare cătun, fiecare oraş trebuie să
predea cai pentru staţiile de poştă, aşa că pe împărat nu-l costă
nimic. El nu dă cai decât pentru acele staţii de poştă care se află
pe stepe sau în deşert şi altminteri ar fi nelocuite. Curelele late
înfăşurate pe trupul călăreţului, explică Sartaq, îl ajută să se ţină
drept în şa, iar eşarfele din jurul capului îl apără de vânt şi de-
pietrele azvârlite.
— Şi dacă păţeşte calul ceva? întrebă Josseran.
— I-ai văzut medalionul de aur pe care-l poartă la gât. Este un
paizah, pecetea împăratului însuşi. Cu acela, poate sili orice om
să-i dea calul lui, sub pedeapsa cu moartea.
— Dacă mesajul nu e urgent, adăugă Beţivul, poate fi dus de
ştafeta pedestră. Merg câte o leghe între sate, după care mesajul e
predat altui alergător. Ştafetele poartă pe mijloc o cingătoare cu
clopoţei, ca să anunţe dinainte următorul yam că se apropie, astfel
încât la sosire să aştepte un curier nou, pentru a prelua mesajul
să-l ducă mai departe.
— Dar puteţi fi siguri că fiecare curier îşi face datoria?
Sartaq râse:
— Nimeni nu cutează să-l sfideze pe împărat. În plus, la fiecare
fort e câte un slujbaş care notează orele de sosire şi plecare ale
217
 - XANADU -

tuturor mesagerilor. Ofiţerii noştri fac inspecţii lunare în staţii şi

orice curier care munceşte încet e pedepsit.
Acel sistem de mesagerie vast şi sofisticat era ceva ce Josseran
nu mai văzuse şi nu mai auzise nicicând. Era uluit încontinuu, pe
când călătoreau spre răsărit, prin Regatul de Mijloc, şi îl convinse
că avea să întâlnească un rege cu totul deosebit de sălbaticii
călăreţi războinici de pe stepele de sub Acoperişul Lumii. Acest
Khubilai nu se compara cu Qaidu, atâta lucru era limpede.
Poate că aveau dreptate; poate că, la urma urmei, el era
barbarul.

65

Regatul de Mijloc

La început, fusese numai deşert, aceleaşi câmpii pietroase şi

oaze prăfuite pe care le tot vedeau de la Kashgar încoace. Dar,
treptat, câmpia se îngustă până la lăţimea unui coridor, drumul
urmărind un mare râu între maluri înalte, înverzite. Trecuseră
dincolo de mahomedani, într-o lume stranie şi exotică. Pustietăţile
nemărginite şi mohorâte din Taklimakan nu mai erau decât o
amintire.
Satele se înşirau atât de apropiate încât, la plecarea dintr-un
cătun, puteau zări deja zidurile celui următor. Peste tot erau
pajişti mănoase, presărate cu ferme împrejmuite între ziduri, case
de chirpici cu acoperişuri de stuf, chircite sub pâlcuri rare de
plopi, oameni cu muşchi vânjoşi arând ogoarele cu pluguri trase
de boi sau pescuind la marginea râurilor, în umbra colinelor
roşiatice.
Pretutindeni se vedeau semne ale îndelungatei istorii a acelei
văi, ruinele turnurilor de veghe, ale farurilor şi fortăreţelor
rânduindu-se cale de mile întregi prin deşerturi şi mlaştini cu apă
sărată, iar porţile şi foişoarele din colţuri se năruiau, părăginite.
Cum spusese bătrânul călugăr? Imperiile se clădesc şi se năruiesc,
nici chiar Chinggis Han nu a trăit etern.
Intrară într-o vale adâncă, îngrădită din ambele laturi de munţi,
urmând un râu care ducea, ca o venă galbenă, în inima ţării
Cathay. Strâmtorile verzi de deasupra lor fuseseră aşternute cu
218
 - COLIN FALCONER -

orezarii, iar falezele înalte de loess gălbui erau perforate de caverne

înşirate rânduri-rânduri. Aici îşi făceau casele localnicii, care ziua
lucrau plantaţiile, iar noaptea se retrăgeau înăuntrul munţilor,
cum făcuseră de mii de ani.
Atât de multe imagini, toate alăturate, întrecându-se să atragă
atenţia. Ciocniri demonice de talere şi melancolice bătăi în
gongurile templelor; cântecele ritmate ale preoţilor; statui masive
ale lui Borcan înclinate lângă drum, pictate cu culori ţipătoare.
Într-un loc, Josseran văzu o statuie înaltă cât zece oameni, cioplită
în stânca golaşă a peretelui.
Aici, Drumul Mătăsii nu mai era pustiu, ci îl străbăteau căruţe
scârţâitoare sau ţărani în drum spre piaţă, ducându-şi coşurile de
legume şi fructe cu cobiliţele de bambus ţinute în echilibru pe
umeri. Mici caravane, alcătuite din câţiva catâri sau cămile,
aduceau mătăsuri şi ceaiuri dinspre miazăzi. Când şi când,
Josseran auzea un clinchet în spatele lui şi vedea silueta câte unei
ştafete imperiale alergând, cu cingătoarea sa plină de clopoţei.
Peste tot se găseau livezi mari de duzi, unde erau crescuţi
preţioşii fluturi, pentru gogoşile lor de mătase.
Satele prin care treceau erau sărăcăcioase, ca acelea din
Provence, cu colibe construite din pământ, paie şi stuf. Josseran
vedea multe privelişti familiare: uliţele murdare unde porcii şi
gâştele se bălăceau prin noroi, copiii cu fundul gol care se
chirceau să se uşureze în şanţuri.
Dar existau şi alte curiozităţi care-l făceau să se holbeze din
trecere, cu gura căscată de uimire. O dată, văzu un cortegiu
funerar târşindu-şi paşii prin dreptul unei trupe de muzicanţi,
care se văietau din trâmbiţe, cu sicriul de scânduri acoperit cu
valtrapuri de mătase orbitor colorată, în timp ce participanţii
îndoliaţi râdeau şi cântau ca şi cum s-ar fi dus la o sărbătoare. Nu
văzuse niciodată o înmormântare care să nu fie prilej de tăcere
pioasă, iar imaginea unei asemenea festivităţi îl umplea de mirare.
Dacă lor li se păreau neobişnuiţi locuitorii Regatului de Mijloc,
se părea că şi aceştia le găseau înfăţişarea la fel de exotică. Zăreau
copii durdulii, cu feţe rotunde ca luna, ghemuiţi în porţile
acoperite, sub umbrare roşii şi negre şi acoperişuri de bambus
curbate pe care creşteau buruieni. La trecerea lor, alergau afară,
strigând şi arătând cu degetul. Bătrânii cu bărbi albe îşi lăsau
deoparte pipele lungi şi căscau gura la acei străini uriaşi, cu ochi
219
 - XANADU -

rotunzi; femei bătrâne, cu veste şi pantaloni cadrilaţi, cu guri

ştirbe şi picioare nefiresc de mici, în papuci, alergau în hogeacuri,
zbierând ca nişte vrăjitoare.
Din câmpia galben-cafenie se înălţa unul dintre cele mai mari
oraşe pe care le văzuse Josseran în viaţa lui, un oraş chiar mai
mare decât Constantinopol, Veneţia sau Roma. Zidurile, aprecie el,
trebuia să aibă vreo şapte, opt leghe de jur împrejur, dispărând în
ceaţa zorilor, într-o parte şi-n cealaltă. Deasupra zidurilor se
înălţau turnuri şi pagode, într-o abundenţă uluitoare. Până şi
Wilhelm părea impresionat.
Numele oraşului, le spuse Sartaq, era Kenzan Fu, şi acolo
începea Drumul Mătăsii. În oraş locuiau oameni ca la un milion şi
mai bine.
— Aici îl vom întâlni pe Khubilai? îl întrebă Josseran, cu
speranţă.
— Nu, barbarule, râse Sartaq. Ne ducem într-un oraş şi mai
frumos decât acesta!
Urmară Râul Galben spre miazănoapte, prin canioane uriaşe
presărate cu plantaţii de orez. Apele râului erau umflate de ploi şi
tulburi de mâl, nu galben, ci de culoarea aramei. Trecură prin încă
un mare oraş pe care tătarii îl numeau Tai Yuan şi, în sfârşit,
ajunseră la o privelişte ce-i lăsă muţi de uimire.
În faţa lor apăruse un zid imens de pământ bătătorit şi cărămizi
din chirpici. Se întindea mile de-a rândul peste coline, sinuos ca
un şarpe, pentru a se face nevăzut în pâcla nesfârşită. Pe toată
lungimea lui fuseseră clădite foişoare de strajă, în ambele direcţii.
— Pe boaşele Sfântului Iosif, murmură printre dinţi Josseran.
Sartaq descălecă sub zid, care era înalt cât doi, trei oameni. Îi
puse să-şi ducă de căpăstru caii pe o rampă abruptă, spre
metereze, unde încălecară din nou, pornind pe calea pentru căruţe
de pe creasta zidului. Merseră astfel câteva zile, trecând pe lângă
nesfârşite corpuri de gardă şi soldaţi fără număr, în armuri ca ale
escortei lor, cu aceleaşi steaguri verzi şi albe uşor de recunoscut.
Nu apucară să ajungă la capătul acestei construcţii uluitoare. Cu
mult timp înainte, sosiră la Shang-tu.

66

„Poate e mai bine că au intervenit zeii”, îşi spunea Khutelun.

220
 - COLIN FALCONER -

„Cine ştie ce nebunie mă aştepta, dacă n-o făceau?”

„Sunt prinţesă”, cugeta ea. „Tătăroaică, fiica lui Qaidu; iar el era
un barbar, şi urât pe deasupra. Totuşi, nu neg că am simţit pentru
el, în inima mea, ceva ce dreptul meu din naştere n-ar fi putut să
îngăduie.
Îi voi duce dorul. Noaptea, când zbor cu spiritele Veşnicului Cer
Albastru, îl voi căuta şi n-am să-l uit niciodată.”
Nicovala unui nor negru de furtună plutea peste munţi.
Începuseră ploile de vară şi toată regiunea părea să clefăiască de
apă. Oceanul de iarbă al stepei era aşternut cu flori sălbatice,
galbene, violete, carmin şi purpurii, iar oile care păşteau în vale
erau deja atât de grase, încât se clătinau ca gâştele. În fiecare
yurtă, în fiecare vale, burdufurile de piele atârnate după uşă erau
umflate de koumiss mai-mai să crape.
Un stol de gâşte sălbatice zburară prin dreptul soarelui. Iar
deşertul nu era decât un vis.
Dar ce mai vis. Un vis care costase vieţile a şaisprezece fraţi de-
ai ei, precum şi a Chiorului, cărăuşul de cămile, cu beregata
sfâşiată de lancea unui cavalerist. O duzină fuseseră măcelăriţi
acolo pe câmpie, de către călăreţii lui Khubilai, iar alţi patru
muriseră din cauza rănilor, în timpul lungului drum spre
miazănoapte peste stepă.
După ambuscada ostaşilor lui Khubilai, Khutelun se gândise să
se întoarcă imediat, prin Taklimakan, la tatăl ei, pe Acoperişul
Lumii. Amânase acest drum neplăcut, hotărând în schimb că
trădarea lui Khubilai trebuia adusă mai întâi la cunoştinţa
Hanului Hanilor, Ariq Böke, în persoană.
Îi conduse pe supravieţuitorii din grupul ei în goană peste stepă.
În uşile yurtelor ce împestriţau câmpia apăreau chipuri ferindu-se
de soare cu mâna pusă streaşină la ochi, pentru a-i privi pe acei
străini care treceau în galop. Câinii ciobăneşti se repezeau la ei,
lătrând, şi se ţineau după cai o vreme, înainte de a rămâne în
urmă, să se întoarcă spre casă.
După moartea atâtora dintre camarazii ei, Khutelun îşi găsea
alinarea în a călări doar, a zbura, a uita cele întâmplate în deşert;
şi a uita de asemenea şi ceea ce-i spusese creştinul lângă lacul în
formă de semilună şi felul cum o ţinuse strâns în braţe pe timpul
furtunii.
Asemenea amintiri se cădea să-i aparţină unei alte Khutelun.
221
 - XANADU -

Asemenea lucruri trebuia acum să fie uitate.

***

Îşi struniră caii pe o creastă înaltă, de unde priviră spre

Qaraqorum, Oraşul Nisipurilor Negre, capitala Mongolilor Albaştri,
dacă se putea spune că nişte oameni care trăiau în şeile cailor
aveau o capitală proprie. Pe pajiştea bogată de jos, mii şi mii de
yurte din fetru se întindeau în lungul şi-n latul câmpiei. La
mijlocul acelei tabere imense, acoperişurile dantelate ale câtorva
pagode de lemn scânteiau galben şi verde ca jadul în soarele după-
amiezei târzii, stupele unei duzini de temple se repezeau spre cerul
albastru, cu domul unei singure biserici mahomedane cuibărit
între ele. Dincolo de oraş, salba albă a munţilor şi verdele închis al
brazilor şi pinilor se reflectau în apa păşunilor inundate.
Iar deşertul nu era decât un vis, îşi reaminti ea încă o dată, în
timp ce-şi conducea rămăşiţele zdrenţuite ale escortei în josul
pantelor — spre Qaraqorum. Deşertul nu era decât un vis.

***

Mijloacele de apărare ale citadelei erau simbolice, căci nimeni

nu-l contesta pe Marele Han al Hoardei Mongole ca stăpân al
întregii Asii. Zidurile de pământ din jurul oraşului nu se înălţau
mai sus de un stat de om, iar şanţul nu era nici măcar atât de
adânc.
Intrarea în oraş era păzită de două ţestoase din piatră. Pe
acestea fuseseră înscrise decretele imperiale ale Marelui Han,
printre care şi legile, yassaq-urile lui Chinggis Han. Erau nişte
lespezi enorme de piatră, înalte cât doi oameni, cu dragoni
sculptaţi în coroana tăbliilor. Inscripţiile erau gravate în
curgătoarea scriere uighură, pe care tătarii o împrumutaseră de la
unele dintre popoarele vasale lor. „Prin forţa Veşnicului Cer şi din
porunca Ocârmuitorului Universal al Imperiului Mongolilor…”
Khutelun mai fusese aici o singură dată, cu tatăl ei, pentru
khurlitai-ul care îl alesese pe Möngke Han al Hanilor. Pe-atunci nu
era decât un copil, iar amintirile ei despre capitala tătărească se
şterseseră, vagi şi amplificate de candoarea copilăriei. Atunci,
oraşul i se păruse cu neputinţă de vast.
222
 - COLIN FALCONER -

De fapt, în centrul său nu erau decât câteva clădiri, pagodele de

lemn ale palatului înălţându-se deasupra zidurilor din cărămizi de
lut. Erau câteva grânare şi grajduri din piatră şlefuită grosolan, iar
prin văzduh plutea mirosul pătrunzător al cailor. Mai exista şi o
casă de chirpici şi stuf, locuinţa înghesuită a neguţătorilor
mahomedani şi a argintarilor şi şelarilor din Cathay care îşi
strigau îndeletnicirile pe străzile noroioase.
Fură înghiţiţi în haosul forfotitor al târgului de oi, printre
strigăte guturale într-o duzină de limbi, behăielile înnebunite ale
animalelor, strigătele şi gesturile negustorilor mahomedani. Îşi
mânau caii la pas prin noroiul adânc şi cleios, prin dreptul unei
clădiri mari cu acoperişuri roşii în pantă şi frontoane împodobite
cu dragoni aurii.
Khutelun ridică privirea spre stupele înalte, acoperişurile
întinse ale pagodelor, crucea singuratică a unei biserici nestoriene.
Auzea din apropiere chemarea unui muezin, cântările joase ale
călugărilor, ropotul familiar al tobelor de şamani din cealaltă parte
a zidurilor palatului. Toată împărăţia lui Chinggis Han, adunată
laolaltă într-un singur oraş aglomerat şi plin de noroi.
Acum în faţa lor se găseau zidurile palatului, enorme, înalte cât
vreo douăzeci de oameni, şi două porţi masive de lemn, bătute în
ghinturi. Descălecară. Gărzile Imperiale păşiră înainte pentru a le
cere armele şi a-i descoase îndeaproape cu ce treabă veneau. O
dată ce îi aflară identitatea, Khutelun şi însoţitorii ei fură conduşi
de comandantul gărzii pe poartă, spre corpul de gardă.
Era o clădire prelungă şi îngustă, sprijinită cu stâlpi groşi de
lemn. În mijlocul încăperii se afla o sobă de cărămizi, unde
străjerii îşi încălzeau mâinile. Îi priviră pe Khutelun şi tovarăşii ei
cu răceală bănuitoare.
Căpitanul gărzii îi zori înainte. Trecură prin poarta încă unui zid
scund şi ieşiră din umbră, în inima tăcută a oraşului Qaraqorum.

***

Palatul Hanului Hanilor se ridica deasupra mlaştinii, pe o

movilă de pământ bătătorit. Modelul său fusese împrumutat de la
constructorii din Cathay. Dragoni se încolăceau şi mârâiau pe
colonade, acoperişurile etajate se sfârşeau cu încârligări de ţigle
lăcuite vermilion, verde-jad şi auriu, toate înălţându-se spre
223
 - XANADU -

nemărginirea cerului albastru.

Celelalte mari clădiri se înghesuiau în jur, magaziile, tezaurul şi
apartamentele private pentru Clanul de Aur, şi palatele mai mici
unde secretarii de curte lucrau la afacerile împărăţiei Haghanului,
toate unite prin pasarele suspendate.
Ochii lui Khutelun se abătură dincolo de palat şi zări un
moment altă movilă joasă, la capătul incintei regale, acoperită cu
yurte mari de fetru alb; Hanul Hanilor şi prinţii săi îşi primeau
vizitatorii în palatele lor, dar fata se consolă văzând că încă mai
preferau să doarmă cu o gaură pentru fum deasupra capetelor, ca
nişte adevăraţi tătari.

***

În ţara Cathay cucerită, i se spunea Palatul Miriadului de

Linişti; tătarii, din partea lor, îl numeau simplu, Qarshi: palatul.
La intrare se afla o sală spaţioasă, cu tavanul boltit, plin de
dragoni aurii, susţinut pe coloane groase, lăcuite.
Se opriră în faţa a trei uşi masive. Fiecare era păzită de ambele
laturi de câte două sculpturi reprezentând un urs şi un leu şi era
acoperită cu foiţe de aur scânteietoare.
Paznicii palatului, oşteni din garda de corp personală a Marelui
Han, îi căutară iarăşi de arme, după care veni un şambelan, să-i
escorteze înăuntru. Intrară prin capătul de miazăzi al sălii, având
mare grijă să nu calce cu piciorul pe prag, şi fură prezentaţi în faţa
Puterii lui Dumnezeu pe Pământ, Stăpânul Tronurilor,
Conducătorul Conducătorilor, Marele Han al Mongolilor Albaştri.

67

Era cea mai uluitoare privelişte pe care o văzuse în viaţa sa.

Dalele acvamarine lunecoase de sub picioarele ei păreau să se
vălurească, de parcă ar fi păşit pe suprafaţa unui lac. Colonadele,
pe bazele lor de granit, erau pictate în stacojiu şi lăcuite până la
un luciu desăvârşit, dragoni cu solzi de aur se încolăceau în sus
spre plafonul înalt şi boltit, cu ghearele întinse şi uriaşele aripi
verzi desfăcute.
Palatul fusese construit în formă de cruce. Un naos prelung se
224
 - COLIN FALCONER -

întindea de la miazănoapte la miazăzi, iar aripile palatului se

desfăceau şi ele spre răsărit şi apus, raze aurii de lumină coborând
pieziş prin ferestrele cu sprosuri. Şase rânduri de colonade, câte
trei de fiecare parte a naosului, duceau la estrada din capătul
opus al sălii, îndreptând atenţia tuturor celor ce intrau spre
personajul aşezat la capătul a două scări cu trepte de marmură.
Hanul Hanilor stătea pe o canapea de abanos masiv. Tronul era
intarsiat cu aur, jad şi perle şi învăluit într-un cort de mătase
purpurie. Dar, în pofida strălucirii magnifice a decorului, curtea
era aranjată în stilul tradiţional al unei yurte tătăreşti; mai jos de
Haghan, în dreapta lui, la apus, se afla o altă platformă, unde
stăteau fiii şi fraţii săi. În stânga, spre răsărit, o estradă
asemănătoare le era destinată soţiilor şi fiicelor.
De-a lungul pereţilor se înşirau bănci înălţate pentru ceilalţi
membri ai Clanului de Aur. Khutelun observă luciul mat al
aurului prin rândurile adunării, valtrapurile bogate de blănuri şi
brocarturi, licărirea viscerală a rubinelor sângerii.
Un foc de ierburi negre şi rădăcini de pelin ardea în mijlocul
încăperii.
Era fără îndoială un tablou glorios. Dar pe Khutelun o
dezamăgeau întrucâtva acele splendide decoraţiuni.
Tocmai se desfăşura un festin, căci oraşul Qaraqorum încă mai
sărbătorea înălţarea lui Ariq Böke la titlul de Mare Han. Din
cazane cu oaie fiartă se ridicau aburi. Oamenii beau koumiss din
castroane uriaşe de argint şi, la fiecare toast, şamani în robe albe
stropeau cu puţin lapte de iapă în cele patru colţuri, ale sălii,
pentru a îmbuna spiritele Cerului Albastru.
Un copac de argint, lângă uşa din mijloc, servea drept cişmea
pentru băuturi. Khutelun văzu că servitorii care umpleau
ulcioarele oaspeţilor nu aveau un moment de răgaz.
— Trebuie să aştepţi până se sfârşeşte ospăţul, îi şopti
şambelanul. Haghanul te va asculta atunci.

***

Când adunarea îşi încheie festinul, cei mai mulţi curteni din
jumătatea pentru bărbaţi a sălii zăceau pe covoare toropiţi de
băutură. Fură chemaţi jonglerii, acrobaţii şi mâncătorii de foc,
pentru a-i distra pe cei ce încă îşi mai ţineau capetele sus.
225
 - XANADU -

În cele din urmă, în pavilion fu adus un leopard de zăpadă, la

capătul unui lanţ lung de argint. Îngrijitorul său îl eliberă din
zgardă, iar animalul urcă docil treptele tronului şi se întinse, cu
supunere parcă, la picioarele Marelui Han.
Josnică şmecherie, îşi spuse Khutelun. Ar fi preferat ca
Haghanul să-şi dovedească vrednicia înfruntând leopardul cu o
singură săgeată în arc.
Şambelanul se întoarse spre ea şi o conduse înainte, pentru a-i
aduce ştirile Hanului Hanilor.
Ariq Böke stătea tolănit pe divan, ameţit de mâncare şi băutură.
Khutelun zări o coroană de blană, în jurul unei bărbi rare şi al
unei guri crude. Avea pleoapele grele. O privea cu o indiferenţă
sălbatică, amintindu-i de un leopard, sătul după vânătoare, feroce,
dar cuminţit de îndestulare. Pe degetele sale, rubinele sclipeau ca
nişte cheaguri de sânge.
Îl salută în genunchi, cum se cuvenea, şi începu povestirea. Din
sală răsunară blesteme furioase, când fata spuse ce se întâmplase
cu ambasadorii creştini. Călăreţii care-i răpiseră, anunţă ea, nu
făcuseră nici un efort pentru a-şi ascunde identitatea. Erau
războinici din garda imperială a lui Khubilai.
Când termină de istorisit, se lăsă o lungă tăcere. Hanul Hanilor
privi prin sală, cu pleoapele palpitându-i nemulţumite. Era toropit
de băutură, neîndoielnic, dar, când vorbi, glasul îi sună destul de
limpede.
— M-am săturat de acest Khubilai, spuse el, în cele din urmă.
Fratele meu râvneşte la tronul lui Chinggis Han, care îmi aparţine,
în urma alegerii cuvenite din khurlitai! A nesocotit yassaq-ul pe
care ni l-a lăsat bunicul nostru, Chinggis Han, şi trebuie să se
teamă de plata hoardei mongole!
Dinspre generali se auziră mârâituri de încuviinţare.
— Ştim cu toţii că el însuşi a devenit ceea ce dispreţuieşte orice
mongol! strigă Ariq Böke. Un chinez, duşmanul nostru de veacuri!
Ştie că voi, propriul lui popor, nu-l iubiţi, aşa că acum îi asmute
împotriva noastră pe cei pe care i-a cucerit! Îşi zice Chung t’ung, ca
un împărat chinez. Cârmuieşte ca un chinez, cu secretariate,
curteni şi conţopişti! Îşi spune până şi Fiul Cerului! Se
împăunează în faţa chinezilor de parcă ei ar fi învingătorii, iar noi,
cei înfrânţi!
Alte murmure mânioase.
226
 - COLIN FALCONER -

Khutelun, încă în genunchi, îşi dădu seama că se putea ca Ariq

Böke să fi cunoscut deja vestea adusă de ea, încă dinainte de
sosirea ei la palat. Reacţia lui îi dădea impresia de a fi fost repetată
cu grijă. Poate că dorise să fie anunţată public, ca să-i ofere o
rampă de pe care să-şi ţină cuvântările.
— Are în Shang-tu un Oficiu de Construcţii şi Protecţie! Are o
Curte a Armăsarilor Imperiali, o Curte a Harnaşamentelor
Imperiale, un Directorat pentru Hrănirea Animalelor. Un Directorat
pentru Hrănirea Animalelor! Un bun cal tătăresc nu are nevoie
decât să fie lăsat liber pe câmp şi-şi va găsi hrana sub zece
picioare de zăpadă troienită! I-a forţat pe generalii şi birocraţii
chinezi să-l încoroneze împărat al Chinei fiindcă ştie că mongolii
nu-l vor încorona niciodată Han al Hanilor!
Adunarea izbucni în strigăte şi ovaţii. Leopardul se ridică,
ciulind urechile.
— Khubilai s-a dus în Cathay leu şi au făcut din el un miel.
Fratele meu a uitat să călărească! răcni Ariq Böke cea mai
cumplită insultă pe care o putea rosti un tătar la adresa altuia.
Vom porni spre Shang-tu cu o armată din cei mai buni călăreţi ai
noştri şi-i vom face oraşul una cu pământul!
Urlete.
„Furtuna de foc trebuia să înceapă”, îşi spuse Khutelun, în timp
ce curtenii din jurul ei lătrau după sângele lui Khubilai. „Şi se pare
că Joss-ran e scânteia care va aprinde trăsnetul.”

68

Pentru Khutelun, Qaraqorum era atât un miracol, cât şi o

dezamăgire. Castelele acelea de marmură aurită o impresionau,
dar totuşi se întreba în sinea ei dacă Chinggis Han ar fi încuviinţat
ca urmaşii lui să construiască palate ca acelea pe care el le
dărâmase toată viaţa.
În timp ce privea prin capitală, Khutelun vedea semne de
activitate pe care nu se aşteptase să le găsească; peste câmpie, de
la râul Orkhon pornind, fusese săpat un canal, iar apa era folosită
pentru a învârti o moară care punea în mişcare foalele fierăriei.
Dar observă că acei fierari nu făureau numai spade şi vârfuri de
săgeţi, şi roţi pentru maşinile de asalt, ci şi târnăcoape, pluguri,
227
 - XANADU -

sape şi seceri.
Cultivau câmpia, înţelese ea, cu o tresărire de greaţă. Tătarii
deveneau agricultori, îndeletnicire pe care o dispreţuiseră
dintotdeauna.
În curând îi trecu prin minte că, deşi Ariq Böke îl potopise pe
Khubilai cu reproşuri, nici el nu era un Chinggis Han. La palat
existau multe desfătări care o uimeau şi o scârbeau totodată. În
beci, găsi un cuptor de cărămizi de unde pornea aer încălzit, prin
ţevi de piatră, spre a străbate toată clădirea. În acest fel, fiecare
încăpere a palatului rămânea călduroasă pe timpul nopţii. Era cu
siguranţă o înfăptuire uluitoare şi impresionantă, dar aşa se
cuvenea să trăiască un călăreţ tătar?
Şi apoi, mai era şi copacul de argint pe care-l văzuse la sosire.
Chinggis şi Haghanii care-i urmaseră luaseră prizonieri
numeroşi meşteşugari şi artizani din oraşele pe care le cuceriseră,
aducându-i cu ei la Qaraqorum din Persia, din Cathay, chiar şi din
Europa. Printre aceştia se număra şi un meşter aurar, care fusese
capturat din cotropirea unei ţări îndepărtate numită Ungaria, cu
douăzeci de ani în urmă. Fusese însărcinat să gândească şi să
construiască un copac de argint, pentru a fi folosit la ospeţele
Marelui Han. Copacul fusese făurit dibaci, cu patru şerpi argintii
încolăciţi în jurul ramurilor. Din gura fiecărui şarpe curgea câte o
altă băutură: dintr-una, vin de orez; dintr-alta, koumiss negru; din
alta, mied de miere; din ultima ţâşnea vin roşu, făcut din struguri.
Sub acest copac se afla o criptă în care stătea ascuns un om; din
criptă urca o ţeava până la un înger de argint, cu o trâmbiţă în
mână, cocoţat chiar în vârful copacului. Când se termina câte una
dintre licori, omul sufla în ţeava, iar din trompeta îngerului se
auzea un sunet care îi anunţa pe servitorii din bucătărie. Aceştia
se grăbeau să toarne de băut în ciuberele ascunse sub copac.
În acest fel, băuturile nu se terminau niciodată şi nimeni nu
avea vreo scuză să rămână treaz la festinurile Hanului Hanilor.
În sine, era cu siguranţă o minunăţie, iar Khutelun nu avea nici
o obiecţie ca omul să bea koumiss peste măsură. Bărbaţii se
îmbătaseră dintotdeauna şi probabil că întotdeauna aveau s-o
facă. Dar să bea din pomi de argint?
Aşa fuseseră învăţaţi să vieţuiască? Puterea tătarului venea din
stepă, din vântul rece şi văile largi şi din traiul zi de zi cu cheaguri
de lapte şi zăpadă. Pe Acoperişul Lumii nu se găseau palate
228
 - COLIN FALCONER -

încălzite cu cuptoare şi nici copaci de argint care să astâmpere

lăcomia.
O fi curgând sângele lui Chinggis Han prin venele acestui Ariq
Böke, cugetă ea, dar era îndoielnic că-i înviora şi bătăile inimii.
În sfârşit, fu uşurată să afle că soldaţii Marelui Han ocoleau
palatul cu dispreţ, durându-şi yurtele pe câmpie. Dar acest obicei
însemna şi că acum între Marele Han şi poporul său se înălţase un
zid. Khutelun se întreba ce părere ar fi avut Chinggis Han despre
asta.

***

Ariq Böke stătea pe tronul de abanos, în capul treptelor. La

picioarele lui, plin de sânge şi cu ochii sticloşi, zăcea trupul
neînsufleţit al unui tânăr. Tocmai fusese spintecat, iar din
pântecul deschis încă se mai înălţau aburi. Marele Han îşi vârâse
piciorul stâng în cumplita rană căscată.
Khutelun fu condusă în cameră de un şambelan şi îngenunche
în faţa Haghanului.
— Deci, spuse el, vorbindu-i ca şi cum ar fi fost cine ştie ce
curiozitate adusă de unul dintre şambelanii lui. Asta-i Khutelun.
Fata aşteptă, cu ochii aţintiţi asupra leşului palid.
— Am auzit multe despre tine, mârâi Hanul, poate de durere,
foindu-şi greutatea pe tron. Şi ce mai face vărul meu?
— Mare Han, tatăl meu călăreşte ca un tânăr şi se ia la luptă cu
oameni pe jumătate cât vârsta lui.
— Auzim multe veşti despre puterea şi înţelepciunea lui.
Îi simţea privirea îndreptată spre ea. Se întrebă pentru ce o
chemase.
— Ţi-a făcut o mare cinste, încredinţându-i în grija ta pe
ambasadorii barbari.
„Iar eu am dat greş”, spuse Khutelun în sinea ei. „De-asta sunt
aici. Oare voi fi pedepsită?”
— Vorbeşte-mi despre ei.
— Despre barbari, Mare Han? Unul era un om sfânt, bolnăvicios
şi fără nici o putere magică. Celălalt era războinic, un uriaş cu
părul ca focul. Era deştept şi puternic, învăţase să vorbească
omeneşte.
Dădu din cap spre şambelanul hanului, care păşi înainte cu
229
 - XANADU -

darurile pe care Khutelun le salvase de pe calul creştinului.

Ariq Böke le studie cu atenţie, pe rând; mai întâi, spada de
Damasc pe care fata o găsise căzută la pământ, după luptă. Acum,
privind-o, simţi din nou o tresărire greţoasă în stomac. Se rugă să
nu-i fi făcut nici un rău.
Marele Han examină coiful cu zale, mănuşile de piele, călimara
de abanos şi, în sfârşit, rubinele, pe care le aruncă pe pardoseala
de marmură la fel de nepăsător ca şi cum ar fi azvârlit la gunoi
câteva boabe de orez stricate.
— Erau creştini?
Khutelun înţelegea natura întrebării. Auzise că Ariq Böke îi
favoriza pe nestorieni.
— Îi stimau pe Iisus şi sfinţii creştini. Îi purtau un mare respect
Mariei. Dar vorbeau şi de un om pe care-l numeau Papa, spunând
că era alesul Dumnezeului lor pe Pământ, căruia îi juraseră
supunere.
— Ăsta-i Marele Han al lor?
— Nu cred, Mare Han. Din câte am înţeles de la ei, acest Papă
nu este războinic. Mi s-a părut că ar fi mai mult un fel de şaman.
Ariq Böke mormăi, amintindu-şi fără îndoială cum însuşi
Chinggis fusese nevoit să execute un mare şaman pentru a câştiga
stăpânirea asupra tribului. Poate că regele barbar nu fusese la fel
de înţelept şi pierduse complet puterea peste clanurile sale, în
favoarea oamenilor sfinţi.
— Mi-ar fi plăcut să vorbesc cu barbarii ăştia. Neîndoielnic,
avem multe de aflat de la ei. Cu siguranţă că de aceea s-a gândit
fratele meu să ţi-i răpească.
Se foi din nou. Acum se vedea limpede că avea dureri.
— Ştii că voi porni împotriva lui Khubilai.
Khutelun rămase tăcută.
— Când încep lupta cu fratele meu, pot conta pe sprijinul
tatălui tău ca să-mi apere flancul?
Inima fetei începu să bată mai repede. Qaidu o învăţase să-l
susţină pe Ariq Böke în khurlitai, dar nu o împuternicise să încheie
tratate militare, şi cu atât mai puţin tocmai cu Hanul Hanilor. Nu
când toată împărăţia era în plin tumult.
— Negreşit, îşi va apăra dreptul de a trăi ca un tătar prin orice
mijloace poate.
Hanul râse prelung.
230
 - COLIN FALCONER -

— Chibzuit grăieşti. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Nu pot cunoaşte gândurile tatălui meu, Mare Han.
— Ba cred că le cunoşti destul de bine. Ia spune-mi, cum socoţi
tu că s-ar cădea să trăiască un tătar?
Khutelun simţea inima bătându-i cu putere, aproape dureros,
în piept.
— În şaua calului şi după yassaq-ul lui Chinggis Han.
— Şi fratele meu, Khubilai. Ar crede tatăl tău că trăieşte ca un
tătar adevărat?
— Cum spuneam, Mare Han, nu cunosc gândurile tatălui meu.
Dar ştiu că a jurat să se supună adevăratului Han al Hanilor de
aici, din Qaraqorum.
Mă rog, până la un punct.
Ariq Böke oftă. Privi lung cadavrul de la picioarele sale.
— E pentru gută, spuse el, deşi Khutelun nu comentase situaţia
în care îl găseau, cum nici prin minte nu i-ar fi trecut să facă.
Şamanii mei zic că trebuie să stau cu piciorul aşa până se răceşte
mortul.
De vreme ce nu fusese poftită să vorbească, fata tăcu.
— A trebuit să aştept luna plină. Şi-au rostit rugile pentru mine
şi mi-au spus că mă va tămădui.
Cum Khutelun nu răspunse nici acum, Ariq Böke lătră:
— Se zice că eşti tămăduitoare şi ghicitoare.
— Da, Mare Han. Lumea zice că am acest dar.
— Şi ce crezi de leacurile şamanilor mei?
„Miroase a primejdie”, îşi spuse Khutelun. „Căci, dacă-i
ponegresc, au alături de ei urechea hanului şi negreşit mi-o voi
pierde pe una dintr-ale mele pentru că i-am vorbit de rău.”
— Dacă un leac se arată de folos, atunci este bun.
Hanul râse din nou, ca laudă pentru iscusinţa ei.
— Ba bine că nu. Şi dacă nu e de folos, îţi trece ţie prin minte o
cale mai potrivită?
— Dacă nu izbuteşte să-ţi aducă alinarea, Mare Han, aş putea
să încerc. Dar teamă mi-e că sărmanele mele şiretlicuri vrăjitoreşti
nu vor fi la fel de măiestre.
— Şi ce sărmane şiretlicuri vrăjitoreşti întrebuinţezi?
— Unii spun că se simt mai bine după ce-i aduc o jertfă lui
Tengri şi-mi pogor mâna asupra lor. Căci eu, una, nu mă laud cu
puterea tămăduirii. Repet doar ceea ce-mi spun alţii.
231
 - XANADU -

Marele Han se ridică în picioare, icnind de durere, şi împinse

leşul peste marginea estradei. Cadavrul se rostogoli pe trepte,
pentru a se opri în sfârşit, răşchirat oribil pe covoarele de la
picioarele tronului.
— Atunci poţi să-ţi pui mâna aici, pe piciorul meu stâng, mugi
el. De trei luni pline îmi tot vâr piciorul în maţele oamenilor şi nu
cunosc altă alinare decât să ştiu că au fost oştenii fratelui meu!
Khutelun îi observă pe şamani furişându-se afară din sală ca
nişte umbre.
— Trebuie să mă dezbar de guta asta, dacă vreau să călăresc la
luptă împotriva lui frate-meu.
— Mare Han, voi face tot ce pot. Dar, mai întâi, trebuie să mă
întâlnesc cu spiritele.
— Şi de ce-ai trebuinţă pentru asta?
— De tobele şi îmblăciul meu. Iar apoi, de fum de cânepă sau
lapte de iapă tare.
Hanul se prăvăli la loc pe tron.
— Fă ce-oi şti. Da’ alungă-l pe dracul ăsta din piciorul meu!

69

Era o adunare impresionantă, după părerea lui Khutelun. Îi

recunoştea pe mulţi membri ai Clanului de Aur; strănepotul lui
Chinggis, Durchi, şi vărul lui Durchi, Khurumshi, amândoi aşezaţi
pe cai, cu chipuri severe, în armură completă; şi mai erau fiii lui
Möngke, Asutai şi Ürüng Tash, şi nepotul lui Chaghadai, Aleghu,
căruia Ariq Böke tocmai îi cedase hanatul Chaghadai. Era apoi
generalul lui Möngke, Alandar, înfricoşător în armura sa cu lamele
şi coiful mare cu aripi. În spatele lor se rânduiau hani din toate
marile clanuri de la miazănoapte de Gobi, cu uriaşele lor
pavilioane întinse pe câmpie, mătăsurile aurii şi ca albastrul
cerului stârnind o furtună de culori pe fundalul cerului înnorat.
Ariq Böke fu scos din oraş pe o lectică, de gărzile sale de corp.
Purta o mantie albă ca zăpada, împodobită cu aur, iar pe cap avea
o căciulă cu tiv din blană de hermină imaculată. Îl înconjura o
gardă de onoare alcătuită din cei mai buni ostaşi ai lui. Toboşarii,
călări pe cămile, urmau convoiul, bătând un marş. Steaguri roşii,
aurii şi albe fluturau în vânt.
232
 - COLIN FALCONER -

Din trecere, Ariq Böke o văzu pe Khutelun călare pe calul ei şi

ridică o mână să oprească procesiunea cât timp stătea de vorbă cu
ea.
— Khutelun! se răsti el.
Fata descăleca şi-şi îndoi genunchiul de trei ori, cum cerea
datina.
— Te înapoiezi în stepa Fergana?
— Da, Mare Han.
— Ne pare rău să te vedem plecând, bătu el cu piciorul stâng,
apăsat, în podeaua de lemn a litierei. Ne-ai izgonit focul din picior.
Putem călări din nou! Te-am ţine ca şamancă a noastră personală,
dacă ai rămâne în Qaraqorum.
Khutelun înclină din nou capul, uşor.
— Îmi face o mare cinste, Mare Han. Dar tatăl meu mă aşteaptă
să mă întorc.
„Iar şamanii tăi m-ar fi otrăvit într-o săptămână, dacă hotărâm
altminteri.”
— Cu regret te pierdem, se rezemă Ariq Böke de balustrada
lecticii. Când ajungi înapoi în Fergana, să-i spui tatălui tău că am
pornit să pun mâna pe Khubilai, iar Clanul de Aur vine în urma
mea!
— Aşa voi face, Mare Han.
— Am să mă-ntorc cu fratele meu în lanţuri! mai strigă el şi
dădu poruncă să pornească mai departe.
Khutelun privi procesiunea croindu-şi calea pe câmpie, armata
Marelui Han al mongolilor din nou în drum spre răsărit, cum
făcuse de nenumărate ori în trecut, pentru a-i ataca pe veşnicii săi
duşmani, cei din neamul Chin.
Dar acum, pentru întâia oară, tătarii aveau să se lupte cu unul
de-al lor.

233
 - XANADU -

PARTEA A CINCEA
XANADU

Shang-tu
de la vremea celei de-a treia luni de vară până la
prima lună de toamnă din Anul Maimuţei

70

— Iată, murmură Sartaq.

Shang-tu, capitala Fiului Cerului, Cârmuitorul Ceresc al
întregului Pământ, se întindea înaintea lor, lângă un lac de
culoarea oţelului încreţit. Din toate părţile îl înconjurau munţi cu
vârfurile retezate, care-i aminteau lui Josseran de cocoaşele
cămilelor. În ochiul unui creştin, conturul cerului forma o ciocnire
de credinţe cu neputinţă de potrivnice între zidurile unei singure
cetăţi; stupele idolatrilor şi minaretele mahomedanilor se luau la
întrecere să atragă atenţia, împungând cerul deasupra lamaseriilor
de culoare lutoasă ale tanguţilor şi a pavilioanelor pictate ale
cathaylor. Dincolo de ziduri, casele din cărămizi de chirpici se
înghesuiau laolaltă de-a lungul uliţelor noroioase şi al gangurilor
întortocheate, mai puţin spre miazănoapte, unde scânteiau în
soare acoperişurile cu numeroase caturi ale palatului imperial,
printre aleile verzi şi umbroase ale parcurilor regeşti.
Wilhelm strigă o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu, spre
surprinderea însoţitorilor lor tătari. Furiosul se holbă la el de
parcă şi-ar fi ieşit din minţi.
— Domnul ne-a călăuzit şi ne-a apărat în îndelungata noastră
călătorie! În veci fie slăvit şi lăudat!
— Pare-mi-se că te cam pripeşti, mormăi Josseran.
— N-am ajuns la ţel, nerecunoscătorule? mârâi călugărul.
— Am drumeţit şase luni şi am îndurat greutăţi cum nu mă
credeam în stare să înfrunt, răspunse Josseran. Însă ar fi bine să
nu uităm că încă n-am făcut nici jumătate de drum.
Se întoarse să privească spre miraculoasa privelişte din faţa lui.
— Mai trebuie să ne şi întoarcem. Ţine minte asta.

234
 - COLIN FALCONER -

***

Un taluz de pământ bătătorit forma un perimetru de apărare în

jurul cetăţii. Oraşul se afla dincolo de acesta, cu stindardele verzi
fluturând pe zidurile de piatră şi santinelele în armuri privindu-i
din foişoarele de strajă.
Intrară pe sub o arcadă mare a Porţii de Miazăzi şi numaidecât
fură asaltaţi de mirosurile şi mizeria vieţii omeneşti. În această
privinţă măcar, îşi spuse Josseran, nu se deosebea prea mult de
Saint Denis sau chiar de Roma. Îşi croiră drum prin îmbulzeala
mulţimilor şi a caselor de lemn înghesuite, iar Josseran observă
cum zarva scădea pe măsură ce se apropiau de palat. În jurul
zidurilor acestuia, nimeni de pe stradă nu ridica glasul mai sus de
şoaptă. Ajunseră la încă un zid, construit din chirpici şi lung,
poate cât două zvârlituri de săgeată cu arbaleta, străjuit de două
porţi enorme, bătute în ghinturi de fier.
Păzitorii recunoscură uniformele Gărzii Imperiale din escortă şi
porţile se deschiseră imediat în calea lor.
Înăuntru domnea o tăcere desăvârşită. Lui Josseran i se opri
respiraţia. După tărăboiul plin de duhori al uliţelor, aici se găsea
un sanctuar de linişte: curţi mari pietruite cu dale şi pagode înalte
cu streşini arcuite în sus şi şiţe din bambus despicat şi lăcuit,
auriu sau verde ca jadul. Străjeri cu coifuri de aur înaripate şi
pelerine din piele de leopard patrulau în tăcere.
Pavilionul Marii Armonii se înălţa în faţa lor pe o uriaşă
platformă de pământ, lată de vreo zece prăjini şi având nu mai
puţin de treizeci de prăjini lungime. La porunca lui Sartaq, îşi
lăsară caii şi urcară pe treptele de marmură.
Josseran privea împrejurimile, cu gura căscată de uimire. De
jur împrejurul lui se vedeau clădiri mari, cu acoperişurile înalte
sprijinite pe coloane enorme de lemn sculptat şi poleit, construite
pe platforme înălţate, cu pardoseala şi pereţii din marmură.
Acoperişurile acestor clădiri erau pictate cu vopsele aurii şi
albastre ca păunul, argintii şi verzi de jad, şi atât de lustruite încât
străluceau la soare ca sticla. Fiecare palat era unit cu celelalte
prin câte o alee pavată cu marmură.
În inima acestei aglomerări se găsea palatul împăratului însuşi.
Avea zidăria lăcuită în stacojiu asemenea stâlpilor ce susţineau
acoperişul în trei straturi. Dragoni şi şerpi de aur se încolăceau pe
235
 - XANADU -

pilaştrii carmin şi se zvârcoleau de-a lungul streşinilor, departe

sus deasupra lor. Mişcarea norilor albi făcea să pară că dragonii
înşişi zburau, purtaţi prin înalturi de aripile lor cu solzi de aur.
Palatul era înconjurat de o terasă vastă, împrejmuită cu
balustrade lucrate toate din aceeaşi marmură albă pură. Sute de
lumânări cu tămâie ardeau în cazane de bronz, astfel încât prin
aer plutea mireasma lor greţos de dulceagă. Dedesubt, curtea cu
dale era pustie şi tăcută.
În jur, palatele cu câte trei acoperişuri ale curţii regale
scânteiau de aur şi purpură, în umbra brazilor şi a chiparoşilor
bătrâni.
— Sunteţi cei mai binecuvântaţi din toţi barbarii, şopti Sartaq.
Aţi ajuns în centrul lumii.

***

Doi lei de piatră enormi, mari fiecare cât un ponei tătăresc,

păzeau intrarea, o uşă cu nituri de alamă, încadrată de alte două
uşi mai mici.
Se părea că sosirea lor fusese prevăzută. Un şambelan,
îmbrăcat în robă de mătase stacojie şi cu o tocă pe cap, aştepta să-
i escorteze prin portal, în Sala de Audienţe.
Josseran şi Wilhelm primiră poruncă să se descalţe.
Şambelanul le întinse papuci de piele albă, pe care trebuia să şi-i
pună în picioare pentru a nu murdări covoarele de mătase aurie
dinăuntru.
— Ţineţi minte, nu călcaţi pe prag, le şopti Sartaq. Se socoteşte
a fi semnul de cel mai rău augur şi oricine o face e pedepsit cum
nu se poate mai aspru.
— Chiar şi ambasadorul creştinilor? îl întrebă Josseran.
Expresia de pe chipul lui Sartaq fu cel mai lămuritor răspuns.
Wilhelm se pregătea pentru monumentala ocazie. Deschise
desaga de piele, şi-şi puse pe el stiharul alb şi etola purpurie pe
care le adusese cu el tot drumul de la Roma. Într-o mână luă
Biblia comentată şi psaltirea. În cealaltă luă cartea de rugăciuni şi
cădelniţa de argint. În sfârşit, îşi petrecu la gât crucifixul argintiu.
Josseran se gândea la darurile pe care le adusese de la Acra,
spada de Damasc, rubinele, mănuşile din piele, toate pierdute în
timpul atacului lui Sartaq. Se mai gândea şi la mantia albă cu
236
 - COLIN FALCONER -

crucea roşie de Malta a Ordinului Templului. Intenţionase s-o

poarte în audienţă la Marele Han, dar când colo urma să apară
îmbrăcat ca oricare alt tătar. Se simţea aidoma unui cerşetor.
— Eşti gata, templierule? îşi trase nasul Wilhelm.
— Pe cât de gata poate fi vreodată un om când se întâlneşte cu
un rege.
— Atunci, să ne confruntăm cu păgânii.
Josseran trase adânc aer în piept. Wilhelm porni înaintea lui şi
intră în marea curte a împăratului cântând Salve Regina.

71

Un spectacol pentru simţuri, un tumult de culori, o scenă de o

imposibilă splendoare pentru a zădărî sufletul şi a lua ochii.
Pretutindeni se vedeau mătăsuri şi brocarturi, blănuri şi aur;
Josseran văzu cathayi cu căşti de fier ca oalele şi mantii de brocart
sângeriu, lamaşi tanguţi cu ţestele lor rase şi robele galbene ca
şofranul uşor de recunoscut oriunde, curteni cu mustăţi subţiri pe
oală, în portul uighurilor, robe portocalii cu tichii înalte de mătase,
legate cu fundă. Erau şi scribi, purtând caftanele cu poale largi ale
mahomedanilor, pe lângă oameni sfinţi tătari, aproape goi, cu
bărbi încâlcite şi păr zburlit.
Deasupra capetelor lor, drapelele triunghiulare verzi cu alb ale
împăratului erau agăţate pe pereţi, printre coloanele aurii şi roşii-
carmin. Întreaga frescă se reflecta în luciul de oglindă al
duşumelelor de marmură.
Khubilai, Puterea lui Dumnezeu pe Pământ, Stăpânul
Tronurilor, Conducătorul Conducătorilor, stătea pe un tron înalt
din fildeş şi aur, cu dragoni poleiţi încolăcindu-i-se de-a lungul
braţelor. Purta o mantie de brocart auriu şi un coif în formă de
castron, iar la gât o fâşie din piele de leopard. Catarama cingătorii
era din aur curat.
Josseran observă că era un om scund şi îndesat, trecut de
vârsta mijlocie. Avea părul împletit în două cozi la ceafă, după
obiceiul tătăresc. În urechi purta cercei în formă de inele din aur şi
avea o mustaţă subţire, pe oală. Chipul îi era neobişnuit de palid,
cu obrajii trandafirii. Şocat, Josseran îşi dădu seama că îşi făcuse
această înfăţişare cu ajutorul sulimanurilor.
237
 - XANADU -

Tronul stătea cu faţa spre miazăzi, după tradiţia tătarilor, şi

spatele către vântul din miazănoapte. Lângă el, la stânga, şedea
împărăteasa. În dreapta erau fiii lui, aşezaţi pe o estradă mai mică,
la o înălţime socotită astfel încât să aibă capetele în linie cu
picioarele lui. De partea cealaltă se aflau fiicele. Alţi prinţi de curte
stăteau mai jos, în ordine descrescătoare a privilegiilor, bărbaţii la
apus, femeile la răsărit.
Curtenii de rang mai mic erau rânduiţi de-a lungul aripilor sălii;
miniştrii lui Khubilai, purtând căşti cu boruri curioase şi mantii
chinezeşti de brocart; femeile chinezoaice, având mantale cu glugă,
părul lung strâns în jurul capului cu agrafe prinse iscusit;
prinţesele tătăroaice, cu panaşe complicate; şi, de-a lungul
pereţilor, garda imperială, cu coifuri de aur înaripate, platoşe de
piele, mantile şi pieptare din piele de leopard şi pelerine stacojii.
Oameni din toate ţinuturile de dincolo de Acoperişul Lumii,
adunaţi aici, în imensitatea sălii; cei ciudaţi, cei păgâni, cei
sălbatici, cei magnifici şi cei profani.
Până şi în mijlocul acelei mulţimi exotice, ochii lui Josseran fură
atraşi de cărturarii confucianişti cu turbanele lor de mătase
neagră, de sub care ieşeau înapoi două cozi ca nişte urechi ţepene,
şi unghiile lungi, înguste spre vârf. Unii şi le lăsaseră să crească
lungi aproape cât degetele, ca pintenii unor păsări negre şi
diabolice. Această modă, avea el să afle mai târziu, nu era menită
să intimideze, ci era un mijloc prin care să se deosebească de
oamenii obişnuiţi, să demonstreze că nu-şi câştigau traiul prin
munca mâinilor.
Josseran observă de asemenea, neîntârziat, că erau de faţă mult
mai puţine femei decât fuseseră la curtea lui Qaidu, în Fergana.
Aici, singurele femei prezente păreau să fie doamnele de rang
foarte înalt, pe care le întreceau mult la număr bărbaţii. În marele
pavilion al lui Qaidu nu predominase nici unul dintre sexe.
Lângă Khubilai, pe estradă, stătea un bărbat cu del tătăresc,
dar care avea ţeasta rasă şi trăsăturile unui tangut. Phags-pa, îi
şopti Sartaq lui Josseran. Un lama. În pofida îmbrăcăminţii,
Preceptorul Imperial, vraciul şi cel mai important sfătuitor al
împăratului.
Intrarea lor trecu în mare parte neluată în seamă, căci tocmai
se desfăşura un festin măreţ. Şambelanii curţii îi duseră în fundul
marii săli, unde fură poftiţi să se aşeze. Numai cei mai mari
238
 - COLIN FALCONER -

stăteau la masă, după câte se părea; majoritatea curtenilor şedeau

pe covoarele de mătase viu colorată ce erau aşternute peste tot.
Numaidecât, slujitorii le aduseră tăvi cu oaie fiartă în frumoase
farfurii smălţuite în culori de măslină şi scorţişoară.
Wilhelm privi cu dezgust mâncarea. Era jignit vizibil, să stea
ghemuit incomod, cu stiharul pe el, continuând să strângă în
mâini sfintele relicve pe care le adusese.
— E de nesuferit, îi şuieră el lui Josseran. Am bătut lumea cât e
de lungă ca să ne înfăţişăm înaintea lui, iar el uite cum ne
tratează!
Josseran ridică din umeri:
— Se cade să avem răbdare.
— Sunt trimisul Papei însuşi!
— Nu pare dispus să-i pese nici dacă ai fi Sfântul Petru. Pare
doar nemâncat.
Sosiră alte bunătăţi şi începură să mănânce cu degetele din
vasele de ceramică. Erau ouă, o bere preparată din mei, nişte
zarzavaturi crude asezonate cu şofran şi înfăşurate în clătite şi
câteva tipsii cu potârnichi fripte. Sartaq le spuse că fructele şi
potârnichile erau proaspete, aduse chiar în dimineaţa aceea din
Cathay, prin yam.
Şi, desigur, nelipsitul koumiss.
În mijlocul sălii se găsea un mare cufăr de lemn, măsurând
poate trei paşi de-a latul, acoperit cu foiţă de aur şi purtând
încrustaţii complicate cu dragoni şi urşi. În fiecare latură se aflau
cepuri de aur, pe unde paharnicii turnau poloboace întregi de
koumiss în ulcioare de aur, fiecare ajungând să potolească setea a
zece oameni. Câte unul dintre acestea fusese pus între fiecare
mesean şi vecinul său, cu câte un polonic de aur rezemat de buză.
Două scări urcau spre platforma unde cina împăratul. Cupe
pline erau urcate ceremonios pe un şir de trepte, iar pe cealaltă
scară erau purtate înapoi goale, într-un trafic ce părea foarte vioi.
Josseran mai observă că lacheii împăratului aveau gurile şi
nasurile acoperite cu căluşuri de mătase; pentru ca mâncarea şi
băutura lui să nu fie contaminate de răsuflarea slugilor, îi explică
Sartaq.
Când împăratul ridică un şip la buze, toţi cei din sală căzură în
genunchi, cu capetele plecate.
— Trebuie să faceţi la fel, şuieră Sartaq.
239
 - XANADU -

Josseran se supuse. Wilhelm rămase pe loc, încăpăţânat, cu

chipul palid de mânie.
— Fă-o, îi şopti Josseran.
— Ba n-am s-o fac.
— Ba ai s-o faci, că de nu îţi frâng gâtul şi-i scutesc pe tătari
de-o belea!
Wilhelm păru surprins.
— N-ai să-mi pui viaţa în primejdie, şi nici pe-a ta!
Fără tragere de inimă, Wilhelm căzu în genunchi.
— Deci acum jurăm supunere putirinţei de beţie a diavolului?
Să mă ierte Dumnezeu! Nu mai lipseşte decât să aprindem
lumânări dinaintea mădularului viril al barbarului şi să slujim
vecernia în timp ce-şi deflorează o fecioară!
— Dacă e nevoie… mormăi Josseran. Totul e în numele
diplomaţiei de curte.
Muzicanţi chinezi, cu cape şi mantii violete, în parte ascunşi
după un paravan pictat, începură să cânte a jale la viori şi
gonguri. Mărul lui Adam juca în beregata împăratului, iar
koumiss-ul i se prelingea pe bărbie, curgând în josul gâtului. Când
termină de băut, muzica încetă, ca semnal pentru curtenii prezenţi
să-şi reia mâncatul.
Wilhelm privea cu silă şi uimire la acea bufonerie năucitoare;
păgânătatea iadului, cugetă el. Buna creştere a dulăilor din infern.

***

Ospăţul continuă, până când mulţi dintre oaspeţi rămaseră

întinşi pe spate, râgâind şi gemând de preaplinul burţilor. Până şi
împăratul însuşi părea toropit de băutură.
După festin, veni rândul jongleurilor şi al mâncătorilor de foc.
Dar, de-acum, cei mai mulţi dintre invitaţi nu le mai puteau
aprecia măiestria. Khubilai moţăia pe tron.
În sfârşit, reprezentaţiile se sfârşiră şi unul dintre şambelani
veni grăbit pentru a le cere lui Josseran şi Wilhelm să se ridice în
picioare.
— Urmează să vă prezentaţi în faţa împăratului, le şopti Sartaq.
— Acum? protestă Wilhelm.
Îşi imaginase o intrare măreaţă. Sau, de nu, se aşteptase ca
regele tătarilor să fie măcar treaz.
240
 - COLIN FALCONER -

Când colo, se pomeni mânat fără ceremonie spre mijlocul sălii

de către şambelan şi ajutoarele acestuia. Împreună cu Josseran,
fu împins de-a binelea în genunchi, dinaintea marelui tron, ca
nişte prizonieri.
Şambelanul îi anunţă, iar în sală se lăsă tăcerea. Dintr-o dată,
toţi ochii se întorseseră spre ei.
Împăratul se trezi, fără chef. Stătea prăvălit pe tron, clipind din
ochi încet. Phags-pa lama stătea în picioare lângă el, cu chipul ca
de cremene.
Josseran trase adânc aer în piept.
— Numele meu este Josseran Sarrazini, începu el. Am fost
trimis de stăpânul meu, Thomas Berard, Mare Maestru al
Cavalerilor Templului, în Acra, pentru a vă aduce o solie de
prietenie şi urări de fericire.
Khubilai nu părea să-i asculte cuvântarea. Se întorsese spre
Phags-pa lama şi-i şuşotea ceva la ureche.
Când Josseran termină, tangutul îşi drese glasul.
— Fiul Cerului voieşte să ştie de ce ai nasul aşa de mare.
Josseran simţi ochii lui Sartaq îndreptaţi spre el. Îl văzu
stăpânindu-şi un zâmbet. Fără îndoială, se întreba dacă avea de
gând să se ţină de cuvânt, spintecându-l pe următorul tătar care-i
remarca acea trăsătură proeminentă a feţei.
— Spune-i că printre ai mei nu e considerat prea mare.
Alt schimb de replici şoptite.
— Atunci, Fiul Cerului gândeşte că sunteţi un popor de năsoşi.
Aveţi daruri să-i înmânaţi?
Josseran dădu din cap spre Wilhelm, care înţelese că sosise
momentul. Întinse reverenţios misalul şi psaltirea.
— Spune-i că acestea sunt daruri care-l vor ajuta cu o viaţă
nouă şi glorioasă întru Christos, îi ceru el lui Josseran.
Şambelanii duseră volumele sacre spre tron, unde Khubilai le
examină, încruntându-se cu concentrarea delicată a unuia care a
băut vin peste măsură.
Deschise psaltirea. Fusese prefaţată cu o poveste ilustrată pe
douăzeci şi patru de pagini a vieţii lui Iisus Christos şi întoarse
câteva file, părând să se distreze câteva momente. Apoi trecu la
cartea de rugăciuni, care era ilustrată cu imagini ale sfinţilor, în
picioare, o Fecioară cu Pruncul aşezată, gravate în albastru regal
şi auriu. Împunse cu degetul una dintre ilustraţii, comentându-i
241
 - XANADU -

ceva vraciului său, după care aruncă în lături cărţile sfinte,

nepăsător de parcă ar fi fost nişte oase de pui. Volumele căzură pe
pardoseala de marmură, cu o bufnitură înfundată care îşi
împrăştie ecoul prin marea sală. Josseran îl auzi pe Wilhelm
scoţând un mic ţipăt.
Înţelegea că nici înfăţişarea şi nici ofrandele lor nu-l
impresionaseră prea mult pe marele senior. Trebuia să salveze
situaţia atât cât se mai putea.
— Măria Ta eşti cel căruia Dumnezeu i-a dat o mare putere în
lume, spuse el. Regretăm că avem prea puţin aur şi argint ca să-ţi
dăruim. Călătoria de la apus a fost lungă şi istovitoare, şi am
putut aduce puţine daruri. Din păcate, pe celelalte le-am pierdut…
Fusese cât pe ce să spună: „Când ne-au răpit ostaşii voştri”, dar
se corectă:
— … le-am pierdut pe drum.
Khubilai era buimac de băutură şi mâncare, gata să adoarmă la
loc. Se aplecă într-o parte, murmurându-i un răspuns tangutului
ce stătea în dreapta lui. Josseran înţelegea acel apanaj al puterii;
un rege nu-şi înjosea persoana adresându-se direct petiţionarilor,
nici chiar dacă erau ambasadori de pe un alt tărâm.
— Întocmai cum soarele îşi împrăştie razele, şi puterea
Domnului Ceresc se întinde pretutindeni, răspunse Phags-pa
lama, şi prin urmare nu avem nevoie de aurul şi argintul vostru.
Fiul Cerului vă mulţumeşte pentru sărăcăcioasele voastre daruri şi
doreşte să cunoască numele tovarăşului tău. De asemenea, mai
întreabă ce treburi vă aduc în Centrul Lumii.
— Acum ce zice? şuieră Wilhelm, lângă umărul lui.
— Vrea să ştie cine suntem şi de ce am venit aici.
— Spune-i, se repezi clericul, spune-i că am în posesia mea o
bulă papală. Este menită să mă prezinte pe mine, Wilhelm de
Augsburg, ca prelat al Sfinţiei Sale Papa Alexandru al Patrulea, la
curtea lui. Mă împuterniceşte să înfiinţez Sfânta Biserică Romană
în împărăţia lui şi să-l aduc pe el cu toţi supuşii lui în
îmbrăţişarea lui Christos, sub autoritatea Sfântului Părinte.
Josseran traduse cuvintele lui Wilhelm, dar omise să
menţioneze că acesta urma să instituie autoritatea Papei în Shang-
tu. Ar fi fost puţin cam prematur, conchise el.
Privi în jur, la trupurile zecilor de curteni îngrămădite pe
duşumea ca nişte mortăciuni, dintre care unora li se prelingea vin
242
 - COLIN FALCONER -

pe gură. Ciudat. Undeva, în apropiere, unul dintre tătarii adormiţi

trase un vânt. Altul începu să sforăie, toropit de băutură. Nici unul
dintre curteni nu le dădea cea mai mică atenţie.
— Spune-i că trebuie să asculte cu foarte multă băgare de
seamă ceea ce am de spus, continua Wilhelm, pentru a-mi putea
respecta instrucţiunile salutare de la Papa însuşi, care este
trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, şi astfel să ajungă a-L
recunoaşte pe Iisus Christos şi a-I adora slăvitul nume.
Josseran se holbă la el:
— Ţi-ai pierdut minţile?
Wilhelm nu-şi lua ochii de la Khubilai.
— Spune-i.
„Eşti smintit”, zise în sinea sa Josseran. „Noroc că mă aflu aici
ca să te apăr şi cunosc căile bisericii mai bine decât voi,
bisericoşii.”
— Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că am ajuns cu bine, îi
spuse el lui Khubilai şi ne rugăm Domnului nostru, al cărui nume
este Christos, să-i dăruiască împăratului o viaţă lungă şi fericită.
Wilhelm s-ar fi mulţumit cu atât, dacă nu-i trecea prin minte că
Josseran putea face altfel decât să-i traducă spusele întocmai aşa
cum îl instruise.
— Acum, spune-i că cerem să se pună imediat capăt cotropirii
pământurilor creştine şi îl povăţuim că, dacă nu doreşte să cadă
pradă osândei veşnice, să se pocăiască numaidecât şi să se
prosterneze dinaintea lui Iisus Christos.
Lui Josseran nu-i venea să-şi creadă urechilor. În cinci ani de
când avusese de-a face cu clericii din Outremer, credea că le
cunoscuse întru totul înfumurarea.
Reveni cu atenţia spre Khubilai.
— Mărite Stăpâne, am fost trimişi de regele nostru pentru a-ţi
propune un soi de alianţă.
Pentru prima oară, împăratul păru să se deştepte din toropire.
Clipi mărunt din ochi, şoptindu-i ceva preceptorului.
— Fiul Cerului doreşte să ştie mai multe despre această alianţă
de care vorbiţi, spuse Phags-pa lama. O alianţă împotriva cui?
— Împotriva sarazinilor de la apus. Marele vostru prinţ Hülegü
îi găseşte duşmani comuni vouă ca şi nouă. Stăpânul meu mi-a
poruncit să vin pentru a vă oferi o alianţă solemnă contra lor.
Împăratul păru să chibzuiască la această propunere. „S-ar
243
 - XANADU -

putea să fi nimerit momentul propice”, îşi spuse Josseran. „Dacă

este într-adevăr prins într-o dispută pentru tron, e în interesul lui
să ştie că hotarele apusene sunt sigure, înainte de a-l trimite pe
acel Hülegü împotriva ameninţării dinăuntru.”
Aşteptă câteva minute îndelungate răspunsul cumpănit al
împăratului. Apoi, auzi un sforăit sonor. Pe Conducătorul
Conducătorilor îl furase somnul beţiei.
— Fiul Cerului v-a auzit cuvintele, spuse Phags-pa lama. Zice că
se va gândi la ce i-aţi spus şi va vorbi cu voi din nou.
Şi, scurt, fură trimişi afară.

***

În timp ce ieşeau din Sala de Audienţe, Josseran observă că

străjerii nu respectau regula asupra căreia îl avertizase atât de
ameninţător Sartaq, aceea de a nu călca pe prag. Poate fiindcă
aproape nimeni din toată liota nu era în stare să-l observe. De
fapt, pragul era înalt de aproape un picior şi un număr dintre
curteni nu numai că păşiră pe el, dar câţiva căzură de-a dreptul pe
deasupra, cu faţa în jos, beţi morţi.

72

— E un beţivan şi-un nespălat, şuieră Wilhelm, când ieşiră din

încăpere. Ia te uită la el cum se comportă! Cu toate valtrapurile lor
elegante, oamenii ăştia sunt nişte barbari!
— Şi totuşi, noi suntem cei care am bătut drumurile şase luni
ca să-i vorbim. El n-a găsit de cuviinţă să vină la Acra. Sau la
Roma.
Wilhelm însă nu îl asculta.
— Ce-a răspuns la vorbele mele? întrebă. Trebuie să-mi spui tot
ce-a zis.
— Ultimele lui cuvinte înainte de a adormi buştean au fost că
şambelanii trebuie să trimită negreşit în camera mea, la noapte, o
fecioară cu o duzină de ulcioare de koumiss.
— Nici nu m-aş mira din partea ta să primeşti un asemenea
dar, se strâmbă Wilhelm. Pe mine m-a pomenit cu ceva?
— Da.
244
 - COLIN FALCONER -

— Şi?
— Când i-am spus că eşti călugăr al Sfântului Dominic, a
poruncit să fii jupuit de viu, iar pielea să-ţi fie atârnată în yurta
lui.
Se răsuci pe călcâie şi plecă. Şase luni călătoriseră până la
capătul lumii, îşi riscaseră vieţile în nenumărate feluri, iar acum i
se părea că totul fusese de pomană. Nu voia să mai aibă de-a face
cu bisericosul acela prost şi îngâmfat.
Se săturase de clerici pentru-o duzină de vieţi omeneşti.

***

Wilhelm ieşi pe poartă, cu inima şi mintea în plin tumult,

întrucât credinţa sa era oarbă în faţa tuturor opreliştilor, părăsise
Roma aşteptându-se la măreţie din partea lui însuşi. Era
încredinţat că Dumnezeu păstrase acea misiune numai şi numai
pentru el, un destin pe care-l putea duce la îndeplinire: mântuirea
sufletelor păgâne care altminteri ar fi fost osândite să ardă în focul
iadului, aducerea sălbaticelor hoarde tătăreşti la ordine, încheierea
unei alianţe militare împotriva sarazinilor din Ţara Sfântă. Îşi
făgăduise nici mai mult nici mai puţin decât izbăvirea creştinătăţii.
Şi, în schimb, fusese tratat cu josnicie, fusese împovărat cu un
templier eretic ca escortă şi tovarăş de drum şi nu convertise nici
măcar un suflet de om, pentru ca din toate suferinţele lui să se
aleagă cu ceva.
Începuse chiar să se îndoiască de el însuşi.

***

Oraşul interior era rezervat împăratului şi curţii sale, dar, în

afara marmurei scânteietoare şi a frizelor aurite, oraşul Shang-tu
în sine era aglomerat şi mizer, ca toate celelalte mari oraşe pe care
le văzuse Wilhelm, fie în creştinătate, fie în Outremer sau aici, în
Cathay.
Pe uliţe clocotea o mare fremătândă de oameni şi dobitoace.
Catâri împovăraţi din greu erau îmboldiţi de stăpâni cu beţe de
bambus, căruţe trase de boi hodorogeau încărcate vârfuit cu saci
umflaţi de grâne. O cucoană mare se clătina prin gloată într-o
lectică brodată, cu agrafe de jad în părul ei negru şi lucios şi cercei
245
 - XANADU -

cu pietre scumpe legănându-i-se pe lângă obraji. Hamali cu coşuri

şi chiupuri de lut agăţate pe prăjini îl îmbrânceau trecând în
grabă. Toţi se îmbulzeau şi se înghionteau în harababura aceea
zgomotoasă.
Spre deosebire de curtenii pe care-i văzuse în palat, oamenii
sărmani din Shang-tu purtau bluze simple şi pantaloni din pânză
de cânepă, cu mici turbane de cârpă pe capete şi sandale de lemn
în picioare. Asemenea tătarilor, cei mai mulţi dintre ei erau
bărbieriţi, deşi unii purtau favoriţi prelungi sau câte o ţăcălie rară.
Casele erau înguste, nişte cocioabe din scânduri sau chirpici,
grinzile de lemn ale câte uneia rezemându-se pe cea vecină, astfel
încât toate clădirile formau o singură faţadă neîntreruptă de-a
lungul străzilor. Ferestrele erau acoperite cu rogojini de cânepă
rupte.
Pe străzi domnea o hărmălaie asurzitoare. Vânzătorii de trestie
de zahăr atrăgeau clienţii bătând în câte o bucată de bambus
găunos, iar telalii postaţi la colţurile uliţelor şi negustorii de la
tarabe umbrite cu pânză se luau la întrecere zbierându-şi
mărfurile. Dintr-un gang, Wilhelm auzi sunetele unei lupte de
cocoşi.
Numai aparii cu trupuri mlădioase şi chipuri slabe tăceau,
bâţâindu-se pe străzi cu ulcioarele lor grele şi muşchii vânjoşi
umflaţi ca nişte odgoane împletite sau stând pe vine în uşile băilor
publice, cu gura căscată moale şi suferinţa întipărită pe faţă.
Peste tot, numai ochii stinşi şi bântuiţi ai celor săraci.
Pe malul râurilor, lângă podurile cocoşate, unde domnea cea
mai cumplită înghesuială, menestrelii se adunau să-şi facă
meseria în faţa mulţimilor. Văzu un acrobat cu capul vârât între
picioare, oameni jonglând cu oale mari de pământ ars, înghiţitori
de săbii, un bărbat ciung cu un urs îmblânzit.
Mai era şi un păpuşar, ale cărui picioare ieşeau caraghios de
sub o ladă acoperită cu perdele, şi nişte saltimbanci făcând
comicării pentru puzderia de gură-cască. Wilhelm nu înţelegea nici
o vorbă din ce rosteau, dar chinezii păreau să se distreze
nemaipomenit, râzând cu hohote, însă veselia se opri pe
neaşteptate, când pe pod apăru o trupă de oşteni de-ai
împăratului. Actorii o tuliră, împrăştiindu-se.
Pesemne că ţinta micii lor pantomime fuseseră tătarii.
În timp ce-şi târşâia picioarele pe străzi, recunoscu lamaseriile
246
 - COLIN FALCONER -

şi pagodele idolatrilor. Trecând prin dreptul unei ferestre, văzu o

adunătură de bătrâni cu bărbi albe şi auzi o litanie din Q’ran. Îl
cufundă şi mai adânc în genunea deznădejdii. Chiar nu era acolo
loc pentru Dumnezeu?
Întâmplător, nimeri într-o curticică, sub o arcadă acoperită,
unde găsi o ceainărie bântuită de neguţători bogaţi şi curteni de la
palat. Privi prin ferestre, care se deschideau spre stradă. De
streşini atârnau lampioane aurii şi stacojii, iar pereţii erau
decoraţi cu acuarele şi inscripţii caligrafiate iscusit. Un pâlc de
cântăreţe şi curtezane se aplecau peste balustrada pictată,
invitând trecătorii să le însoţească înăuntru, la un ceai şi un vin
din flori de prun.
Chicotind, îl chemară cu degetul şi pe Wilhelm, care se răsuci
pe călcâie şi o luă la fugă.

***

Ajunse la un zid de pământ uscat, cu o uşiţă deschisă la stradă.

Ridicând privirea, văzu în vârful acoperişului etajat o cruce
grosolană de lemn. I se opri respiraţia. Fără a îndrăzni să
nădăjduiască măcar, se aventură înăuntru.
Era întuneric, prin aer plutind praful şi mirosul de tămâie.
Luminiţa galbenă a unui opaiţ cu seu ardea pe altar. Josseran se
apropie, pentru a vedea că pe altar era aşternută o pânză aurie,
brodată cu chipuri ce-i erau mai familiare decât propria faţă
reflectată în oglindă.
Privea icoana Fecioarei, cu Ioan Botezătorul lângă ea.
Exclamând uşor, îşi făcu semnul crucii.
Dintr-o dată, se simţea copleşit de emoţie.
— Dumnezeu e aici, şopti el. Aici, în Cathay. Popa Ioan a trecut
pe-aici înaintea mea.
În umbre lucea o cruce mare de argint, încrustată cu jad şi
peruzea. Singura deosebire de crucifixul drag lui era aceea că nu
avea pe ea chipul lui Christos. Alături se găsea o statuetă de argint
a Mariei şi o casetă argintată masivă, asemănătoare cu acelea pe
care le folosise în Augsburg pentru a ţine în ele sacramentul.
În acel moment, Wilhelm înţelese ce însemnase pentru Pavel
drumul Damascului. Cunoscu o clipă de revelaţie divină. I se
arătase şi lui viziunea lui Christos. Îi confirma faptul că Dumnezeu
247
 - XANADU -

îi încredinţase într-adevăr o misiune sacră şi se blestemă singur

pentru îndoielile pe care le nutrise.
Căzu în genunchi, şoptind o rugăciune de mulţumire către
Dumnezeu. Aici, în inima întunecimii, îl găsise pe Mântuitor.
Dumnezeu ajunsese până şi în Cathay. La urma urmei, povestea
cu Popa Ioan era adevărată.
În timp ce începea să recite cuvintele paternosterului, din
fundul întunecos al bisericii apăru o siluetă.
Wilhelm se ridică în picioare.
— Mă numesc Wilhelm, se prezentă el, în latină. Am fost trimis
aici de Papa, care este Vicarul lui Christos pe Pământ, pentru a vă
aduce binecuvântarea Singurei Credinţe Adevărate şi a vă călăuzi
spre protecţia Sfântului Părinte.
— Eu sunt Mar Salah, răspunse preotul, în limba turcă. Sunt
Mitropolitul din Shang-tu. Am auzit totul despre tine şi nu te
doresc în biserica mea. Ieşi afară.

73

Wilhelm se grăbea pe străzile din Shang-tu înapoi spre palat,

emoţionat şi tulburat de ceea ce descoperise. Să găsească biserica
lui Christos în acel sălaş de barbari era un miracol la care nu se
aşteptase nicio clipă. Dar nu se amăgea cu privire la felul piedicilor
care-l aşteptau. Mai întâi, trebuia să smulgă din rădăcini erezia,
aşa cum făcuseră şi în Languedoc.
Nu putuse comunica direct cu preotul, pentru asta avea nevoie
de templier. Dar nu încăpea nici o îndoială că omul era un eretic,
infectat cu blasfemiile lui Nestorius. Numai că nu-l azvârlise pe
uşă afară.
Însă îşi găsea şi o consolare, căci văzuse cu ochii lui, pe drum,
că acei nestorieni aduseseră cu multă energie cuvântul lui Iisus
aici, în Cathay. Vizitase una dintre bisericile lor în Gaochang şi
auzise de la tătăroaică vrăjitoare că mai era una şi în Qaraqorum.
Acest lucru avea să-i uşureze mult sarcina. Nu trebuia decât să
aducă la supunere acea biserică rebelă şi urma să-şi întemeieze
punctul de sprijin printre tătari.
Era sarcina pe care i-o alesese Dumnezeu. Iar Wilhelm era
pregătit.
248
 - COLIN FALCONER -

***

— Domnul e aici, spuse el.

Josseran îl privi mirat. Chipul lui Wilhelm era palid şi avea în
ochi o lumină stranie.
— Este o casă în oraş, continuă călugărul. Are o cruce deasupra
uşii, iar înăuntru, un altar şi chipuri ale sfinţilor. Preoţii sunt
eretici, vezi bine, dar aceasta dovedeşte că oamenii de-aici ştiu
despre Christos. Înţelegi? Cuvântul Domnului a ajuns chiar şi aici.
Nu e un miracol?
Josseran dădu din cap. Să găsească în inima ţării Cathay
creştini de orice fel era, aşa cum spusese Wilhelm, nici mai mult
nici mai puţin decât un miracol. Se întrebă ce putea să însemne
asta pentru ei şi expediţia lor. Soţia lui Hülegü, cumnata acelui
Khubilai, era creştină. Care alţii dintre puternicii tătari puteau
îmbrăţişa şi ei credinţa Domnului?
Wilhelm continua să turuie, agitat, pierdut într-un viitor idilic.
— Nu trebuie decât să-i aducem pe aceşti prozeliţi ai ereziei
nestoriene înapoi la sânul Romei şi, împreună cu tătarii, îi vom
putea izgoni pe mahomedani nu numai din Ţara Sfântă, ci poate
chiar de pe faţa Pământului!
Greu de crezut, îşi spuse Josseran, de vreme ce atât de mulţi
tătari erau şi discipoli ai lui Mohamed. Dar, dacă în Shang-tu
exista o biserică creştină, acest lucru încă mai făgăduia multe
pentru viitor.
— Trebuie să vii cu mine imediat şi să-i vorbeşti preotului lor!
Josseran clătină din cap:
— Se cuvine să fim puţin mai prevăzători. Nu uita,
întemeietorul lor a fost alungat din Constantinopol de preoţii
romani. Nu prea avem şanse să ne îndrăgească.
Wilhelm dădu din cap, cu toată nebunia scurgându-se din el.
— Ai dreptate, templierule. Iubirea mea de Dumnezeu mă face
să fiu necugetat.
— Ar trebui să aflăm mai multe despre tătari şi regele lor,
înainte de a face ceva.
— Da. Da, trebuie să învăţ să am răbdare.
Îl luă pe Josseran de umeri şi, preţ de-un cumplit moment,
acesta crezu că se pregătea să-l îmbrăţişeze.
249
 - XANADU -

— Simt că suntem sortiţi să facem fapte bune aici, continuă el.

Acum mă duc să-mi fac rugăciunile. Se cade să-i mulţumesc lui
Dumnezeu pentru acest semn şi să-i ascult în tăcere cuvântul.
Se întoarse şi ieşi din încăpere.
Josseran oftă, ducându-se la fereastră. Era târziu şi peste oraş
se lăsase noaptea. Dintr-o dată, se simţea frânt de oboseală.
Cuvintele lui Wilhelm îi răsunau prin cap. Simt că suntem sortiţi să
facem fapte bune aici. Ce ciudat ar fi fost dacă reuşea să-L
slujească pe Dumnezeu şi cauza Lui aici, într-un asemenea mod;
unul ca el care, toată viaţa, se socotise adâncit în păcat.

***

Odăile lor din palat erau somptuoase. În camera lui Josseran

erau agăţate draperii de hermină şi mătase. Patul nu se asemuia
cu nici un pat pe care să-l mai fi văzut vreodată; avea tăblii
sculptate şi era înconjurat din trei părţi cu paravane pe care se
aflau acuarele delicate cu cascade şi crânguri de bambus, toate
pictate pe satin alb. Aşternutul era din rogojini de papură, având
cearşafurile tivite cu borangic.
În încăpere se găseau câteva mese joase, lăcuite cu negru,
purtând vaze şi alte ornamente minunate în formă de elefanţi şi
dragoni, toate lucrate din jad. Însă cel mai curios obiect era o
pisică, făcută din porţelan, cu o lampă ascunsă dibaci în cap.
Noaptea, când uleiul din lampă era aprins, ochii pisicii păreau să
lumineze în întuneric.
Toată odaia mirosea a tămâie şi lemn de santal. Cale lungă, îşi
spunea el, de la pereţii goi din cărămizi şi laviţa de lemn tare a
chiliei lui călugăreşti din Acra.
„Tot oraşul ăsta e ca un vis. Dacă mă mai întorc vreodată în
Languedoc, oamenii de-acolo mă vor face de-o mie de ori
mincinos.”
Istovit, căzu în pat şi adormi.

***

A doua zi dimineaţă, îl trezi din somn Sartaq. Acesta îi spuse că

fusese orânduit ca însoţitor al lui Josseran cât timp stătea în
Shang-tu şi prima sa datorie era aceea de a-l întovărăşi la
250
 - COLIN FALCONER -

trezorierul lui Khubilai, Ahmad. Îl conduse spre unul dintre marile

palate din cealaltă parte a curţii. Un mahomedan cu caftan alb şi
barbă sură le aştepta sosirea într-o încăpere mare, cu lemn de
cireş închis la culoare, deschisă într-o parte spre grădini. Ahmad
stătea aşezat turceşte pe covoare bogate bordeaux şi albastru-
păun, înconjurat de lacheii săi. Pe fusuri de lemn erau înfăşurate
suluri, iar un abac şi câteva teancuri de hârtie în culoarea dudelor
albe stăteau pe covoare în jurul lui.
Josseran primi, fără ceremonie, nişte hârtii ca dudele. Acestea,
îi explică Ahmad, erau în schimbul cădelniţei şi crucii de argint ale
lui Wilhelm, care trebuia să fie înmânate de îndată.
Acum erau proprietatea împăratului.
Şi, fără multă vorbă, fu lăsat să plece.

***

Josseran îl găsi pe Wilhelm în odaia lui, la utrenie. Aşteptă până

îşi termină rugăciunile şi, când se ridică în picioare, scoase foile de
culoarea dudei şi i le îndesă în mână.
— Ce-s astea? întrebă Wilhelm, privindu-le nedumerit.
— Sunt pentru cădelniţă şi crucea de argint…
— Pentru cădelniţă?
— Şi crucea de argint. Împăratul le ia în posesia lui.
— Nu se poate! N-au fost aduse ca daruri!
— Se pare că nu contează. Sunt informat că toate obiectele de
aur şi argint de pe aceste meleaguri sunt luate de împărat, prin
lege, pentru tezaur. E o ofensă ca altcineva decât Khubilai să aibă
asemenea metale. În schimb, ţi-a dat astea.
Wilhelm privi hârtiile pe care le ţinea în mână. Erau făcute din
scoarţă de dud şi purtau pecetea stacojie a sigiliului împărătesc.
Pe ambele părţi, erau scrise în limba uighură.
— Hârtii? Ce-i asta, încă o insultă?
— Ei le numesc bani de hârtie. Le poţi schimba pe mărfuri, ca şi
cum ar fi monede.
— Şi-au bătut joc de tine.
— Dimpotrivă, frate Wilhelm. M-am dus cu Sartaq la bazar şi
am cumpărat prunele astea. Negustorii mi-au luat hârtiile fără să
crâcnească şi mi-au dat în schimb şi şiragurile astea de parale.
Şi ridică un lanţ de monede, toate găurite în mijloc, petrecute pe
251
 - XANADU -

un fir subţire de tort.

Wilhelm privi lung hârtiile de la picioarele lui. Bani de hârtie,
auzi acolo. Cine mai auzise vreodată una ca asta? Se întoarse spre
fereastră. Un dragon de aur îi rânjea de sub streaşină acoperişului
din şindrile de bambus. De peste tot îl înconjura barbaria.
— Voi protesta direct la împărat. Când ne primeşte în
următoarea audienţă? Avem multe de discutat.
— Suntem aşteptaţi în audienţă azi după-amiază.
— Să sperăm că de data asta nu va mai fi beat.
— Să sperăm că de data asta îi vei vorbi aşa cum se cuvine unui
conducător, nu unui sărăntoc venit la tine în biserică să se
spovedească.
— Nu-mi da lecţii cum să săvârşesc treburile Bisericii. Ne aflăm
aici ca să mântuim suflete.
— Ba ne aflăm aici ca să salvăm Ţara Sfântă. Ascultă-mă ce-ţi
spun, frate Wilhelm, nu ţi-o fi pasând ţie de cucernicia mea, dar,
dacă plecăm de-aici fără să fi ajuns la vreo înţelegere cu tătarii
ăştia, niciodată n-ai să mai umbli prin văile Domnului nostru.
Îi aruncă restul de bani împărăteşti, în timp ce pleca:
— Poftim, cumpără-ţi nişte prune.

74

Supuşii din Cathay ai lui Khubilai erau ierarhizaţi în clase. Elita

o formau tătarii înşişi, sub ei urmau locuitorii din Asia centrală şi
de apus, neguţătorii, meşteşugarii, curtenii, ostaşii şi clerul. Cel
mai jos pe această scară stăteau chinezii înşişi, ceea ce făcea din ei
aproape nişte proscrişi pe propriile meleaguri. Până şi curtenii
confucianişti erau priviţi cu cea mai mare suspiciune.
Mahomedanii, află Josseran cu dezamăgire, erau bine
reprezentaţi la curtea lui Khubilai. Aveau până şi propriul cartier
în oraş, cu bazaruri, un spital şi o biserică. Limba tătărească nu le
fusese impusă cu forţa şi mulţi dintre ei încă îşi mai foloseau
scrierea arabă curgătoare pentru toate formele de negoţ.
Josseran recunoscuse câteva cuvinte persane rostite în incinta
palatului, precum şi limba tătărească, pe lângă care se mai
vorbeau altele, pe care nu le mai auzise niciodată. Limba turcească
a uighurilor era cunoscută de toţi. Tătarii îşi scriau edictele în
252
 - COLIN FALCONER -

slova pe care o numeau Phags-pa, precum şi în uighură şi cu

caracterele de o stranie frumuseţe ale chinezilor.
Shang-tu era o babilonie de popoare şi rase, rezultat direct al
politicii tătăreşti. Khubilai sosise în Cathay cu peste douăzeci de
ani în urmă, sub împuternicirea unchiului său, Haghanul din
acele vremuri, Ögedei. În scurt timp, ajunsese să-şi dea seama că
propriii generali tătari erau războinici, nu administratori. Îi
trataseră pe ţărani cu brutalitate şi luau biruri de la populaţie
până în pragul răscoalelor. Khubilai ştia că era nevoie de o altă
ordine şi adoptase idealul confucianist al guvernării, înrădăcinat
de multă vreme printre chinezi, care decreta că, deşi conducătorul
avea Mandatul Cerului, trebuia să se bizuie pe miniştri înţelepţi
pentru sfaturi şi ajutoare.
Dar Khubilai nu avea încredere în miniştrii confucianişti ai
administraţiei chineze vasale, aşa că făcea apel la alţii ca să-l ajute
la cârmuirea uriaşei maşinării a guvernării. Păstrase doar o mână
de slujbaşi civili chinezi, apoi îşi numise scribi persani, oameni
sfinţi tibetani, un sfătuitor particular nestorian, miniştri, artişti şi
cărturari uighuri, filosofi şi constructori din toată împărăţia.
Mahomedanii se bucurau de favoruri deosebite, îi explicase Sartaq,
pentru că mulţi dintre ei participau la negoţul de pe Drumul
Mătăsii şi, prin urmare, erau folosiţi peste tot ca administratori
financiari.
Josseran îşi aminti că şi Ahmad, trezorierul lui Khubilai, era
mahomedan.
Dar acest aranjament nu se arăta de bun augur pentru
misiunea lui. Când pornise la drum din Acra, el şi confraţii săi
latini crezuseră că prezenţa creştinilor printre tătari însemna că
aveau să găsească din partea hanului favoruri speciale pentru
cauza lor. Acum îi era limpede lui Josseran că, în imperiul
tătăresc, se puteau găsi oricât de multe religii. Deosebita cruzime a
lui Hülegü faţă de sarazinii din Alep şi Bagdad nu era firească
pentru toţi.
Ciudat lucru. Persecuţiile tătăreşti contra sarazinilor erau de
înţeles. Dar toleranţa lui Khubilai la adresa tuturor religiilor i se
părea de-a dreptul uluitoare.

***

253
 - XANADU -

— Nu-i înţeleg pe tătarii ăştia, îi spuse el lui Wilhelm. Sunt

cuceritorii tuturor tărâmurilor pe care le-am străbătut în aceste
şase luni şi totuşi le dau voie mahomedanilor şi idolatrilor să-şi
practice liber religiile. Ba chiar, le adoptă şi ei înşişi zeii. Au spus
că soţia favorită a lui Khubilai e idolatră şi îl adoră pe acel Borcan
despre care tot vorbesc. În Fergana, Qaidu era mahomedan juruit.
Şi, după câte spune toată lumea, nevasta lui Hülegü e nestoriană.
— Este o slăbiciune a lor, răspunse Wilhelm. O slăbiciune de
care trebuie să profităm.
— Îmi vine greu să-i urăsc pentru o asemenea toleranţă.
— Toleranţă? O adevărată credinţă nu îngăduie toleranţa. Aceşti
tătari nu au un zeu îngăduitor, aşa că îşi caută alţii. De aceea ne-a
adus Domnul aici. Ca să le arătăm singura cale adevărată.
„Poate”, reflectă Josseran. „Şi totuşi, s-ar putea să ne meargă
mult mai bine tuturor în Ţara Sfântă, dacă folosim câte ceva din
îngăduinţa lor.”
Wilhelm îi citi expresia.
— Văd că te-au infectat cu ereziile lor.
— Eu nu văd decât că au cucerit jumătate din lume, în timp ce
noi abia suntem în stare să ne păstrăm cele câteva castele din
Outremer. Poate că avem ceva de învăţat de la ei.
— Să învăţăm de la ei?
— Cu toată lipsa lor de bune maniere, nu găseşti remarcabil că
îşi întind toleranţa până la musulmani, idolatri şi creştini, pe
lângă propriii zei?
Călugărul îi aruncă o privire severă:
— Că acordă respectul cuvenit lui Christos e ceea ce se cuvine.
Că îşi întind civilizaţia şi asupra sarazinilor şi a idolatrilor e o
crimă împotriva lui Dumnezeu.
— Am auzit că în Ierusalim trăiau laolaltă fel de fel de religii,
până când am sosit noi, francii, aducând discordia şi pârjolul.
Poate că şi aceşti tătari spun la fel, că nu vrem să le aducem pacea
lui Dumnezeu, ci căutăm numai să câştigăm puterea asupra lor.
Mi-ar fi greu să-mi apăr credinţa împotriva unor asemenea
învinuiri.
— Eşti un nesocotit. Singura cale pentru ca un creştin să-şi
apere credinţa contra necredincioşilor este aceea de a-şi înfige
spada în măruntaiele păgânilor cât de adânc poate. Mai puţin de-
atât înseamnă să negi binele şi să te afunzi în păcat.
254
 - COLIN FALCONER -

— Eşti preot, replică Josseran, deci nu mă îndoiesc că ai

dreptate.
Îşi adusese deja destule acuzaţii sieşi, cu acel călugăr. Ar fi
putut spune că văzuse destule măruntaie omeneşti în Outremer,
ale prietenilor, ca şi ale duşmanilor. Măcelurile nu i se păruseră
nicicând fapte de sfinţenie şi se îndoia că aşa ceva s-ar fi putut
întâmpla vreodată. Dar păstră tăcerea. Nimeni nu câştiga vreodată
o discuţie în contradictoriu cu un om al bisericii.

75

La această a doua primire, nu s-au mai întâlnit cu împăratul în

marea Sală de Audienţe, ci în schimb au fost conduşi printr-o
pereche de porţi acoperite, în sanctuarul unui parc din spatele
palatului. Acea curte, îi spuse Sartaq lui Josseran, era rezervată
pentru plăcerea personală a lui Khubilai.
Era cea mai frumoasă grădină pe care o văzuse Josseran în
viaţa lui. Printre pâlcuri de sălcii şi bambuşi stăteau cuibărite
pavilioane cu ţigle verzi, iar soarele se unduia ca argintul-viu pe
apele liniştite ale unui eleşteu întins. Peşti graşi, de culoarea
aurului, pe care cei din Cathay îi numeau peşti-de-viaţă-lungă,
înotau alene prin umbrele aşternute de podurile cu spinarea
arcuită şi balustrăzi de piatră sculptată. Păunii îi priveau cu
răceala bănuitoare a regilor, lebede albe înotau senine printre
florile de lotus sau îşi întindeau la soare aripile lungi.
Un paradis pe pământ.
Străbătură o alee mărginită cu sălcii şi, în faţa lor, Josseran
văzu marea yurtă albă a împăratului, simbolică în cel mai bun caz,
căci aranjamentul ei luxos lua în batjocură moştenirea tătărească.
Era înălţată pe o platformă de pământ bătătorit şi o înconjura o
curte pietruită cu dale şi plină de sălcii plângătoare.
Deasupra copacilor, pluteau pe cer un soare de hârtie galbenă
şi un fluture portocaliu, zmee viu colorate ale unor copii de-ai
curtenilor.

***

Se opriră în faţa yurtei, până să apară unul dintre şambelanii

255
 - XANADU -

lui Khubilai. În timp ce aşteptau să fie primiţi, Sartaq îi şopti lui

Josseran că trebuie să se apropie în genunchi de tronul
împăratului.
Josseran îi transmise aceste instrucţiuni şi călugărului, cu
rezultatul previzibil.
— Refuz! sâsâi Wilhelm. Mi-am îndoit destul genunchiul în faţa
sălbaticilor ăstora! De-acum încolo, nu mai îngenunchez decât
înaintea lui Dumnezeu!
— Pe meleagurile astea, împăratul este Dumnezeu, replică
Josseran.
— Blasfemie!
— Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului. Wilhelm şovăi. Chipul său
trăda zeci de emoţii contradictorii; în sfârşit, fără o vorbă, păru să
accepte înţelepciunea spuselor lui Josseran. Şambelanul veni să-i
ia în primire şi, după ce intrară în yurtă, căzu în genunchi lângă
Josseran şi astfel porniră din nou spre Fiul Cerului.

***

În marea yurtă era zăpuşeală. Curtenii, cu mantiile lor de

brocart roşu şi coifurile curioase, trebăluiau de zor cu evantaiele
din mătase. Evantaiele erau rotunde şi ţepene, împodobite cu
acuarele şi caligrafie, fâlfâind ca aripile a o mie de fluturi viu
coloraţi. Josseran observă că mulţi dintre nobili aveau şi vaze mici,
delicat lucrate, în care expectorau din când în când, pentru a nu fi
nevoiţi să scuipe pe covoarele împăratului. Muzicanţi tătari cântau
înapoia unui mare paravan, lăutele cu două coarde, gongurile şi
tobele producând melodii disonante pentru urechile de creştin ale
lui Josseran.
Împăratul părea mai bine dispus să-i primească, i se păru. Cel
puţin, era treaz. Se lăfăia pe un tron de aur şi ivoriu, intarsiat cu
perle şi jad. Îmbrăcămintea sa era pe potriva măreţiei rangului, o
cască de aur şi o mantie de mătase stacojie. În picioare purta
botine butucănoase de piele, cu vârfurile răsucite în sus, după
stilul tătarilor. De astă dată, nu-l mai ţinea lângă el pe Phags-pa
ca mijlocitor. Avea minţile netulburate de băutură, iar ochii săi
aurii priveau atenţi şi languroşi ca ai unei pisici.
Lui Josseran şi Wilhelm li se ceru să rămână în genunchi, dar
unul dintre servitori le aduse o cupă de argint plină cu koumiss
256
 - COLIN FALCONER -

negru şi fură invitaţi să bea.

Wilhelm refuză.
— Nu-i place vinul nostru? îl întrebă împăratul direct pe
Wilhelm, când îl văzu pe acesta respingând cupa.
— Nu-i este îngăduit, din cauza religiei noastre.
— N-am mai văzut aşa ceva la creştini, spuse Khubilai,
enigmatic. Dar ţie ţi-este îngăduit?
— Eu nu sunt preot.
— Deci îţi place vinul nostru?
— Foarte mult.
— Şi-ţi place şi potirul?
— Este minunat, răspunse Josseran, întrebându-se încotro
ducea acel şir de întrebări.
— Se numeşte Mânia lui Chinggis Han.
Josseran examina şipul, dându-şi cu presupusul de ce era atât
de preţuit. Deşi mare, acoperit cu argint, vasul nu avea nici o
decoraţiune, fiind foarte simplu.
— E făcut din craniul unei căpetenii care l-a sfidat pe bunicul
meu, le explică împăratul. L-a capturat şi a poruncit să fie fiert de
viu într-un cazan. După ce a murit, i-a tăiat capul cu propria
spadă şi a pus ca ţeasta să fie suflată cu argint.
Se opri, lăsându-şi oaspeţii să digere informaţia.
— Aveţi asemenea vase pe tărâmurile barbare?
— Ce spune? întrebă Wilhelm.
— Ne înştiinţează că această cupă a fost lucrată din capul unui
duşman de-al bunicului său.
Wilhelm se închină:
— Oamenii ăştia-s nişte draci împieliţaţi.
— Ce zice urâtul ăla? se interesă Khubilai.
Josseran ezită, înainte de a-i răspunde:
— Prezenţa Mariei Tale îi inspiră teamă şi doreşte să-ţi aducă
omagiile lui.
Împăratul mormăi, satisfăcut.
— Spune-i, continuă Wilhelm, că-i aduc veşti bune despre
singura şi adevărata credinţă şi făgăduiala vieţii veşnice pentru el
şi toţi supuşii lui!
— Stai locului! se răsti Josseran.
— Sunt sol al Papei însuşi! N-am să stau locului! Ăsta-i motivul
pentru care am venit tocmai până aici! Îi vei tălmăci vorbele mele
257
 - XANADU -

în timp ce-i citesc fârtatului ăstuia bula papală!

Josseran reveni spre împărat:
— Dorim să vă aducem veşti despre religia creştină, care aduce
speranţă şi bucurie oamenilor de pretutindeni.
— Avem deja pe meleagurile noastre Luminoasa Religie.
— Da, dar nu este adevărata formă a religiei noastre.
Khubilai zâmbi uşor.
— Mar Salah, care este Mitropolitul oraşului Shang-tu, spune
că voi nu sunteţi adevăraţi creştini şi că nu trebuie să vă ascult.
Josseran primi fără expresie această ştire. Wilhelm îi aştepta
traducerea, nerăbdător. Josseran îi tălmăci totul, cuvânt cu
cuvânt.
Chipul călugărului se înroşi, aproape vânăt de furie:
— Sălbaticul ăsta ar pune cuvântul unui eretic mai presus de
acela al Papei însuşi?
— Ne-ar sluji mult mai bine să ne purtăm cu demnitate în faţa
acestei provocări, îi aminti Josseran.
Dar Wilhelm scosese deja din sutană un pergament, cu scriere
latină. Era limpede că avea de gând să-l citească, nesocotind
eforturile lui Josseran de a-l opri. „N-are pic de talent pentru
subtilităţile diplomaţiei”, cugetă templierul, „îl va contrazice pe
împărat şi praful o să se-aleagă de toate şansele noastre de
convertire sau de alianţă. S-ar putea chiar să ne coste viaţa. Nici
prin minte nu-mi trece să traduc Bula, Dumnezeu să mă ierte.
Wilhelm strică totul, iar Papa nu-i aici. Dacă vrem să ne întoarcem
în Outremer cu un câştig cât de cât, atunci mă voi încrede în
propria judecată.”
— „… aşa încât să-L recunoaşteţi pe Iisus Christos ca Fiu al lui
Dumnezeu şi să-l adoraţi numele, practicându-I religia…”
Wilhelm stătea acum în picioare şi începuse să citească
scrisoarea Papei cât îl ţineau bojocii, în latină, limbă pe care,
desigur, n-o înţelegea nici împăratul, nici oricare dintre curtenii
săi. „Sminteală curată. Dacă o mai ţine mult aşa, împăratul va
avea încă o cupă de adăugat la colecţia lui. Mânia împăratului
Khubilai.”
— „… să încetaţi cu persecutarea creştinilor şi, după toate
aceste amarnice mişelii, să împăcaţi prin cuvenita penitenţă mânia
Maiestăţii Divine, pe care fără greş cumplit aţi stârnit-o prin
asemenea provocări…”
258
 - COLIN FALCONER -

— Ce spune? vru să ştie Khubilai.

— Mă tem, Mărite Stăpâne, că drumul l-a istovit peste măsură.
Poate ar fi mai bine să continuăm convorbirea numai noi, iar
tovarăşului meu de călătorie să-i îngăduim odihna de care are
atâta nevoie.
La o înclinare de cap din partea împăratului, doi oameni din
kesig, Garda de Corp Imperială, păşiră înainte şi-l înhăţară pe
Wilhelm de braţe. Călugărul scoase un ţipăt, alarmat. Fără a-i lua
în seamă zvârcolirile, îl târâră cu totul afară din cort. Josseran îi
auzi strigătele de protest în timp ce-l purtau de-a-ndărătelea pe
aleea cu sălcii.

76

— Spune-mi, barbarule, cine e hanul vostru?

„Altul care mă numeşte barbar”, îşi zise Josseran.
— Regele meu se cheamă Ludovic.
— El te-a trimis aici?
— Nu, stăpâne. În Outremer, i-am jurat credinţă Marelui
Maestru al Cavalerilor Templului, care şi-au pus slujba la
picioarele Papei, conducătorul bisericii creştine.
Împăratul stătu pe gânduri. Un aranjament fantastic şi
încurcat, părea să-şi spună.
— Unde este această Outremer despre care vorbeşti?
— E departe de aici la apus, stăpâne. Capitala ei e o cetate
numită Acra, aproape de Alep, pe care îl asediază prinţul Hülegü.
— Asediul s-a sfârşit. Am aflat de luni de zile că Hülegü este
acum stăpânul Alepului şi al încă unui oraş, numit Damasc.
Josseran privi în ochii aurii ai împăratului, întrebându-se ce
altceva mai ştia. Asediaseră oare tătarii şi alte castele din
Outremer? Îi nimiciseră deja pe toţi sarazinii? Dacă acest Khubilai
cunoştea răspunsurile la întrebări, nu părea să aibă de gând a le
spune.
— De unde eşti, barbarule?
— Sunt franc, Mărite Stăpâne. Vin dintr-un oraş numit
Toulouse.
— Şi ai păşuni bune acolo? Creşti cai mulţi?
— Sunt multe coline şi văi. Meleagurile sunt foarte diferite de
259
 - XANADU -

acestea de-aici.
— Se spune că acei cai pe care i-aţi adus cu voi sunt mari şi
greoi şi nu rezistă nici măcar la drumul până la Acoperişul Lumii.
— Calul meu m-a slujit bine în numeroase campanii.
— Şi totuşi, a murit pe drum.
— N-am avut mijloace să-i dau de mâncare.
— Caii voştri nu-şi pot găsi singuri hrana?
— Nu, Mărite Stăpâne. Nu le stă în fire. Nu sunt deprinşi cu
munţii şi deşerturile.
Şi continuară tot aşa. Khubilai punea întrebări nesfârşite, în
acelaşi spirit: francii locuiau în palate la fel de frumoase ca al lui?
Care era pedeapsa pentru furtul unui cal? Care era pedeapsa
pentru a vârî un cuţit în foc — faptă pe care, după cum aflase
Josseran, tătarii o considerau infamă. Voia să ştie tot ce se putea
despre creştinătate, dar nu părea dispus să-i permită lui Josseran
să pună întrebări proprii.
În sfârşit, Khubilai îşi îndreptă atenţia spre chestiunile religiei.
— Mar Salah face parte din această Religie Luminoasă, cum
afirmaţi voi că ar fi. Spune că Dumnezeul lui se numeşte Iisus. Şi
îl mai are pe unul, pe care-l numeşte Tatăl. Şi acel Sfânt Duh. Şi
tu ai aceiaşi zei?
— Există numai un singur Dumnezeu. Christos a fost fiul Lui
pe pământ.
— Numai un singur Dumnezeu? Atunci pare-mi-se că, oricât vă
făliţi, nu puneţi prea mare preţ pe religie.
— Dimpotrivă. Purtăm războaie pentru religia noastră. De aceea
am făcut pelerinaje înarmate în Outremer. Acolo există un oraş
numit Ierusalim, unde s-a născut Fiul lui Dumnezeu. Vin oameni
din toată creştinătatea ca să-l apere.
Împăratul îl studie timp îndelungat.
— Şi de-asta doriţi să vă aliaţi cu noi împotriva sarazinilor? Ca
să puneţi stăpânire pe acest loc numit Ierusalim?
— Într-adevăr.
Josseran aşteptă, simţind cum îi bubuia inima în piept. În
sfârşit, aveau să vorbească despre problema pentru care
călătoriseră şase luni grele.
Expresia lui Khubilai era de nepătruns.
— Voi cugeta la ceea ce-mi propuneţi, spuse el, în cele din
urmă. Poate vei sta aici, la Shang-tu, în ospeţie la curtea mea, cât
260
 - COLIN FALCONER -

timp discut despre un asemenea tratat cu miniştrii mei. Între

timp, mă face curios religia asta a voastră şi prin ce e diferită de
acel Iisus pe care-L avem deja. Aş dori să ştiu mai multe despre
Papa acela despre care vorbeşti.
— Tovarăşul meu de drum, care este preot şi a fost trimis de
Papa însuşi, ar fi cum nu se poate mai dornic şi încântat să te
înştiinţeze mai departe.
— Ar fi bine, dar am multe treburi de stat care îmi ocupă deja
timpul. Totuşi, dacă îţi face plăcere, mai e cineva pe care l-ar
putea interesa ceea ce aveţi de spus.
Josseran aşteptă, în timp ce împăratul îl studia cu ochii săi
căprui lichizi, de o blândeţe înşelătoare. „Ce s-o fi ascunzând după
expresia lui?” se întrebă. „Şi altceva decât politica?”
— Puteţi face vrăji? întrebă dintr-o dată împăratul.
— Vrăji? îl privi nedumerit Josseran.
— Da. Acel şaman care te însoţeşte. Poate să facă vrăji?
În ochii împăratului nu se vedea nimic provocator.
Mai degrabă, lui Josseran i se păru că ghicea un fel de
speranţă.
— Mă tem că nu, stăpâne.
— Mar Salah susţine că acel Iisus putea să învie morţii şi să
prefacă apa în vin. Papa acesta şi preoţii lui fac şi ei la fel?
— Mântuitorul nostru le putea face, într-adevăr, spuse
Josseran. Dar Wilhelm nu e decât un om.
Khubilai, Stăpânul Cerului, păru dezamăgit de acest răspuns.
Dădu încet din cap.
— La ce e bună religia, întrebă el, fără magie?
Cu şase luni în urmă, nici măcar nu ar fi înţeles întrebarea.
Dar, în acel moment, Josseran Sarrazini, cavaler, templier,
păcătos, simţea o anumită simpatie faţă de întrebarea împăratului
şi soarta acestuia.

***

Când Josseran reveni la palat, în faţa uşii lui Wilhelm erau

postate gărzi. După spusele lui Sartaq, primiseră ordin să-l ţină pe
„nebunul barbar” în odăile lui până înceta să mai bată câmpii.
Josseran trase adânc aer în piept şi întredeschise uşurel uşa.
Wilhelm stătea în picioare lângă fereastră, cu chipul crispat,
261
 - XANADU -

palid de mânie. Un timp, nici unul dintre ei nu vorbi.

— Ce-a însemnat comportarea ta? întrebă călugărul, într-un
târziu.
— Tu ai fost de vină, îi răspunse Josseran. Ne-ai pus pe noi şi
misiunea noastră în primejdie.
— Sunt emisar al Papei! Tu eşti escorta, nu stăpânul meu!
— E limpede că Papa te-a ales pentru zelul tău, nu pentru
priceperea într-ale diplomaţiei. Cutez a sugera că te-a ales şi
fiindcă voia să lipseşti din Roma, pentru a mai scăpa de cicălelile
tale necontenite.
Faţa lui Wilhelm se făcu ca piatra.
— Ştiu de ce ai fost trimis aici. Thomas Berard al tău săvârşeşte
greşeala de a crede că puterea lui e mai mare decât aceea a
Sfântului Părinte. Nu eşti iscoadă. Te afli aici ca să închei un
tratat secret cu tătarii. Dacă aude Papa de perfidia ta, o să-şi
retragă protecţia acordată Ordinului şi veţi fi nimiciţi cu toţii!
Josseran îl privi lung.
— Voi avea grijă ca marele tătar să te asculte până la capăt,
spuse el, neluând în seamă ameninţarea. Dar va trebui să ai
încredere în mine. Mă tem că nu înţelegi meşteşugul diplomatic.
— Să am încredere în tine? Mai curând aş avea încredere într-
un şarpe!
Josseran se hotărî să-l îmbuneze.
— Ţi-aş propune să mai aştepţi cu părerea despre mine, frate
Wilhelm. Am nişte veşti pentru tine. Bucură-te să afli că împăratul
doreşte să-i instruieşti fiica în credinţa creştină.
Wilhelm se aşeză greoi pe pat, uluit.
— Pe fiica lui?
— Asta-i e dorinţa. Deci, indiferent ce crezi despre mine sau
metodele mele, aş zice că am făcut ceva progrese pe ziua de azi.
— Domnul fie lăudat! căzu Wilhelm în genunchi, pentru a şopti
o scurtă rugăciune de binecuvântare; când se ridică din nou în
picioare, părea să se mai fi consolat. Foarte bine, templierule,
reluă el. Voi avea încredere şi în vicleşugurile tale, deocamdată.
Nebănuite sunt căile Domnului. Cine ştie, s-ar putea chiar ca tu
să fii instrumentul lui.
— Îţi mulţumesc, zâmbi Josseran şi ieşi din cameră, fierbând în
sinea lui.
Bisericoşii!
262
 - COLIN FALCONER -

77

Josseran privea de la fereastra sa din înălţimea palatului, peste

străzile întunecate ale oraşului Shang-tu. O singură notă de jale se
auzi dintr-o tobă de lemn, urmată de sunetul mai lung, cu
rezonanţă, al gongului, când vardiştii de pe pod bătură ora din
noapte.
Se simţea dureros de singur. „Am călătorit mai departe decât ar
putea cutreiera o sută de neguţători într-o viaţă”, îşi spuse el, „cale
mai lungă decât sperasem sau voisem vreodată. Conacul şi moşiile
mele din Languedoc nu mai sunt de-acum pentru mine decât un
vis. Mulţi dintre cei ce m-au cunoscut cândva, cu siguranţă, până
acum au uitat de mine. Iar aceia care mă mai ţin minte îmi rostesc
neîndoielnic numele însoţit de un blestem”
În ceasurile acelea întunecate ale nopţii, întotdeauna, se
dojenea, jurând că avea să-l caute pe preot şi să-i obţină iertarea
înainte ca moartea să-l răpească neîmpărtăşit. Dar, când se crăpa
de ziuă, îşi găsea din nou hotărârea de a face faţă faptului sigur şi
drept al propriei osânde.
Închise ochii, alungând duhurile.
Şi se gândi la Khutelun.
Crezuse că acum, când n-o mai vedea zi de zi, nebunia avea să-i
iasă din sânge. Şi, când colo, se pomenea gândindu-se la ea
încontinuu, fără ca dorinţa să-i fi scăzut cu ceva. „De ce poftesc
întotdeauna la acele lucruri care-mi sunt oprite?” se întrebă.
Gândul la ea, zăcând mutilată şi plină de sânge în deşert, îl
tortura fără zăbavă. Trebuia să-şi spună că scăpase cu viaţă din
încăierare, altă cale nu avea pentru a-şi găsi cât de cât liniştea.
Numai de-ar fi existat vreun mod ca să ştie cu siguranţă.
„E nelipsită din gândurile mele. N-o pot uita. O jelesc când mă
gândesc că poate a murit, mi-e dor de ea când îmi spun că trebuie
să fie pe-acolo pe undeva, încă vie şi caldă. M-a lăsat cu inima
frântă, ca îndoliat, chinuindu-mă asemenea unui băietan.
Acum cred că am găsit în ea un spirit renegat, pe potriva
spiritului meu. Dacă e vrăjitoare, aşa cum spune preotul, atunci
aş arde bucuros pe rug împreună cu ea. Oare chiar îmi vedea tatăl
călărind în umbra mea? O fi fost numai o închipuire sau vedea
263
 - XANADU -

într-adevăr izbăvirea pe care nu mi-o pot găsi singur în

mărturisirea păcatelor mele?
A fost o femeie cum nicicând n-am cunoscut şi nici nu voi mai
cunoaşte vreodată, dacă mă voi mai întoarce din ţinutul acesta
ciudat şi uimitor. Şi niciodată n-am s-o mai revăd.”
O durere adâncă, viscerală îl străbătu prin tot trupul, lăsându-l
chircit pe podea, pradă deznădejdii. N-am s-o mai revăd niciodată.

***

Era a treia oră din zi, iar în zarea de la răsărit se ivise o lumină
palidă. Din lamaserii mugeau cornurile făcute din cochilii. Bonz-ii
mergeau pe străzile cufundate în întuneric, bătând în gongurile lor
de lemn, pentru a anunţa sosirea zorilor, şi strângând în mâini
străchinile de lemn în care adunau pomenile.
„În fiecare zi, îşi făceau datoria faţă de Dumnezeul lor”, cugetă
Josseran, „la fel cum şi eu mi-o fac pe a mea. Ei nu cer nimic mai
mult.
Dar eu, unul, aş cere numai un singur lucru. Aş cere s-o mai
văd doar o dată, înainte de a muri…”

78

Wilhelm tuna şi fulgera. Vestea că împăratul dorea ca el să-i

instruiască propria fiică îl îmblânzise doar pentru câteva ore.
Îngăduinţa sa durase doar până descoperise că în oraş se aflau
meşteşugari creştini, aduşi ca prizonieri din Ungaria şi Georgia cu
mulţi ani în urmă, cărora Mar Salah refuzase să le dea sfintele
taine.
Aflase din gura lor că li se interzisese sfânta împărtăşanie dacă
nu consimţeau să fie rebotezaţi după ritul bisericii nestoriene şi
repudiau autoritatea Romei. Însă chiar şi atunci, Mar Salah nu
ţinea slujba decât contra plată.
Revenise la palat cu această veste uluitoare, fără să-şi mai
încapă în piele de mânie. La început, se aşteptase ca descoperirea
unei biserici creştine în Shang-tu să-i fie de ajutor în misiunea sa
de a-i aduce pe tătari la adevărata credinţă. Dar nimic din ceea ce
aflase despre nestorienii din Cathay nu sugera că aveau să-i fie
264
 - COLIN FALCONER -

altceva decât încă o oprelişte.

Se părea că Mar Salah încălcase şi mai grav legea lui
Dumnezeu, luându-şi trei neveste, după obiceiul tătarilor, şi-şi
pângărea sufletul consumând mari cantităţi de koumiss negru în
fiecare noapte.
— Omul ăsta e o pată pe bunul renume al clericilor de
pretutindeni! strigă Wilhelm la Josseran.
„S-ar putea să depindă de câţi clerici ai cunoscut în viaţa ta”,
răspunse Josseran în sinea lui, înverşunat, dar nu rosti nici un
cuvânt.
— Şi-a trădat religia! Dar, ce spun eu, L-a trădat pe Dumnezeu
însuşi! Iar acum, cutează să vorbească împotriva mea! A trimisului
Papei!
— Fără îndoială, vede în tine o ameninţare la adresa propriei
puteri.
— Ca preot, să te gândeşti la tine însuţi înaintea lui Dumnezeu
e de neiertat. Cu toţii îl slujim pe Christos!
— Şi totuşi, se cade să procedăm cu politică. Pare-mi-se că
acest Mar Salah are o oarecare înrâurire la curte. Dacă dorim să
tratăm cu tătarii, trebuie să fim prevăzători.
— Am venit aici ca să le arătăm adevărata cale spre mântuire,
nu să tratăm cu ei! Vorbeşti despre ei de parcă ar fi egali cu noi.
Aceşti tătari sunt neciopliţi, spurcaţi la gură şi urât mirositori!
— Şi ei au spus la fel despre tine, murmură Josseran.
— Puţin îmi pasă de părerea lor despre mine. Numai adevărul
mă interesează. De-asta aş vrea să vii cu mine, să te confrunţi cu
acel Mar Salah şi să-i aminteşti de datoria lui în faţa lui
Dumnezeu.
Josseran îi aruncă o privire furioasă. Nu voia să primească
ordine de la acest bisericos arogant. Dar, totuşi, nu-i putea refuza
nici serviciile lui de tălmaci.
— Cum vrei, cedă el, în cele din urmă.

79

Înăuntru era mai răcoare, mai linişte, după hărmălaia din

stradă. Lumina galbenă a candelei cu ulei se reflecta în crucea de
argint de pe altar. Wilhelm căzu imediat în genunchi dinaintea
265
 - XANADU -

altarului, repetând cuvintele Paternosterului. Josseran şovăi, apoi

îngenunche lângă el.
În fundul capelei, o umbră ieşi din întuneric.
— Ce căutaţi aici? întrebă Mar Salah, în turcă.
Josseran se ridică în picioare.
— Dumneata eşti Mar Salah?
— Eu sunt.
— Ştii cine suntem noi?
— Sunteţi barbarii de la apus.
— Suntem credincioşi ai lui Christos, la fel ca dumneata.
Mar Salah păşi în lumină. Cu chipul său prelung, unghiular, şi
nasul coroiat, arăta mai mult a grec sau a evreu levantin: uighur,
fără îndoială. Era tuns la fel ca Wilhelm. Dar avea dinţii stricaţi şi
o boală de piele care-i umplea ţeasta cu pete roşii, de carne vie.
— Ce vreţi? scrâşni el.
— Fratele Wilhelm doreşte să-ţi vorbească, îi spuse Josseran.
Mar Salah îi studie în lungul nasului său acvilin. „Preoţii.
Aceiaşi, peste tot”, medita Josseran.
— Nu e binevenit aici.
— Se pare că nu se prea bucură să ne vadă, îi spuse Josseran
lui Wilhelm.
Chipul călugărului era crispat şi veninos, în lumina slabă.
— Întreabă-l dacă-i adevărat că i-a spus împăratului că nu
suntem adevăraţi creştini.
Josseran reveni spre Mar Salah:
— Ştie ce i-ai spus împăratului despre noi.
Mar Salah le adresă un zâmbet sardonic:
— M-a întrebat ce părere am despre voi. I-am spus.
— Ce zice? se interesă Wilhelm.
— Se preface. Întoarse Josseran din nou capul spre nestorian.
Fratele Wilhelm e supărat fiindcă a auzit că ai refuzat să le dai
georgienilor şi ungurilor sfintele taine până nu erau botezaţi în
biserica ta.
Mar Salah porni prin naos, cu paşi mari, spre ei:
— Cine vă credeţi, ca să mă luaţi la întrebări? Ieşiţi afară!
— Ce spune? strigă Wilhelm.
Îi venea să plângă de neputinţă. Numai de-ar fi avut şi el
talentul la limbi străine cu care era înzestrat cavalerul acela fără
nici un Dumnezeu. Domnul era nedrept la împărţirea darurilor.
266
 - COLIN FALCONER -

— Zice că nu ai nici un drept să-i ceri socoteală.

— Nici un drept? Când se destrăbălează cu trei neveste? Când
face de ruşine numele bisericii bând până cade lat în fiecare seară
şi ia bani de la sărmanele suflete pe care tătarii le ţin ostatice aici,
numai ca să slujească liturghia?!
— Zice că păcătuieşti cu trei neveste, îi traduse Josseran lui
Mar Salah şi că furi bani de la creştinii de-aici ca să-ţi ţii slujbele
religioase. Ce ai de spus în apărarea ta?
— Nu vouă vă răspund pentru ce fac aici. Nici Papei vostru din
apus. Împăratul n-o să v-asculte. Şi-acum, căraţi-vă de-aici!
Josseran ridică din umeri. Nu avea poftă de certuri teologice
între doi popi cu minţile înfierbântate.
— Spune că nu are nimic de spus şi ne alungă. Aici nu
rezolvăm nimic. Hai să facem ce ne cere.
— Spune-i c-o să ardă în focul iadului! Dumnezeu îl va
cunoaşte drept ceea ce e şi-şi va trimite asupră-i îngerii răzbunării!
Josseran rămase tăcut.
— Zi-i-o odată!
— Blestemă-l în felul tău, dacă vrei. Eu am auzit despre focurile
iadului cât să-mi ajungă o viaţă.
Ieşi val-vârtej din biserică însă, chiar şi după ce plecă, încă îi
mai putu auzi pe cei doi preoţi răcnind unul la altul înăuntru,
fiecare în limba lui. Sunau ca doi cotoi noaptea pe-un maidan.

80

I se spunea Palatul Răcoros. Coloanele erau făcute din lemn de

santal şi aloe, iar împrejurul fiecăreia, crapi aurii şi dragoni pictaţi
cu verde se încolăceau şerpuitor pe toată înălţimea, până la
plafon, unde capetele lor solzoase îşi dezveleau colţii de-a lungul
arhitravelor, cu ghearele încârligate peste streşini. Ferestrele erau
acoperite cu dantelării de lemn şi aveau drept geamuri hârtie
uleiată, iar pe duşumea erau aşternute covoare de brocart bogat,
auriu şi carmin. Acuarele cu privelişti înzăpezite stăteau agăţate
pe pereţi, ajutând la provocarea sentimentului de răcoare în
vremea călduroasă. Astfel îşi primise pavilionul numele.
Miao-yen îi primi îngenuncheată pe o carpetă de mătase. Era o
făptură izbitoare, cu ochi migdalaţi şi piele bronzată. Părul ei lung,
267
 - XANADU -

negru ca pana corbului, fusese pieptănat înapoi de pe frunte,

răsucit în colaci şi prins într-un coc pe creştetul capului. Era
decorat cu agrafe şi piepteni de fildeş, ornamente cu păsări aurii şi
flori argintii. Avea sprâncenele pensate complet şi înlocuite cu linii
subţiri, dar precis desenate cu suliman, iar unghiile îi erau lăcuite
cu un unguent trandafiriu preparat din frunze de bucuria-casei
macerate.
Fiica împăratului — era cea mai mică din cinci, după cum
aflase între timp Josseran — era foarte diferită de femeia pe care
se aşteptase s-o vadă. Prevăzuse o fiinţă robustă şi însufleţită,
asemenea lui Khutelun; şi, totuşi, această fată semăna mai mult a
prinţesă creştină, prin delicateţea şi felul ei de a fi. Câtă vreme
Khutelun era înaltă pentru o tătăroaică, Miao-yen era mărunţică;
unde Khutelun era trufaşă, o femeie iute la mânie, fiica lui
Khubilai îşi ţinea ochii în jos şi părea fragilă ca o statuetă de
porţelan.
Era îmbrăcată, de asemenea, nu pentru stepă, ci de curte. Avea
pe ea o rochie lungă de mătase trandafirie cu un guler de satin alb
la gât, încheiată pe partea stângă cu mici nasturi lunguieţi,
petrecuţi prin cheotori de pânză. Mânecile erau aşa de lungi, încât
rareori i se vedeau mâinile. Pe talie avea o cingătoare lată cu
cataramă din jad în formă de păun, iar în picioare era încălţată cu
papuci mici de satin roşu, împodobiţi cu broderii de aur. Nu arăta
ca o prinţesă, ci ca o fetiţă drăgălaşă.
Josseran îşi aminti observaţia lui Tekudai: Voalul sângelui
înseamnă că o femeie a petrecut puţin timp în spinarea calului. Prin
urmare, nu poate fi bună călăreaţă şi ar fi o povară pentru soţul ei.
Este semn de slăbiciune.
Se întrebă ce-ar fi gândit Tekudai despre această prinţesă
tătăroaică.
Se aşezară pe carpete, în jurul mesei. Josseran privi prin
încăpere. Pe pereţi erau prinse suluri înscrise cu cea mai fină
caligrafie, de o culoare vermillon-sângerie pe fundal alb. Pe măsuţa
joasă, de lac negru, stătea statueta unui cal, sculptată dintr-o
singură bucată de jad, şi o vază din piatră de agat în care fuseseră
puşi câţiva boboci de prun. Lângă prinţesă se afla o colivie de
bambus în care era închis un uriaş greiere verde.
În colţ, după un paravan de mătase, trei chinezoaice tinere în
rochii minunate cântau la nişte instrumente mici, ca lirele. Muzica
268
 - COLIN FALCONER -

lor înceată şi discordantă plutea peste lac, în contrapunct cu

foşnetul vântului prin bambuşi.
— Aşadar, spuse ea, aţi fost aduşi aici ca să mă educaţi în
învăţătura religiei voastre.
— A fost dorinţa tatălui tău, răspunse Josseran.
— Şi este şi dorinţa voastră?
— Aş dori ca toată lumea să-l cunoască pe singurul Dumnezeu
adevărat.
Miao-yen îi adresă un zâmbet pe care Josseran nu-l putu
descifra. Două servitoare le aduseră o băutură pe care prinţesa o
numea ceai de Nori Albi. Se servea în ceşti de porţelan fin, alb cu
albastru, pe o tavă lăcuită.
În timp ce sorbeau lichidul fierbinte, fata începu să-i pună
nesfârşite întrebări despre el însuşi. Era teribil de curioasă şi, la
fel ca tatăl ei, voia să ştie despre Franţa — pe care o numea
„Creştinia” — şi despre Outremer, fiind curioasă şi în legătură cu
călătoria lor şi tot ceea ce văzuseră pe drum. Asculta cu aviditate
descrierile lui Josseran despre Acoperişul Lumii, marele deşert din
mijlocul pământului şi Peşterile Celor O Mie De Buddha. Între
timp, Wilhelm îl pisălogea încontinuu să-i traducă, cereri pe care
Josseran nu le lua în seamă sau cărora le răspundea numai într-o
doară.
În cele din urmă, Wilhelm îşi pierdu răbdarea.
— De-ajuns cu toate astea, îi şuieră el lui Josseran. E timpul
să-i vorbim despre Christos.
Oftând, Josseran încuviinţă.
— Vrea să-şi înceapă lecţiile, îi spuse el fetei.
— Cum, nu tu mă vei instrui?
Templierul clătină din cap:
— Eu nu sunt decât un războinic şi un senior foarte umil.
— Nu ai ochi de războinic. Ochii tăi sunt blânzi. Ai lui sunt
foarte aspri pentru un preot.
Intuiţia ei îl făcu pe Josseran să zâmbească:
— Aş dori să fiu mai blând decât sunt. Mi-am mânjit spada cu
sânge de prea multe ori ca să mi se poată spune astfel.
Miao-yen îl arătă pe Wilhelm, întrebând:
— Tovarăşul tău nu vorbeşte?
— Nu vă înţelege limba. Eu voi fi limba şi urechile lui.
Din nou, nu-i putu descifra expresia de pe faţă. Miao-yen scoate
269
 - XANADU -

un mic oftat tremurător, ca freamătul frunzelor unui copac în

vânt, anunţând furtuna din depărtare.
— Înainte de a începe, am o întrebare să-ţi pun. Cunoşti
motivul pentru care te-a trimis la mine tatăl meu?
— A spus că doreşte să ştie mai multe despre credinţa creştină.
— Avem deja Religia Luminoasă, aici, în Shang-tu.
— Nu este adevărata formă a religiei noastre. Călugării care o
propovăduiesc sunt rebeli. Nu recunosc autoritatea Papei, care e
trimisul lui Dumnezeu aici pe Pământ.
— Şi vă gândiţi să-l convertiţi pe tatăl meu la căile voastre?
— Ce zice? îi întrerupse iarăşi Wilhelm, acum fierbând de
enervare.
— Stai puţin, îi ceru Josseran, dornic să profite de acea
neaşteptată ocazie pentru a întrezări ceva din caracterul
împăratului; se întoarse din nou spre Miao-yen. Crezi că vrea să se
joace cu noi?
— Tatăl meu e un războinic care doreşte să devină învăţat. A
renunţat la propria moştenire în căutarea puterii, aşa că acum nu
mai are încotro decât să fure de peste tot. Aţi văzut curtea regală.
Sunt acolo tanguţi, uighuri, mahomedani, chinezi şi kazahi. De la
fiecare ia câte ceva, adunând la el înţelepciunea lumii ca o veveriţă
care agoniseşte în cuib tot ce poate găsi înainte de venirea iernii.
Nu va cumpăra de la voi, ci vă va şterpeli punga.
Josseran nu se aşteptase să audă o afirmaţie atât de
îndrăzneaţă despre Conducătorul Conducătorilor de la propria
fiică.
— Călugărul nostru, aci de faţă, se crede în stare să-l convingă
că a noastră e singura cale adevărată, spuse el.
Miao-yen înclină capul, cu un gest care putea însemna multe.
— Nu eşti de aceeaşi părere?
Pesemne păruse prea avântat cu întrebările lui, căci prinţesa
lăsă capul în piept, cu un uşor surâs.
— Părerea mea e că nu trebuie să-ţi vorbesc atât de liber. Eşti
un străin şi nu se cade să am încredere în tine.
— Într-adevăr, îi dădu dreptate Josseran.
— În schimb, îmi voi opri turuiala muierească şi am să ascult.
Mă vei instrui în religia ta, dacă asta ţi-e dorinţa.
Dorinţa lui Josseran era să afle mai multe despre acel Khubilai,
dintr-o sursă atât de intimă, dar îşi reaminti că trebuia să aibă
270
 - COLIN FALCONER -

răbdare, aşa cum el însuşi îl sfătuise atât de des pe Wilhelm. Mai

aveau multe zile înaintea lor.
— Ei, ce zice? scrâşni Wilhelm.
Josseran ridică din umeri:
— Nimic însemnat. Dar îţi mulţumesc pentru răbdare, frate
Wilhelm. Acum e gata să-şi înceapă lecţiile.

81

Wilhelm se trezi în toiul nopţii, cu tot trupul leoarcă de sudoare.

Gâfâia ca şi cum tocmai ar fi fugit dintr-un incendiu, cu ochii
holbaţi şi gura căscată. Se întoarse pe-o parte şi-şi strânse
genunchii la piept, făcându-se cât putea de mic. Îşi închipuia că se
ascundea de Dumnezeu.
Dar ştia că Domnul putea să-l vadă chiar şi în bezna aceea
păgână şi-i cunoştea boala din suflet. Wilhelm gemu zgomotos.
Şi, totuşi, vina nu era a lui. Biserica avertiza despre acei demoni
supranaturali care veneau la bărbaţi şi la femei în timpul
somnului şi profitau de ei cât zăceau în starea aceea de neputinţă.
Credea că-şi învinsese drăcoaica de multe ori, dar acum revenise,
cu ochi migdalaţi şi trup mlădios, să-i chinuiască odihna.
Sări din pat şi-şi scoase sutana călugărească de pe umeri, cu
degete tremurătoare. Bâjbâi prin întuneric după flagelul pe care şi-
l făcuse în acea dimineaţă din ramuri de cireş şi îl ascunsese sub
pat.
Apoi se sculă, cu pieptul slab sfâşiat de suspine şi pielea-de-
găină încreţindu-i pielea albicioasă palidă. Voia atât de mult să fie
pur, iar carnea sa muritoare îl trădase din nou.
Auzi iarăşi foşnetul de mătase în noapte, când Succubus apăru,
cu cămaşa de brocart stacojiu lunecându-i împrejurul umerilor.
Wilhelm îi vedea pulsaţia sângelui în grumaz, conturul unui sân
ca o lacrimă. Scânteia în întunecime cu luminiscenţa unei perle,
ţinându-şi ochii în jos, pe când părul lung şi negru i se revărsa pe
umeri.
Cu flagelul în mână, începu să se biciuiască, încercând să-şi
alunge vedeniile din sufletul torturat.
Dar diavoliţa venea spre el prin tenebre, iar călugărul
îngenunche la picioarele ei ca un pocăit. Îi simţi mirosul de mosc
271
 - XANADU -

şi-şi imagină luciul cărnii umede, atât de real şi atât de intens

încât nu mai simţi sângele care-i şiroia de pe spatele flagelat, ci
numai fierbinţeala viziunii supliciate când îşi luă propria carne în
mână şi-i dădu femeiescului demon obolul.

***

Wilhelm binecuvânta vinul şi îl ridică cât putea de sus.

— Sângele lui Christos, şopti el, înălţând ochii spre bolta
plafonului înnegrit de tămâie. Odăjdiile albe îi erau zdrenţuite şi
pătate, după lungul drum din Outremer, dar încă mai rămâneau
straiele Sfintei Maici Biserica şi erau binevenite ca razele de soare
în acea neagră ţară păgână.
Era un moment plin de pătrundere pentru congregaţia lui
secretă de unguri şi georgieni, dintre care nici unul nu mai
participase la un rit latin de când fuseseră capturaţi în năvala
generalului tătar Südebei prin Europa, cu douăzeci de ani în
urmă. În timpul scurs de-atunci, se obişnuiseră să audă Liturghia
grăită în arameică, o limbă la fel de neînţeleasă pentru acei
muncitori ca şi latina, dar, deşi era limba Bibliei, nu era şi cea a
lui Dumnezeu, aşa cum o cunoscuseră dintotdeauna.
Pentru Wilhelm, acesta era un act de posesiune, la fel de sigur
ca pârjolirea moscheii de către Chinggis Han. Wilhelm ocupase
propria biserică a lui Mar Salah pentru această slujbă, venise
înarmat numai cu Evanghelia, misalul şi psaltirea pe care le
aruncase cu atâta nepăsare Khubilai. Acum, stând în faţa primilor
săi enoriaşi din Cathay, ştia că, prin aducerea alinării pentru acea
turmă pierdută a lui Dumnezeu şi refacerea Sfintei Maici Biserica
aici între păgâni, îşi ispăşea păcatele în singurul mod cu putinţă.
Dar, în timp ce congregaţia pornea prin întunericul risipit de
lumânări pentru a primi ostia, uşa bisericii se deschise cu un
bubuit şi Mar Salah apăru în cadrul ei. Îl urmau preoţii săi cu
anterie negre, ca un cârd de ciori. Porni furtunos prin naos, cu
chipul schimonosit de furie.
— Cum cutezi să-mi pângăreşti biserica!
Wilhelm se ţinu bine, privindu-l încruntat în lungul nasului.
Dar apoi, pentru a-şi arăta pietatea în faţa enoriaşilor, căzu în
genunchi şi începu să recite crezul.
În clipa următoare, se năpustiră asupra lui, luându-l pe sus
272
 - COLIN FALCONER -

prin navă, lovindu-l cu pumnii şi picioarele, în timp ce surghiuniţii

priveau cu ochi speriaţi şi vinovaţi. Wilhelm simţi o izbitură
puternică în coaste şi scoase un ţipăt de durere. Îl târâră pe
pardoseala de pământ bătătorit, pălmuindu-l şi zgâriindu-i obrajii,
dându-i şuturi cu picioarele încălţate în sandale. În sfârşit, îl
azvârliră afară în noroi, cu psaltirea şi cartea de rugăciuni
zburând pe urmele lui.
Uşa cea grea se trânti.
Câţiva orăşeni miraţi se întoarseră să-l privească în timp ce
treceau grăbiţi spre piaţă, în zorii cenuşii-palizi. Wilhelm se ridică
încet în picioare, strâmbându-se din pricina durerii din coaste, şi
porni poticnit pe străzile puturoase, către palat.

82

După datină, făceau baie de cel puţin trei ori pe săptămână, iar
Josseran constatase că, la fel ca în Outremer, acest obicei îi
bucura atât trupul, cât şi mintea. În odăile lui se afla o covată
mare de lut, cu o băncuţă, pe care să stea aşezat în timp ce se
scălda. Pentru încălzire, în apă se punea o piatră fierbinte sau sub
copaie era aprins un foc, folosind pietrele negre speciale pe care
chinezii le scoteau din munţi. Arzând, emanau o căldură
puternică, vreme de mai multe ceasuri, înainte de a se fărâmiţa
într-un târziu, făcute scrum.
În alte dimineţi, valeţii care-i fuseseră orânduiţi îi aduceau cel
puţin un lighean şi un ulcior cu apă pentru a se spăla pe faţă şi
mâini.
Wilhelm, după cum mirosea, nu profita de nici unul dintre
aceste prilejuri.
Josseran mai descoperi că, tot aşa ca în Outremer, se simţea
mai comod îmbrăcându-se ori de câte ori putea după portul din
partea locului. Primise o mantie largă de mătase aurie, cu
mânecile ajungând aproape până la vârfurile degetelor. La gât era
tivită într-o culoare mai închisă şi avea o pasăre Phoenix brodată
cu iscusinţă pe spinare. Se încingea cu un cordon lat şi o
cataramă de corn aduse dintr-o ţară pe care o numeau Bengal. I se
mai dăduse şi o pereche de sandale din mătase, cu tălpi de lemn.
Nimeni, observase el, nu umbla desculţ sau cu capul gol, în
273
 - XANADU -

afara călugărilor buddhişti. Aşa că luă deprinderea de a purta un

turban de mătase neagră, cum se obişnuia printre nobili. Îl chemă
şi pe bărbierul palatului, cerându-i să-i radă obrajii. Spre
deosebire de Outremer, unde sarazinii socoteau o lipsă de bărbăţie
dacă nu-ţi lăsai barba să crească, majoritatea oamenilor din
Shang-tu umblau bărbieriţi. Bărbile tătarilor şi ale chinezilor nu
creşteau uşor, iar acelea pe care le văzuse tindeau să fie rare,
smocurile cele mai lungi pornind din mustaţă sau bărbie.
Numai Wilhelm rămânea neclintit, mirositor, hirsut şi încruntat.

***

Shang-tu, care în limba lor însemna A Doua Capitală, era

reşedinţa de vară a lui Khubilai; scaunul său principal, unde îşi
petrecea iernile lungi, se afla în vechiul oraş chinez Ta-tu, Prima
Capitală, mai la răsărit, unde clima era mai caldă. Construcţia
oraşului Shang-tu se încheiase abia recent, supravegheată de
Khubilai însuşi, pe un loc ales după principiile chinezeşti feng-
shui, vânt şi apă.
Frumuseţea clădirilor, era o necontenită pricină de a se minuna.
Casele din Cathay, după cum îi explicase Miao-yen, erau tablouri,
erau poveşti, asemenea caracterelor pe care le foloseau chinezii în
limba lor scrisă. Acoperişurile se unduiau şi se vălureau asemenea
colinelor, şindrilele curbate imitau suprafeţele lacurilor încreţite în
vânt, stâlpii care susţineau marile streşini arcuite erau copacii din
păduri.
Prin tot oraşul se găseau nenumărate pagode. Văzuse multe
asemenea turnuri în timpul călătoriei prin Regatul de Mijloc, unde
aveau câte opt laturi cu câte zece, ba uneori chiar şi douăzeci de
acoperişuri, tot mai mici pe măsură ce urcau spre vârf. La fiecare
cat atârnau de frontoane clopote şi toate etajele erau încercuite de
câte o galerie cu balustradă proprie. Frumuseţea acelor clădiri nu
sălăşluia numai în culorile lor, lemnăria pictată şi ţiglele lăcuite, ci
şi în geometria arhitecturii.
Josseran se mira necontenit de ordinea pe care chinezii
încercaseră s-o instituie în vieţile lor. Credeau că cerul era rotund
şi pământul pătrat, iar forma capitalei respecta această credinţă.
Shang-tu fusese proiectat cu o precizie matematică, o reţea de
străzi paralele, astfel încât de la înălţimea ferestrei sale din palat,
274
 - COLIN FALCONER -

lângă zidul de miazănoapte, Josseran putea privi de-a lungul

străzii mari a oraşului, până la poarta de la miazăzi.
Mai remarcase şi că toate casele din oraş aveau caractere
pictate pe pragul de sus al uşilor, lucru pe care îl comentase faţă
de Sartaq. Căpitanul tătar îi spusese că legea din Cathay cerea ca
fiecare cetăţean să-şi scrie pe faţada locuinţei numele, împreună
cu numărul tuturor nevestelor, copiilor sau slugilor care locuiau în
casă, precum şi numărul de animale. Astfel, Khubilai ştia fără greş
câţi oameni trăiau în oraşul lui, ba încă în toată împărăţia.
Viaţa lui Khubilai era orânduită asemănător, spre propriul
câştig. Sartaq îi explică lui Josseran că, după datina tătărească,
avea patru ordo-uri, sau gospodării, de la fiecare dintre cele patru
soţii ale sale, care trebuia să fie toate tătăroaice ca el. Dar, pe
lângă neveste, ţinea şi un numeros harem, pentru plăcerea lui
personală. O dată la doi ani, era trimisă o comisie de judecători să
găsească o nouă serie de fecioare destul de frumoase pentru a fi
socotite vrednice de concubinajul cu Fiul Cerului. Cele alese erau
aduse la Shang-tu pentru a fi examinate şi mai atent de doamnele
mai vârstnice din harem. Înainte de a le primi drept concubine,
aceste zgripţuroaice se culcau mai întâi cu ele în paturile lor, iar
dacă respiraţia şi trupurile fetelor nu miroseau destul de dulce,
sau dacă sforăiau, ori nu duceau un trai curat, erau în schimb
luate ca bucătărese, cusătorese sau croitorese. Cele ce treceau de
acel riguros examen personal erau dichisite şi pregătite pentru a-l
servi pe Fiul Cerului, ceea ce făceau în cele din urmă la petrecerile
care durau de la trei până la cinci nopţi.
În acest punct al monologului lui Sartaq, Josseran descoperi că
începuseră să-i transpire palmele şi nu mai ceru alte amănunte.

***

În fiecare zi apărea câte o nouă minunăţie. Mâncarea preparată

la curtea lui Khubilai nu se compara cu nimic din tot ceea ce
gustase în viaţa lui şi era cu siguranţă altceva decât nelipsita dietă
de lapte şi oaie pârlită a tătarilor, mai subtilă chiar şi decât
şerbeturile şi poamele din Outremer. În unele momente, gusta
scoici aromate în vin de orez, supă din seminţe de lotus, peşti
gătiţi cu prune, gâşte coapte cu caise. Cina felurită din labă de
urs, bufniţă friptă, piept de panteră prăjit, rădăcini de lotus,
275
 - XANADU -

muguri de bambus fierţi la abur şi, o dată, o tocăniţă de câine.

Metodele de preparare erau mai meticuloase decât văzuse oriunde.
Ardeau numai lemn de dud pentru a pregăti puiul, susţinând că
frăgezeau carnea; de asemenea, la porc mergea doar lemnul de
salcâm şi numai cu surcele de brad se fierbea apa pentru ceai.
Spre deosebire de tătari, chinezii aveau obiceiuri foarte delicate
la masă. În loc de degete şi cuţit, foloseau două beţigaşe ascuţite
cu încrustaţii de fildeş, culegând cu ele bucăţelele din farfurie,
pentru a lua numai îmbucături mici. După freneziile lacome şi
năvalnice care-i caracterizaseră mesele la tătari, prânzurile lui
Josseran în compania chinezilor aveau gingăşia unei lucrături în
vârf de ac.
Dar cele care-l uimeau cel mai mult erau cărţile lor. Nu erau
copiate de mână, ca în creştinătate, ci multiplicate în număr mare,
cu ajutorul unor tăbliţe tăiate din lemn care reproduceau caligrafia
pe hârtie.
Mai întâi, i se spusese, un scrib copia cartea pe hârtie uleiată
subţire, apoi un gravor lipea colile pe scânduri din lemn de măr.
După aceea, semnele erau trasate cu dalta gravorului, astfel încât
caracterele ieşeau în relief. Foloseau câte o asemenea matriţă
pentru fiecare pagină a cărţii, tipărind sute, chiar şi mii o dată.
O carte ca Biblia lui Wilhelm era un obiect rar şi preţios în
lumea creştină; dar în Shang-tu se găseau destule almanahuri şi
scrieri astrologice pentru oamenii de rând, precum şi ediţii din
„Pao”, pe care le foloseau idolatrii şi buddhiştii ca să enumere
pentru mulţimile de credincioşi meritele şi neajunsurile aproape
ale fiecărei acţiuni.
Idolatrii îşi trăgeau convingerile dintr-o carte intitulată „Tao de-
jing” şi căutau să-şi prelungească viaţa cu o complexă disciplină
ascetică şi cu vrăji. Afirmau că amuletele şi astrolabele lor le
dădeau puterea de a prezice războaiele, bolile şi vremea şi vindeau
farmece la preţuri exorbitante, făgăduind câştiguri pentru
negustori, longevitate pentru bărbaţi şi măritişuri fericite femeilor.
Mai erau şi alţii, mulţi dintre ei cărturari şi curteni, care îl
urmau pe un străvechi înţelept chinez, Kung Fu-tse. Puneau mult
preţ pe pioşenia filială şi adorarea strămoşilor, la fel ca tătarii, şi
îşi duceau viaţa după preceptele a ceea ce numeau ei cele Cinci
Virtuţi, pe care Josseran, în sinea lui, le compara cu cele Zece
Porunci. Ca şi în lumea sa creştină, observă că aceste reguli erau
276
 - COLIN FALCONER -

mult mai respectate în teorie decât în practică. Toţi confucianiştii

credeau foarte tare în ceremonial, socotind că numai prin
aplicarea cum se cuvine a anumitor tradiţii şi ritualuri puteau
îndupleca zeii, pentru ca poporul chin să prospere.
Pretutindeni se vedeau statui pictate ale acestui Kung Fu-tse,
atât din lemn, cât şi de teracotă, după cum existau şi ale lui
Borcan şi ale multor alţi idoli de-ai lor, care primeau toţi rugăciuni
şi ofrande de la credincioşi.
„Cu toţii sunt atât de deosebiţi de noi”, reflecta Josseran, „şi
totuşi, în atâtea privinţe, sunt aidoma nouă. Îşi slăvesc zeii, le
înşiră păcatele şi virtuţile într-o viaţă de om, cum facem şi noi. Şi
se tem de moarte, şi-şi petrec multe ceasuri din viaţă meditând la
lumea de apoi.”
Se îndoia că Wilhelm ar fi putut consimţi să recunoască
asemănările.
Călugărul îl bătea la cap încontinuu să stea cu el şi cu Miao-yen
şi să continue instruirea sau îl pisa să obţină încă o audienţă la
împărat. Bătaia pe care o încasase de la nestorieni îl lăsase cu
vânătăi pe coaste şi chipul atât de umflat încât arăta precum
cerşetorii bolnavi pe care Josseran îi văzuse bântuind bazarurile
din Acra. Dar nu-i înmuiase nici hotărârea, nici însufleţirea. Îşi
continua sudălmile la adresa lui Mar Salah şi a nestorienilor şi
petrecea zi de zi ceasuri întregi în faţa bisericii mitropolitane din
cartierul sărac al oraşului, unde îşi striga rugăciunile pentru
intervenţia divină, atrăgând mulţimi de chinezi curioşi care veneau
să caşte gura la acel străin ciudat la înfăţişare şi urât mirositor
îngenuncheat în noroi.
Josseran încerca să-l convingă să renunţe, dar Wilhelm
rămânea neclintit. Spunea că Domnul avea să facă o minune şi să-
i aducă pe nestorieni înapoi la biserica Lui. Deşi s-ar putea să fi
fost la fel de uluit ca Josseran, când acel miracol se întâmplă în
sfârşit.

83

Petreceau în fiecare zi câteva ore cu Miao-yen, în pavilionul ei

cu ţigle galbene. Fata se vădea a fi o bună elevă şi în curând învăţă
să recite cele Zece Porunci şi să memoreze pasaje lungi din Biblie,
277
 - XANADU -

pe care i le alesese Wilhelm. Din partea lui, călugărul era un

dascăl răbdător, dar nu îngăduia să i se pună la îndoială nimic din
învăţătură.
O dată, în timp ce se uita prin cartea de rugăciuni, Miao-yen
arătă o imagine, întrebând pe cine reprezenta.
— Aceasta e Maria, Maica Domnului, îi explică Josseran.
— Mar Salah spune că Dumnezeu nu poate fi om, aşa că nici o
femeie nu poate fi mama unui Dumnezeu.
— Spune-i că nu are ea căderea să discute tainele credinţei, îi
ceru Wilhelm lui Josseran, care-i traduse cuvintele.
Miao-yen păru să accepte ideea şi înclină pagina în lumină, ca
s-o poată cerceta mai îndeaproape.
— Seamănă mult cu Kuan Yin. Printre chinezi, e cunoscută ca
Zeiţa Milostivirii.
Când Wilhelm auzi aceasta, obrajii i se înroşiră ca focul.
— N-o poţi compara pe Sfânta Fecioară cu idolii păgâni, se răsti
el. E o blasfemie.
Miao-yen primi blajină mustrarea şi nu mai comentă niciodată
lecţiile, pe care le urma cu străduinţă, din toată inima. Dar, în
pofida părelnicului ei entuziasm faţă de acea muncă, Josseran
simţea că pentru ea nu era decât un exerciţiu al minţii. Continua
să rămână, în sufletul ei, tătăroaică.
După o vreme, până şi Wilhelm simţi această reţinere şi nu se
mai mulţumi doar să-i dea instrucţiuni despre formele religiei
catolice. Începu să caute vreun semn vizibil că lecţiile lui dădeau
roade.
— Ia spune-i, îi ceru el lui Josseran într-o zi, după ce
terminaseră s-o înveţe pe Miao-yen rugăciunea Paternoster,
spune-i că pentru a ajunge la dumnezeire trebuie să se abţină de
la folosirea parfumurilor şi a sulimanurilor pe faţă.
Josseran îi transmise cererea cât putea de delicat şi se întoarse
apoi spre Wilhelm:
— A zis că aceasta i se cere atât ca domniţă chineză, cât şi ca
fiică a împăratului.
— Arată şi miroase ca o târfă.
— Vrei să i-o spun şi pe asta?
— Fireşte că nu, se răsti Wilhelm.
— Atunci, ce vrei să-i spun?
— Spune-i să i se roage lui Dumnezeu pentru călăuzire. O
278
 - COLIN FALCONER -

femeie trebuie să fie virtuoasă în toate, iar boiala şi parfumul sunt

uneltele diavolului.
— Ce zice? vru să ştie Miao-yen.
— Te felicită pentru frumuseţea ta. Chiar şi fără alifii şi
mirozne, crede că ai fi cea mai minunată femeie din Shang-tu.
Miao-yen zâmbi şi dădu din cap.
— Acum ce-a zis? se repezi Wilhelm.
Josseran ridică din umeri:
— A zis c-o să se mai gândească.

***

Erau unele zile când, după ce Wilhelm îşi termina lecţiile,

Josseran rămânea împreună cu ea, în pavilion. Îi era de folos
pentru ceea ce afla de la ea despre Khubilai şi marele lui imperiu.
Dar îl şi fascina acea făptură stranie, deşi nu în acelaşi fel în care
fusese atras de Khutelun, căci nu îl încerca nici o jinduire
trupească. Însă era intrigat de felul cum fiica împăratului putea
trăi închisă în acel palat aurit, câtă vreme Khutelun mânca şi
vorbea cu bărbaţii şi-şi ducea traiul în şaua calului. Nu erau
amândouă fiice ale unor hani tătari?
Simţea că şi ea, la rându-i, se simţea bine în compania lui.
Conversau ceasuri îndelungate, la ceaiurile aduse de servitoarele
ei, căci era nemărginit de curioasă în legătură cu Languedoc,
Outremer, castelele şi conacele de-acolo şi bisericile creştine.
Într-o zi, stăteau amândoi privind o slujnică tânără dând de
mâncare peştilor aurii, care veneau la marginea lacului ascultători
ca nişte miei. Miao-yen arătă peste apă, spre un cerb care trecea
tăcut pe sub sălciile din parcul împărătesc.
— Vânaţi şi voi, pe meleagurile barbare? îl întrebă.
— Sigur că da. Este un sport foarte îndrăgit peste tot în
Languedoc.
— Atunci, cred că ţi-ar plăcea să vânezi în parcul tatălui meu.
Este singura concesiune faţă de moştenirea lui.
Josseran se gândi la Khutelun şi la felul cum doborâse un lup
în plin atac, cu o singură săgeată.
— Tu nu vânezi?
Fata râse amar.
— Uneori tânjesc după asta.
279
 - XANADU -

— Atunci, de ce n-o faci?

— Nu se cade ca femeile chineze să se poarte ca tătăroaicele.
— Dar tu nu eşti chinezoaică. Eşti de neam tătar.
Prinţesa clătină din cap:
— Ba nu, sunt chinezoaică, fiindcă aşa doreşte tatăl meu. Tata
a preluat în toate privinţele obiceiurile şi deprinderile unui chinez.
N-ai văzut cu ochii tăi?
— Mărturisesc că tot ceea ce văd aici e ciudat pentru mine.
— Atunci, am să-ţi spun ceva. Fratele meu, Chen-chin, va fi
următorul împărat şi Haghan al tătarilor. La vârsta lui, Chinggis
Han călărea deja în fruntea propriului touman, cucerise jumătate
din stepă. Chen-chin îşi petrece zilele închis cu curtenii
confucianişti, învăţând eticheta şi datinile chinezeşti, citind
„Cartea odelor” şi „Analectele lui Kung Fu-tse”, „Cartea
ritualurilor” şi „Dicţionarul termenilor” şi învăţând istoria chineză.
În locul mirosului de cal, miroase a aloe şi a lemn de santal. În loc
de cuceriri, stăpâneşte caligrafia.
— Khubilai face asta pentru a cuceri poporul, fără îndoială.
— Tatăl meu o face pentru că sufletul lui este sterp. Doreşte să
fie toate lucrurile pentru toată lumea. Vrea până şi să fie socotit
bun de cei pe care i-a zdrobit.
Josseran era năucit să audă o judecată atât de brutală asupra
împăratului, pronunţată de propria fiică.
— Dacă ăsta-i este ţelul, aş zice că pare să fi reuşit, murmură
el.
— „Pare” numai. Chinezii ne zâmbesc binevoitor şi ne
îndeplinesc poruncile, ne umplu curţile şi se prefac că ne iubesc.
Dar, în sinea lor, ne numesc barbari şi-şi bat joc de tatăl meu
pentru că nu le poate vorbi limba. Îşi râd de noi în teatre. Actorii
lor fac glume pe seama noastră, păpuşarii lor ne maimuţăresc. Ne
fac de râs fiindcă vrem aşa de mult să fim ca ei. Din cauza asta, ne
dispreţuiesc cu atât mai mult. Adevărul este că noi suntem
cotropitorii şi ne urăsc. Cum s-ar putea altfel?
Pe Josseran îl cuprinse o revelaţie. Fiul Cerului deci nu era atât
de atotputernic pe cât l-ar fi făcut să creadă aparenţele. Se
confrunta atât cu războiul civil în patria natală, cât şi cu
rebeliunea în imperiu.
— Totuşi, Sartaq mi-a spus că mulţi dintre soldaţii lui Khubilai
sunt chinezi.
280
 - COLIN FALCONER -

— Îi foloseşte cu înţelepciune. Toţi recruţii lui sunt trimişi în

provincii îndepărtate de casă, astfel că se simt la fel de străini ca şi
ofiţerii lor tătari. Tatăl meu îşi păstrează garda de elită, kesig, şi
are tumani aleşi unul şi unul, regimente din propriul clan, postate
prin tot imperiul ca să strivească orice rebeliune. Au dărâmat
zidurile tuturor cetăţilor chinezeşti şi le-au smuls pietrele care
pardoseau străzile, pentru a le fi mai uşor poneilor noştri tătăreşti,
dacă e nevoie să-i atacăm. Înţelegi? Nu-l urăsc pe faţă fiindcă nu
îndrăznesc. Asta-i tot.
Veninul din vocea ei îl şoca. Miao-yen păru să-şi dea seama că
mersese prea departe, poate, şi coborî ochii.
— Vorbesc prea liber cu tine. Eşti bun ca iscoadă, barbarule.
Josseran se uită în altă parte, ruşinat că-i descoperise intenţiile.
— E politic să trăiesc aici în parcul acesta minunat, numai cu
păsările şi peştii-de-viaţă-lungă să-mi ţină de urât, căci Khubilai
doreşte să fiu o prinţesă chinezoaică. Dar nu e numai politica la
mijloc. Îi îndrăgeşte sincer pe aceşti chinezi pe care i-a învins. Nu
ţi se pare ciudat, la un asemenea om?
Josseran dădu din cap:
— Aşa e cum spui.
— Ciudat şi nefericit. Pentru mine. Căci jinduiesc să alerg
călare şi să trag cu săgeata, ca o tătăroaică. Şi totuşi, trebuie să
stau aici în fiecare zi, printre sălcii, fără altceva cu care să-mi
treacă timpul decât aranjatul agrafelor în păr. Tatăl nostru este
viaţa şi povara noastră. Nu-i aşa, barbarule?
— Într-adevăr, confirmă el, gândindu-se la propriile poveri, într-
adevăr, aşa este.

***

— Unde-ai fost? întrebă Wilhelm, când Josseran reveni la palat,

în aceeaşi după-amiază.
— Am stat de vorbă cu prinţesa Miao-yen.
— Petreci prea mult timp cu ea. Nu se cade.
— Aflu de la ea multe despre împărat şi despre poporul lui.
— Pofteşti la ea. Ţi se citeşte în ochi.
Această acuzaţie îl jigni pe Josseran, căci era nedreaptă.
— E prinţesă şi fiică a împăratului.
— Şi te-a descurajat vreodată aşa ceva de la instinctele tale
281
 - XANADU -

josnice? Mirosul ei, artificiile pe care şi le aşterne pe faţă, rochiile

de mătase pe care le îmbracă. Are toate uneltele diavolului. Îmi
pierd ceasuri întregi cu ea arătându-i calea spre virtute şi spre
Dumnezeu, iar tu îmi strici tot ce fac!
Josseran oftă. Călugărul acela obositor!
— Nici nu mai ştiu ce vrei de la mine.
Ochii lui Wilhelm erau înroşiţi. Se părea că nu dormise deloc
bine în ultimele săptămâni.
— Nu vreau nimic de la tine. Dumnezeu e cel care voieşte să mă
ajuţi să-i aduc pe aceşti oameni la iubirea lui Christos.
— N-am făcut tot ce-mi stătea în putere?
Wilhelm clătină din cap.
— Nu ştiu, spuse el. La asta, numai Dumnezeu poate răspunde.

***

Khubilai o aştepta în Pavilionul Florilor Parfumate, aşezat pe un

tron de abanos intarsiat cu jad şi perle. Purta o mantie de brocart
verde şi avea pe chip o expresie de nemulţumire.
Pavilionul era deschis în toate părţile spre grădini, în urne mari
fuseseră sădiţi bananieri cu flori trandafirii şi scorţişoară, iar prin
curtea pietruită erau plasate cu multă iscusinţă mori de vânt,
astfel că mişcarea uşoară a aripilor purta miresmele florilor până
în săli. Ciripitul păsărilor în copacii cu coroanele aplecate peste
streşini răsuna aproape asurzitor. Din apropiere se auzea
murmurul aproape necontenit al unei fântâni şi foşnete de
bambuşi.
Miao-yen zări un altar în capătul de miazănoapte al
pavilionului. Conţinea iarbă din stepă, precum şi pământuri aduse
din patria tătărească, argilă gălbuie, nisip auriu, pietricele albe şi
negre din Gobi. Deşi era în mod vădit un locaş sfânt tătăresc,
Altarul Ţărânei reprezenta un ideal confucianist, iar verdele, roşul,
galbenul, albul şi negrul erau cele cinci culori primare ale
confucianismului; roşu pentru bucurie, verde pentru armonie,
galben pentru cer, alb pentru puritate şi negru pentru durere. Îl
învelea un acoperământ de brocarturi roşii, cu binecuvântări
brodate auriu pe material în caracterele chinezilor.
Atât de multe contradicţii.
Miao-yen se apropie, târându-se în patru labe. Îşi împreună
282
 - COLIN FALCONER -

mâinile şi aplecă de trei ori capul, până pe duşumeaua de

marmură, după care ridică privirea spre ochii mătăsoşi ai tatălui
ei. Chipurile austere ale sfătuitorilor săi confucianişti şi tanguţi o
priveau de pe estrada de sub tron.
— Deci, Miao-yen. Mergi bine cu studiile?
— Sunt sârguincioasă, tată.
— Ce părere ai despre dascălii tăi, francul acela şi omul lui
sfânt?
— Sunt sinceri, Stăpâne, răspunse cu băgare de seamă
prinţesa, întrebându-se ce dorea să ştie tatăl ei.
— Şi ce crezi despre această religie pe care au adus-o cu ei? o
întrebă.
— Este aşa precum spui, tată. Seamănă mult cu Religia
Luminoasă a lui Mar Salah, atât numai că ei îi acordă mult respect
acelui om pe care-l numesc Papa. De asemenea, găsesc multe
cusururi în împreunarea dintre un bărbat şi o femeie şi mai cred
în mărturisirea păcatelor unui om faţă de şaman, care aduce
iertarea neîntârziată din partea zeului lor.
— Găsesc cusururi în uniunea bărbaţilor cu femeile? repetă
Khubilai, gândindu-se fără îndoială la numerosul lui harem.
— Într-adevăr, stăpâne.
Hanul mormăi, neimpresionat de această filosofie.
— Se spune că în ţările barbare toţi oamenii se pleacă în faţa
acestui Papă.
— Da, Stăpâne, pare-se că e Hanul Hanilor lor şi are puterea de
a numi regi dintre ei, deşi totuşi nu poartă spadă sau arc, dacă e
să le dăm crezare. S-ar părea că e un şaman, care a ajuns mai
puternic chiar şi decât cei mai mari dintre războinicii lor.
Khubilai tăcu. Miao-yen îi putea ghici gândurile. N-ar fi vrut să
aibă de-a face cu nici o religie care să-i ameninţe demnitatea
supremă de împărat.
— Au magie? o întrebă el, după un timp.
— Nu i-am văzut făcând nici o vrajă, stăpâne. M-au învăţat
rugăciunile pe care doresc să le spun şi mi-au vorbit despre acel
Iisus pe care-L venerează atât de mult, la fel ca Mar Salah şi
discipolii lui.
— Îţi place religia asta a lor?
Miao-yen privi în ochii lui Phags-pa lama.
— Nu o găsesc la fel de mare ca aceea a tanguţilor, stăpâne, nici
283
 - XANADU -

tot atât de puternică.

Phags-pa lama păru să se destindă. Şi tatăl ei părea mulţumit
de răspuns. „Acelui creştin şi şamanului său s-ar fi putut să nu le
placă la auz asemenea vorbe”, reflectă Miao-yen. „Dar orice alt
răspuns i-ar fi pus în pericol fără rost. Pe la curtea tatălui meu
mişună viperele.”
— Şi cu războinicul cum e? Ce părere ai despre el?
— Pare un om cinstit, stăpâne.
— Ţi-a vorbit despre oştirea barbară?
— Nu cred că poate fi prea puternică, stăpâne. El însuşi susţine
că are numai trei cai şi sunt astfel crescuţi încât trebuie să le
găsească sau să le cumpere de-ale gurii în fiecare zi. Într-adevăr,
trebuie să fie foarte sărac, căci nu are oi sau vaci. Încasează biruri
de la ţăranii care-i lucrează pământurile, pe când el trăieşte închis
într-un castel. Şi totuşi, nu înţeleg un lucru; spune că a călătorit
în altă ţară ca să se lupte cu acei sarazini, cum îi numeşte ei, când
nu avea de câştigat pentru sine însuşi nici pradă, nici femei.
Afirmă că a făcut-o pentru gloria cerurilor. Dar în acelaşi timp par
temători să-şi părăsească fortăreţele de frica aceloraşi sarazini pe
care s-au juruit să-i nimicească.
Khubilai mormăi, căci părerile fetei se potriveau cu ale lui.
— Nu cred că vor fi nişte aliaţi puternici. Până şi Mar Salah
propovăduieşte împotriva lor şi, cum spuneai, şi el îl adoră pe acel
Iisus, ca ei. Mitropolitul spune chiar că vor să ne supună pe toţi
domniei acelui Papă, despre care vorbesc peste măsură.
— Tot ce ştiu e că acest Joss-ran se poartă frumos cu mine şi
pare cinstit, se grăbi Miao-yen să adauge, căci simţea o afinitate
cu acel uriaş barbar şi nu dorea să i se întâmple nici un rău.
— Şi şamanul lui?
— Pentru celălalt, nu pot răspunde altceva decât că miroase
urât.
Khubilai cugetă un lung răstimp la aceste cuvinte.
— Te felicit pentru veştile pe care mi le-ai adus, fiica mea, spuse
el în cele din urmă. Fii sârguincioasă. Dacă-ţi spun ceva ce crezi
că se cade să ştiu, vino să-mi spui chiar tu în persoană.
Fu lăsată să plece. În timp ce-şi târşea de-a-ndăratelea
picioarele mici, spre ieşirea din sală, îşi reaminti că nici un
moment nu arătase cel mai mic semn de iubire. Confucianiştii o
învăţaseră că devotamentul filial era cea mai mare din toate
284
 - COLIN FALCONER -

virtuţile şi, dacă aşa era, atunci cu siguranţă ea nu merita cu

nimic să fie lăudată.

84

Vardistul sunase ora unu demult, când pe Wilhelm îl treziră din

somn nişte bătăi puternice în uşă. Unul dintre preoţii mitropolitani
cu anterie negre stătea pe coridor, cu sufletul la gură, încadrat de
doi ostaşi din kesig-ul imperial. Era Mar Gabriel, pe care Wilhelm îl
recunoscu imediat ca fiind acela care-i gâdilase coastele cu
picioarele sale încălţate în sandale. Turuia vorbe de neînţeles în
limba lui păgână.
Unul dintre paznici se duse să-l cheme pe Josseran din camera
lui. În sfârşit, templierul apăru, răvăşit şi buimac de somn,
înfăşurându-se în grabă cu un halat de mătase. Ascultă ceea ce
avea de spus preotul, apoi îi explică lui Wilhelm că omul fusese
trimis de Mar Salah. Mitropolitul din Shang-tu dorea să-l vadă
neîntârziat.
Era pe moarte.

***

Îi urmară pe soldaţi cu făcliile lor aprinse pe străzile întunecate

din Shang-tu. Nu se mai vedea nici ţipenie de om. Legea spunea
că, după ce suna clopotul din turn, seara târziu, nimeni nu mai
avea voie să iasă din casă, numai moaşele în drum spre câte o
naştere sau medicii chemaţi la bolnavi.
Ajunseră la o casă mare, în apropiere de zidul palatului. Mar
Salah locuia într-un lux de un soi care nu l-ar fi făcut de râs pe
nici un episcop creştin, observă Josseran. Fără îndoială, din banii
pe care-i furase de la enoriaşi, cum afirmase Wilhelm. Bisericoşii
nu se dezminţeau nicăieri în lume.
Casa era înconjurată de un zid înalt, acoperit cu ţigle de
ceramică lucioasă, în modelul tradiţional de bambus despicat.
Poarta ghintuită de sub acoperişul arcadei se deschise larg şi îl
urmară pe preot printr-o curte cu dale de piatră, mărginită cu
sălcii, pini şi bazine cu crapi aurii.
O capelă era susţinută pe stâlpi lăcuiţi, pictaţi cu desene
285
 - XANADU -

geometrice. La capătul galeriei, o jumătate de duzină de servitori

stăteau lângă o uşă, văietându-se. Poate că plângeau mai mult
pentru nesiguranţa viitorului lor, decât cu gândul la soarta
stăpânului, îşi spuse Josseran.
Într-o clădire separată se aflau apartamentele private ale
stăpânului casei. Când intrară, Josseran fu frapat de bogăţia
mobilierului; văzu o cruce lucrată din lemn de santal şi piatră de
agat, scrinuri mari din lemn de camfor încrustate cu perle, vaze
din aur ciocănit şi porţelan alb şi albastru de mare preţ, covoare
de brocart gros, podoabe din jad şi argint.
Nimic din toate acestea nu-i mai era acum de vreun folos lui
Mar Salah.
Şi dormitorul era somptuos, cu draperii de mătase şi hermină.
Într-un colţ se găsea o urnă enormă de bronz plină cu flori uscate.
Mar Salah zăcea pe pat, după un paravan pictat, îmbrăcat într-un
halat de brocart albastru închis.
Înfăţişarea preotului îl şocă pe Josseran. Era palid ca moartea,
cu obrajii supţi şi cearcăne vinete ca prunele în jurul ochilor. I se
mistuise toată carnea de pe trup. Tuşise cu sânge, iar la colţurile
gurii i se vedea o spumă împestriţată cu stacojiu.
Cele trei neveste ale sale stăteau îngenuncheate în jurul patului,
tânguindu-se.
Josseran cunoştea mirosul morţii, pe care îl întâlnise de atâtea
ori înainte. Dar văicărelile femeilor îl iritau şi le ceru ostaşilor să le
scoată din cameră.
Îl privi pe Wilhelm, amintindu-şi cum îşi petrecuse ultimele
săptămâni în rugăciuni, lângă biserica lui Mar Salah, unde invoca
răzbunarea Domnului Dumnezeu. Se cutremură, simţind că i se
zbârleau firele scurte de păr de la ceafă.
Mar Salah îşi săltă capul de pe pernă şi ridică un deget
încârligat ca o gheară, făcându-i semn să se apropie. Când vorbi,
glasul abia îi răsună ca o şoaptă.
— Întreabă ce i-ai făcut, îi tălmăci Josseran lui Wilhelm.
Buzele călugărului stăteau strânse într-o linie subţire de
dispreţ.
— Spune-i că n-am făcut nimic, spuse el, poruncitor. E
judecata lui Dumnezeu asupră-i.
— Crede că ai descântat o vrajă.
Wilhelm îşi aruncă pe spate gluga neagră şi-şi puse pe umeri
286
 - COLIN FALCONER -

etola purpurie pe care o adusese cu el de la palat, în cealaltă mână

ţinea Biblia.
— Spune-i că-i voi asculta confesiunea, dacă doreşte. Altfel, va
arde în focul iadului.
Mar Salah clătină din cap.
— Zice că nu crede în confesiuni. Susţine că în sutrele
evangheliilor nu scrie nimic despre ele.
— Spune-i că o să ardă în vecii vecilor, dacă nu-mi face acum o
spovedanie completă.
Ochii lui Mar Salah îl priveau pe călugăr, cu teamă şi
înfrângere. Josseran îi traduse cuvintele lui Wilhelm. Apoi, dădu
din cap:
— Îi e frică şi zice că are s-o facă. Dar va trebui să-l instruieşti.
Wilhelm rânji, triumfător. Ridică mâna dreaptă.
— O voi face numai cu condiţia ca, înainte de a muri, să-şi
cheme toţi preoţii în camera asta şi, în faţa lor, să-l recunoască pe
Papă ca părinte al tuturor creştinilor din întreaga lume şi să
accepte să predea conducerea bisericii lui sub autoritatea
Pontifului suprem din Roma.
Lui Josseran nu-i venea să-şi creadă urechilor.
— Eşti în stare să şantajezi un om ajuns în pragul morţii?
— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa?!
— Nu vă daţi înapoi de la nimic, voi, preoţii?
— Pentru a uni binecuvântata noastră biserică, aşa cum e voia
lui Dumnezeu? Nu, n-am să mă opresc de la nimic pentru a
săvârşi asta. Şi-acum, spune-i ce-am zis.
— Cu asta, ne înjosim pe noi înşine şi pe Dumnezeul nostru.
— Fă ce-ţi spun!
Josseran ezită, apoi se aplecă peste muribund. Îi simţi mirosul
respiraţiei, rânced şi fetid.
— Mar Salah, fratele Wilhelm spune că, înainte de a-ţi putea da
absolvirea de păcate, trebuie să treci autoritatea bisericii tale sub
puterea binecuvântatului Papă de la Roma.
— … Niciodată.
— Stăruieşte.
— Nu, horcăi Mar Salah.
Josseran se întoarse spre Wilhelm, clătinând din cap.
Perspectiva unei morţi necuminecate era prea cumplită ca să se
gândească măcar la ea. Amintindu-şi de propriile păcate, se
287
 - XANADU -

întrebă din nou dacă nu cumva hotărârea lui de a se osândi singur

la aceeaşi soartă avea să şovăiască în ultimele clipe de viaţă.
— N-ai nici un dram de milă? îl întrebă el pe Wilhelm.
— Nimic, pentru păcătoşi.
— A spus că n-o va face.
— Aminteşte-i din nou de chinurile iadului. Fiarele înroşite,
apăsate la nesfârşit pe carnea dezvelită, cleştii înfipţi iar şi iar în
burtă, biciurile cu vârfuri de plumb. Spune-i.
Josseran clătină din cap:
— Nu.
— N-ai să mă sfidezi în situaţia asta! E în joc viitorul Sfintei
Biserici de aici, din Cathay!
— Nu voi tortura un muribund. Aşa ceva, cum cu prisosinţă ai
arătat, e lucrarea diavolului şi nu vreau să fiu părtaş.
Şi, trecând peste protestele indignate ale lui Wilhelm, ieşi
hotărât din încăpere.

***

Cu o oră înaintea zorilor, tocmai când de pe strada de jos

începeau să se audă strigătele călugărilor cu talgere pentru
pomeni, Mar Salah îşi dădu sufletul, pornind spre Satana cu
deliciosul său banchet de suplicii.

85

O curte mărginită cu balustrade poleite, coline reflectate în

apele calme ale lacului, înceţoşate de pâclă. Dincolo de dealuri, un
şir de munţi negri şi golaşi se încreţeau unii lângă alţii ca
mătăsurile unui aşternut, netede şi cutate.
Ostaşii din kesig stăteau nepăsători în curte, pe când împăratul
mergea spre marginea apei, cu o blană de leopard pe umeri,
pentru a-l apăra de frigul zorilor. Phags-pa lama stătea mai la o
parte.
Josseran apăru, escortat de Sartaq şi unul dintre oştenii lui.
Îngenunche şi-şi lăsă capul în piept, aşteptând dorinţele
împăratului. Nu era sigur de ce fusese chemat pe neanunţate la o
oră atât de timpurie, dar putea să ghicească.
288
 - COLIN FALCONER -

— Mitropolitul din Shang-tu a murit, spuse după un timp

Khubilai.
— Teamă mi-e că da, Mărite Stăpâne, răspunse Josseran.
— Însoţitorul tău a aruncat asupră-i un blestem.
— Eu cred că nu a fost decât fapta lui Dumnezeu.
— Atunci înseamnă că aveţi într-adevăr un zeu foarte puternic.
Mai puternic decât al lui Mar Salah, s-ar părea.
Va să zică, aşa. Credeau că viaţa episcopului nestorian fusese
curmată de o vrăjitorie. Khubilai era convins pesemne că Wilhelm
săvârşise cine ştie ce drăcovenie, din cauza opoziţiei mitropolitului
faţă de el. Josseran se întrebă dacă putea face sau spune ceva ce
i-ar fi scos din minte această idee.
Sau dacă nu cumva, poate, avea să acţioneze în folosul lor.
— Tind să spun că religia voastră preţuieşte mai mult decât
crezusem la început.
Surprins, Josseran ridică privirea. Văzu, peste umărul lui
Khubilai, chipul preceptorului său tangut, cu o ură de
neconfundat în ochi. La fel ca Mar Salah, vedea în Wilhelm un
rival pentru urechea împăratului. Şi, după câte bănuia Josseran,
avea dreptate.
— Fiecare dintre sfetnicii mei spune că a sa e calea cea mai
bună şi mai adevărată, continuă Khubilai. Iar acum, iată că avem
încă o religie, nouă. Cum să mă hotărăsc?
Josseran rămase tăcut. Era prilejul pe care abia îndrăzniseră
să-l viseze, o şansă de a le aduce tătarilor creştinismul, prin
urechea lui Khubilai însuşi. Dacă îl puteau converti pe cârmuitor,
aduceau întreaga naţiune la sânul bisericii. Iar dacă reuşeau asta
şi puteau să-i prindă pe sarazini între două oştiri ale bisericii
romane, Ţara Sfântă avea să fie salvată, Ierusalimul revenind încă
o dată în mâini creştine.
Dacă. Dacă.
— Am pregătit un sfat, spuse Khubilai.
— Un sfat, Mărite Stăpâne?
— Voi hotărî eu însumi care dintre toate religiile este cea mai
adevărată. Spune-i şamanului vostru să se înfăţişeze în Sala de
Audienţe, la ceasul al şaptelea. Acolo se va întâlni cu ceilalţi mari
şamani din împărăţia mea şi va discuta cu ei despre natura zeilor
lor. Iar apoi, eu voi decide o dată pentru totdeauna care dintre zeii
voştri e cel mai adevărat.
289
 - XANADU -

— Vom fi prezenţi negreşit, stăpâne, murmură Josseran, năucit

de această propunere dramatică.
— Du-te şi anunţă-l pe şaman să se pregătească.
Josseran se înclină încă o dată în faţa împăratului, ocolind
privirea veninoasă a lui Phags-pa lama, şi-l lăsă pe Sartaq să-l
escorteze înapoi la palat. O dezbatere! Ei bine, asta ar fi trebuit să
se potrivească pe stilul fratelui Wilhelm. Dintr-o dată, îşi simţi
picioarele prea slăbite ca să-l mai ţină. Cu o miză atât de mare în
joc, nădăjduia că dibăcia sa de translator şi sfătuitor avea să fie la
înălţimea acestui joc, cel mai profitabil din toate.

86

Palatul de vară al împăratului se afla dincolo de zidurile

parcului său de vânătoare. De fapt, era o yurtă, construită în stil
tătăresc, cu pereţii din cea mai fină mătase în locul fetrului folosit
de tătari în stepă. Sute de frânghii lungi împletite gros din mătase
o ţineau ancorată în calea vântului. Acoperişul era făcut din
bambuşi despicaţi şi văruiţi, fiind decorat cu picturi de animale şi
păsări, cum ar fi cerbi, păuni şi mistreţi ce se puteau găsi în
pădurile din împrejurimi. Şerpi încolăciţi erau sculptaţi în stâlpii
de lac carmin.
— Nu-i aşa că e o minunăţie? îi şopti Sartaq. Pavilionul este
construit în aşa fel încât să poată fi desfăcut şi dus într-un alt loc,
mai plăcut, în doar câteva ore, dacă asta e voia împăratului.
Josseran dădu din cap, încuviinţând că într-adevăr era o
minune, deşi bănuia că o asemenea mutare nu se încercase
niciodată, fiind doar încă o legendă pentru a întări mitul lui
Khubilai ca şef tătar tradiţional.
Când intrară, sala era deja plină cu oamenii sfinţi de la curtea
lui Khubilai; propriul şaman al împăratului, în robele lui albe, cu
părul şi barba zburlite şi în neorânduială, o crustă de jeg pe piele
şi ochii holbaţi în transa provocată de opiu; tanguţii, cu capetele
lor rase şi veşmintele de culoarea şofranului; idolatrii, în mantiile
lor grele de brocart portocaliu şi purpuriu, cu tichiuţe negre şi, în
mâini, tăbliţe de rugăciune din lemn curbat; nestorienii cu antene
negre; şi mahomedanii cu bărbi cărunte şi fesuri albe.
Mai jos de tron, în stânga lui Khubilai, stătea Împărăteasa
290
 - COLIN FALCONER -

Chabi, favorita hanului. Josseran aflase de la Sartaq că era o fidelă

arzătoare a lui Borcan. Îi privi cu suspiciune rece, când intrară.
Spre şi mai marea sa consternare, Josseran îl văzu pe Phags-pa
stând lângă umărul împăratului. Era limpede că urma să fie atât
cel ce dădea semnalul dezbaterii, cât şi principalul său participant.
Khubilai îi făcu semn lui Phags-pa lama, care anunţă că sfatul
avea să înceapă. Pentru a-i da drumul, câte un purtător de cuvânt
din partea fiecărei grupări urma să rostească o scurtă dare de
seamă despre propria religie, pentru ca apoi să înceapă
deliberările.
În primele momente de discuţii, Josseran se pomeni uluit de
ereziile, vrăjitoriile şi idolatriile la care-i erau supuse urechile. Îi
traducea totul cu fidelitate lui Wilhelm, care se încrunta şi mârâia
printre dinţi ca un cotoi, în timp ce fiecare teolog îşi prezenta
propria viziune despre natura lumii şi lumea spiritelor.
Când îi veni şi lui rândul, Wilhelm se ridică, impunător în
stiharul său alb şi etola purpurie, şi glăsui adevărata explicaţie a
povestirii, cum o numea el, de la vremea facerii lumii şi a
plămădirii Bărbatului şi a Femeii de către Dumnezeu. Apoi, vorbi
despre miraculoasa naştere a lui Christos şi înşiră povestea vieţii
şi patimilor Lui, pentru a încheia cu o enumerare a legilor lui
Dumnezeu, aşa cum îi fuseseră date Omului sub forma celor Zece
Porunci. În sfârşit, stărui asupra locului deosebit pe care îl ocupau
Papa şi Sfânta Maică Biserica în inima lui Dumnezeu.
Când termină, împăratul, prin mijlocirea lui Phags-pa lama,
anunţă începutul consfătuirii. Curând, deveni limpede că Wilhelm,
fiind nou-venit, avea să fie ţinta tuturor.
Phags-pa lama însuşi conducea iscodirea, iar pe Josseran l-ar fi
încântat stânjeneala lui Wilhelm, dacă n-ar fi fost vital pentru
cauza creştinismului în Outremer să facă impresie bună aici. Şi,
cu toate neajunsurile ei, era totuşi religia sufletului său.
Într-adevăr, simţi pe neaşteptate o furie crescândă, în timp ce
Phags-pa şi idolatrii încercau să-i ţintuiască la stâlpul infamiei pe
Papă şi Biserica lui. În alte împrejurări, i-ar fi putut trece pe toţi
prin spadă, împotriva propriei voinţe.
Phags-pa lama îl întrebă pe Wilhelm despre cele Zece Porunci
ale lui Dumnezeu.
— Te întreabă dacă ai fost în cer, ca să afli gândurile lui
Dumnezeu, traduse Josseran.
291
 - XANADU -

— Spune-i că nu, dar Dumnezeu le-a comunicat dorinţele sale

profeţilor noştri şi s-a pogorât El însuşi din ceruri ca să-i înveţe pe
toţi oamenii.
Phags-pa lama zâmbi. Din asta, Josseran înţelese că le întinsese
o cursă şi nimeriseră drept în ea.
— Întreabă dacă noi credem că îl cunoaştem pe singurul
Dumnezeu adevărat, îi explică el lui Wilhelm.
— Da, spune-i.
— Atunci, înseamnă că împăratul nu urmează preceptele lui
Dumnezeu? Căci, cu siguranţă, a călcat în picioare toate celelalte
naţiuni. Asta nu înseamnă că numai el e binecuvântat, iar toţi
ceilalţi zei, inclusiv al vostru, sunt mai prejos?
Josseran simţi ochii căprui-aurii ai lui Khubilai sfredelindu-l.
— Spune-i că vrednicia unui om nu se măsoară după ceea ce-şi
însuşeşte în astă lume, răspunse Wilhelm. Christos ne-a învăţat că
pământul va fi moştenit de cei blânzi.
— Mie nu mi s-a întâmplat aşa, mârâi împăratul când auzi
replica lui Wilhelm, iar unii dintre generalii săi, ascultând curioşi
discuţia, râseră făţiş.
— Cum poate cunoaşte un om gândurile zeilor, altfel decât
atunci când ceea ce află e în favoarea dezastrelor? vru să ştie
Khubilai, intervenind şi el în dezbatere.
Wilhelm păru încurcat de antagonismul împăratului.
— Este o problemă de încredere, de credinţă.
— Omul nu e definit de ceea ce crede, i-o întoarse Phags-pa, ci
de ceea ce face. O mie de ani de înţelepciune au fost comprimaţi în
cartea noastră „Pao”. Le îngăduie tuturor să-şi calculeze meritele
şi nemeritele vieţii.
— Dar dacă un om poate fi înjosit de propriile fapte, îl
întrerupse unul dintre idolatri, abătând un moment atenţia
dinspre Wilhelm, atunci, cu siguranţă, calea spre seninătate
constă în a nu săvârşi nici o faptă. Aceasta e calea lui Tao.
Şi continuară tot aşa, la nesfârşit.
Josseran se minuna că asista la astfel de cuvântări. Niciodată
nu mai avusese de-a face cu o asemenea diversitate de gânduri şi,
în timp ce argumentele se ciocneau prin jurul lui, iar el îi
transmitea fiecare vorbă lui Wilhelm, cu sufletul la gură, îşi dădu
seama dintr-o dată cât de asemănătoare erau argumentele
mahomedanilor cu ale lor proprii. Într-adevăr, şi unii şi alţii
292
 - COLIN FALCONER -

vorbeau despre profeţi şi caracterul imuabil al unui singur

Dumnezeu şi ale legilor acestuia. Dintre toate religiile prezente în
acea după-amiază, i se părea că mahomedanii, duşmanii lor
înverşunaţi din Outremer, le erau aliaţii cei mai apropiaţi.
Nestorienii, din partea lor, îi atacau cu aceeaşi ferocitate ca şi
tanguţii.
Propriul şaman al lui Khubilai spunea că vorbele nu aveau nici
o însemnătate, justeţea unei religii putând fi judecată după
eficacitatea ei într-ale magiei. Împăratul îl întrerupse pentru a
atrage atenţia că, dacă aşa era, atunci Papa avea puteri magice
foarte mari, căci iată ce-i făcuse lui Mar Salah Dumnezeul lui
Wilhelm. Auzind aceasta, Wilhelm încercă să profite de avantaj,
spunând că toţi oamenii de pe pământ trebuia să-l recunoască şi
să-I jure cuvenita supunere şi slavă. Asupra celor care-L negau, n-
avea decât să-şi azvârle răzbunarea.
Vorbi apoi un călugăr bătrân, cu robă galbenă ca şofranul.
— Zice că lumea e o iluzie, tălmăci Josseran. Afirmă că viaţa ne
va dezamăgi întotdeauna, iar naşterea, bătrâneţea, bolile şi
suferinţele sunt inevitabile.
— Răspunde-i că tocmai de-asta a venit Christos să ne
mântuiască! aproape că strigă Wilhelm, cu obrajii înroşiţi de
emoţie. Că, dacă îndurăm creştineşte suferinţele, putem găsi calea
spre cer.
Josseran îi transmise această perspectivă călugărului care, în
timp ce răspundea, privi în adâncul ochilor lui Wilhelm:
— Chiar şi ţăranul de pe câmp îndură. Citirea textelor sacre,
abţinerea de la mâncatul cărnii, adorarea lui Buddha, datul
pomenilor, toate acestea adună merite pentru viaţa viitoare. Dar,
pentru izbăvirea de suferinţe, ceea ce cere este o revelaţie
personală despre goliciunea lumii.
— Cum poate fi goală lumea? răcni Wilhelm. A fost făurită de
Dumnezeu! Numai omul e păcătos!
Bătrânul călugăr se încruntă.
— Te întreabă ce înţelegi prin păcat, spuse Josseran.
— Pofte. Preacurvie. Slăbiciunea cărnii.
Călugărul zâmbi şi murmură un răspuns pe care Josseran nu
păru dornic să-l traducă.
— Ce-a zis? nu se lăsă Wilhelm.
— A zis… a zis că ai tot dreptul să te temi de asemenea
293
 - XANADU -

slăbiciuni.
— Ce-a vrut să spună cu asta?
— Nu ştiu, frate Wilhelm. N-a spus decât că ataşamentul tău
faţă de lume e mare, dar aşa ceva nu e nefiresc pentru un om care
s-ar zice că e sfânt. A spus că slăbiciunea ţi se citeşte în ochi şi ai
motive să te temi de ea.
— Un om cucernic nu se teme de nimic! strigă Wilhelm. Cei care
respectă legea lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi în ceruri!
Khubilai ridică mâna să se facă linişte. Apoi, începu o lungă
conversaţie şoptită cu Phags-pa lama.
În acel timp, Wilhelm se întoarse spre Josseran.
— N-ai tălmăcit corect tot ce-am spus! şuieră el printre dinţi.
— Dacă nu le cunoşti limba, de unde ştii ce-am spus?
— Se vede din ochii şi expresiile lor. Dacă rosteai adevăratele
cuvinte ale lui Dumnezeu, n-ar fi reacţionat aşa.
— Nu erau cuvinte luate direct de pe buzele de miere ale
Mântuitorului nostru, frate Wilhelm. Erau numai cuvintele tale.
— Eu nu grăiesc decât ceea ce scrie în cartea cea bună, deci e
totuna cu glăsuirea lui Dumnezeu. Dacă azi dăm greş, va fi din
vina ta şi am să te denunţ la Haute Cour, când ne întoarcem în
Acra. De asemenea, îi voi aduce la cunoştinţă Sfântului Părinte pe
cine învinuiesc pentru că am pierdut prilejul!
— Ţi-am tradus toate spusele cu fidelitate şi fără prejudecăţi!
— Mi-e cât se poate de limpede că n-ai făcut-o! Consultaţia între
împărat şi sfetnicul său se încheie brusc, iar Phags-pa lama se
întoarse cu faţa spre adunare.
— Fiul Cerului v-a ascultat toate argumentele şi e de părere că
fiecare dintre voi a vorbit cu elocvenţă şi convingere. Se va gândi la
tot ceea ce a văzut şi auzit. Acum, vă cere să-l lăsaţi în linişte. Mai
puţin barbarul, îl indică el pe Josseran.
— Rămân şi eu, spuse Wilhelm, pe când ceilalţi ieşeau în şir din
sală. Nu te pot lăsa aici fără instrucţiuni.
Phags-pa lama îl privi crunt.
— Spune-i că trebuie să plece numaidecât, îi zise el lui
Josseran.
Acesta se întoarse spre Wilhelm:
— Mă tem că dacă nu ieşi în clipa asta, te vor scoate de-aici pe
sus, cum au mai făcut şi altă dată. Nu prea face impresie bună.
Wilhelm şovăi, cu ochii înroşiţi de oboseală, aprindere şi furie,
294
 - COLIN FALCONER -

după care, fără tragere de inimă, făcu temenelele de cuviinţă în

faţa Fiului Cerului şi părăsi încăperea.

***

Erau singuri în marele pavilion. Khubilai, Fiul Cerului, îl privea

pe Josseran Sarrazini cu ochi languroşi, de culoarea alunelor.
— Am cugetat adânc la ceea ce am văzut şi am auzit azi aici,
murmură el.
Josseran aşteptă, cu gura atât de uscată încât abia mai putea
să înghită. Soarta întregii lor expediţii, deznodământul atâtor luni
de călătorie pe tot întinsul lumii atârnau de chiar acea clipă.
— Nădăjduiesc că argumentele noastre ţi-au adus mulţumire,
Mărite Stăpâne.
— Într-adevăr. Am fost nespus de impresionaţi de tot ceea ce
am auzit azi aici şi-ţi mulţumim că aţi bătut drumul lung şi
primejdios până la curtea noastră. Ne-a adus multă bucurie şi ne-
a instruit peste măsură. În ceea ce priveşte religia, acestea sunt
cuvintele inimii mele…

87

Wilhelm aştepta în genunchi pe dalele de piatră, repetând

cuvintele Paternosterului. Când îl văzu pe Josseran, sări în
picioare. Se priviră câteva momente îndelungate.
— Ce-a spus? întrebă călugărul, cu glasul răguşit după atâtea
dezbateri.
— Zice că a chibzuit şi ar dori să ştim că, dintre toate religiile
despre care a auzit… cel mai mult îi place a noastră.
Lui Wilhelm nu-i veni să-şi creadă urechilor. Căzu iarăşi în
genunchi, strigând rugăciuni de slavă pentru Dumnezeu spre cer,
peste capetele dragonilor încolăciţi în jurul streşinilor pavilionului
de vară.
Reuşise. Toate încercările şi nenorocirile meritaseră preţul.
Făcuse ceea ce-i ceruse Dumnezeu şi îl adusese pe regele tătarilor
la sânul bisericii.
Josseran nu i se alătură cu mulţumirile. Îl lăsă acolo,
îngenuncheat în curte, şi porni înapoi spre palat. Simţea, cumva,
295
 - XANADU -

că bucuria lor era prematură. Chiar după atâtea luni petrecute

călătorind pe drumurile din Asia Centrală şi Cathay, convertirea
Fiului Cerului, Conducătorul Conducătorilor, Hanul Hanilor
tuturor tătarilor i se părea acum… prea simplă.

88

A doua zi dimineaţă, s-au prezentat din nou la apartamentul lui

Miao-yen. Wilhelm avea ochii duşi în fundul capului de oboseală.
Fusese prea încordat ca să adoarmă şi-şi petrecuse noaptea
repetând rugăciuni de mulţumire şi implorare. Din partea lui,
Josseran era incapabil să-şi înţeleagă sentimentele. Păruseră să
realizeze un triumf mai presus de orice imaginaţie, şi totuşi
argumentele pe care le auzise Josseran în timpul deliberărilor îi
aşternuseră o umbră peste suflet.
Chiar putea cunoaşte un om gândurile lui Dumnezeu? se
întrebă el. În faţa atât de multor alte gânduri şi opinii, putea vreun
om să ştie cu adevărat, în adâncul lui, că nimerise peste adevărul
absolut? Îl invidia pe Wilhelm pentru certitudinea lui.

***

Miao-yen îi aştepta, aşezată pe o saltea de mătase. Îşi înclină

capul la apariţia lor. Îi răspunseră la salut şi se aşezară la rându-
le, cu picioarele încrucişate. Una dintre slujnicele prinţesei aduse
vase cu ceai de prun şi le puse pe o măsuţă de lac negru, între ei.
— Spune-i că azi o voi învăţa felul în care ne facem confesiunea,
începu Wilhelm.
Josseran transmise informaţia, privind faţa tinerei fete, în timp
ce se întreba oare ce s-o fi întâmplat îndărătul acelor ochi negri.
— Sunt onorată să învăţ această confesiune, răspunse Miao-
yen. Am auzit despre ceasul vostru triumfal din pavilionul
împăratului.
— Tatăl tău a părut foarte mulţumit de noi, îi spuse Josseran.
Un surâs curios.
— A fost foarte mulţumit de toată lumea.
Josseran se încruntă.
— Ne-a asigurat că religia noastră i-a plăcut cel mai mult din
296
 - COLIN FALCONER -

toate.
— V-a spus el asta? zâmbi Miao-yen.
— Cu gura lui, domniţă.
Prinţesa întoarse capul, cu o privire visătoare prin ferestrele cu
paravane, peste lacuri, spre munţii din depărtare.
— Nu-l înţelegeţi pe tatăl meu, spuse ea într-un târziu.
— Ce anume nu înţelegem?
— Ce spune? vru să ştie Wilhelm.
Josseran nu răspunse, aşteptând ca Miao-yen să vorbească mai
departe.
— Nu încerca s-o instruieşti singur, îl preveni Wilhelm. Nu voi
permite să fie infectată cu ereziile tale.
— Foarte bine, am să-ţi traduc ce spune, răspunse el mohorât.
Pune sub semnul îndoielii victoria noastră de ieri în faţa
împăratului.
— Dar ai auzit verdictul de pe buzele lui!
— Susţine că împăratul nu spune întotdeauna ceea ce
gândeşte. N-ar fi prima oară când un rege se preface, pentru
propriile interese, adăugă el, cu o ironie amară.
Papa, de pildă.
Miao-yen se întoarse de la fereastră.
— Toţi cred că ei au învins în dezbatere. Nu ştiaţi?
Josseran trase aer în piept.
— Doar nu credeaţi cu adevărat că s-ar izola astfel de aliaţii lui
de la curte? Consfătuirea a fost doar un şiretlic ca să vă asmută pe
unii împotriva celorlalţi. Tatăl meu e de toate pentru toţi, v-am mai
spus. Acesta e miezul puterii lui.
— Dar a spus că în religia noastră a găsit cea mai multă
raţiune.
— Pentru chinezi, e campionul lui Kung Fu-tse; când e cu
tanguţii, păşeşte pe urmele lui Buddha; faţă de mahomedani, e
susţinătorul Islamului. Cu Mar Salah, a fost protectorul lui Iisus al
vostru. Aşa era politic să se poarte.
— Zi-mi o dată ce spune! aproape că strigă Wilhelm.
Miao-yen îşi păstră ochii coborâţi, în timp ce Josseran îi
tălmăcea toate afirmaţiile. Chipul lui Wilhelm deveni pământiu, iar
euforia care-l stăpânise în tot timpul dimineţii se evaporă cu totul.
— Vrea să bage zâzanie, spuse el. Împăratul n-ar face aşa ceva.
Josseran ridică din umeri.
297
 - XANADU -

— Faptul că se joacă doar cu noi, din motive politice, are mai

mult sens pentru mine decât convertirea asta bruscă.
— Nu cred, stărui Wilhelm, dar Josseran îi văzu în expresie că
groaznicul adevăr pusese deja stăpânire pe el.
— Într-adevăr. Nu e decât părerea ei.
— Dar tu o crezi?
Josseran nu răspunse.
Wilhelm sări în picioare. Mâinile îi tremurau.
— Sunt emisarul Papei însuşi! strigă el. Nu se poate juca în
halul ăsta cu mine!
Şi ieşi.

***

După plecarea lui, Josseran reveni spre Miao-yen.

— Mă tem că azi nu vom mai ţine cursuri, domniţă, spuse el.
Ce i se zărea în ochi? Compasiune? Amuzament?
— Mii de scuze. Dar e mai bine să înţelegeţi jocul pe care îl
joacă tatăl meu, chiar dacă nu-i cunoaşteţi toate regulile.
— Da, domniţă.
„Şi iată”, îşi spuse el, „că marele nostru triumf era pur
imaginar.” În tot timpul de când porniseră la drum, îl încercase
simţământul, când avea de-a face cu acei tătari, că încerca să
prindă fum cu pumnul. Strângea degetele peste pradă şi, când le
desfăcea, avea întotdeauna mâna goală.
Privind în ochii de căprioară ai prinţesei, se întrebă ce altceva
avea să mai înveţe de la acea făptură stranie. „Oare doreşte să se
alieze cu noi, sau numai să ne chinuie cu neghiobia noastră?”
Ochii fetei clipeau încet, fără ca în ei să i se vadă cu nimic
intenţiile.

***

Barca de plăcere plutea pe un lac de o frumuseţe catifelată,

negru-lucios ca de cărbune, împestriţat cu lumină de la
lampioanele pagodelor din lungul malului. Noaptea era răcoroasă
şi cu parfum de iasomie. Din cabina barjei, Miao-yen putea vedea
tot oraşul, ţiglele lăcuite ale palatelor şi templelor scânteind sub o
lună în ultimul pătrar ca giuvaerurile din părul unei doamne. Mai
298
 - COLIN FALCONER -

încolo se desenau siluetele negre ale colinelor, ca un dragon

adormit. Pe punte, sub ea, trei servitoare tinere ţineau sus
lampioane de mătase, cu ajutorul unor prăjini de lemn arcuite,
aruncând panglici de lumină peste apele întunecate.
Miao-yen stătea culcată cu spatele pe saltelele de mătase, goală,
doar cu doi mici papuci de satin în picioare. Trupul ei avea
culoarea alabastrului şi era aromat cu uleiurile de baie.
O slujnică stătea îngenuncheată la capul ei. Părul lui Miao-yen
se revărsa pe saltea, mătăsos şi negru. Femeia îi ţinea în mâna
stângă bărbia delicată, iar degetul mare al mâinii drepte şi-l
împingea încet peste capul fetei, concentrând apăsarea în lotusul
cu o mie de petale, pe creştetul craniului, la meridianul urechilor.
Masajul prelung al scalpului risipea tensiunea din trup, alina furia
şi durerea. Cu un uşor oftat abia desprins de pe buze, muşchii
picioarelor şi ai braţelor i se destinseră.
Folosindu-şi acum amândouă degetele mari, femeia începu să
coboare peste pielea palidă ca ivoriul a frunţii, adunându-şi
atenţia asupra locului dintre sprâncene şi mănunchiului de
bambus, înainte de a luneca spre cel mai înalt yiang din moalele
tâmplei, unde se simţea uşor palpitaţia pulsului.
Degetele iscusite ajunseră pe iazul vântului, la marginea de jos
a osului occipital, apoi, ajutate de două arătătoare puternice,
femeia prinse pielea de la ceafă, frământând în jos ambele jian
jing-uri de acupunctura din muşchii groşi şi supli ai umărului, pe
spatele fetei.
Miao-yen scoase un geamăt de plăcere şi ochii i se deschiseră
cu o tresărire. Tavanul cabinei era pictat în acuarele cu flori şi
peisaje montane, o lume de vis, a norilor şi a sălciilor. Simţea că
plutea, plutea.
Slujitoarea îşi folosea acum vârfurile degetelor mari, masând
membrele prinţesei, braţele netede, îmbinând presiunea la pasul
interior, deasupra încreţiturii gingaşe a încheieturii mâinii, şi în
poarta spiritului de sub ulna, apăsând cu putere în îmbinarea
văilor, apăsare, destindere, apăsare, destindere, astfel încât tânăra
scânci sonor, simţind presiunea crescându-i între ochi, pentru ca
apoi să dispară ca prin minune.
Urmară picioarele, ocolind tripla răspântie yin, căci o bună
maseuză nu aţâţă jinduirile sexuale ale unei fecioare.
Miao-yen se răsuci pe burtă, cu mişcări languroase. Femeia
299
 - XANADU -

apăsă încet cu mâinile pe şira spinării arcuită blând, folosind

perniţele musculoase din podul palmei. Îşi îndesă degetele în
cercul săritor, apăsând tare cu nodul mijlociului îndoit în
depresiunea mătăsoasă din josul feselor, şi o auzi pe fată ţipând de
durerea neaşteptată şi muşcându-şi carnea braţului. Apoi, îşi
înfundă degetele mari în locurile de acupunctură din lungul
abdomenului, corespondentele pentru diafragmă, ficat şi splină.
Prinţesa se întoarse iarăşi, rămânând prosternată pe saltele.
Maseuza lucra cu podul palmei de-a lungul muşchilor fiecărui
picior, de la genunchi până sub pântec, în împingeri lente.
Examina trupul lipsit de păr al fetei, apoi începu să-i frământe
încet abdomenul, de la qichong, deasupra osului pubis, până la
originea trecătorilor, sub ombilic, cu o mişcare de rotire înceată a
palmei. Simţi încordarea de răspuns a muşchiului de dedesubt.
Apăsă cu degetele mari punctul rugen, imediat sub sfârcul mic
şi cafeniu al sânului ca un boboc. Acum ochii lui Miao-yen erau
închişi, trupul i se relaxase, buzele îi stăteau întredeschise.
Maseuza se ridică în capul oaselor, încheindu-şi lucrul.
Examină trupul fetei cu privirea critică şi neimplicată a unei femei
vârstnice. O pizmuia pentru muşchii ei întinşi şi pielea
înmiresmată. Giuvaerul desăvârşit pentru un prinţ chinez, reflecta
ea.
Şi, mai presus de orice, avea minunatele taine ale papucului.

***

Wilhelm zăcea în întunecimea ceasului al treilea, ascultând

sunetele batjocoritoare din acel oraş al lui Satan, strigătul
mahomedanului chemându-i pe păgâni la biserica lor, bubuitul de
gong al idolatrilor în timp ce mergeau pe străzile întunecate. Era
înconjurat de necredincioşi, ca un miel printre zăvozii iadului.
Simţea povara sarcinii, a acelui mare pact pe care îl încheiase
Dumnezeu cu el, pentru a-l aduce cuvântul aici, la capătul lumii.
Îl dureau ochii de oboseală, dar somnul îl ocolea. Avea muşchii
şi nervii întinşi ca nişte coarde de arc.
Închizând ochii, îşi amintea prafurile dulci şi ceaiurile aromate
ale uceniciei sale, auzea clipocitul apei din lac în jurul
pavilionului, strania muzică a lăutelor din Cathay. Şi parcă ar fi
putut privi până dincolo de palat, la scânteietoarea casă plutitoare
300
 - COLIN FALCONER -

de pe lac, urmărind cu propriile degete pielea întinsă şi bronzată.

Foşnetul mătăsii era la fel de ameninţător şi pătrunzător ca
tunetul. Diavolul seducea în atât de multe feluri. Trupul trăda,
sărman slujitor al celui credincios.
Coborî din pat şi îngenunche pe podea, încercând să-şi adune
simţirile prin rugăciuni. Dar nu se putea concentra asupra
chipului lui Dumnezeu, nu vedea decât biciurile şi celelalte unelte
care-l aşteptau în cuptorul judecăţii.
Mâinile începură să-i tremure.
Îşi smulse sutana de pe umeri, coborându-şi-o până pe talie, şi
căută în întuneric flagelul. Îl găsi în ascunzătoarea sa de pe
podeaua camerei, sub pat. Începu să-şi biciuiască spatele cu mult
entuziasm căci era în joc cel mai mare triumf al credinţei lui,
numai de-ar fi avut puterea trebuitoare.
Sau nu cumva, în acest fel, avea să-l facă Domnul să sufere din
nou?
Închise ochii şi văzu chipul vopsit, iar nările îi tresăriră în
aroma îmbătătoare a parfumului ei. Lovi iar şi iar, până când
sângele prinse a-i şiroi pe spate. Era nevrednic. Dumnezeu îi
încredinţase cea mai minunată sarcină din toate şi, dacă dădea
greş, ştia că îl aştepta o pedeapsă mai cumplită decât pentru
oricare mirean de rând.
Voia atât de mult să fie un călugăr demn de Sfântul Dominic,
dar se temea că avea să se descopere, în schimb, făurit numai din
lut.

89

Rezervaţia de vânătoare se afla la apus şi miazănoapte de oraş,

pornind de la zidurile împrejmuitoare, o vastă grădină ca un
paradis de pajişti, crânguri şi pâraie, plină de cerbi, căprioare şi
capre sălbatice. Mai trăiau acolo herghelii de iepe albe al căror
lapte era proprietatea exclusivă a împăratului. Parcul era
înconjurat cu un zid de pământ care şerpuia cale de douăzeci şi
cinci de kilometri pe câmpie şi îl împresura un şanţ adânc cu apă,
astfel încât nimeni altcineva decât Fiul Cerului nu putea vâna
prada dinăuntru. Singura intrare în parc era prin palatul propriu-
zis.
301
 - XANADU -

Josseran văzuse parcul din pavilionul lui Miao-yen şi crezuse că

niciodată n-avea să ajungă acolo. Dar, într-o zi, spre marea lui
surprindere, fu invitat să călărească la vânătoare cu însuşi marele
Khubilai.

***

Howdah-ul fusese legat pe spinările a doi elefanţi cenuşii. Era

aranjat somptuos, cu acoperişul şi pereţii drapaţi în piei de
leopard şi interiorul aşternut cu brocart din mătase şi blănuri de
hermină şi sobol. „Nu în felul acesta ar porni la vânătoare Qaidu”,
se pomeni Josseran spunându-şi şi, un moment, îl văzu pe acel
mare conducător prin ochii tătarilor din stepe, asemenea lui
Khutelun, şi le înţelese înverşunarea.
În timp ce mergeau pe aleile prelungi, umbrite, howdah-ul
scârţâia în ritmul paşilor legănaţi ai uriaşilor elefanţi. Îi urma un
şir de călăreţi, kesig-i în armuri uşoare, unii cu arcuri, alţii cu
şoimi stând pe antebraţele înmănuşate. Comandantul ducea un
leopard aşezat pe crupa calului.
Împăratul însuşi purta un coif de aur şi o armură albă
cadrilată. Pe braţ îi stătea un şoim şoricar, căruia îi mângâia capul
ca unui pisoi.
„Mă întreb ce vrea de la mine”, îşi spuse Josseran.

***

— Am auzit, începu Khubilai, că ai venit aici peste Acoperişul

Lumii.
— Într-adevăr, Prea-Mărite.
— Atunci, neîndoielnic, ai fost pentru o vreme oaspetele
seniorului Qaidu.
Îl privi lung, cu ochii săi aurii sclipind.
— Ţi-a vorbit despre mine?
Josseran ştia că trebuie să fie prudent. Acest rege se ţinea de
jocuri subtile.
— A vorbit mult despre Ariq Böke, spuse el, cu precauţie.
Se ţinea de marginile howdah-ului, nedeprins cu legănatul.
Parcă ar fi fost la bordul unei corăbii, pe o mare furtunoasă.
— Şi îl lăuda mult, nu mă îndoiesc, pentru calităţile pe care nu
302
 - COLIN FALCONER -

le are. Ce părere ţi-a făcut seniorul Qaidu?

— S-a purtat frumos cu mine.
— Un răspuns prevăzător. Dar ştii din ce motiv îţi pun aceste
întrebări. Nu toţi tătarii îl socotesc pe Khubilai stăpânul lor.
Nu aşteptă răspunsul.
— Ştii asta, fiindcă ne-ai văzut disputa cu ochii tăi. Dar mai ştii
şi că sunt stăpânul Regatului Mongol şi al celui Ceresc, iar din
aceia care mă desfid nu va mai rămâne decât praf şi pulbere.
Hülegü, în Il-Hanatul de la apus, mă recunoaşte şi cu el trebuie să
parlamentezi acum pentru armistiţiul vostru.
„Deci, s-ar putea totuşi să încheiem alianţa”, îşi spuse Josseran.
„Sau e altul dintre jocurile lui?” Călăreţii lui Khubilai dăduseră
drumul şoimilor, iar aceştia ţipau victorioşi, repezindu-se asupra
berzelor de pe lacuri.
— Sunt unii care socotesc că ar trebui să ne petrecem întreaga
viaţă aşa cum trăiau străbunii noştri, pe stepe, furând cai şi dând
foc oraşelor. Dar Qaidu şi fratele meu Ariq Böke trăiesc în vremuri
apuse. Cum să vieţuim, ca Chinggis, pentru a cuceri lumea în
fiecare iarnă, numai ca să ne retragem iarăşi în timpul verii spre a
ne creşte caii şi oile? Dacă vrem să păstrăm ceea ce am câştigat,
atunci trebuie să ne schimbăm vechile obiceiuri. Lumea poate fi
cucerită din şaua calului, dar nu poate fi cârmuită tot de-acolo.
Lui Josseran i se părea că hanul cugeta cu voce tare şi rămase
tăcut.
— Tătarul mongol e cel mai bun din lume la luptă, dar avem
multe de învăţat de la chinezi în arta guvernării. Qaidu şi Ariq
Böke nu înţeleg acest lucru. Este nevoie de un înţelept pentru a
uni lumea cathaylor şi poporul Cerului Albastru.
Din felul cum vorbea Khubilai, lui Josseran îi era limpede la
care înţelept se gândea.
Elefantul lor îşi ridică trompa enormă spre cer şi trâmbiţă, când
un mistreţ se repezi peste drum, din desiş, năpustindu-se în alte
hăţişuri. Howdah-ul se clătină îngrijorător. De îndată, Khubilai îi
dădu un semnal călăreţului care ducea leopardul de vânătoare pe
crupa calului. Ofiţerul desfăcu lanţul leopardului, iar fiara se
repezi imediat după mistreţ, cu capul săltându-i prin ierburile
înalte şi şira spinării sinuoase alungindu-se la fiecare salt.
Mistreţul grohăi, începând să se răsucească şi să se repeadă
încoace şi-ncolo, în încercări disperate de a scăpa, dar leopardul se
303
 - XANADU -

apropia neînduplecat şi îl doborî. Împăratul mormăi mulţumit.

— Doriţi o alianţă contra sarazinilor acelora, cum îi numiţi voi,
spuse el, deodată.
— Sunt duşmanii noştri ca şi ai voştri, Stăpâne.
— Am hotărât să aprob această alianţă. Când oştirile noastre
vor fi câştigat victoria, vă vom lăsa să vă păstraţi regatele de pe
coastă, împreună cu acel oraş al Ierusalimului despre care mi-ai
vorbit. În schimb, Papa al vostru trebuie să-mi trimită o sută din
cei mai învăţaţi sfetnici ai lui, pentru a mă ajuta la administrarea
împărăţiei mele.
Era răspunsul pe care îl sperase, dar totuşi Josseran fu
surprins de această ofertă neaşteptată. Ştia că o asemenea alianţă
era o strategie bună. Khubilai voia să-l elibereze pe fratele său
Hülegü din luptele de la apus, cât mai curând posibil, pentru ca
acesta să-i poată sprijini revendicarea hanatului. Dar o sută de
sfătuitori? Ce-ar fi vrut marele împărat de la o sută de preoţi? El
însuşi găsise că unul singur era o povară destul de grea. Însă
aceasta nu avea nici o importanţă, Khubilai ştiind că o asemenea
condiţie nu se putea pune în aplicare înainte ca alianţa să fie
încheiată, iar lupta câştigată.
— Fratele Wilhelm cere de asemenea să i se dea permisiunea de
a te boteza în sfânta noastră religie, îndrăzni Josseran.
Khubilai îl studie, cu ochii mici şi reci ca ai leopardului.
— Pe-asta nu ţi-am promis-o.
— Ne-ai făcut o mare bucurie cu părerea Mariei Tale că religia
noastră îţi place mai mult ca oricare alta, lăsă Josseran deoparte
orice prudenţă. Voia să pună el însuşi la încercare afirmaţiile lui
Miao-yen despre duplicitatea tatălui ei.
— Şi noi, mongolii, la fel ca voi, credem că nu există decât un
singur zeu, din voia căruia trăim şi murim. Dar, la fel cum
Dumnezeu i-a dat mâinii mai multe degete diferite, şi oamenilor le-
a dat diferite obiceiuri. Împăratul acceptă acest lucra. Trebuie să
înţelegi că Fiul Cerului nu e liber să-şi aleagă religia, aşa cum sunt
alţii. Ţi-am spus într-adevăr că vă admir religia mai mult decât pe
toate celelalte, dar te-ai înşelat dacă ai crezut că atunci i-aş putea
accepta formele şi datinile. Mulţumeşte-te cu ceea ce ai, barbarule.
Pentru asta ai venit aici.
Josseran recunoscu ameninţarea din glasul hanului şi nu măi
insistă.
304
 - COLIN FALCONER -

Leopardul fusese prins iarăşi de stăpânul său, iar şoimii fură

lăsaţi liberi să-şi savureze cina. În timp ce privea păsările
smulgând din carnea mistreţului, Josseran simţi o curioasă
deznădejde. Izbândise în sarcina pe care i-o dăduse Ordinul, în
pofida intervenţiilor călugărului; dar acum, când era gata, nu mai
cunoştea decât acelaşi simţământ de ruşine care îl cuprindea ori
de câte ori contempla urmările unei bătălii şi simţea mirosul
rugurilor de leşuri aprinse.
Îl păcălise pe preot, se folosise de fiica împăratului ca să
iscodească şi, la rândul său, fusese tras şi el pe sfoară şi folosit ca
un pion. Se întreba dacă avea să se aleagă cu vreun folos din toate
astea. Pentru moment, nu ştia decât că marea aventură se sfârşise
şi nu voia să se întoarcă la ai lui.

90

Pavilionul fusese clădit deasupra unui lac făcut de mâna

omului. I se spunea Palatul Lunii Oglindite şi era construit astfel
încât priveliştea răsăritului de lună peste munţi putea fi admirată
în cel mai impresionant mod. În seara aceea, o lună în ultimul
pătrar lucea la mică înălţime deasupra colinelor, făurind o scară
de argint peste lacuri şi eleştee şi scoţând în relief siluetele
pagodelor şi ale pâlcurilor de bambuşi pe fundalul cerului.
Şi totuşi, nimic din toate astea nu-i făcea nici o plăcere.
Miao-yen stătea aşezată lângă fereastra cu paravan, având
sulimanurile şi bijuteriile în faţa ei, într-o casetă de lemn lăcuit cu
roşu. Deasupra mesei de toaletă se afla o oglindă de bronz şlefuit.
O luă şi-şi privi imaginea reflectată în lumina lămpilor care ardeau
în lampioanele de mătase pictată agăţate sub tavan.
Faţa care o privea din apele oglinzii era a unei prinţese
chinezoaice, cu părul pieptănat în stilul din Cathay, cu obrajii
pudraţi şi boiţi după obiceiul celor din neamul Chin, obedienţă vie
faţă de neamul supus tatălui ei.
Dar în adâncul inimii era tătăroaică, din spiţa Mongolilor
Albaştri ai lui Chinggis Han, şi tânjea să călărească.
Privea peste lac, la himera lunii în apă. Simţi un fior pe şira
spinării, clarviziunea neclară a unui viitor mai întunecat. Pradă
unei furii neaşteptate, îşi luă avânt cu braţul şi azvârli oglinda.
305
 - XANADU -

Peste un moment, o auzi căzând în lac.

Apoi, în noapte se lăsă din nou tăcerea, mai puţin cântecul
ţârâitor al greierilor.

91

Fură introduşi din nou în marea curte a Fiului Cerului, pentru

a îngenunchea în faţa tronului de aur şi fildeş, în centrul mulţimii
încet-fremătătoare de curteni, generali, şamani şi tanguţi cu robe
galbene ca şofranul. Era o ocazie solemnă, înţelese Josseran, iar
de astă dată nu aveau să mai schimbe vorbe neoficiale, aşa cum
făcuseră în howdah. Încă o dată, împăratul urma să vorbească
numai prin mijlocirea lui Phags-pa lama.
— Barbarii din apus au adus la Fiul Cerului o petiţie de
clemenţă şi protecţie, anunţă Phags-pa.
Josseran zâmbi amar, întrebându-se ce-ar fi spus Wilhelm dacă
auzea tratatul lor caracterizat astfel.
— Ce spune? nu întârzie călugărul să-l întrebe.
— Fraze ceremoniale. Ne pregătesc de plecare.
Phags-pa lama continuă:
— Împăratul doreşte să se ştie că, dacă barbarii vor să trăiască
în pace cu noi, vom lupta împotriva sarazinilor împreună, până la
hotarele lor, şi le vom lăsa restul pământurilor de la apus, până
vom avea plăcerea de a le cuceri. În schimb, barbarii vor trimite o
sută de şamani de-ai lor la curtea noastră, aici în Shang-tu, spre a
ne sluji.
Un curtean păşi înainte şi îi întinse lui Josseran un pergament
în scrierea uighură, pecetluit cu sigiliul regal.
— Aceasta este o scrisoare pentru regele vostru, Papa, care
confirmă esenţa tratatului, urmă Phags-pa.
Un alt curtean îi dădu lui Josseran o tăbliţă de aur, care se
numea paizah. Era o placă turtită, gravată cu şoimi şi leoparzi şi
stanţată cu pecetea împăratului.
— Pune-ţi-o la gât şi poart-o cu tine pretutindeni. Această
tăbliţă te pune sub protecţia împăratului. Cu ea, vei primi escorte
şi ajutoare în întreaga lume, din Regatul de Mijloc până la însăşi
marginea lumii, care se află sub porunca Fiului Cerului.
Josseran luă plăcuţa de aur. Era într-adevăr un permis de salv-
306
 - COLIN FALCONER -

conduct de la Shang-tu până la Mediterană. Citi, în scrisul uighur

care semăna atât de mult cu araba clasică: „Prin puterea cerului
etern! Fie numele Hanului Hanilor sfinţit! Cel ce nu i se pleacă va fi
ucis şi trebuie să moară!”
Mai erau şi alte daruri: un sul din cea mai fină mătase, o
acuarelă, un pergament cu caligrafie chinezească, negru pe roşu.
Mai primi şi un arc tătăresc.
— Împăratul aduce la cunoştinţă că acestea pecetluiesc tratatul
dintre noi, anunţă Phags-pa lama. Arcul are menirea de a-i aminti
Papei barbar, care este regele creştinilor de pe meleagurile de la
apus, că, dacă-şi calcă vreodată cuvântul şi se ridică la luptă
împotriva noastră, asemenea arcuri pot lovi de departe şi cu
putere.
— Toate astea sunt solemnităţi? şopti Wilhelm.
„Să-i spun că este ratificarea unui tratat secret între Ordinul
Templului şi tătari?” e întrebă Josseran. „Că Hülegü este de-acum
legat să lupte alături de franci contra sarazinilor? Mai bine nu.”
— Ceea ce ţin în mână e o scrisoare de prietenie pentru Sfântul
Părinte de la împărat. Îi urează fericire Papei şi cere o sută de
preoţi care să călătorească aici pentru a începe munca de
convertire.
— Iar împăratul îngenunchează şi el în faţa lui Dumnezeu?
— Cred că nu, frate Wilhelm.
Dintr-o dată, Wilhelm păru ajuns în pragul lacrimilor.
— Trebuie să-l rogi să se mai gândească! Spune-i că dacă se
teme pentru sufletul lui muritor, trebuie să-l îmbrăţişeze pe
Domnul Iisus Christos!
— Se pare că a spus tot ce avea de spus în privinţa asta.
Cu capul în piept, Wilhelm slobozi un oftat prelung, tremurător.
— Poftim. Deci, n-am izbândit. Femeia a avut dreptate. E
recalcitrant.
— A cerut o sută de preoţi. Cu siguranţă, asta ne dă motive să
nădăjduim.
— Dacă regele nu acceptă sfânta noastră religie, oamenii nu vor
asculta.
— Fie ce-o fi, noi am făcut aici tot ce se putea.
Josseran porni de-a-ndărătelea spre uşă, fără a se întoarce nici
un moment cu spatele la împărat, aşa cum cerea eticheta. De cum
ieşiră, Wilhelm căzu iarăşi în genunchi şi începu să se roage
307
 - XANADU -

pentru intervenţia divină.

Pe sacrele prepuţe ale tuturor sfinţilor! Omul ăla avea să-şi
tocească de-a binelea genunchii. Josseran plecă, lăsându-l unde
se afla.

92

— Se numeşte Grădina Izvorului Răcoritor.

— E minunată.
Şi aşa era, într-adevăr. Un pârâu murmura într-un mic iaz unde
auriii peşti-de-viaţă-lungă înotau încet prin apele întunecate. Pini
bătrâni, noduroşi, îşi coborau crengile peste cărare, iar într-o grotă
săpată în faţa de piatră a unei cascade ardea tămâie. Prin grădină
pluteau miresmele îmbătătoare de iasomie şi orhidee.
În timp ce mergea pe lângă el, Miao-yen învârtea pe umăr o
umbrelă de mătase verde, apărându-se de soarele fierbinte al
după-amiezei.
— Aşadar, pleci din Shang-tu, spuse ea.
— Vrem să ajungem la Acoperişul Lumii înaintea iernii.
— Deci, nu vor mai fi rugăciuni şi povestiri despre Gesu.
Nu putea cu nici un chip să pronunţe cuvântul „Iisus”, aceasta
fiind forma prin care se putea apropia cel mai mult de el.
— Nu, domniţă. Şi nici Paternosteruri.
— Îţi voi duce lipsa, creştine. Dar mirosul trupesc al
însoţitorului tău nu-mi va lipsi. Cum suporţi să stai lângă el?
Când vine aici, până şi raţele înoată spre malul celălalt al lacului.
Până atunci, Josseran n-o întâlnise decât aşezată în pavilion
sau pe barja de plăcere. Acum, era frapat de pasul ei straniu,
legănat. Motivul deveni vădit fără întârziere. Pe sub rochia lungă,
zări o pereche de picioare imposibil de micuţe, încălţate în papuci
de mătase. Într-adevăr, erau atât de mici încât îi era greu să
păşească omeneşte.
Miao-yen îi observă privirea.
— Îţi plac picioarele mele?
— Naturii i-a plăcut să le facă mici.
— Nu natura a făcut asta, şopti ea.
O privi nedumerit.
— Mi-au fost legate când eram mică de tot. Aşa a poruncit tatăl
308
 - COLIN FALCONER -

meu. Cum ţi-am spus, e îndrăgostit de tot ceea ce este chinezesc.

Dar, în acest caz, eu sunt cea care trebuie să plătească preţul.
— Sunt legate? Şi te supără?
Îi adresă un surâs de nemărginită durere.
— Cum aş putea răspunde la asta? se opri ea din mers,
privindu-l. Când aveam patru ani, mama mea mi-a înfăşurat
degetele de la picioare în bandaje strânse, îndoindu-le sub talpă.
Apoi, a pus pietre mari pe laba piciorului, ca să zdrobească oasele.
— Sfinte sânge al Domnului! murmură Josseran.
— Şi nu e un lucru care să se facă numai o dată, continuă
Miao-yen. Piciorul, desigur, încearcă să se însănătoşească. Aşa că
degetele trebuie să fie sfărâmate iar şi iar. Nu pot scoate legăturile.
Nici chiar acum.
La asta, nu ştiu ce să mai spună.
— E de negrăit, îngăimă el, într-un târziu.
— Dimpotrivă, i-am auzit pe bărbaţi spunând că e foarte
frumos. Chinezii le numesc picioare-crini. Pentru bărbaţii din
Cathay, asemenea fineţuri sunt întruchiparea feminităţii. Dar la o
adică, poate, ei găsesc că-i frumos să vezi şi un lepros, un ciung
sau vreun alt schilod.
Roşi, aplecându-şi faţa.
— Iarăşi am vorbit prea deschis cu tine. Fiindcă o parte din
mine încă mai e mongolă.
Privi cu nostalgie în apele negre.
— Bunica şi străbunica mea erau socotite a fi doamne foarte
mari. Amândouă au domnit ca regente ale clanului, în timp ce
oamenii aşteptau khurlitai-ul. Eu nu voi domni nicăieri vreodată. O
fată cu picioare-crini nu e de mai mult folos decât o oloagă.
— Niciodată nu mi te-aş putea închipui altfel decât frumoasă şi
înţeleaptă, o asigură el.
Prinţesa înclină capul ca mulţumire pentru compliment, dar nu
zâmbi.
— Mama mea a fost o concubină din rodul lui Tara-han, a treia
soţie a tatălui meu. Poate că dacă mă năştea Chabi, tatăl meu m-
ar fi tratat altfel.
Se opriră pentru un lung răstimp, ascultând murmurul apei.
Josseran nu-şi putea alunga din minte imaginea unei fetiţe
torturate încontinuu, cu dureri mai presus de orice îndurare,
numai de dragul modei, la o toană a tatălui ei.
309
 - XANADU -

— Pesemne eşti nerăbdător să te întorci acasă, spuse ea, într-

un târziu.
— Sunt nerăbdător să duc vestea tratatului nostru cu
împăratul.
— Şi totuşi, pe chip ţi se citeşte o mare tristeţe. Nu vrei să pleci.
— Această călătorie mi-a deschis ochii în repetate rânduri. Am
văzut lucruri la care alţi oameni nu pot decât să viseze. Acum mă
tem că, la întoarcerea în lumea mea, hotarele ei vor fi prea mici
pentru mine.
— Te temi că-ţi vor lega picioarele.
— Da. Da, presupun că asta vreau să spun…
— Şi numai atât te face atât de trist?
Cum i-ar fi putut explica despre Khutelun? se întrebă el. Ştia
că, la întoarcerea în Acra, visul ei avea să se şteargă, laolaltă cu
amintirile despre Shang-tu şi marele deşert unduitor „Du-te şi nu
vei mai ieşi”. În Outremer, n-avea să mai descopere niciodată dacă
ea mai era în viaţă sau zăcea îngropată sub nisipurile arzătoare
din Taklimakan. În timp ce se afla în Shang-tu, îşi putea imagina
că într-o zi ar fi putut s-o mai revadă. În Acra nu putea fi vorba de
asemenea iluzii.
— Ştii că drumul la întoarcere va fi mai primejdios decât cel de
la sosire? îl întrebă Miao-yen.
— Cum se poate?
— Tatăl meu, împăratul, nu ţi-a spus că a izbucnit războiul civil
între el şi fratele său din Qaraqorum?
Josseran clătină din cap. Nu, Khubilai nu-i încredinţase o
asemenea informaţie, deşi el o bănuise. Văzuse o uriaşă oaste de
soldaţi părăsind oraşul, cu câteva zile în urmă, spre apus. Ştia
deja despre conflictul dintre cei doi fraţi şi, după cele pe care i le
spusese Khubilai în după-amiaza aceea în howdah, presupusese
că avea să ducă la război.
— Acum, Ariq Böke îşi spune şi el Han al Hanilor şi are sprijinul
Clanului de Aur, urmaşii lui Chinggis Han.
— Arunci, tatăl tău este uzurpatorul.
— Uzurpator? zâmbi fata. Să-ţi spun ceva. Cei mai mulţi dintre
ostaşii tatălui meu sunt recruţi, chinezi, sau uighuri sau tanguţi
sau burmezi, dar au fost instruiţi în tacticile mongole, de generali
mongoli. Pedestraşii sunt înarmaţi cu lănci scurte pentru împuns,
care nu se folosesc împotriva oamenilor, ci a cailor. Cândva,
310
 - COLIN FALCONER -

mulţimea fără număr a duşmanilor noştri nu însemna nimic în

faţa cavaleriei tătăreşti. Acum, însă, graţie tatălui meu, soldaţii
chinezi şi uighuri pe care cândva i-au învins atât de uşor sunt
adversari pe măsură. Khubilai şi-a pierdut căminul şi
legitimitatea, dar în schimb a câştigat un imperiu. Aşa că, acum,
Ariq Böke este uzurpatorul. Fiindcă, la fel de sigur ca răsăritul şi
apusul soarelui, nu-l va învinge pe tatăl meu pe câmpul de luptă,
iar aceea care face un împărat e puterea, nu legitimitatea.
— Şi cu tine cum rămâne? întrebă în şoaptă Josseran.
— Cu mine? şopti şi ea, fără a-i înţelege prea bine întrebarea.
— Tu care mare han crezi că e uzurpatorul?
— Pentru mine nu contează, fiindcă nu sunt nici mongolă, nici
chinezoaică. Am sângele lui Chinggis Han, dar picioarele unei
prinţese chineze. Nu pot să călăresc, nici măcar să umblu ca o
femeie. Tatăl meu m-a sacrificat naţiunii pe care a cucerit-o.
Josseran înţelese în momentul acela de ce îşi ura tatăl şi de ce îi
dezvăluise atâtea despre sufletul lui. Simţi o tristeţe de negrăit
pentru ea.
— E timpul să-mi iau rămas bun, spuse.
Altceva nu-i mai putea trece prin minte.
— Sper să ne mai întâlnim.
— Nu cred că sunt şanse pentru un asemenea fericit eveniment.
Dar îţi doresc pacea lui Dumnezeu.
— Şi eu ţie. Şi o mie de binecuvântări pentru Tatăl-Nostru-
Carele-Eşti-În-Ceruri — cum îl poreclise ea pe Wilhelm.
— Domniţă, murmură Josseran, cu o plecăciune.
Şi o lăsă acolo, în Grădina Izvorului Răcoritor, pe prinţesa cu
inimă de neam tătar, cu trup de păpuşă şi cu micuţele, cumplitele,
frumoasele picioare-crini ale unui copil.

***

Porniră la drum în cea de-a doua lună de toamnă, însoţiţi de o

sută de oşteni din trupele imperiale. Sartaq conducea avangarda,
cu Beţivul şi Furiosul. O luară pe drumul din miazăzi, spre satele
şi oraşele populate care se întindeau de-a lungul câmpiilor verzi
din Cathay, ducând la primele cărări subţiratice şi prăfuite cu care
începea Drumul Mătăsii, spre apus.

311
 - XANADU -

PARTEA A ŞASEA
NISIPURILE CÂNTĂTOARE

Deşertul Taklimakan

din ziua Praznicului Adormirii Maicii Domnului

până la Praznicul Sfântului Mihail

93

Fusese o vară fără ploi, iar aerul era cufundat într-o ceaţă
gălbuie, pâcla ţepoasă de la scaieţii uscaţi plutind prin văzduh,
amestecată cu praful fin de loess suflat dinspre stepele de la
miazănoapte. Era o lume atât de aurie, încât numai cu mare
greutate drumurile se deosebeau de albiile râurilor, decât poate
după cele câteva băltoace de lumină pestriţă. Câmpiile fuseseră
aşternute cu pietre rotunde din matca râurilor, pentru a împiedica
solul să se preschimbe în praf pe care l-ar fi suflat vântul. O
întreagă privelişte galbenă ca mierea şi sufocantă.
Pe sub voalul gălbui se zăreau semne ale freneticei munci de
vară a agricultorilor; livezile de duzi, îngrijite cu mare băgare de
seamă, unde se hrăneau preţioşii viermi de mătase, căpiţele de fân
ca nişte stupi cu vârful răsucit, grânele şi zarzavaturile pentru
iarnă puse la uscat pe acoperişuri. Ici şi colo, câţiva fermieri încă
mai lucrau cu secerile pe ogoare, având numai câte o legătură
peste şalele trupurilor lor bronzate şi vânjoase. Catâri încărcaţi cu
panere de răchită pline de ultimele roade se canoneau de-a lungul
drumeagurilor fărâmiţate de pe malurile Râului Galben.
Pe măsură ce se îndreptau tot mai departe spre apus, vedeau
din ce în ce mai numeroase semne ale activităţii militare;
cavalerişti imperiali, în armurile lor cu lamele, recruţi cu armuri
uşoare mărşăluind către apus cu lăncile lor scurte pe umeri,
escadroane de uighuri şi tanguţi comandate de ofiţeri tătari cu
coifuri înaripate. Aici, teama era aproape palpabilă, se vedea
întipărită pe chipurile fermierilor şi ale ţăranilor, pe oriunde
treceau. Josseran se gândi din nou la avertismentul lui Miao-yen,
cum că se putea să aibă greutăţi până ajungeau la Acoperişul
312
 - COLIN FALCONER -

Lumii. Dacă începea războiul, puteau rămâne imobilizaţi în Cathay

ani de zile. Şi întâmplându-se una ca asta, tratatul avea să mai
însemne ceva atunci când… mai bine zis, dacă… ajungeau la
Acra?

***

Din partea lui, Wilhelm nu-şi mai făcea griji cu primejdiile

prezente sau viitoare. Gândurile sale se întorseseră spre înlăuntru,
meditând la propriul eşec. Îl cuprinsese un sentiment de
înfrângere şi, la fel ca pâcla de praf din jurul lor, era înecăcios,
dens şi de nepătruns. Avusese la îndemână ambiţia sa de-o viaţă,
cea mai mare ocazie de a-şi sluji Dumnezeul şi Biserica, însăşi
soarta pe care şi-o impusese; şi îi fusese smulsă. Crezuse a fi
câştigat un Rege pentru Christos, şi când colo fusese tras pe
sfoară.
O sută de preoţi. Poate că pe Sfântul Părinte avea să-l consoleze
ideea, dar lui Wilhelm nu-i plăcea deloc. Ceea ce-şi dorise pentru
sine nu era cu nimic mai prejos de o misiune apostolică, o
convertire de proporţii pauline, aducând la sânul lui Dumnezeu
toate sufletele din Răsărit. Şi în schimb, avea să se înapoieze cu
mormăieli şi făgăduinţe. Aceasta fusese ocazia lui de a găsi gloria
în numele lui Dumnezeu, iar zădărnicirea viselor sale îl făcuse să
se dispreţuiască nu numai pe sine însuşi, ci şi pe toţi ceilalţi. De
ce erau oamenii atât de proşti încât nu puteau să vadă adevărul
când îl aveau în faţa lor, când însuşi Christos îşi făcea apariţia?
Şi, dincolo de toate, o umbră neagră mişcându-se ca o fiară în
codru, cunoaşterea propriei pofte şi ruşini. Îşi slobozise sămânţa
ca un satâr, cu gânduri la regina păgână zvârcolindu-i-se în
închipuire. Putea ascunde aceste lucruri de oameni, dar lui
Dumnezeu nu I le-ar fi putut ascunde nimeni.
Înţelesese faptul că dăduse greş fiindcă Dumnezeu îi cercetase
inima şi îl găsise nevrednic.
Călătorea în tăcere, rareori rostindu-i vreo vorbă lui Josseran,
cu capişonul tras peste faţă, singur în amarul lui şi nici temător,
nici plin de speranţe, cum fusese când cutreierase aceleaşi
drumuri, cu două luni în urmă.

***
313
 - XANADU -

Prapore de rugăciune fluturând în vânt, dangătul sonor al unui

gong, un zid de ocru înroşit de soarele la amurg, o poartă de lemn
bătută în ghinduri grele. Josseran îl urmă pe Wilhelm în curtea
lamaseriei, privind în jur. Pe toate cele patru laturi, deasupra lor,
se vedeau galerii cioplite din lemn vechi, înnegrit de vreme. Două
cămile stăteau priponite cu frânghiile în colţ, lângă crengile
răsucite ale unui pomegranat.
Rătăciră prin mănăstirea însufleţită de fresce vii, în culori verzi,
stacojii şi ultramarine, unde diavoli rânjiţi îi sfârtecau pe nefericiţi
în cine ştie ce iad păgân. Wilhelm scoase un strigăt de spaimă.
Într-o uşă stătea, cu colţii dezveliţi, un urs.
— E doar o statuie, bombăni Josseran, cu glasul răguşit şi
inima bătându-i în piept de spaimă.
Dar nu era o statuie. Văzură că era un urs cu piele şi blană,
păstrat aidoma, deşi în locul unde avusese odinioară ochii negri şi
sălbatici nu mai rămăseseră decât două găuri negre. Coastele îi
erau unsuroase de aplicarea untului ritual.
Găsiră un alt coridor, cu mirosul de mosc al tămâii. Un şir de
bonz-i, cu creştetele rase lucind în văpaia opaiţelor cu seu, stăteau
cu toţii chirciţi în poziţia lor cu picioarele încrucişate, pe jos.
Cântarea lor îndurerată răsuna cu ecouri printre coloanele roşii şi
pereţii negri.
Wilhelm îi privi, cu chipul palid şi lipsit de expresie. Fără veste,
căzu în genunchi.
Josseran fu surprins. Se lăsă pe vine lângă el:
— Wilhelm?
Călugărul clipi din ochii în care îi sclipea o lumină stranie, ca o
părere de nebunie.
— M-a potopit ruşinea, Josseran. Oamenii aceştia îşi iubesc
religia mai mult decât o iubim noi pe a noastră.
Josseran nu spuse nimic, uimit să audă o asemenea declaraţie
din partea unui călugăr dominican.
— Ei nu-şi vând slujbele pentru bani. Nu se îmbuibă ca
episcopii, nu preacurvesc ca preoţii, nici nu fac politichie ca
prelaţii din Roma. Îl iubesc pe Borcan al lor la fel de mult cât îl
iubim noi pe Domnul nostru Christos. Nu au credinţă, şi totuşi
trăiesc o viaţă sfântă.
— Dacă nu au mântuirea lui Christos, la ce le mai foloseşte
314
 - COLIN FALCONER -

toată sfinţenia lor? întrebă Josseran, repetând litania care-i

stătuse ca un ghimpe în conştiinţă încă din copilărie.
Dar Wilhelm nu-i răspunse. În schimb, îi ceru:
— Roagă-te cu mine, templierule.
Aşa că Josseran se rugă cu el, nu din pietate, ci fiindcă îi era
milă de călugăr în acel moment, fiindcă imaginea lui Wilhelm atât
de tulburat îl şi enerva. Aşa că-şi împreună mâinile şi le ridică
spre un Dumnezeu care nu locuia în acele ceruri albastre şi fără
nori, şi împreună rostiră zece paternosteruri pentru cei vii şi încă
cinci pentru răposaţi. În cele din urmă, mai spuse un paternoster
şi pentru sine însuşi, spre a-şi găsi o cale înapoi spre cei vii, dintre
cei uitaţi şi pierduţi.

94

Valea Fergana

În stepe, ierburile ardeau deja spre galben, iar pe Acoperişul

Lumii, scurta vară era aproape pe sfârşite. Trifoiul roşu şi macii
păleau, pe când ciobanii se pregăteau să revină în văile adăpostite
dinspre şesuri, lăsând din nou munţii în seama lupilor, a
leoparzilor de zăpadă şi a pajurelor.

***

Ospăţul de nuntă încă mai era în curs de desfăşurare, când

Khutelun intră în tabără.
Mireasa era mai tânără decât ea, o fată cu faţa lată şi obrajii
bronzaţi, având trăsăturile parcă dăltuite în piatră, pe când
bărbaţii şi femeile din clan, de jur împrejurul ei, râdeau, strigau şi
beau. Podoaba capului, din monede de bronz, oglindea licărirea a o
mie de făclii. Stătea aşezată lângă mire, în pavilionul de mătase, în
vreme ce cazanele cu oaie bolboroseau şi abureau, iar oamenii
strângeau în mâini ulcioare mari cu koumiss care se revărsau pe
covoarele bogate şi peste trupurile căzute ale altora ce zăceau deja
în nesimţire pe jos, toropiţi de-atâta băutură.
Se părea că, în vreme ce ea fusese la Qaraqorum, Qaidu îşi
luase încă o nevastă. Era fiica unei căpetenii de la apus de Lacul
315
 - XANADU -

Balkash, iar cununia îi întărise şi mai mult puterea la hotarele

apusene ale împărăţiei Haghanului. Asemenea lui Hülegü în apus
şi lui Batu în miazănoapte, tatăl ei se baza pe propriile forţe pentru
protecţie, acum când Möngke nu mai era.
Când intră în marea yurtă, îl văzu prăvălit pe tronul de abanos,
lângă noua sa nevastă, aspru la chip şi melancolic, în mijlocul
petrecerii din jur. Văzând-o, o părere de zâmbet apăru doar un
moment sub barba lui deasă şi căruntă, mai mult neîngăduindu-
şi.
Se ridică de pe tron şi ieşi val-vârtej din cort, cu garda de corp
după el. Khutelun îl urmă afară. Simţea gheaţă în burtă şi un
pietroi în gâtlej. Acum trebuia să-i spună cum dăduse greş.
— Khutelun, spuse Qaidu. Fiica mea.
Fata îngenunche să-i primească binecuvântarea, în lumina de la
torţele soldaţilor.
— Tată.
Un vânt răcoros al podişurilor biciuia mătasea cortului.
— Mă bucur să văd că te-ai întors cu bine.
— O mie de felicitări pentru această zi fericită.
— E politică, fiica mea, înţelege asta. Cum a fost călătoria?
Khutelun şovăi.
— M-am arătat nedemnă de tine, mare han, spuse, înecându-se
cu cuvintele.
— Nedemnă de mine, în ce fel?
— Am îngăduit să fim ambuscaţi de ostaşii lui Khubilai. Am
pierdut şaisprezece oameni de-ai noştri. Ambasadorii barbari au
fost răpiţi.
Asta era, i-o spusese, fără învelişul unei cuvântări dibace care
nu i-ar fi împuţinat cu nimic grozăvia eşecului..
Qaidu mormăi. Un timp, nu spuse nimic.
— Am aflat.
Desigur. Ştirea trebuia să fi ajuns la el cu yam-ul din
Qaraqorum. Avea propriile iscoade la curte, ca orice han cât de cât
cu influenţă şi vrednicie.
— Vina nu a fost a ta, zise el, cu hotărâre. De-atunci încoace,
Khubilai a pus stăpânire pe toate drumurile de la răsărit de Besh
Balik. Dacă-ţi vâri mâna într-un cuib de viespi, nu e de mirare că
ţi-e înţepată. Ar fi trebuit să te trimit pe calea din miazănoapte, pe
după Lacul Balkash.
316
 - COLIN FALCONER -

— Am făcut şaisprezece văduve.

— Nu tu le-ai făcut. Khubilai a văduvit femeile. Şi în curând va
văduvi mult mai multe.
O apucă aspru de umăr, ridicând-o în picioare.
— L-ai văzut pe Ariq Böke?
— I-am transmis jurământul tău de supunere. Voia să ştie dacă
vei trimite oştiri ca să-l ajute împotriva lui Khubilai.
— Şi la asta ce-ai avut de spus?
— Am spus că nu pot cunoaşte gândurile tatălui meu. Cum
altminteri i-aş fi putut răspunde?
Qaidu zâmbi:
— Iscusit răspuns. Căci nu-l pot ajuta. Nu îndrăznesc să mă las
aici fără apărare. Mai ales acum.
Din aceste cuvinte, Khutelun înţelese că se mai întâmplase ceva
în lipsa ei. În pavilion se auzeau strigătele dansatorilor şi cântecele
groase ale oamenilor beţi.
— Şi eu am ştiri. Organa a fost ucisă. La Buhara e un nou il-
han. Ariq Böke i-a dat hanatul lui Aleghu. Aşa era politic să facă,
pentru că Aleghu este un han puternic, dar eu, unul, nu am
încredere în el.
— S-a angajat să-l sprijine pe Ariq Böke.
— Oamenii fac ce le slujeşte mai bine scopurile de moment.
Anotimpurile se schimbă, iar oamenii, de asemenea.
Făcliile soldaţilor sfârâiră într-o rafală de vânt.
— Ce-i cu Berke şi Hülegü?
— Acum îşi văd de propriile pământuri şi de dinastiile lor, cum
trebuie să vedem şi noi de ale noastre. Cred de-acum că Möngke a
fost ultimul dintre marii Haghani. Încă o dată, tătărimea noastră
nu mai este o împărăţie, ci o adunătură de potrivnici.
Întinse mâna dreaptă şi i-o puse pe creştet.
— N-ai fost nevrednică de mine. Ba chiar mi se bucură inima că
te văd înapoi nevătămată. Acum, vino înăuntru şi desfată-te la
petrecerea de nuntă.
Khutelun îl urmă în marele pavilion. Îl văzu pe Gerel prăbuşit
pe covoare, unde zăcea şi Tekudai. Înapoierea ei nu ieşise atât de
prost pe cât se temuse, mai mult, Qaidu îi înlăturase ruşinea şi
eşecul ca şi cum ar fi fost o nimica toată. Şi totuşi, descoperi că nu
se putea bucura de ospăţ. Observase expresia împietrită cu care
tatăl ei îşi contempla noua mireasă. La drept vorbind, nici nu era o
317
 - XANADU -

căsătorie, ci o alianţă pentru pregătirea războiului.

95

Deşertul Taklimakan, la apus de Tangut

Îşi schimbaseră caii pentru cămile, în fortul de la Poarta de Jad,

şi se avântaseră iarăşi în Taklimakan. Pe măsură ce se aventurau
tot mai adânc în gebi, nu mai vedeau nici o vietate, nici un uliu,
şopârlă sau gâză. Nu se zăreau copaci, nici mărăcini, numai leghe
după leghe de pustietate pârjolită de arşiţă. În unele momente,
deşertul consta din pietriş strâns compact, iar cămilele înaintau
bine; alteori, era ca o zgură subţire cu crusta sfărâmicioasă, ce se
surpa sub copitele cămilelor, făcând din fiecare pas o hurducătură
chinuitoare pentru om şi animal.
Peste tot vedeau oasele albite de soare ale cailor şi cămilelor, iar
o dată scheletul schimonosit al unui măgar, mumificat de dogoare,
încă acoperit în parte cu piele şi blană. Mirajele licăreau în
caniculă, duhuri de lacuri şi râuri vălurindu-se peste întinderea de
şisturi cenuşii.
„Soarele ne biciuieşte”, medita Josseran. „E cu putinţă să urăşti
soarele? Fierbinţeala zumzăie pe pietre, orbindu-ne, şi ne pârleşte
spinările astfel că ne zvârcolim sub ea ca sub un flagel.” Erau zile
când Josseran şi-ar fi dorit să nu mai vadă soarele niciodată.

96

Încărcau cămilele chiar înainte de căderea întunericului, sub un

cer fără boare de vânt şi o boltă de stele reci. Începuseră să
călătorească noaptea, pentru a evita para cumplită a zilei. Din nou
ajunseseră la uriaşele dune de nisip din Taklimakan. Când
răsărea, luna înfrumuseţa pustiul, căci nisipurile păreau să se
unduiască asemenea unor mătăsuri fine întinse pe o masă netedă.
Caravana porni, la lumina lunii care prefăcea nisipurile în
argint şi cufunda povârnişurile dunelor într-o întunecime de
nepătruns. Umbrele cămilelor se desenau monstruoase pe nisipul
vălurit, până şi mănunchiurile rare de tamarisc dobândeau forme
318
 - COLIN FALCONER -

înfricoşătoare, asemenea dihăniilor despre care vorbise Wilhelm la

începutul călătoriei.
Tăcerea mormântală a deşertului le aşternea un linţoliu peste
suflete şi vorbe, singurul sunet fiind scârţâitul legăturilor şi
lipăitul molatec al copitelor pe nisip. Nu se zărea nici un semn de
reper pentru a marca trecerea nopţii, iar, când luna apunea peste
pustiu, urmau o singură stea luminoasă, spre apus. Înaintau toată
noaptea şi, la vremea când pata vineţie a zorilor se ivea pe un
orizont golaş, cămilele tuşeau de oboseală şi trebuia să fie trase de
funii cu forţa.
Îşi continuau mersul poticnit chiar şi după ce răsărea soarele pe
cer, oprindu-se numai când se încălzea prea tare ca să meargă mai
departe. Atunci, se prăvăleau la umbra cămilelor, încercând să
doarmă în arşiţa de cuptor a zilei, fără să se poată odihni, foindu-
se în vântul răscopt. Se trezeau chiar înaintea înserării, cu
gâtlejurile scorojite şi trupurile învelite în straturi fine de nisip
suflat de vânt. Aveau timp doar pentru puţin ceai amar şi carne
râncedă, după care încărcau cămilele şi-şi reluau nesfârşita
drumeţie.

***

Primele ceasuri de după ivirea zorilor erau cele mai grele.

Zdrobiţi de osteneală, cu minţile şi spiritele secătuite de
necontenitele greutăţi şi monotonia drumului, adesea erau siliţi să
descalece pentru a-şi trage cămilele revoltate pe ultimele câteva
mile.
Într-o dimineaţă, cu deşertul încă negru şi cufundat într-un frig
amarnic, Josseran mergea pe lângă cămilă, cu capul aplecat în
vântul sâcâitor. Se gândea, ca întotdeauna, la Khutelun. Erau
momente când se încredinţa că nu putea fi decât moartă, iar
alteori, ca acum de pildă, îşi închipuia că avea să apară în zare, pe
iapa ei albă tătărească, lăsând să-i fluture în vânt pe urme
mătasea purpurie a eşarfei.
Îşi ridică privirea, surprins, căci în acelaşi moment auzi zgomot
de călăreţi şi copite în galop, ajungând la ei de după următorul şir
de dune.
— Ce-i asta? strigă Wilhelm, în urma lui.
Se opriră cu toţii. Josseran îşi aminti când auzise ultima oară
319
 - XANADU -

acelaşi ropot, lângă lacul în formă de semilună.

— Sunt spiritele nisipului, îi spuse el lui Wilhelm. Vor să ne
ademenească în deşert.
— Ce spirite ale nisipului?
— Morţii din pustiu.
Wilhelm îşi făcu semnul crucii. Ştia că trebuia să fie fără
îndoială lucrarea diavolului, căci momeala avea putere, îl stăpânea
imboldul de a o urma. De a sfârşi cu izbeliştea chiar în acel
moment. Întunericul îi ascunse lacrimile ce-i şiroiau pe obraji.
„Sunt slab”, începu el să-şi spună, iar şi iar. „Slab.”
Josseran ascultă din nou. Tropăitul se stinsese, peste nisipuri
revenise tăcerea.
Caravana îşi continuă singuratica traversare a deşertului. Dar,
din timp în timp, Wilhelm se oprea să asculte ţipetele spiritelor
părăsite şi i se părea că le auzea strigându-i numele.

***

Întinderi nesfârşite de sare netedă, pâcla arşiţei unduindu-se

peste suprafaţa cenuşie şi plată, nici o urmă pe toată pustietatea
pârjolită, drumul înainte însemnat în schimb de repere străvechi,
fărâmiţate. Se zăreau câteva moviliţe netrebnice, pe care vântul le
adunase la rădăcina mănunchiurilor slăbănoage de tamarisc brun.
Dincolo de ele se afla altă întindere nemărginită de dune.
Vântul urla peste nisip, azvârlindu-le ţărâna în feţe. Din şaua
cămilei, lui Wilhelm îi era peste putinţă să vadă până în capul
şirului, prin ceaţa gălbuie. Legănat de oboseală şi de loviturile
vântului, îşi ascunse faţa în glugă, lăsându-se în voia vocilor
învinuirii de sine ce încă i se mai dondăneau în cap. Nu era
conştient decât de urletul nesfârşit al vântului şi de pasul
hurducat al cămilei.
La un moment dat, în timpul dimineţii, vântul se opri, iar
Wilhelm cuteză să-şi ridice gluga de pe faţă, nădăjduind să vadă o
schimbare cât de cât în monotonia orizontului.
Şi atunci descoperi că era singur.

***

Nu avea de unde şti când se rupsese şirul, dacă de câteva

320
 - COLIN FALCONER -

minute sau ore. Privea cu groază şi neîncredere la capătul

destrămat al frânghiei ce atârna de belciug. Căută urme prin
nisipul din jur, însă până şi acelea lăsate de propria cămilă erau
acoperite cu repeziciune de vânt. Dunele se întindeau în toate
direcţiile, ca valurile în marşul lor peste ocean.
Auzi un bolborosit, o voce care vorbea prea repede şi prea tare,
cu cuvinte neînţelese. Se uită disperat în jur, crezând că mai era
cineva în spatele lui, şi abia atunci îşi dădu seama că sunetele
ieşeau chiar din gâtul său.

97

Valea Fergana

Un vânt tăios dinspre miazănoapte alunga norii ca nişte cozi de

iepe peste cer, înaintea navalei unui nor de furtună plumburiu şi a
unei averse de ploaie rece ca gheaţa care înţepa obrajii. Scurta
vară luase sfârşit şi sosise timpul să mâne turmele înapoi la
nutreţul de iarnă, în stepă.
Oile erau răspândite prin toată valea. Khutelun le privea din
şaua iepei sale albe. Erau mii şi mii, clătinându-se ca gâştele, cu
crupele şi cozile dolofane după păscutul hrănitor de pe pajiştile de
la înălţime.
Tekudai călărea în urma sa. Vorbiseră puţin de la întoarcerea ei
din Qaraqorum, dar în tăcerea tânărului se simţea duşmănia. Fără
îndoială, socotea că sarcina de a-i escorta pe ambasadorii barbari
ar fi trebuit să-i revină lui, dar acum, că fapta era săvârşită, se
bucura de nereuşita surorii sale.
— Mă încred că nu găseşti aceste sărmane văi prea frumoase
după înaltele curţi din Qaraqorum.
Când Khutelun nu-i răspunse, fratele ei continuă:
— Deşi e mare păcat că n-ai reuşit să-i duci pe barbari la
Haghan. Aşa cum ţi-a poruncit tatăl nostru.
Fata strânse din fălci, fără să spună nici acum nimic.
— Deşi se zice că a fost mai bine aşa şi nu era prea târziu ca
barbarul să fie răpit.
— Cine zice? şuieră ea.
Tekudai zâmbi:
321
 - XANADU -

— Armăsăroaica de soră-mea tot iapă e, la urma urmei.

O lua în râs. Khutelun îi întoarse spatele. Nu voia să-i dea
satisfacţie.
— Se zice că te-a încălecat de trei ori.
Se răsuci în şa şi deodată în pumn îi apăru jungherul. Tekudai
îi rânjea, ridicând bărbia pentru a-şi dezvălui carnea moale a
beregăţii. Un gest zadarnic, pe potriva sfidării lui deşarte. Ştiau
amândoi că n-avea să lovească.
Khutelun simţea sângele pulsându-i în venele de la tâmple.
— Cine a spus asta despre mine? scrâşni.
În ochii lui se zări o licărire, dar nu spuse nimic. Vârî cuţitul la
loc în teacă, ştiind ce nesocotită fusese.
— E o minciună, îi mai zise ea.
Şi, înfigându-şi călcâiele în coastele calului, se îndepărtă la
galop. Dar continuă să audă hohotele triumfătoare ale fratelui său
răsunându-i în urechi, cu ecourile reverberate din pereţii înalţi ai
văii.

***

Deşertul Taklimakan

Wilhelm sări jos din spinarea cămilei şi se trânti în genunchi.

Nisipul ardea ca focul.
— Rogu-Te, o, Doamne… sfinte Doamne Iisuse, apără-mă!…
Scapă-mă!
Saliva nepreţuită i se prelingea pe bărbie. Urlă, aruncând mâini
întregi de nisip în aer, aproape fără a-şi da seama ce făcea, cu
trupul şi minţile pradă groazei.
Atunci auzi ropotul găunos de copite şi ştiu că Dumnezeu îi
răspunsese. Scoase un strigăt de mulţumire spre cerul arzător şi
se împletici din nou pe picioare, pentru a o lua la fugă poticnit în
susul unei vâlcele de nisip alunecos, spre caravana care se
întorcea. Când ajunse pe culmea afânată, strigă numele lui
Josseran şi împiedicându-se căzu de-a dura pe panta din partea
cealaltă.
Numai pustietate.
Şi totuşi, încă mai auzea galopul, de după următoarea dună.
Coborî în fugă nisipul moale, căzând şi rostogolindu-se, după care,
322
 - COLIN FALCONER -

în patru labe, urcă versantul spre creasta cealaltă, cu muşchii

crispaţi şi cuprinşi de durere. Inima îi bubuia în coaste, dându-i
impresia că avea să-i plesnească.
— Nu!… Te rog… Milostive Doamne, ascultă-mă… robul Tău, în
ceasul acesta… Aşteaptă-mă! Josseran!… Slavă Ţie… Mântuitorul
meu… Eu sunt, Wilhelm! Stai!
Se căţără pe culmea movilei, aşteptându-se să vadă sub el
caravana, dar nu găsi decât un loc gol. Privi în jur, zăpăcit. Acum
deşertul era tăcut, mai puţin foşnetul vântului. Prea târziu, îşi
aminti ce-i spusese Josseran despre spiritele nisipului şi ştiu că
diavolii care trăiau în pustiul acela blestemat îl înşelaseră.
Linişte. Şerpi de nisip se târau fâşâind pe creasta dunei.
Alergă orbeşte înapoi în jos, nisipul afânat răpindu-i tăria din
picioare, şi în cele din urmă se prăbuşi frânt de oboseală, bâiguind
în gol. Când în sfârşit îşi veni în fire, ştiu că trebuia să găsească
din nou cămila. Cămila cu burduful de apă. Se ridică, scâncind de
cârceii dureroşi din muşchii coapselor şi ai pulpelor.
Începu să umble în cerc, împleticit, cu ochii strânşi contra
văpăii orbitoare a deşertului. Îşi căuta urmele, dar vântul le
acoperise deja şi-şi dădu seama că se rătăcise cu desăvârşire.
Oprindu-se în mijlocul acelei pustietăţi goale şi nemărginite, ridică
privirea spre cer şi urlă.
Întotdeauna se aşteptase ca, în clipa morţii, să găsească un
simţământ de pace, poate chiar de avânt. Dar, în schimb, nu
simţea decât o spaimă rece şi cumplită şi izbucni în plâns. În timp
ce soarele se înălţa tot mai sus peste Taklimakan, călugărul se
ghemui în sutană şi prinse a suspina ca un copil, repetând numele
lui Christos la nesfârşit, dar Dumnezeul lui nu voia să vină.
Unul câte unul, sosiră grifonii, zburând în cerc pe deasupra
micii vietăţi chircite în inima acelei întinse şi cumplite singurătăţi.

98

Soarele, ca un ban uriaş de cupru coborând pe cer, păru să

plutească un moment dincolo de voalul său de praf, înainte de a
luneca fără tragere de inimă sub zarea netedă. O clipă de amurg
ca bronzul, înainte ca noaptea în deşert să se lase brusc, cu frigul
ei de moarte. Josseran se înfofoli cu mantaua, pe când vântul
323
 - XANADU -

gemea şi urla în jurul lui ca un cor de iele capii.

Stăteau aşezaţi în jurul unui foc nevolnic de argol, cele câteva
balegi sărăcăcioase pe care tătarii le adunaseră în timpul mersului
de dimineaţă. Cămilele tuşeau în întuneric.
— Nu putem face nimic, spuse Sartaq.
Josseran privea drept în foc. „Asta am vrut, şi nu am cutezat s-o
nădăjduiesc”, îşi zise el. „Călugărul s-a pierdut. Acum, nu voi mai
avea de făcut faţă învinuirilor lui, când ne întoarcem la Acra. Nu
va mai fi nimeni care să mă numească eretic şi blasfemiator. Am
asupra mea un tratat încheiat cu tătarii şi gloria va fi numai a
mea.”
Dar nu se putea îndura să-l părăsească. Era datoria lui, de
cavaler templier şi de creştin, să se întoarcă în căutarea clericului.
Blestematul ăla de călugăr încă mai putea fi viu, undeva pe
întinderea sălbatică. N-ar fi murit imediat. Se cutremură la gândul
unui sfârşit atât de îndelungat, în singurătate.
— Trebuie să ne întoarcem după el.
Sartaq pufni cu dispreţ.
— Când pe un om îl înghite deşertul Taklimakan, pustiul nu-l
mai dă niciodată înapoi. E ca şi cum l-ai căuta în burta ursului.
Numai oasele le mai găseşti.
— Trebuie să mergem înapoi, repetă Josseran.
Furiosul scuipă în nisip.
— Barbarul e smintit.
— Refuz să merg mai departe. Trebuie să ne înapoiem şi să-l
căutăm.
— Nu e om care să poată rezista mai mult de-o zi fără apă, în
deşertul ăsta, îi aminti Sartaq. Nici chiar un călător călit nu poate
trăi singur aici. Iar tovarăşul tău habar n-are de Taklimakan. Pun
prinsoare că de-acum s-a şi abătut de lângă cămilă.
Josseran ştia că avea dreptate. N-ar fi avut nici un rost s-o ia
înapoi şi, în plus, nu-i datora nimic lui Wilhelm. Îl dispreţuia, aşa
cum îi dispreţuia pe toţi bisericoşii. Şi totuşi, dacă el însuşi s-ar fi
pierdut în sălbăticia aceea cumplită, ar fi sperat să fie cineva care
să-i arate un dram de milă.
— Îl voi căuta mâine, singur, dacă n-am încotro. Trebuie să vă
hotărâţi singuri ce faceţi. Dar vă va învrednici oare Fiul Cerului cu
favoarea lui, când va afla că i-aţi pierdut pe amândoi ambasadorii?
Furiosul scuipă din nou, începând cu strigăte şi sudălmi până
324
 - COLIN FALCONER -

când Sartaq îi ordonă să tacă. Beţivul, fără alinarea laptelui tare

de iapă, ghemuit lângă foc, începu să gângurească încetişor spre
jăraticul care se stingea, în vreme ce luna se înălţa deasupra
deşertului.
Era jelania tătarilor pentru morţi.

***

Wilhelm se trezi sub razele lunii. Era aceeaşi lună pe care o

cunoscuse toată viaţa, dar în noaptea aceasta i se părea străină şi
cumplită. Se gândi la alţi creştini ca el care priveau acelaşi cer, la
adăpost în castelele şi palatele lor din Outremer, Roma sau
Augsburg. Numai atât îl mai lega de lumea oamenilor civilizaţi.
Pe măsură ce conştiinţa îi revenea, spaima nenorocirii sale îl
lovi ca un ciocan şi începu din nou să plângă. Jinduia atât de mult
după propria viaţă, încât gemea cu glas tare. Mângâierea cerurilor
nu însemna nimic pentru el în acele momente, absolut nimic.
Vântul se oprise, iar vastul ocean al deşertului era calm, cu
dunele uriaşe vălurindu-se spre miazăzi, unduitoare ca mătasea în
lumina ultimului pătrar de lună.
Atunci le văzu, o grămadă de cărămizi din chirpici fărâmiţate,
poate rămăşiţele unui turn minat, reliefate puternic de lucirea
fosforescentă a lunii. Le privi mult timp, fără să înţeleagă. În cele
din urmă, se ridică poticnit pe picioare, pentru a se târî spre ele.
Se aruncă între ruine ca şi cum ar fi fost o baltă cu apă rece.
Doar o îngrămădire de pietre de temelie, făcând parte probabil
dintr-o fortăreaţă ce se înălţase în acel loc cu multe veacuri în
urmă, înainte ca nisipurile s-o ceară înapoi, în numele deşertului.
Zgârie ţărâna cu degetele, scobind o mică adâncitură la poala
zidului minat, în chip de culcuş, şi se ghemui înăuntru. Cumva,
acolo se simţea mai în siguranţă, hotarele de piatră adăpostindu-l
de golul fără formă şi fără nici un Dumnezeu din jurul lui.
Zăcu astfel multă vreme, dârdâind de frig, în auz numai cu
tremurul propriei respiraţii. I se părea asemenea gâfâitului unui
animal rănit. Încercă să adoarmă.
Poate că reuşi, căci, când deschise ochii din nou, luna plutea
aproape drept deasupra lui, palidă şi tremurătoare. Era plină, lună
vânătorească, iar lumina acesteia îl atrase spre comorile ce zăceau
în nisip la picioarele lui. Le văzu sclipind ca sticla.
325
 - XANADU -

Se târî în patru labe spre acele obiecte ciudate, dornic de orice

distracţie care i-ar fi abătut gândurile dinspre ziua de mâine şi
făgăduiala sigură a morţii.
Respiraţia i se opri în gât.
Un rubin, unul uriaş. Îl învârti între degete, privind cum
scânteiau razele lunii în toate faţetele tăieturii. Scormonind cu
unghiile în nisip, găsi încă unul, şi încă unul. După câteva minute
de scurmat, avea pumnii plini de nestemate, iar altele mai erau pe
jumătate acoperite de nisip. Răscumpărarea unui rege, îngropată
acolo în Taklimakan, aşa cum le spusese cărăuşul cu cămilele.
Izbucni în râs.
Una dintre marile comori ale lumii, lăsată moştenire unui mort.
Se răsturnă pe spate, urlând spre marea boltă cerească. Era
ultima şi cea mai grozavă glumă a lui Dumnezeu pentru el. Când
râsul i se istovi, rămase acolo, cu pieptul palpitându-i, şi-i trecu
prin minte că nu avea să moară. Căci, în clipa aceea, avu suprema
sa viziune, aşa cum i se întâmplase şi lui Pavel; văzu o mare
biserică în Shang-tu, o sută de preoţi însoţindu-l prin deşert spre
curtea împăratului Khubilai, pentru a propovădui sfânta religie şi
a aduce milioane fără număr sub domnia Sfântului Părinte de la
Roma. Dar nu aveau să vină ca nişte sărăntoci, căci urmau să
aibă asupra lor banii trebuitori pentru a clădi o sută de biserici.
Înţelegea limpede că aceasta era menirea comorii.
Şi atunci ştiu că nu-i era dat să moară.

99

Valea Fergana

Călăreţul apăruse dinspre răsărit, frânt de oboseală, cu degetele

învineţite de frig. După frâul şi păturile stacojii ale calului şi după
cingătorile groase pe care le purta pe mijloc, Qaidu îl recunoscu
numaidecât ca fiind un mesager imperial. De la Khubilai sau de la
Ariq Böke?
Omul fu adus dinaintea lui Qaidu, în ordu-ul său, şi primi un
castron cu oaie fiartă şi puţin vin de orez fierbinte. După ce-i primi
solia, hanul ieşi din cort, cu chipul sever, şi chemă să vină
neîntârziat la el fiul cel mare şi fiica sa favorită.
326
 - COLIN FALCONER -

***

Qaidu stătea aşezat pe o saltea de covoare mătăsoase, lângă

focul de gătit, cu privirea pierdută, aţintită spre munţii ce se
vedeau prin intrarea yurtei. Potrivit legii şi tradiţiei, nimeni nu
avea voie să-şi înalţe cortul în faţa celui al hanului, iar privirea lui
cuprindea întreaga panoramă a zării de la miazăzi, piscurile albe şi
trecătorile înalte care duceau spre Buhara şi spre hanatul
Chaghadai.
Tekudai şi Khutelun fură întâmpinaţi de soţia lui Qaidu din cel
de-al doilea ordu şi-şi ocupară locurile cuvenite, de o parte şi de
cealaltă a oalei de gătit din tuci. Fură aduse castroane cu koumiss
cald.
— Am prins de veste, spuse Qaidu, că Khubilai a luat în
stăpânire drumurile mătăsii pe toată distanţa de la Tangut până la
Besh Balik. Vărul meu, Khadan, i-a jurat sprijinul şi, cu ajutorul
lui, a tăiat calea de aprovizionare a lui Ariq Böke spre miazăzi şi
răsărit.
— Toţi Mongolii Albaştri s-au ridicat împotriva lui, răspunse
Tekudai. Nu e decât o oprelişte trecătoare.
Qaidu îi aruncă o privire nervoasă.
— Khubilai are de-acum prea mulţi prieteni printre uighuri şi
tanguţi. S-ar putea ca tot clanul Mongolilor Albaştri să nu mai fie
de ajuns.
Tekudai îl privi lung. Părea surprins de această concluzie.
— Împărăţia lui Chinggis Han nu mai există, urmă Qaidu, aşa
cum am profeţit eu. Hülegü şi Batu, chiar şi Aleghu au acum
propriile regate. Ţara pentru care se luptă fraţii este Cathay.
— Aşadar, mesagerul era de la Khubilai? întrebă Khutelun.
Qaidu dădu din cap.
— Dorinţa inimii lui e să-i luminez ochii cu prezenţa mea în
Shang-tu, la vara viitoare.
— Ai să te duci?
Hanul clătină din cap:
— Nu-mi voi îndoi genunchiul în faţa lui Khubilai.
— Atunci, ne vom lupta cu ei? întrebă însufleţit Tekudai. Ne
alăturăm lui Ariq Böke?
— Cu acest Aleghu instalat în Buhara? Dacă ai doi duşmani, te
327
 - XANADU -

lupţi cu unul întorcându-i spatele celuilalt, când ştii că are un

cuţit în mână? Şi chiar dacă n-ar fi acest Aleghu, e cazul să
alegem lupta alături de o oştire care s-ar putea să piară de foame?
Sufletul meu e cu Ariq Böke, dar totuşi trebuie să chibzuim ce ni
se va întâmpla dacă se vădeşte Khubilai a fi cel mai puternic.
Tekudai tăcu. Era limpede că această posibilitate nu-i trecuse
prin minte.
— Înaintea lui Chinggis Han, oamenii trăiau pe aceste stepe fără
nici un palat la Qaraqorum şi fără Han al Hanilor care să şadă în
el. Aşa au vieţuit tătarii de când e lumea lume. Dacă acum trebuie
să ne întoarcem la acele vremuri, nu e o catastrofă, ci numai o
toană a vieţii. Hotărârea mea este luată. Nu ne vom răscula, dar
nici nu vom merge pe mâna acestor seniori puternici. Vom ţine
drumurile caravanelor deschise, însă toţi cei ce vor dori să
străbată Acoperişul Lumii va trebui ca de-acum încolo să-i
plătească tribut lui Qaidu. De azi începând, facă bine Khubilai să
ţină minte că, măcar în Valea Fergana, hanul hanilor este Qaidu!

100

Deşertul Taklimakan

Şirul de cămile şi cai şerpuia peste dune. Sartaq mergea în

frunte, pe jos, ducându-şi cămila de funie. Josseran îl urma.
Păreau să meargă la nesfârşit printr-un cuptor de făurărie, într-o
arşiţă de neîndurat, unde până şi aerul însuşi pârjolea plămânii.
Singurele sunete erau dangătul scăzut al tălăngilor de la gâtul
cămilelor şi scârţâitul şeilor de lemn.
Pe la jumătatea zilei, poposiră să se odihnească. Nimeni nu
vorbea, însă Josseran simţea furia tătarilor. Lucru uşor de
prevăzut, cel ce izbucni primul fu însuşi Furiosul. Aruncă în nisip
un burduf de piele gol.
— N-o să-l găsim! strigă el la Sartaq. Barbarul e nebun!
Sartaq privi spre Josseran.
— N-am să-l abandonez, răspunse acesta.
Întorcând iarăşi capul spre Furios, Sartaq ridică din umeri.
Josseran se duse la cămila lui şi o trase de belciug, smucind-o
din nou în picioare. În ciuda mugetelor ei de revoltă, îşi reluă
328
 - COLIN FALCONER -

drumul căznit. Tătarii nu aveau încotro decât să-l urmeze.

Şi astfel, mergeau în şir peste dune, înapoi pe acelaşi drum pe
unde veniseră, căutând un înotător singuratic în marele ocean de
nisip.
„Orice-aş simţi pentru el”, cugeta Josseran, „aceasta a fost
însărcinarea mea, să-l apăr cât pot de bine. Îi datorez o zi, cel
puţin. Iar de nu şi altceva, i-o datorez şi conştiinţei mele.”

***

Îngerii negri se adunaseră. Roiau în jurul lui, cu cumplitele lor

aripi întinse şi ochii mici lacomi, scăpărători. Legiunile Satanei.
Wilhelm îşi săltă capul din nisip.
— Nu! strigă el.
Ridică mâna, aşteptând mântuirea lui Dumnezeu, dar Acesta
nu se arăta.
Îngerii cei răi se aventurară mai aproape, gata să-l ia cu ei în
iad. Auzea clocotul flăcărilor pentru pedepsirea lui. Dumnezeu nu
avea milă de păcătoşi, iar Wilhelm ştia că se dovedise într-adevăr
păcătos. Aşa cum spusese Christos, nu numai faptele săvârşite de
om în timpul vieţii, ci şi jinduirile inimii lui îl trădau şi-l făceau să
fie ceea ce era în ochii lui Dumnezeu. Şi, din cauza păcatelor sale
de taină, diavolul lega plumbi pe şfichiurile biciului, iar tăciunii
ardeau în foc.
Chiar şi dincolo de Taklimakan, continua să-l aştepte o veşnicie
de suferinţe.

***

— Plecaţi de-aici! strigă Wilhelm. Doamne, ai milă!

Grifonii fâlfâiră din aripi de-a-ndărătelea , doar câţiva paşi, însă
fără să se descurajeze. Erau cei mai mari vulturi pe care-i văzuse
vreodată, fiecare pasăre înaltă cât un piept de om şi cu
deschiderea aripilor ca la vreo două prăjini. Şi le arcuiau, gata să
se repeadă. Ştiau că stârvul era al lor, dar nu voiau să se apuce de
lucru cu clonţurile înainte ca prada să rămână neclintită, când se
încredinţau că nu mai era nici un pericol.
— Sunt mântuit întru Christos! strigă din nou Wilhelm şi
aruncă o mână de nisip spre cea mai apropiată pasăre. Apoi se
329
 - XANADU -

prăbuşi cu faţa în jos, plângând.

***

Sus, deasupra lui, pe creasta uneia dintre cele mai mari dune,
Josseran îi privea zbaterile deznădăjduite cu aceleaşi simţăminte
de milă şi scârbă pe care le trăia la atragerea ursului în capcană
sau la execuţiile publice. Restul tătarilor stăteau adunaţi înapoia
lui, într-o tăcere plină de groază şi minunare. Nu se aşteptaseră
să-l mai găsească pe barbar, dar le era limpede că oricum
ajunseseră prea târziu. Soarele îl împinsese dincolo de hotarul
nebuniei.
— N-aveţi nici o putere asupra mea! strigă iarăşi Wilhelm; ridică
braţele spre cer. Sfinte Părinte, iartă-mi păcatele şi poartă-mă în
ceruri pe aripi de îngeri!
Josseran o luă la fugă în jos, alunecând pe nisip. La auzul
apropierii lui, vulturii îşi răsuciră capetele hâde şi, unul câte unul,
îşi luară zborul, renunţând la pradă fără tragere de inimă. Dar
încă nu se înălţară spre cer. Rămaseră la o depărtare sigură, cu
gâturile lungi întoarse, încă mai nădăjduind câţiva dumicaţi uşori.
— Wilhelm!
Preotul întoarse privirea, cu ochii pe jumătate orbiţi de soare şi
faţa numai o rană vie, din cauza băşicilor. Avea nisip lipit pe buze
şi pleoape.
— Wilhelm!
Nu părea în stare să-l recunoască, nici măcar să înţeleagă ce fel
de făptură era. Întinse o mână spre el şi se prăvăli în nisip,
continuând să bolborosească fără şir. Josseran încercă să-l salte
pe picioare. Era ciudat de greu.
Simţi povara din sutana preotului.
— Ce-ai în haină? mormăi el.
Călugărul îşi încârligă degetele în mantaua lui Josseran. Buzele
îi sângerau, iar de pe frunte îi atârnau zdrenţe de piele cojită.
Josseran îi simţi mirosul fetid al respiraţiei şi se strâmbă,
întorcând capul.
— Ce ai în sutană? repetă el.
— Apără-mă, horcăi Wilhelm, şi jumătate va fi a ta.
Şi, cu aceste cuvinte, îşi pierdu cunoştinţa.

330
 - COLIN FALCONER -

***

Se vedea bine că Wilhelm era prea slăbit ca să-şi continue

drumul. Tătarii ridicară un adăpost improvizat, din câteva prăjini
şi fâşii de pânză, culcându-l acolo, la umbră. Josseran îi picura
apă în gură, pe când Wilhelm striga şi se răstea la demonii care-l
chinuiau. Vântul se înteţi din nou, iar oamenii se înghesuiră la
adăpostul cămilelor, îndurând pe cât puteau biciuirile nenorocite
ale nisipului.
Spre seară, Wilhelm încetă să mai zbiere la strigoii din delirul
său, căzând într-un somn adânc. Josseran îi mai aduse puţină
apă şi, în timp ce se apleca peste el, pleoapele călugărului
tresăriră, deschizându-se.
— Am avut un vis, murmură el.
Avea limba umflată şi-i era greu să rostească vorbele.
— Mă pierdusem.
— N-a fost vis, îi răspunse Josseran.
Wilhelm îi strânse în pumn materialul mantalei.
— Ai salvat… comoara?
Din buzele băşicate şi crăpate i se scurgea un sânge apos.
— Ce comoară?
Călugărul clipi din ochi, nedumerit.
— Rubinele. Nu le-ai… găsit?
— Rubine?
— Erau…
Ridică o mână în dreptul ochilor, ca şi cum încă s-ar mai fi
aşteptat să găsească acolo nestematele.
— Le ţineam… în mână.
— Ai visat.
Ochii lui Wilhelm erau albaştri şi goi, uluiţi ca ai unui copil.
— Aveai sutana îngreunată cu pietre, îi spuse Josseran.
Luă haina lui Wilhelm, arătându-i ruptura din material. Vârî
mâna înăuntru, pentru a culege un pumn de praf şi lut sfărâmat
din minele turnului.
— Numai pietre, repetă el.
Wilhelm îl privi multă vreme, fără o vorbă. Pe chip nu i se citea
nicio undă de înţelegere, ca şi cum Josseran i-ar fi vorbit în altă
limbă. Într-un târziu, ridică acuzator degetul:
— Le-ai… furat!
331
 - XANADU -

— Wilhelm, erau atât de multe pietre ascunse în sutana ta,

încât abia am putut să te salt în spinarea cămilei mele.
Capul călugărului căzu înapoi pe nisip, închizând ochii. Dacă i-
ar fi fost umezi, ar fi plâns. În schimb, se strâmbă în chinurile
deznădejdii, iar sângele de pe buze i se scurse în gură, în locul
lacrimilor.

101

Dacă munţii lui Qaidu alcătuiau Acoperişul Lumii, atunci

Kharakhoja era beciul acesteia, pierdut într-o depresiune uriaşă,
mult mai jos decât nivelul mării. Oaza nu era mai mult decât o
învălmăşeală cenuşie de cocioabe şi plantaţii prăfoase ce se iveau
pe neaşteptate din pâcla murdară. Cum, necum, uighurii care
trăiau acolo izbutiseră să cultive în pustiul acela ca un enorm
cuptor cenuşiu câteva vii şi livezi de smochini şi piersici, folosind
apele reci din kareze.
Asemenea celorlalte oaze din Taklimakan, era un sat cu uliţe
strâmte şi pline de praf şi curţi cu garduri de lut. Aici, însă, multe
dintre locuinţe fuseseră construite sub pământ, la adăpost de
arşiţa pârjolitoare a verii şi vânturile ce urlau arzătoare. Erau
acoperite cu grinzi de lemn şi rogojini de paie, încât nu li se vedeau
decât hornurile, ieşind din nisipul cenuşiu întărit. Monotonia
orizontului era frântă numai de cupola unei moschei, vârfurile de
lance ale câtorva plopi şi turnurile pentru uscat, din cărămizi de
pământ, pe care oamenii le foloseau ca să facă stafide.
Chiar şi la vremea aceea târzie din an, canicula era
neîndurătoare. Acum viile erau golaşe, cu tulpinile negre şi
noduroase ieşind din pământ ca degetele unor hoituri, iar
drumurile bătătorite se crăpaseră, arătând asemenea unor dale de
pavaj. Uliţele erau pustii, sătenii stând deja la fereală în pivniţe.
Un măgar singuratic stătea nefericit sub umbra slabă a unui
copac uscat, dând într-o doară din coadă spre roiurile de muşte.
Deznădăjduiţi, îşi croiră drum spre han, să se adăpostească de
vânturile pârjolitoare.
— Cel mai cumplit loc din lume, mârâi Sartaq. Se zice că aici
poţi fierbe un ou îngropându-l în nisip. Uighurii spun că, dacă
omori un pui, nici măcar nu mai e nevoie să-l găteşti. Are carnea
332
 - COLIN FALCONER -

deja albită şi fragedă.

Râsul său ciudat, ca un lătrat, era lipsit de haz. Nici unul dintre
ceilalţi nu i se alătură. Ajunseseră aproape de hotare, iar tătarii
deveneau tot mai neliniştiţi. Qaidu şi renegaţii lui erau pe undeva
prin apropiere, aşteptând. Sartaq cunoştea multe feluri în care se
putea pregăti o ambuscadă. Acum, sorţii se întorseseră împotriva
lui.

***

Soarele coborî sub orizont, vântul muri şi peste tot ţinutul se

lăsă o tăcere desăvârşită. Localnicii din Kharakhoja ieşiră din
temniţele lor, pentru a porni iarăşi pe străzile fără nicio adiere,
luminate de felinare.
Josseran stătea pe acoperişul hanului, privind în întuneric.
Abia putea distinge siluetele întunecate ale Munţilor Cereşti,
profilate pe cerul nopţii. Iar undeva dincolo de ei se afla Acoperişul
Lumii. Şi, poate, Khutelun.
Gândul la ea îi stârnea o durere surdă în adâncul pieptului.
Închise ochii şi o văzu călare pe poneiul ei tătăresc, cu năframa
purpurie fâlfâind pe urmele ei în vânt; îşi amintea căldura trupului
ei, când se adăpostiseră de burakan; melodia răguşită a vocii sale,
în noaptea aceea, lângă lacul în formă de semilună.
Preţuia acele momente furate ca pe nişte icoane, în colţurile
întunecoase ale minţii. Călugărul ar fi spus că asemenea amintiri
şi pofte erau lucruri diavoleşti, dar nu avea ce face. Când trupul
lua foc, îi era cu neputinţă să se mai gândească la suflet.
Adevărul era că îi topise toată bărbăţia. Un adevărat cavaler nu
se gândea încontinuu la femei; îşi petrecuse ultimii cinci ani ca un
călugăr războinic, în slujba Templierilor, iar datoria lui asta era,
nu aceea de a ofta după o sălbatică pe cal. Şi totuşi…
Trebuia să ştie că era vie şi teafără. Trebuia s-o mai vadă măcar
o dată.
— Nu mă aşteptam să te găsesc aici, ci făcându-ţi de cap cu
muierile păgânilor.
Se întoarse. Era Wilhelm.
— Se pare că însoţitorii noştri tătari s-au servit aproape până la
ultimul cu preacurvia care pe meleagurile astea trece drept
ospitalitate.
333
 - XANADU -

Josseran ridică din umeri. Şi lui i se oferiseră plăceri de acelaşi

fel, dar în seara aceea nu-l interesau asemenea consolări. Nu
dorea, însă, ca Wilhelm să-i cunoască nici măcar acea mică
victorie, aşa că spuse:
— Mă tem că n-au mai rămas decât femeile pocite. Sartaq mi-a
oferit să întrebuinţez cămilele, dacă găsesc una nu prea neplăcută
ochiului meu.
— Niciodată nu-ţi vei găsi calea spre cer, templierule.
— Cu atât mai bine. Căci nu ţin să mă duc într-acolo.
— Vei arde în focul iadului!
— Mai bine aşa, decât să petrec o veşnicie în compania
obositoare a făţarnicilor!
— Să nu crezi că acum îţi sunt îndatorat. Încă mai ai de
răspuns pentru blasfemiile tale, când ajungem îndărăt la Acra. Tu
însuţi ai recunoscut că jurământul tău faţă de Templieri a luat
sfârşit. Acum nu te mai pot apăra!
Josseran nu-şi putea aduna indignarea pe care ştia că ar fi
trebuit s-o simtă. În noaptea aceea era ostenit, aşa că se mulţumi
doar să clatine din cap, spunând:
— Mai bine nu mă întorceam după tine. Ar fi trebuit să te las să
mori în deşert.
— Dumnezeu a voit să trăiesc.
— Dacă aşa este, atunci şi eu I-am dat o mână de ajutor în
treaba asta.
— Cu toţii suntem instrumentele lucrărilor Lui, aşa că nu te
întrece cu laudele. Poate ţi-ai fi câştigat merite mai mari, dacă nu
erai şi hoţ, pe lângă muieratic şi hulitor.
— Nu sunt hoţ şi n-a existat nici o comoară. De câte ori trebuie
să ţi-o spun? N-a fost decât o plăsmuire a închipuirii tale. Spiritele
nisipului ţi-au amăgit atât urechile, cât şi ochii. Crede-mă pe
cuvânt.
Văzu în ochii lui Wilhelm îndoiala. Dar în omul acela se afla o
îndărătnicie neînduplecată, nu putea accepta gândul că, in
extremis, pietrele doar păruseră a fi rubine.
— Pe cuvânt? Cuvântul tău nu preţuieşte nici două parale. Ştiu
că nu ţii decât la tine însuţi.
Josseran clătină din cap, resemnat. Cum ar fi fost cu putinţă
să-i vorbească unui om care nu avea în el nici o fărâmă de
gratitudine, a cărui fire era la fel de neîndurătoare ca aceea a lui
334
 - COLIN FALCONER -

Iehova însuşi? „Poate că Dumnezeu te ţine într-adevăr pentru un

scop mai înalt”, cugetă Josseran, „căci nu ştiu ce imbold smintit
m-a făcut să mă întorc în căutarea ta. M-o fi contaminat
Dumnezeu şi pe mine cu nebunie, pentru planurile Lui de
nepătruns.”
— S-ar putea să nu mă mai întorc la Acra, dacă ai de gând să-
mi faci numai răutăţi acolo.
— Că te întorci sau nu, pe mine nu mă priveşte. Poţi încerca să
uiţi judecata lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu te va uita pe tine
niciodată.
— Ba bine că nu. Uneori, chiar îmi doresc să mă uite. Toată
viaţa mi s-a părut că nu există decât ca să mă chinuiască, să se
uite peste umărul meu şi să-mi fie martor la cele mai mici păcate.
E mai rău decât tine!
— Ce spui tu e o blasfemie…
— Dacă aşa e, s-ar putea să fie fiindcă, pe drumul ăsta,
credinţa mi-a fost pusă la grea încercare.
— Atunci, trebuie să te rogi pentru îndrumarea lui Dumnezeu.
— Zici că trebuie să mă rog. Cinci ani de-a rândul am rostit câte
un şir întreg de paternosteruri în fiecare zi. În schimb, m-am ales
cu foarte puţin. Şi atunci, mă întreb: oare, când mă rog,
Dumnezeu chiar mă ascultă? Vorbeşte şi El Limba din Oc, la fel ca
mine, şi oare îşi petrece atât de mult timp preocupat de mărunta
mea viaţă? Şi dacă totuşi mă ascultă, ce câştig îmi vor aduce
rugăciunile mele? Am văzut oameni de treabă murind în chinuri,
clipă cu clipă, fără să-i ceară lui Dumnezeu altceva decât o
izbăvire mai grabnică, pe când celor răi li se satisfac până şi cele
mai mărunte dorinţe şi trăiesc până la adânci bătrâneţi, în bogăţie
şi mulţumire. Dacă Dumnezeu îi ascultă pe cei necuraţi şi nu ia în
seamă rugăminţile celor sfinţi, atunci pare-mi-se că are o foarte
slabă putere de judecată.
— Nu noi avem căderea să înţelegem căile Domnului…
— Dar dacă nu înţeleg, atunci cum aş putea fi înţelept pe căile
Domnului? Cum să ştiu ce e bine şi ce e păcat? I-am văzut pe
aceşti păgâni rugându-se la zeii lor şi cred şi ei, la fel ca noi, că zeii
îi ascultă. Cum putem şti cine are dreptate?
— Avem Biblia, ca piatră de temelie şi ca asigurare.
— Se poate şi asta, dar totuşi după mintea mea nu are nici un
sens. Căci, dacă tătarii se roagă Dumnezeului lor, la fel ca noi,
335
 - XANADU -

pentru victoria asupra sarazinilor, atunci de ce ei îşi împlinesc

scopurile, pe când noi stăm posomorâţi în fortăreaţa noastră din
Acra, de teamă să-i părăsim zidurile? Asta să-mi spui!
Wilhelm întoarse capul, pentru ca templierul să nu-i vadă
nedumerirea de pe faţă. Căci nu avea ce răspuns să-i dea. Într-
adevăr, de ce? De ce nu venise Dumnezeu în ajutorul lui, în
palatul împărătesc, când avea nevoie de elocinţa lui Pavel? Îşi
spusese că fiindcă era nevrednic. Dar, aşa cum atrăsese atenţia
acest templier, tătarii nu erau şi mai nevrednici decât cel mai
prejos dintre toţi creştinii?
— Calea i-a fost orânduită Sfintei Biserici.
— Unii dintre aceşti oameni spun că mântuirea e o treabă
dintre om şi Dumnezeu, nu între om şi Biserică.
— Dumnezeu să aibă milă de sufletul tău!
— M-ai întinde pe masa de tortură şi m-ai arde pe rug, nu-i
aşa? Nu asta e blânda voastră cale creştină?
— Ai îndrăzni să rosteşti asemenea lucruri şi în Acra?
— Nu, n-aş îndrăzni. Dar asta nu-mi face îndoielile cu nimic
mai puţin adevărate.
— Te voi privi arzând!
— Mai bine te lăsam pradă vulturilor.
— Şi-aşa ai fi şi făcut, dacă în acele câteva ore nu te-ar fi
stăpânit Sfântul Duh, îndrumându-te înapoi.
— Ia seama să nu-mi întorci spatele, călugăre. Nu e prea târziu
ca să desfac acest mare bine pe care l-am făcut.
Josseran porni cu paşi mari prin întuneric, înfuriat din nou,
tocmai când crezuse că toată mânia i se cheltuise. Acesta, cel
puţin, era talentul deosebit al călugărului.
Îl lăsă pe Wilhelm pe meterez, sub bolta rece a nepăsătoarelor
stele. Blândeţea aceea despre care vorbea templierul nu era decât
slăbiciune, cugeta el în sinea lui. Era infectat de erezie. Un ulcer
care nu răspunde la oblojiri trebuie să fie scos cu cuţitul. Orice
creştin adevărat ar fi înţeles asta.

102

Noaptea era o tortură. Pe Josseran îl chinuiau insectele care

roiau prin întuneric ca nişte demoni din infern. Puricii, ţânţarii şi
336
 - COLIN FALCONER -

muştele din deşert se ghiftuiau din el cu o poftă nesăţioasă şi nu

avea scăpare.
Într-un târziu, epuizat, adormi pe apucate, dar în toiul nopţii se
trezi brutal, când căzu peste el ceva de pe bârnele de deasupra
capului. Se ridică în şezut, cu inima bătând mai-mai să-i spargă
pieptul, şi bâjbâi după lumânarea de lângă el. Văzu un păianjen
cu capul mare cât un ou, zbughind-o pe pardoseala de pământ
bătătorit. Ducea în fălci un gândac cu ochi roşii.
După aceea, îi fu cu neputinţă să mai adoarmă.

***

La crăpatul zorilor, îl smulseră din pat nişte urlete cumplite.

Wilhelm! Primul său gând fu acela că preotul fusese înţepat de un
scorpion.
Josseran se împletici pe picioare. O lumină, cenuşie cădea
pieziş în sala boltită a caravanserai-ului, printre siluetele
întunecate ale tătarilor adormiţi.
— Wilhelm!
Când îl găsi, călugărul stătea aşezat cu spatele la perete, bărbia
căzută şi ochii căscaţi de spaimă. Avea chipul şi braţele acoperite
cu umflături roşii şi tari de la muşcăturile puricilor şi ale
păduchilor. În rest, părea nevătămat.
— L-am auzit strigând, spuse Sartaq. Când am ajuns la el, avea
pe mutră o libarcă mare cât toate zilele.
— Da’ cum ţi-ai dat seama? mormăi cineva; era Beţivul.
Sartaq şi ceilalţi hohotiră de râs.
Wilhelm, însă, nu aprecie gluma. Se strânse ghem, zgrepţănând
cu unghiile pământul de pe jos, în timp ce scotea miorlăituri
încete, ca un animal rănit. Râsetele amuţiră în gâtlejurile
superstiţioşilor tătari.
— E posedat de Spiritele Nisipurilor, şuieră Sartaq. S-au târât
în trupul lui cât timp a fost rătăcit în deşert.
— Mă ocup eu de el, interveni Josseran. Lăsaţi-ne singuri.
— Are un demon aducător de ghinion, şopti Sartaq, după care
se retrase, împreună cu tovarăşii săi.
Josseran îi auzi afară, începând să înşeueze caii şi cămilele,
pregătind caravana pentru călătoria din acea zi.
Se ghemui lângă călugăr.
337
 - XANADU -

— Wilhelm?
— Am visat că era diavolul, bâigui acesta. Ştie că sunt slab.
— A fost un gândac. Nimic mai mult.
— Diavolul ştie cât sunt de păcătos. Ştie că am dat greş.
„Poate că i-o fi tulburat într-adevăr soarele minţile, cum a spus
Sartaq”, îşi zise Josseran.
— Wilhelm, e dimineaţă. Trebuie să ne vedem de drum.
— Mi-am pus degetele în rănile lui Christos şi tot nu cred! Nu
am credinţă. În schimb, mă umplu poftele şi pizmuirea. De-asta
nu mi-a încredinţat mie Dumnezeu sufletele barbarilor. Ştie că nu
sunt vrednic.
— În curând soarele se va înălţa pe cer. Trebuie să plecăm de-
aici.
Wilhelm se înfiora, deşi în han nu era frig.
— Am dat greş, repetă el. Toată viaţa am vrut să-L aduc pe
Dumnezeu oamenilor, dar n-am izbândit.
Josseran clătină din cap. Niciodată nu se gândise la acel
călugăr nesuferit altfel decât ca la un bisericos trufaş şi neiertător,
care nu cunoştea compasiunea şi simţămintele de rând. Acum,
privindu-l cum stătea pe podea, chircit şi zguduit de suspine,
aproape că-i părea rău pentru el. Va să zică, preotul tot avea
puţină omenie în el, la urma urmei.
Îl ajută să se ridice în picioare şi-l conduse afară. Caii băteau
din copite în răcoarea zorilor, iar cămilele mugeau nemulţumite în
timp ce Sartaq le lega în şir.
Josseran îl sprijini pe Wilhelm să-şi încalece cămila, ducându-l
ca pe un cerşetor orb. Călugărul nu mai spuse nimic. În timp ce
aurora violacee se întindea de-a lungul orizontului, porniră iarăşi,
ieşind pe poarta hanului. Wilhelm stătea cu ochii aţintiţi spre
orizont şi spre nălucirile coşmarurilor sale, numai de el cunoscute.

***

Soarele se ridica nerăbdător pe cer, făgăduind încă o zi

nesfârşită de dogoare ca a unui cuptor. Pe la jumătatea dimineţii,
pâcla de praf se risipi dintr-o dată şi, în zare, apărură înălţându-se
Munţii Cereşti. Salba zăpezilor părea să se afle insuportabil de
aproape. Departe, la apus, puteau desluşi chiar şi crestele albe ale
Acoperişului Lumii.
338
 - COLIN FALCONER -

Pâcla coborî iarăşi, la fel de repede pe cât se ridicase, munţii

pierind din nou în ceţurile gălbui ale Taklimakanului.
În ziua aceea, Wilhelm vorbi foarte puţin. Josseran şi ceilalţi
înaintau în aceeaşi tăcere mohorâtă, tătarii cei superstiţioşi
ţinându-se la distanţă de călugărul cu minţile tulburate.
Noaptea, se odihniră în ruinele unui caravanserai.
Era cel mai părăginit loc pe care-l văzuse Josseran vreodată.
Cupola moscheii se năruise cu mulţi ani în urmă, iar lumina lunii
pătrundea prin boltă, pătând dalele de piatră ale pardoselii şi
grinzile negre frânte. Se vedeau urme pârjolite pe pereţi, în urma
focului pus poate de oştenii lui Chinggis Han, cu o jumătate de
secol înainte.
Josseran şi Wilhelm stăteau la distanţă de ceilalţi, care se
înghesuiseră în jurul focului, bombănind crunt între ei şi
aruncând priviri duşmănoase în direcţia călugărului. Umbre
uriaşe dansau pe pereţi. Dar Josseran nu se temea de ei. Tătarii
învăţaseră în oştirea lui Khubilai să respecte o disciplină de fier şi
aveau să-i ducă în siguranţă până la destinaţie, deşi ştia că cel
puţin Furiosul le-ar fi tăiat bucuros beregăţile amândurora.
Ridică privirea în sus. Prin ruinele acoperişului, văzu licărind pe
cerul de la miazănoapte o singură stea. Cuiul Unde Zeii îşi Leagă
Caii, îşi aminti el.
Poate că aceea care-l irita era căderea lui Wilhelm din graţia
divină sau poate Acoperişul Lumii, întrezărit pentru prima oară în
ziua aceea, dar acum, noaptea, poverile vieţii lui îl apăsau mai
greu decât oricând. Cu toată retorica lui, era totuşi creştin şi, în
adâncul inimii, trăia cu frica înfricoşătorului său Dumnezeu. Îşi
regreta blasfemiile din noaptea trecută — sau, mai bine zis, se
temea de consecinţele lor.
Şi astfel, se ridică încet în picioare şi porni spre Wilhelm, care
stătea cocoşat lângă perete, cu chipul ascuns în gluga sutanei.
— Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit, şopti, căzând în
genunchi.
Wilhelm ridică privirea spre el, surprins. Nu se mişcă, nu vorbi,
mult timp. Când o făcu, glasul îi era blând ca al unei femei.
— Merg să-mi aduc odăjdiile de la cămile, spuse el şi se duse să
ia valtrapurile îndeletnicirii sale, spre a mântui un suflet pentru
Dumnezeu.

339
 - XANADU -

103

— Mama mea a murit când aveam nouă ani, iar tatăl meu,
Ducele de Montgisors, s-a căsătorit cu fiica unui nobil din
Carcassone. Se numea Catherine. Era mult mai tânără decât tatăl
meu, având poate doar cu cinci ani mai mult ca mine. Ochii ei
erau negri ca păcatul şi, când se uita la mine, mă treceau toate
fierbinţelile. Eu eram doar un băieţandru de şaptesprezece ani şi
aveam pântecele crude şi inflamate ca o rană deschisă.
— Continuă, murmură Wilhelm.
Era conştient că tătarii îi priveau, şamanul creştin nebun, cu
etola de purpură în jurul gâtului, şi barbarul cel uriaş,
îngenuncheat în faţa lui.
— Căutam necontenit să-i atrag atenţia, dar ea nu mă băga în
seamă, lăsându-mă pierit de deznădejde. Ori de câte ori trecea pe
lângă mine, îi simţeam parfumul. Nu mai puteam dormi noaptea,
mă trezeam scăldat de sudoare şi-mi slobozeam sămânţa în mână,
cu gândul la soţia tatălui meu. Până şi în capelă mă rugam ca el
să moară, pentru a putea s-o am. Nu-i puteam vorbi duhovnicului
meu despre asta, ci doar mă acuzam pe mine însumi de păcatul
poftei carnale. Mă pierdusem în necuratu-mi devotament faţă de
ea.
Se opri, trecându-şi o mână peste faţă. Aşteptase atât de mult
să se uşureze de acea povară.
— Tatăl meu era un cavaler cu oarecare renume în Languedoc.
În fiecare zi mă instruia la folosirea spadei şi a lăncii, la lupta din
şaua calului. Şi, tot timpul cât făceam instrucţie, îmi doream să
mă ucidă. Iar ceea ce doream îmi trezea şi teama, căci mă
gândeam că putea ghici ceea ce se ascundea după chipul meu
păcătos. Într-o zi, am avut-o, în hambar. S-a sfârşit repede, încă
înainte de a-mi da seama ce făcusem. Acest lucru în sine ar fi
trebuit să fie prea destul păcat pentru oasele mele tinere. Îmi
astâmpărasem pofta tinerească, nu era de ajuns? Dar, nu,
râvneam la mai mult, eram lacom după ea.
Trase adânc aer în piept, continuând apoi cu glasul răguşit,
înecat de vinovăţie.
— Ceea ce s-a întâmplat în continuare n-a mai fost un accident.
Tatăl meu era plecat la Toulouse. M-am dus în odaia ei, chiar
340
 - COLIN FALCONER -

nădăjduind să ţipe după servitori, făcându-mă de ruşine în faţa

întregii case. În schimb, m-a primit în căldura îmbrăţişării ei şi, în
noaptea aceea, am devenit amanţi.
Se opri. Ridică ochii spre chipul preotului, dar, în întuneric, nu-
i putu ghici expresia. Îi auzea însă respiraţia, adâncă şi înăsprită.
— Nu poţi şti cât de dureros mi-este să spun aceste lucruri, tu
care ţi-ai interzis femeile. Înţelegi, tot timpul o uram, o uram
pentru ceea ce-i făcuse tatălui meu şi pentru ce făcuse din mine. Îi
pusese coarne, devenise adulteră. Iar pe mine mă făcuse să mă
dispreţuiesc până-n adâncul sufletului. Tatăl meu plecase la
Toulouse, îl chemase acolo regele, pe el şi pe alţi nobili. Ludovic
sperase să-i convingă să i se alăture într-un pelerinaj sfânt
înarmat spre Outremer. Tatăl meu începuse să îmbătrânească şi,
la întoarcerea de la curte, ne-a spus că refuzase să plece în
cruciadă. Dar, peste câteva zile, fără nici o explicaţie, s-a răzgândit
şi a început să facă pregătirile de plecare. Nu-mi pot închipui decât
că a ghicit ce se întâmplase în lipsa lui, iar acest lucru îi
schimbase intenţiile.
Se întrerupse şi-şi drese glasul, căci îi era tot mai greu să
vorbească.
— A înarmat o duzină de ţărani, care urma să-l însoţească în
marele pelerinaj, şi a vândut zece hectare de pământ spre a aduna
banii pentru expediţie. Catherine i-a cusut cu mâna ei crucea
stacojie pe umărul mantiei. După ce a plecat, eu am rămas pe loc
la Montgisors, ca stăpân al conacului şi al pământurilor. De-acum,
Catherine devenise obraznică. Venea la mine-n cameră în fiecare
noapte. Dar, fiindcă se temea să nu rămână grea cu copil în lipsa
soţului ei, mă punea s-o am în felul oprit. Însă, tatăl meu fiind
plecat, am descoperit că nu puteam face ceea ce visasem atât de
des să fac. Drept răspuns, ea şi-a râs de mine. A spus că aşa tată,
aşa fiu, batjocorindu-ne pe amândoi din aceeaşi suflare. Curând, a
încetat să mai vină în odaia mea, lăsându-mă doar cu amintirea
păcatelor mele şi nimic mai mult.
Trase adânc aer în piept.
— În mai puţin de-un an, am primit vestea morţii tatălui meu,
la Damietta.
Tăcu mult timp.
— În ciuda măsurilor ei de prevedere, Catherine a descoperit că,
la urma urmei, tot rămăsese grea. Am trimis-o la o mănăstire să
341
 - XANADU -

nască şi, când s-a întors, copilul i-a fost dat nevestei unuia dintre
grăjdarii mei, care locuia pe moşie. Femeia era stearpă şi l-a
îndrăgit pe copil ca şi cum ar fi fost al ei. Dar, când avea patru ani,
băiatul a murit de guşter, aşa că pedepsele mele de moarte s-au
împlinit. Am trăit cu acest păcat ani de zile. Gospodăream moşiile
tatălui meu, dar nu m-am mai dus niciodată la văduva lui. Apoi,
cu vreo şase ani în urmă, am plecat în Ţara Sfântă, nădăjduind să
mor în bătălie. Mi-am pierdut tot aurul şi economiile preacurvind
şi jucând cărţi în Genova, Antiohia şi Tripoli. Deznădăjduit, am
depus legământul în faţa Templierilor, jurându-le serviciile mele
pentru cinci ani. Dar mă tem că nimic nu va ispăşi ceea ce-am
făcut. Ştiu în adâncul inimii că port legat de gât cu o frânghie
capul tatălui meu şi oriunde mă duc ceilalţi îi simt duhoarea.
Wilhelm tăcu vreme îndelungată. În cele din urmă, ridică mâna
dreaptă.
— Cu această mână, te absolv de păcat, spuse el. Ca penitenţă,
îţi poruncesc să rămâi cast până la sfârşitul zilelor tale şi să-ţi dai
toate avuţiile şi pământurile Sfintei Maici Biserica.
Josseran simţi că i se oprea răsuflarea în gât. Nu se aşteptase la
un asemenea canon de pocăinţă, când îşi începuse spovedania.
Dar, cum el însuşi spusese, ce fapt i-ar fi putut ispăşi păcatul pe
care-l săvârşise? Totuşi, o asemenea sentinţă aspră îl înfuria. Se
amăgise că Wilhelm, în deşert, îşi descoperise omenia, şi când colo
acesta profitase de avantajul momentului ca să-l strivească, la fel
cum făcuse şi cu Mar Salah.
Dar, la o adică, ce era rău în asta? Ştia că nu merita altceva
pentru ceea ce făcuse.
— Îţi mulţumesc, Frate Wilhelm, spuse el.
— Mergi în pace, şi nu mai păcătui, răspunse Wilhelm, cu un
zâmbet de triumf.

342
 - COLIN FALCONER -

PARTEA A ŞAPTEA
SPIRITUL CERULUI ALBASTRU

Acoperişul Lumii

Toamna,
în Anul întrupării Domnului nostru, 1260

104

Deşertul rămăsese în urma lor, marea traversare fiind încheiată.

La Kashgar, poposiră în fortăreaţă, unde slujeau ostaşi credincioşi
lui Khubilai, şi schimbară cămilele pentru cai iuţi tătăreşti.
Porniră spre trecătorile apusene, aflate chiar la hotarele împărăţiei
marelui han.
Deasupra lor, primele ninsori albiseră colinele de la poalele
Acoperişului Lumii.
Urmară o vale abruptă prin munţi, pe lângă torente repezi şi
bolovani masivi, rostogoliţi de inundaţiile primăverii, printre
imense râpi roşiatice care se pierdeau în nori. Ieşiră din vale pe un
platou, unde se opriră la odihnă lângă un mare lac sărat.
Josseran se foi în şaua armăsarului său tătăresc. Verdeaţa
brazilor şi a molizilor şi albastrul de oţel al munţilor se profilau
mohorâte pe vălătucii albicioşi ai norilor. Briza îi aducea pe faţă
stropi de apă cristalini, iar pe deasupra văii se arcuia un
curcubeu. Oi cu cozi groase se clătinau pe păşuni ca gâştele,
îngrăşate după păscutul de vară.
Se simţea umilit de panorama din faţa lui. „Parcă m-aş afla în
prezenţa lui Dumnezeu. Un fir de praf în peisajul acela vast; şi
totuşi”, îşi mai spunea el, „cât de mici suntem, putem îndoi
această lume după cum ni-i voia, fie şi numai pentru câteva clipe
fugare. Am urcat pe Acoperişul Lumii, am străbătut inima moartă
a unor deşerturi cumplite, înarmat doar cu puţin mai mult decât
voinţa mea ca să îndur. Şi am răzbit cu viaţă. Chiar şi când ne-ar
fi mai uşor să capitulăm, spiritul nostru se luptă să trăiască.
Se luptă cu această nemărginită pasiune pentru dragoste şi
pentru veşnicie, pentru un graal fără nume al dorurilor noastre. Şi
trăim mai departe, în ciuda tuturor piedicilor. Şi care este graalul
meu? La drept vorbind, dacă Dumnezeu mi-ar da o singură
343
 - XANADU -

nădejde, ştiu că aş cere-o pe Khutelun.”

Burniţa gonea în mare grabă peste lac, fugărită de o rază de
soare. În câteva momente, spălase toată valea, lăsând-o verde în
lumina aurie a soarelui. Pentru moment, toamna revenise în
trecătorile munţilor, dar nu peste mult soarele avea să fie străin
aici.
Trebuia să se grăbească înainte ca gheaţa să închidă drumurile
spre Acoperişul Lumii, lăsându-i prizonieri. Dar, după ce treceau
de acei munţi, mai aveau doar câteva luni călare până la Alep şi la
întoarcerea cu bine acasă.
— Acasă, murmură Josseran.
Ce-l aştepta, la înapoierea în Acra? Ceea ce începuse ca o
delegaţie de taină pentru un armistiţiu devenise o odisee care-i
sfidase toată filosofia. Poate apropierea iernii în acel loc sălbatic să
fi fost pricina, dar deodată simţi povara anilor. Avea peste treizeci
de ani şi nu-i mai rămăsese mult timp. Cincisprezece ani poate,
dacă se întorcea în Provence, mai puţin dacă alegea să rămână în
Outremer, cu bolile, asasinii şi nesfârşitele sale gâlcevi şi războaie.
Soarta unui om era sigură, căci cu-o moarte îi era dator lui
Dumnezeu, dar sosea un timp în viaţă când ar fi trebuit să-i
aleagă mijloacele. Josseran se întreba dacă avea să ştie când venea
momentul acela.

105

Sartaq ordonase ca mica lor coloană să se oprească lângă un

râu repede de munte. Caii fuseseră împiedicaţi şi căutau iarbă de
păscut, în timp ce tătarii îşi umpleau cu apă burdufurile din piele.
Mai în aval, o familie de berze îi priveau cu mirare bănuitoare.
Torentul alimentat de un gheţar avea deja pe margini o pojghiţă
îngheţată, iar pe rogozul de la mal promoroaca trosnea sub
picioare. Urcaseră la mare înălţime în munţi şi aerul era mult mai
rece. Iarna se lua la întrecere cu ei spre trecători.
Un zmeu se rotea pe cer, zbârnâind, cu sunetul ca un strigăt de
copil. Josseran ridică privirea spre el, surprins. Alt avertisment nu
primiră.

***
344
 - COLIN FALCONER -

Tătarul de lângă umărul lui Josseran se clătină deodată de-a-

ndărătelea , ţinându-se de beregată. O săgeată îi străpunsese gâtul
dintr-o parte în cealaltă. Căzu pe spate în râu, cu picioarele
zvâcnindu-i spasmodic şi scoţând pe gură un bolborosit oribil, în
timp ce murea. Sângele său se împrăştie imediat în apa de lângă
mal.
Sartaq reacţionă primul, plescăind prin valuri spre cal, căruia îi
scoase numaidecât piedica. Josseran făcu acelaşi lucru.
Privi peste umăr şi văzu un şir de călăreţi alergând spre ei dintr-
o vale seacă, la doar un sfert de leghe distanţă. Alte săgeţi zburară
către ei, iar calul lui Josseran necheză când două îşi atinseră
ţinta, înfigându-i-se aproape până la pene în umăr şi coaste.
Sartaq răcnea din şa ordine pentru oamenii lui, încercând disperat
să organizeze apărarea.
Atacatorii se apropiaseră destul de mult, astfel încât Josseran le
putea desluşi chipurile. Erau tătari, asemenea celor din escorta
lui, dar nu soldaţi din oastea de ţară, ci bandiţi cu armuri uşoare,
călăreţi îmbrăcaţi în blănuri şi înarmaţi cu arcuri şi lănci
rudimentare. Nu păreau a fi mai mult de zece, dar aveau avantajul
atacului prin surprindere.
Un nou val de săgeţi îşi luară zborul, apoi tâlharii ajunseră la ei,
înjunghiind cu lăncile încârligate şi doborându-i pe cei nu
îndeajuns de iuţi ca să fi sărit pe cai. Josseran, călărind în rând cu
ceilalţi, lovi nebuneşte cu sabia şi doborî un duşman la pământ,
după care îşi repezi calul spre altul şi îl zbură din şa.
Auzi un zbieret şi, întorcând capul, îl văzu pe Wilhelm care
sărea prin apa mică a râului, încercând să scape cu fuga. Unul
dintre arcaşii tătari era la doar zece paşi în spatele lui, urmărindu-
l. Rânjea, distrându-se cu jocul de-a prinselea. Îşi struni calul la
trap, vârî arcul în tolbă şi-şi trase alene spada de la cingătoare. Se
aplecă din şa, pentru a-i da lovitura de graţie.
Josseran îşi îndemnă calul la galop, călărind direct spre el.
Tătarul îl văzu prea târziu. O expresie de groază i se întipări pe
faţă, căci ştia ce avea să se întâmple şi mai ştia şi că nu avea cum
să se mai apere. Îşi ţinea în sus braţul înarmat, rămânând cu
coastele expuse, şi în acel loc îşi înfipse Josseran spada,
împungând de-a dreptul, până la prăsele. Omul urlă, cu gura larg
căscată, şi lunecă de pe cal. Din cădere, greutatea trupului său
345
 - XANADU -

smulse spada din mâna lui Josseran.

Se aplecă, îl luă pe Wilhelm de subsuori şi îl săltă de-a
curmezişul şeii. Privi în jur. Sartaq adunase o duzină de oameni
de-ai săi şi formau o linie de apărare pe cealaltă parte a râului. O
luă în galop spre ei.
Îl lăsă pe Wilhelm la pământ, în spatele zidului pe care-l făcuse
Sartaq din cavaleria lui. Călugărul căzu imediat în genunchi să se
roage, cu acelaşi instinct cu care un soldat şi-ar fi luat armele.
Încăierarea se terminase. În pârâu zăceau vreo duzină de
trupuri, străpunse de săgeţi. Alte victime, înfăşurate în blănuri,
agonizau pe iarbă. Atacatorii se îndepărtau deja în galop.
— Lăsaţi-i să se ducă! îl auzi Josseran pe Sartaq strigându-le
oamenilor lui. Să se ducă!
Dar sângele lui Josseran se înfierbântase, iar ordinul lui Sartaq
se împotrivea întru totul instinctelor şi antrenamentului său. Sări
din şa şi luă o lance de la unul dintre tătarii răpuşi. Apoi sări din
nou pe cal, repezindu-se pe urmele călăreţilor ce se retrăgeau.
Îşi mână calul în susul pantei după ei, dar tătarii dispăruseră
deja după culmea unei coline. Ajungând pe creastă, privi în jos.
Ajunseseră la peste o sută de paşi depărtare. Abandonă urmărirea.
Acum nu avea cum să-i mai prindă.
Auzi în spate un ropot de copite şi se răsuci în şa. Doi dintre
oamenii lui Sartaq îl urmaseră în vale. Îl recunoscu pe unul dintre
ei, Beţivul.
— Barbarule! Sartaq porunceşte să te întorci!
Dar avertismentul sosea prea târziu.
Când Josseran îşi întoarse armăsarul, văzu ce neghiob fusese.
Retragerea fusese o stratagemă. O duzină de renegaţi îi
înconjuraseră, ajungând în spatele lor. Altă salvă de săgeţi pică
peste ei, iar Josseran scoase un strigăt alarmat. Beţivul şi
camaradul său căzură din şei, ţipând. Josseran simţi o durere
sfâşietoare în umărul stâng.
Falsa retragere, o manevră favorită a tătarilor. Ce necugetat
fusese. Şirul întunecat de călăreţi se închise, alergând spre el,
tăindu-i drumul.
„Deci tot voi muri, la urma urmei”, medita el. „Atunci, măcar să
fie după voia mea.”
Îşi îndemnă calul înapoi pe povârniş, la atac. Doi inamici îşi
ridicară arcurile la umeri, iar în clipa următoare calul lui Josseran
346
 - COLIN FALCONER -

păru să se oprească în loc ca trăsnit. Clătinându-se, căzu în

genunchi. Josseran simţi o lovitură ameţitoare şi fu azvârlit pe
spate, în iarba udă. Coada săgeţii înfipte în umărul lui se rupse pe
când se rostogolea.
Se pomeni privind cerul albastru.
Continuă să se rostogolească, silindu-se să se salte în genunchi.
Durerea era înnebunitoare. „Dar nu va trebui s-o îndur mult
timp”, îşi spuse. Acum tătarii forfoteau în jurul lui, strigând unii la
alţii, pentru a decide cui îi revenea cinstea de a-l omorî. Unul
dintre ei descălecă şi se apropie în grabă, scoţând de la brâu o
spadă ruginită. Josseran încercă să se ridice în picioare, pentru a
se apăra cumva, dar simţurile nu-l mai ascultau.
Îşi scăpase lancea la căderea de pe cal. Bâjbâi prin iarbă, iar
degetele sale se strânseră pe coada suliţei. Un ultim act, disperat.
În mâna lui, lancea avea să fie la fel de nefolositoare ca o jucărie
de copil. Lumea i se învârtea pe dinaintea ochilor, în membre nu-i
mai rămăsese nici un dram de putere. Când spadasinul vru să-i
dea lovitura de graţie, ridică lancea să se apere, auzi trosnetul
cumplit al oţelului pe lemn şi simţi cum coada se rupea, abătând
lovitura, pentru a mai amâna cu câteva clipe sfârşitul.
Un gest zadarnic, căci acum rămăsese fără apărare şi avea să
moară oricum.
Tătarul ridică pentru a doua oară spada. Nu mai putea face
nimic ca să se salveze.
„Şi iată cum se sfârşeşte totul”, îşi spuse Josseran.
„Întotdeauna am crezut că aveam să mor în luptă, purtând crucea
de cruciat, nu într-o ciondăneală neînsemnată, aici pe meleagurile
astea păgâne, împotriva unui duşman pe care nici măcar nu-l
cunosc, îmbrăcat în blănuri şi o manta zdrenţuită. Dar, cel puţin,
voi muri cu cinste. N-am să cerşesc viaţa, îl voi privi pe băiatul
ăsta în ochi şi nici n-am să tresar când va cădea spada.”

106

— Stai!
Cunoştea vocea aceea.
Ridică privirea şi văzu doi ochi negri, sub o basma purpurie.
— Khutelun, murmură el.
347
 - XANADU -

Lumea începu să se învârtească şi mai repede. Îşi duse o mână

la umăr şi şi-o privi. Era înroşită de sânge. Iar acesta fu ultimul
lucru pe care-l mai ţinu minte.

***

Îl întinseră cu spatele pe pardoseala yurtei şi-i scoaseră

mantaua. Avea pielea albă precum creta şi cămaşa îmbibată în
sânge din rana de la umăr. Mai avea o rană deasupra ochiului,
unde se lovise cu capul după căderea de pe cal.
Pe Khutelun o încerca o senzaţie ciudată revăzându-l, un
simţământ cald şi uleios în josul pântecelor. Nu crezuse că avea
să-l mai vadă vreodată. Încerca să-şi spună că acest lucru nu
schimba nimic.
Scoase cuţitul şi-i tăie cămaşa în jurul rănii. Muşchii umărului
erau tari ca lemnul şi avea proporţii impunătoare, chiar şi
neajutorat cum era acum. Pieptul şi abdomenul îi erau acoperite
cu fire de păr auriu buclat, aşa cum îşi amintea Khutelun de când
zăcuse bolnav în yurta tadjikului. Bărbaţii tătari erau netezi ca
marmura, iar fata îşi trecu mâna peste firele de păr, găsind
senzaţia stranie şi aţâţătoare, nu cu totul neplăcută.
Îşi simţi răsuflarea oprindu-se în gât.
Amintirile îi reveneau nestăvilite; cum îl dusese la peşterile cu
Buddha, în Munţii de Flăcări; noaptea aceea de la lacul în formă
de semilună, când ascultaseră Nisipurile Cântătoare; senzaţia
trupului său tare lipit de al ei, în timpul karaburanului, cât de
teamă îi fusese şi cum o încurajase prezenţa lui.
Înlătură cu furie aceste gânduri. Era prizonier. Nu însemnau
nimic, absolut nimic.
Ochii lui Josseran se deschiseră încet.
— Tu, murmură el.
— Trebuie să scot vârful săgeţii.
Josseran dădu din cap, aproape neobservat.
Adusese cu ea patru oameni din arban-ul ei. Îi însărcină cu
membrele barbarului şi aceştia îl ţinură strâns, lăsându-se cu
toată greutatea, în timp ce Khutelun se apuca de lucru.
Din cauza ţepilor vârfului metalic, scoaterea unei săgeţi provoca
o rană mai mare decât intrarea. Dar mătasea cămăşii se
înfăşurase strâns pe vârf, iar Khutelun o putu folosi pentru a
348
 - COLIN FALCONER -

răsuci ţepii fără a mai sfâşia din carne. Însă muşchii umărului lui
Josseran intraseră într-un spasm şi trebui să tragă din toate
puterile. În sfârşit, săgeata ieşi, cu un sunet umed, ca o ventuză,
iar Josseran scoase un ţipăt şi leşină.
Khutelun absorbi sângele cu o cârpă. Tocmai când termina,
auzi în spatele ei un zgomot şi perdeaua de la intrare fu înlăturată.
În uşă apăru tatăl ei, cu mâinile în şolduri.
— Va trăi?
Fata dădu din cap.
— Săgeata s-a oprit în muşchi şi nu i-a vătămat nici un organ
vital.
Ridică tăbliţa de aur pe care i-o scosese de la gât.
— Poartă asupra lui paizah-ul lui Khubilai.
— Pecetea lui Khubilai nu înseamnă nimic aici, mârâi Qaidu.
Privi lung trupul uriaş al barbarului de la picioarele sale. Îl
împinse cu cizma, mai mult iritat decât din duşmănie.
— Era mai bine dacă săgeata i-ar fi străpuns inima.
— Spiritele Cerului Albastru l-au apărat.
— Atunci se cheamă că eu nu înţeleg obiceiurile spiritelor.
Ochii li se întâlniră. Khutelun îşi dădu seama că tatăl ei îi
cunoştea gândurile şi sentimentele mai bine decât bănuise şi
întoarse capul.
— Eu n-aş fi vrut acelaşi lucru.
— O coincidenţă nefericită.
— Într-adevăr, fu Qaidu de acord. Dar acum nu mai avem ce
face. Când se înzdrăveneşte, să-l aduci la yurta mea. Îl voi cerceta
acolo.

***

Qaidu se plimba în lung şi-n lat pe covoare, cu pumnii strânşi.

Avea în faţa lui trei prinşi; doi din escorta lui Sartaq, ambii
membri ai kesig-ului lui Khubilai, şi pe ambasadorul barbar.
Cavaleria lui Khutelun mai capturase şi calul lui Josseran, iar în
coburii şeii găsiseră tratatul pe care Khubilai i-l oferea Marelui
Maestru al Templului din Acra. De asemenea, găsise darurile
trimise.
— Ce ai aici? mârâi Qaidu, rupând bocceaua, pentru a arunca
pe jos sulurile cu scriere fină. Aşa ceva e de mare preţ, după
349
 - XANADU -

mintea lui Khubilai?

Şi călcă sulurile în picioare, pentru a-i arăta barbarului ce
părere avea el despre darurile împăratului.
— În ţara noastră, ar fi considerate…
Josseran căută cuvântul tătăresc pentru „artă”, dar nu şi-l
aminti; nici măcar nu ştia dacă auzise un asemenea cuvânt.
— Oamenii le-ar admira pentru frumuseţea lor.
— Frumuseţe! scuipă Qaidu.
Se lăsă o tăcere încărcată. Josseran simţea strânsoarea
trupurilor tătăreşti în jurul lui, zărea licărirea vârfurilor de lance
în umbrele întunecoase. Mirosul de sudoare, piele şi fum era
copleşitor.
— Un adevărat războinic trăieşte în yurtă! tuna şi fulgera
Qaidu. Îşi călăreşte calul în fiecare zi, se luptă, bea koumiss,
vânează, ucide. Chinezii i-au supt lui Khubilai puterile şi a uitat
aceste lucruri. Ia uite! apucă el unul dintre suluri, ridicându-l în
pumn. La ce-i foloseşte asta unui bărbat?
Josseran se clătină pe picioare, slăbit după pierderea de sânge.
Îi era greu să se concentreze asupra discuţiilor. Îşi dădu seama că
acum devenise mai mult decât un simplu pion. Qaidu îl considera
supusul lui Khubilai, iar paizah-ul de aur care ar fi trebuit să-i
asigure trecerea putea în schimb să-i pecetluiască soarta.
— Khubilai a dovedit că nu e han. E mai chin decât chinezii.
— Cu siguranţă, nu e nimic rău în a învăţa câte ceva de la alţii,
spuse Josseran, simţindu-se îndemnat, chiar şi acum, să-şi apere
patronul.
— A învăţa? Ce e de învăţat de la cei care nu-s destul de
puternici ca să ţină piept oştirilor noastre?
O logică irefutabilă, îşi spuse Josseran, hotărând să păstreze
tăcerea.
Qaidu se înfierbânta spre o mânie năprasnică.
— Suntem stăpânii chinezilor, strigă el, şi totuşi ei l-au înghiţit
pe Khubilai cum devorează vulturul un miel beteag! Şi-a clădit un
palat în Shang-tu, şi încă unul chiar în Cathay, şi trăieşte în
lenevie. Iar acum, vrea să schimbe până şi felul nostru de a vieţui,
obiceiurile care au făcut din noi stăpânii lumii! Doreşte ca toţi să
devenim asemenea chinezilor şi să trăim în oraşe şi palate. Nu ne
mai înţelege, pe noi, propriul popor! Pentru noi, a ne aşeza într-un
loc înseamnă pieirea!
350
 - COLIN FALCONER -

Mulţimile înghesuite mugiră a consimţământ, strângându-se în

jurul lui Josseran şi al celorlalţi doi captivi. „Suntem aici atât
pentru distracţie, cât şi pentru întărâtare”, îşi spuse Josseran.
„Qaidu se foloseşte de capturarea noastră pentru politicalele lui.
Face tărăboi ca să-şi impresioneze oştenii şi aliaţii.”
— Dacă ar fi pe voia lui Khubilai, copiii noştri se vor găti cu
mătăsuri, se vor îndopa cu bucate grase, îşi vor petrece zilele
moleşindu-se în ceainării! Fiii noştri se vor zbengui cu muierile şi
nu vor mai ţine minte datoria pe care o au faţă de Cerul Albastru.
Vor uita cum să tragă cu săgeata din galopul calului şi se vor
ascunde de suflarea vântului. Şi atunci, vom deveni asemenea
chinezilor şi vom fi pierduţi pe vecie!
Îşi desfăcu braţele, pentru a cuprinde în acel gest pavilionul,
tabăra, pajiştile pe care trăiau:
— Iată tot ceea ce avem noi! Avem o yurtă pe care o mutăm de
la un anotimp la altul. Avem caii noştri şi arcurile şi avem stepa,
avem eternul cer albastru! Cu acestea am făcut din noi înşine
stăpânii lumii! Acesta e felul tătar de viaţă, traiul lui Chinggis Han,
obiceiul lui Tengri! O fi Khubilai han în Shang-tu, dar nu este
hanul meu. E mai primejdios pentru poporul mongol decât toţi
duşmanii noştri la un loc. Ariq Böke îi va aduce pe tătari înapoi în
stepe şi la vechile deprinderi, deprinderile care ne-au făcut
puternici! Generalii lui Möngke îl sprijină şi acum are alături de el
şi Clanul de Aur. Armata lor mărşăluieşte deja spre Shang-tu!
— Disputa voastră nu are nici o însemnătate pentru mine!
strigă Josseran, peste valul de urale, oboseala şi durerea rănii
făcându-l să lase deoparte orice prudenţă; se săturase să mai fie
pionul acelor prinţi tiranici. Eu am venit aici ca să cer o alianţă cu
hanul tătarilor, împotriva sarazinilor. Apoi, am fost răpit şi dus la
Khubilai, care declară că el e hanul hanilor. Lupta dintre voi
pentru tron nu e treaba mea. Eu nu sunt decât un emisar de la
stăpânii mei din Outremer!
— Dacă voiai să tratezi cu noi, răcni Qaidu, trebuia să aduci
pacea la picioarele lui Ariq Böke, în Qaraqorum.
— Aduc bucuros pacea oricui îi aparţine de drept tronul.
— Tronul îi aparţine lui Ariq Böke! Dar ai dreptate, barbarule,
tu eşti un ambasador, nu ca aceşti câini, îi dădu el un picior
Beţivului, care ţipă şi-şi înfundă capul şi mai adânc în covoare. Ce
voi face cu tine, barbarule, rămâne de văzut. Dacă te lăsăm să te
351
 - XANADU -

întorci la tovarăşii tăi barbari, le vei spune fără-ndoială că ne

stăpâneşte discordia. Totuşi, eşti un sol şi se cade să procedăm cu
prudenţă. Puneţi-l în butuc ca să nu scape şi ne vom mai gândi
noi la asta!
În timp ce-l duceau afară, Josseran o căută prin puhoiul de
chipuri bronzate şi ostile pe Khutelun, dar nu-l văzu decât pe
vechiul său prieten Tekudai, cu o expresie la fel de mohorâtă ca
ale celorlalţi. Îi trecu prin minte că se putea ca până şi ea să-l lase
în voia sorţii.

107

Butucul se numea cangue. Era un jug de lemn masiv, care se

potrivea în jurul gâtului, cu două găuri mai mici de-o parte şi de
alta, pentru încheieturile mâinilor. Odată instalat, omul nu mai
putea nici să doarmă, nici măcar să se culce la pământ. Greutatea
jugului pe gât şi cârceii pe care-i pricinuia în muşchii umerilor
aveau fără îndoială menirea de a-i frânge curajul. Dacă aceasta le
fusese intenţia, reuşiseră destul de bine.
Peste ochiul drept i se uscase sângele de la rana din frunte, iar
pleoapele erau umflate şi închise. Din când în când, simţea câte
un mic şuvoi de sânge apos pe obraz. Dar jena ochiului era o
nimica toată pe lângă durerea doborâtoare a rănii de la umăr. Îi
stăpânea toate gândurile şi senzaţiile, arzându-l de parcă
articulaţia ar fi fost dezghiocată cu un cârlig de fier şi umplută cu
plumb topit.
Simţea că se prăbuşea spre întuneric, într-o lume a stafiilor
locuită de tobele şamanilor şi o durere rece, neînduplecată.
De foarte departe, i se părea, auzea mormăielile şi râsetele
oamenilor umblând prin tabără, un vaiet sinistru peste bubuitul
tobelor, apoi un urlet, poate închipuit, al unuia dintre ceilalţi doi
prizonieri.
— Joss-ran, spuse o voce.
Ridică privirea. Prin intrarea yurtei nu se vedea decât văpaia
portocalie a focurilor şi licărul de lumină albastră al unei singure
stele.
— Joss-ran.
Ea era, faţa ei, frumoasa lui vrăjitoare Khutelun, cu ochii
352
 - COLIN FALCONER -

sclipind în întuneric, înroşiţi de lucirea focului ca ai unei pisici. Se

ghemui în faţa lui.
— Nu trebuia să-i urmăreşti, spuse.
— Să fi fugit, atunci? Ca bisericosul?
— Ai crezut că erai viteaz. Şi uite unde-ai ajuns.
Pe faţa ei nu se citea nici o undă de compasiune. Călugărul
avusese dreptate, la urma urmei. O sălbatică nu putea simţi
adevărata emoţie, ca o femeie sau un bărbat creştin. „Nu e mai
presus decât un animal. La fel de bine s-ar putea culca omul şi cu
o panteră.”
Din nou se auzi vaietul acela cumplit.
— Ce-i asta? o întrebă.
— Le jelesc pe văduvele pe care le-ai făcut azi.
— N-am avut gândul să las nici o femeie văduvă, luptam pentru
viaţa mea. Şi cum rămâne cu cele pe care le-aţi văduvit voi?
Khutelun întinse mâna, iar degetele ei îi urmăriră contururile
rănii de la frunte. Un semn de tandreţe, în sfârşit. Poate că nu
uitase de tot deşertul.
— Ce se va întâmpla cu mine?
— Tatăl meu s-a supărat că te-am adus aici ca prizonier şi e
furios pe tine că n-ai putut muri de pe urma rănii. Te-ar fi preferat
mort, dar nu doreşte ca a lui să fie răspunderea asta.
Josseran încercă să-şi schimbe poziţia, dar efortul îl înjunghie
cu un spasm de durere prin umăr.
— Regret greutăţile pe care i le-am pricinuit.
Dacă-i simţi ironia din glas, Khutelun nu dădu nici un semn.
— A citit misiva pe care ai adus-o cu tine de la Khubilai. Asta a
tulburat apele. Unii dintre generalii tatălui meu spun că eşti un
ambasador şi trebuie să fii tratat cu respect. Alţii zic că ai tratat cu
Khubilai, nu cu adevăratul nostru Han al Hanilor, Ariq Böke, aşa
că trebuie să te executăm. Iar alţii vor să te ţină ostatic. Dar viaţa
ta preţuieşte ceva pentru Khubilai?
Josseran se forţă să rânjească feroce:
— Spune-le că împăratul din Cathay mă iubeşte ca pe un frate.
Jalnica sa glumă n-o făcu să zâmbească. Ceva anume, în
expresia ei, îl tulbura.
— Şi tatăl tău ce părere are?
— Tatăl meu susţine execuţia. Spune că morţii mănâncă mai
puţin.
353
 - XANADU -

„Voi muri totuşi, la urma urmei?” se întrebă el. „Mă rog, nici n-
ar fi de mirare.” Când străbătuse Acoperişul Lumii, cumva nu se
mai aşteptase să revadă vreodată Ţara Sfântă. Cât despre
Toulouse şi Languedoc, erau un vis înăuntrul altui vis. Şi totuşi,
nu voia să-şi abandoneze speranţele încă. Era un străin în feuda
aceea ciudată, iar căpeteniile de-aici încă mai puteau fi convinse.
— Cred că acest conflict se poate rezolva şi fără a măcelări
ambasadorii de pe alte meleaguri.
— Voi face tot ce pot ca să-l înduplec pe tatăl meu. Am să
găsesc o cale pentru a te elibera.
Adusese cu ea un vas de lemn, plin cu apă. Înmuie în el o cârpă
şi-i şterse cu ea sângele uscat din jurul ochiului. Josseran scrâşni
din dinţi, la arsura apei reci ca gheaţa. Apoi, Khutelun îi spălă
rana de săgeată, blândă ca o îndrăgostită. Chiar şi acum, în starea
lui disperată, era conştient de căldura trupului ei şi de apăsarea
sânului pe cămaşa de mătase, sub haină.
„M-am abătut atât de departe de Dumnezeu, în acest loc”,
reflectă el. „Voi uita oare aşa de curând canonul pe care mi l-a dat
de făcut fratele Wilhelm? Mai bine să mor aici şi să fiu azvârlit în
străfunduri.”
— Încă te mai doresc, aşa să-mi ajute Dumnezeu, şopti,
surprins de răguşeala glasului.
Fata nu-i răspunse.
— Nu m-ai auzit, Khutelun?
— Îţi pot spăla rănile. Mai mult de atât nu am ce face pentru
tine.
— Trebuie să ştiu. Nu simţi pentru mine chiar nimic?
— Eşti un barbar de la apus. Cum aş putea simţi ceva pentru
tine? Mă voi mărita cu un fiu de han, care va face din propriii fii
prinţi ai stepei ca tatăl meu.
Oblojeala se sfârşi. Fusese o faptă bună, îşi spuse el, deşi nu-i
uşurase cu nimic durerea.
— Rana e curată.
— De ce mă chinuieşte tatăl tău cu jugul ăsta? Spune-i că,
dacă-l ofensez aşa de tare, atunci să facă ce vrea cu mine. Nu mă
tem de moarte.
— Îi voi spune ce-ai zis.
Se ridică încet şi pomi spre uşa yurtei. Josseran o privea,
profilată pe lumina focurilor de-afară.
354
 - COLIN FALCONER -

— Aş da totul ca să mă culc cu tine numai o noapte, înainte de

a muri.
— Arunci eşti un prost, răspunse ea şi se strecură afară, în
întuneric.

108

Josseran purta butucul doar de câteva ceasuri şi i se părea că-l

apăsa pe umeri toată greutatea catedralei din Chartres. Cea mai
mică mişcare era un chin. Durerea şi oboseala îi aduceau o reverie
care nu era tocmai somn, căci somnul ar fi fost cu neputinţă, dar
îl purta totuşi, pentru câteva binecuvântate momente, departe de
acel cumplit calvar, înapoi în Franţa, la câmpiile din Languedoc
vara. Vedea pajişti învăpăiate de rapiţă galbenă, le privea cu ochii
unui străin, izbit de frumuseţea lor, dar nu simţea deloc că locul
lui era acolo, ca şi cum ar fi privit doar o tapiserie.
Ştia cu certitudine că n-avea să le mai revadă niciodată.
Când deschise ochii, îşi dădu seama că în yurtă mai era cineva
şi, ridicând privirea, îl văzu pe Qaidu în picioare lângă el, privindu-
l. Inima îi zvâcni în piept. Poate că urma să se pronunţe sentinţa şi
curând avea să ştie ce moarte îl aştepta.
Qaidu îşi ţinea mâinile în şolduri şi picioarele depărtate.
— Ce să fac eu cu tine, barbarule? Generalii mei spun să te
execut o dată cu ceilalţi doi.
— Ceilalţi?
— Câinii lui Khubilai. Sunt trădători ai poporului Mongolilor
Albaştri şi pun o pată pe legenda lui Chinggis Han. Am hotărât să
fie fierţi de vii.
Chiar în timp ce Qaidu vorbea, Josseran îi auzea pe tovarăşii săi
de captivitate duşi la moarte. Spera să-i fi dat Beţivului puţin din
iubitul lui koumiss negru, spre a-l ajuta să îndure calvarul. Îşi
schimbă puţin poziţia, pentru a se putea uita în ochii ca un fum
cenuşiu ai celuilalt. „Cât mi-ar mai plăcea să-ţi înfăşor maţele pe
spadă, ca lâna pe un fus.”
— Şi ce te face să stai pe gânduri în legătură cu mine?
— Unii stăruiesc totuşi că eşti un ambasador al regelui tău şi,
ca atare, ar fi nedrept să-ţi facem vreun rău.
Josseran se gândi la pervertitul simţ al justiţiei care făcea ca
355
 - XANADU -

nişte compatrioţi tătari să fie aruncaţi de vii în cazane mari cu apă

clocotită, în timp ce soarta unui străin era deliberată ca o
problemă de conştiinţă. Urletele celor doi torturaţi răsunau prin
tabără. „Aha, au şi încălzit cazanul.” Josseran nu putea nici măcar
să-şi închipuie o asemenea moarte. „Dar nu voi cerşi viaţa”, îşi
făgădui el. „Fie ca Dumnezeu să-mi dea putere pentru a le ţine
piept diavolilor ăstora.”
— S-ar putea să-ţi ofer altă soluţie.
Un rânjet iute, de luptă. „De-asta se află aici seniorul meu
Qaidu? Ca să mă vadă târguindu-mă?”
— Şi ce soluţie îmi propui, barbarule?
— Dă-mi-o de soţie pe Khutelun.
Cât de repede pieri zâmbetul. Mâna lui Qaidu se repezi spre
spada de la cingătoare, cu degetele albindu-se pe prăsele. Un
moment, Josseran crezu că avea să-i zboare capul atunci pe loc.
Dar, în schimb, se mulţumi să pună un picior pe butuc şi,
apăsându-l până aproape de pământ, îl îndoi pe Josseran cu gâtul
între genunchi.
— Îţi arde să te joci cu mine?
Josseran nu-i răspunse, n-avea cum. Durerea era mai presus
de orice închipuire. Cu un mormăit, Qaidu îşi retrase în sfârşit
piciorul şi păşi înapoi.
Încercă să-şi ridice capul. Parcă s-ar fi forţat să-şi salte propriul
cal în braţe. „Mi-a frânt spatele”, îşi spuse el.
Nu-şi mai putea îndrepta spinarea şi se prăbuşi pe o parte.
Scoase un geamăt de durere, cu toată greutatea trupului susţinută
acum pe şoldul şi genunchiul drept.
— Poate tot am să te pun la fiert cu ceilalţi, mârâi Qaidu.
— Vorbesc… serios.
— Sunt multe feluri în care poate muri un om, barbarule. Nu-ţi
uşurezi deloc soarta.
— Propun… o încercare.
Cu gâtul şi spinarea răsucite de jug, nu putea vedea chipul lui
Qaidu, dar îi auzi ezitarea în glas.
— O încercare?
— O cursă, cu caii… Khutelun contra… mea. Dacă… înving, o
iau… în căsătorie.
— Şi pe urmă ce-ai să faci? O vei lua cu tine pe tărâmurile tale
barbare?
356
 - COLIN FALCONER -

— Am să… rămân aici.

— Aici? răsună glasul lui Qaidu, ascuţit de neîncredere. De ce
vrei să stai aici?
La asta, Josseran nu avea ce să răspundă. Totuşi, la ce ar fi
avut să se întoarcă, mai rămăsese un singur suflet de om care să
plângă după el dacă nu revenea nevătămat la Acra?
— Ce chezăşie pui pentru asta? întrebă Qaidu.
„Chinurile butucului mă scot din minţi”, îşi spuse Josseran. „Să
mă ierte Dumnezeu din Ceruri. Târguiesc tot ceea ce am, în trup şi
suflet, pentru lucirea unui flecuşteţ, o făgăduială şoptită într-un
bazar, o umbră zărită într-un gang întunecos. Alerg după o
nălucire şi mizez totul pe ea. Sminteală curată.”
— Mulţi tineri au cerut-o înaintea ta, stărui Qaidu. Nu soli
barbari zdrenţăroşi, ci prinţi tătari de soi ales, şi fiecare a pus
zălog o sută de cai contra promisiunii ei ca soţie. Dacă învinge
Khutelun, cum cu siguranţă se va întâmpla, tu ce ai de oferit?
— Viaţa… mea.
— Viaţa ta e oricum în mâinile mele!
Zbieretele reîncepură. De cât timp e nevoie pentru a fierbe un
om?
— Încă mai e într-ale mele… în clipa asta. E tot ce… am, de
vreme ce încă nu… te-ai hotărât care îmi… va fi soarta…
Qaidu mormăi, poate cu admiraţie ursuză faţă de curajul lui
Josseran.
— Şi dacă ţi-aş spune că am de gând să-ţi dau drumul? Ai mai
pune şi atunci prinsoarea asta?
Josseran nu-i răspunse. Cum să încheie un om asemenea
târguri, cu capul şi braţele torturate în butuc? Qaidu dădu din cap
spre unul dintre paznici, care apucă marginea maşinii infernale şi
îl ridică în picioare pe Josseran. Greutatea reveni într-o poziţie mai
uşor de îndurat, iar Josseran scoase un oftat de uşurare. Destul
ca acum să rezeme jugul de un stâlp al yurtei, pentru a scăpa preţ
de-un binecuvântat moment de greutatea zdrobitoare.
— Vrei să-mi dai drumul, stăpâne Qaidu?
— Da.
— Atunci, am mijloacele să închei prinsoarea. Ne-am înţeles?
— Ba nu ne-am înţeles!
Epistola lui Khubilai pentru comandamentul Templierilor îi fu
vârâtă sub nas.
357
 - XANADU -

— Asta-i tot ce vreau de la tine. Nu-l vom lăsa pe uzurpator să

se înarmeze cu Hülegü!
— N-are nici o importanţă. Solul şi solia sunt unul şi acelaşi.
Nu poţi pune mâna pe unul, fără cealaltă. Dacă mă înapoiez la
Acra, îi voi informa pe stăpânii mei şi pe prinţul Hülegü despre tot
ceea ce am văzut şi auzit. Mai mult ai de câştigat primind
rămăşagul. N-ar fi înţelept să-mi dai drumul, stăpâne.
— Ştii, fireşte, că numai şi numai Khutelun singură îţi cere
viaţa.
Un moment de tăcere, un moment de zâmbet. „Aşadar, nu m-a
părăsit de tot.” Acum nebunia îl cuprinse cu totul. Toate simţurile
strigau împotrivă, dar el nu-şi auzi decât propriul glas, ca de foarte
departe, spunând:
— Nu doresc libertatea. O vreau pe Khutelun.
— Eşti un neghiob.
— S-ar putea să ai dreptate.
Qaidu îl studie multă vreme.
— Eşti străin pentru ea, iar asta o fascinează, fiindcă e şamană
şi nu se aseamănă cu celelalte femei. O atrag lucruri de care aceia
dintre noi care nu le au se tem pe bună dreptate. Dar tu nu eşti
pentru ea. Trebuie să se mărite cu un han tânăr, să-i dăruiască fii
şi să-şi sfârşească zilele pe stepele astea.
— S-o lăsăm pe ea să hotărască, propuse Josseran.
Qaidu căzu pe gânduri, un răstimp îndelungat. Josseran îi
auzea respiraţia, deşi nu-şi mai putea înălţa capul pentru a citi
vreun semn în ochii hanului.
— Era mai bine dacă mureai azi, spuse acesta într-un târziu şi
se răsuci pe călcâie, ieşind din yurtă.
De afară se auzeau bătăile de tobe ale şamanilor şi urletele
inumane ale celor fierţi de vii, care încă mai aveau până să moară.

109

Khutelun stătea aşezată pe gorganul de deasupra taberei,

dincolo de coroana focurilor aprinse în noapte şi umbra
protectoare a kibitka-lor. Venise aici ca să fie singură cu spiritele,
la adăpostul bolţii Cortului Lumii care în noaptea aceea stătea
suspendat de cuiul luminos al Stelei Polare, la miazănoapte.
358
 - COLIN FALCONER -

Trupul îi era zgâlţâit de un vânt puternic, ca o uriaşă mână

nevăzută. În locul acela domnea un frig de moarte.
Nu putea înţelege nimic din tumultul dinlăuntrul ei şi îşi
strângea genunchii cu braţele, rezemându-şi fruntea de pumni.
Scoase un uşor ţipăt, care surprinse un străjer ce moţăia pe cal,
undeva mai jos de ea.
De când se ştia pe lume, îşi urâse propriul sex şi tot ceea ce
reprezenta acesta. În copilărie, preferase tovărăşia fraţilor ei în
locul aceleia a surorilor, o plăcere pe care i-o călise concurenţa.
Curând, învăţase să-i întreacă la vânătoare, la călărie, chiar şi la
trântă. Pe măsură ce creştea, făcuse tot ce-i stătea în putere ca să
cucerească favorurile tatălui său, dar simţise întotdeauna că el le
zâmbea cu mai multă bunătate fraţilor, decât ei. Păzind caii la
păşune, învăţase deosebirea dintre iapă şi armăsar şi înţelesese că
aceea era originea problemei.
Dar o femeie tătară nu stă cuminte şi supusă, asemenea unei
chinezoaice cu părul împletit şi picioare-crini. Îşi pusese în minte
să-i dovedească tatălui ei că, în şaua calului, era mai vitează, mai
aspră şi mai dibace decât oricine din clan. Exersase ceas de ceas,
zile în şir, cu arcul şi săgeata. Iar ultimele două anotimpuri îi
aduseseră răsplata, căci Qaidu îi îngăduise să călărească lângă el
la vânătoare, ba chiar îi dăduse şi comanda unui mingan, un
regiment de o mie de călăreţi.
Dar tot femeie era, iar hanul aştepta din partea ei să se mărite
şi să aducă pe lume copii. Şi, dacă aşa era sortit să fie, îşi
făgăduise că într-o bună zi fiii ei, nu odraslele oricăruia dintre
fraţi, aveau să fie aceia care să ia locul bunicului lor ca han al
clanului şi stăpân al stepelor din Fergana. Iar când venea ziua
aceea, intenţiona să-şi târguiască libertatea şi şaua pentru
adevărata putere în sânul tribului.
Dar ambiţiile ei fuseseră trădate de o slăbiciune pe care
niciodată nu şi-o bănuise. Nu se găsea nimic de câştigat într-o
uniune cu barbarul acela, şi totuşi îşi îngăduise să-şi închipuie
cum ar fi fost să se culce cu el. Câteodată, se întreba cum se putea
măcar gândi la o idee atât de dezastruoasă. Iar în alte momente,
nici nu se putea gândi la altceva.
Ochii lui îi trădaseră jinduirea după ea cu mult timp înainte de
a fi rostit cuvintele. Nu putea înţelege de ce râvneau aşa bărbaţii la
trupul ei. Era convinsă că, atunci când descopereau că era o iapă
359
 - XANADU -

ca oricare alta, aveau să fie dezamăgiţi, iar atunci ea ar fi rămas

fără nici o putere, atât ca femeie, cât şi ca bărbatul în care
încercase să se preschimbe.
Şi-atunci, de ce insista cu jocul acesta primejdios?
Qaidu îi spusese despre provocarea pe care o lansase barbarul.
Faptul că era gata să facă un asemenea lucru, să încheie un astfel
de rămăşag, o uluia. În cele din urmă, răspunsese că avea să
primească prinsoarea. Urma să treacă şi el proba la care-i
supusese pe toţi peţitorii ei, să se întreacă la călărie cu ea până pe
creasta colinei, de unde să ia leşul unei capre. Primul care punea
prada la intrarea yurtei lui Qaidu avea să fie proclamat câştigător.
Prin urmare, a doua zi avea să călărească la întrecere cu
barbarul. Dacă învingea ea, îl aştepta moartea. Dacă nu, trebuia
să-şi părăsească şaua şi mândria tatălui ei şi să i se predea lui, ca
orice nevastă unui soţ.
Cum avea să se întâmple? Hotărârea îi aparţinea zilei de mâine.

110

Valea fusese spălată de ploaie, iar cerul era de un albastru pal,

albastrul lui Tengri, seniorul Cerului Albastru. În depărtare,
verdeaţa spuzită cu zăpadă a pădurilor de molid cobora spre un
lac de cobalt.
Khutelun stătea călare pe iapa ei albă, îmbrăcată cu un del lung
şi cizme de călărie, cu faţa înfăşurată în basmaua purpurie. Nu-l
învrednicea cu nici o privire pe Josseran, aflat pe calul lui. Îi
dăduseră o iapă gălbuie nervoasă şi neatrăgătoare, cu dinţi urâţi şi
o foarte proastă dispoziţie. De o parte şi de cealaltă a acesteia,
picioarele lui lungi ajungeau până la pământ.
Tot satul se adunase să privească spectacolul. Domnea o
atmosferă de carnaval, căci toţi ştiau că barbarul cel pocit nu avea
nici o şansă de a învinge. Poate că în seara aceea urmau să mai
aibă de admirat o fierbere.
Qaidu ieşi din yurtă, se apropie de Khutelun şi puse o mână pe
greabănul calului. Se aplecă spre ea.
— Nu trebuie să pierzi, îi şopti el.
— Ştiu ce am de făcut.
— Nu-ţi lăsa simţămintele femeieşti pentru barbarul ăsta să
360
 - COLIN FALCONER -

stea în calea intereselor clanului.

— Nu am nici un simţământ femeiesc pentru el, tată.
— Să nu mă dezamăgeşti.
Iapa ei albă bătea cu copitele în pământ şi dădea din coadă,
nerăbdătoare să pornească.
— M-am întrecut şi am învins călăreţi mai buni ca el. Ştiu ce
trebuie să fac.

***

Josseran scrâşni din dinţi, simţind durerea din umăr. Totuşi,

era o binecuvântată eliberare din butuc. Dar rana de la săgeată îl
lăsase cu braţul aproape neputincios şi trebuia să-şi folosească o
singură mână la călărie.
Privi în jur, spre chipurile tătarilor. Tare le-ar mai plăcea să mă
arunce în cazan după ceilalţi şi să mă vadă dând în clocot.
Khutelun îi ocoli privirea.
Simţi un fior de nelinişte. „La drept vorbind, chiar s-ar putea să-
mi fie pe potrivă în şa”, reflectă el, „şi e mai îndemânatică decât
mine la îndeletnicirea asta. Dar, cu siguranţă, înţelege felul
prinsorii pe care am încheiat-o. Nu e o întrecere de călărie, ci de
suflet. Nădăjduiesc să am dreptate.”
— Celui care-mi aduce capra i se va împlini voia, strigă Qaidu
şi, făcând un pas înapoi, plesni crupa iepei lui Khutelun. Aceasta
făcu un salt înainte şi cursa începu, lăsând calul lui Josseran pe
loc.

***

Porni în galop după ea, spre colinele împădurite de la poalele

munţilor. Goana plată şi ropotitoare a poneiului îi înjunghia
umărul cu spasme de durere. Nu le luă în seamă, călit de-acum
faţă de propriile suferinţe. Singurul lucru care conta era cursa
aceea. Calul lui Khutelun coti dintr-o dată, spre partea cea mai
abruptă a colinei, strâmtoarea numită de tătari Locul unde
Măgarul A Fost Trântit De O Capră. Dar Josseran îşi hotărâse deja
urcuşul, pe povârnişul mai larg al căldării.
Deşi rămăsese deja în urmă la o aruncătură de arbaletă, ştia că
avea să câştige, fiindcă, după cum credea în inima lui, Khutelun
361
 - XANADU -

nu l-ar fi lăsat să moară.

***

Ajunse la umbra crestei şi privi peste umăr, după Khutelun.

Unde era? Pornise prin partea care lui i se părea cea mai abruptă
şi mai ocolită şi se aştepta s-o vadă în urma lui, pe cărare. Dar nu
se zărea nimic.
Apoi, însă, peste faţa lui trecu o umbră şi, ridicând privirea
uimit, o văzu deasupra, tocmai în vârf. Khutelun culese unul
dintre leşuri şi îl ridică deasupra capului, triumfătoare.
Îşi aminti din nou ceea ce spusese Wilhelm: „E vrăjitoare,
dincolo de orice mântuire.”
Nu! Refuza să creadă că l-ar fi înşelat.
Îşi îndemnă calul pe cărare. Când ajunse pe culme, se aplecă
din şa şi luă trupul însângerat al caprei, punându-l peste
greabănul calului. Privi disperat în jur, după Khutelun.
Abia acum văzu pe unde venise, printr-un defileu îngust care
traversa căldarea, fără însă a se vedea de jos. Cobora pe acelaşi
drum, ţinând cadavrul plin de sânge cu mâna stângă. Josseran îşi
mână calul în josul pantei, după ea.
Simţi în pântec un fior de spaimă. Poate că aceasta era, la urma
urmei, adevărata Khutelun; Khutelun tătăroaică, vulpea Khutelun
care nu putea îndura înfrângerea din partea nici unui bărbat, gata
oricând să-i pună în joc viaţa contra propriei mândrii.
Îşi grăbi poneiul peste grohotişurile desprinse, cu copitele
alunecând pe pietre. Lăsase baltă orice prudenţă.
Dar ştia că pierduse. Fata ajunsese la o sută de paşi sub el, cu
iapa croindu-şi drum iute şi cu pricepere pe o cărare pietroasă şi
strâmtă, străbătută de sute de ori înainte. Khutelun sălta
deasupra şeii, ridicată în scări. Nu mai putea acoperi distanţa.
Îi trecu prin minte că, dacă îi mai rămăsese o fărâmă de
judecată, putea să-şi întoarcă din drum calul, pentru a călări
înapoi peste munţi, spre cărările care duceau către miazăzi, tot
mai departe de Qaidu şi stepele din Fergana. Sau poate tocmai
acest lucru îl dorise Khutelun şi probabil şi Qaidu; cursa nu era
decât o diversiune pentru a-i pune la dispoziţie un cal odihnit cu
care să ajungă la distanţă sigură de tabără. Qaidu voia ca
Josseran să scape, uşurându-l de răspunderea sorţii lui. Aveau să
362
 - COLIN FALCONER -

se prefacă a porni după el, desigur, dar hanul urma să se asigure

că nu-l mai prindeau. Khutelun rămânea cu victoria şi, în aceeaşi
seară, aveau să râdă de barbar în jurul focurilor, pe când grăsimea
de oaie şi koumiss-ul le sclipeau pe bărbii.
Îşi struni calul şi o privi cum se îndepărta. Se întrebă dacă îl
iubise cât de cât.
O văzu răsucindu-se în şa, pentru a se uita înapoi în susul
pantei. Ridică o mână în văzduh. Ca semn de rămas bun sau de
victorie?
Şi atunci, calul ei se împiedică.

111

Era profilat pe lumina soarelui, la o sută de picioare deasupra

ei. Simţi un scurt junghi de durere. Dar aşa era cel mai bine, îşi
reaminti ea. Îi salvase viaţa şi acţionase în interesul tatălui ei şi al
clanului. Aici, propriile sentimente nu însemnau nimic.
Diseară, Qaidu urma s-o laude în gura mare. Atunci, de ce nu
simţea nici un elan? Ce era cu şovăiala asta?
Îl văzu întorcându-şi calul, spre a abandona cursa. Se răsuci şi
mai tare în şa, ca să-l zărească pentru o ultimă oară. Şi nu fu
nevoie de mai mult pentru ca totul să se schimbe.
Poate că, dacă s-ar fi uitat la drumul dinaintea ei, ar fi văzut
grohotişul şi şi-ar fi mânat iapa prin jurul acestuia. Sau, poate,
poziţia ei în şa neliniştise ori dezechilibrase poneiul. Indiferent din
ce pricină, simţi smucitură neaşteptată, când piciorul iepei
alunecă. Sări din şa, ca să nu alunece amândouă pe pantă, cu
capul în jos.
Instinctele iepei şi propria agilitate le salvară. Khutelun sări din
nou în picioare, apucând frâul, în timp ce poneiul se chinuia să-şi
păstreze echilibrul pe şisturile sfărâmate. Khutelun simţi pietrele
rostogolindu-se de sub cizmele ei şi căzu îndesat pe spate. Dar
continuă să se ţină de căpăstru, păstrând cumva sub control
animalul înspăimântat. Cu un ultim efort, iapa reveni pe cărare.
Khutelun rămase întinsă la pământ mult timp, năucită de
cădere, cu răsuflarea tăiată. Se ridică încet în picioare,
strâmbându-se de durerea din coastele cu care căzuse greoi pe
pietre.
363
 - XANADU -

Şi deodată, îl văzu deasupra ei.

Îl auzi galopând pe poteca strâmtă, cu lâna caprei fluturând
lângă coastele poneiului. Alerga prea repede, copitele calului
alunecau pe grohotiş, dar reuşea, cum necum, să se ţină în şa.
Instinctul o îndemnă s-o facă. Dintr-o dată, mâna dreaptă i se
repezi la cingătoare şi peste o clipă strângea biciul împletit din
piele. Şfichiul se arcui prin aer, trosnind ca un copac în cădere.
Poneiul lui Josseran tresări speriat, se cabră, iar călăreţul căzu la
pământ.
Khutelun se repezi imediat spre iapa ei şi sări în şa.

***

Josseran se adună pe picioare, uitându-se la ea cum se

îndepărta pe potecă, amorţit de neîncredere. Îşi privi mâna stângă,
cu umflătura sângerie lăsată de bici. Până şi materialul mânecii i-l
sfâşiase. Umărul îi luase foc din nou, simţea sângele curgându-i
pe braţ. În cădere, rana se deschisese iarăşi.
Dar nu simţea durerea. Îi vâjâia sângele prin urechi. Era
copleşit de o mânie arzătoare ca focul.
Iapa lui se împleticea la câţiva paşi distanţă, azvârlind din
picioarele dinapoi, deloc încântată de recenta întâmplare. Josseran
fugi după ea, apucă hăţurile şi încercă s-o liniştească. Nu era prea
târziu ca să străbată cărarea înapoi, trecând creasta. Încă mai
putea să fugă, aşa cum intenţionaseră cu toţii.
Ba nu, lua-o-ar dracu’ s-o ia. N-avea să-l învingă. N-o putea
lăsa pe mica vulpe să se umfle în pene cu victoria.
Sări la loc în şa şi îndemnă poneiul pe urmele ei, în josul
cărării.

***

Khutelun privi din nou peste umăr, sperând că de data asta se

prinsese de frânghia de salvare pe care i-o aruncase. Cu siguranţă,
se lăsase în sfârşit păgubaş.
Dar nu, iată-l, la o sută de paşi deasupra ei pe potecă, încă
urmărind-o.
— Pleacă! îi strigă ea, înfuriată. Pleacă de-aici!
Vocea îi răsuna cu ecouri peste munte, de-a lungul defileului,
364
 - COLIN FALCONER -

prin pădurea de brazi şi molizi, peste lacul adânc şi negru din

fundul căldării.
— Du-te înapoi! Qaidu o să te ucidă!
Josseran îşi struni poneiul, profilat pe cornişă, deasupra ei.
Fata aşteptă să vadă ce avea să facă. În cele din urmă, se întoarse,
abandonând în sfârşit urmărirea. Când îl văzu retrăgându-se,
simţi un val de uşurare amestecată cu o amară dezamăgire. Nu era
decât un bărbat ca toţi ceilalţi, la urma urmei.
Şi, în clipa următoare, înţelese ce voia să facă.

***

Ştia că acum n-o mai putea prinde. Căluţul lui aluneca şi se

chinuia la fiecare pas pe pietrele desprinse. Dacă-l forţa prea tare,
până la urmă avea să se împiedice, alunecând amândoi pe
povârnişul muntelui, spre moarte.
Ajunsese la o cornişă lată, între pereţii strâmtorii prin care se
zărea stepa cafenie şi yurtele negre ale taberei tătăreşti. Auzi
vuietul apei, un şuvoi care se rostogolea în josul muntelui,
spumegând într-un iaz negru, departe, jos. Rogozul de la marginile
lacului era încă înţepenit de îngheţul nopţii, iar suprafaţa apei se
vedea neagră, cu pojghiţe de gheaţă plutind deasupra. Petece de
zăpadă întărită stăteau agăţate în adânciturile întunecoase, unde
soarele nu putea ajunge.
Privi peste buza râpei, auzi ropotul copitelor reverberând din
suprafaţa stâncoasă, de pe cărarea de jos. Vocea lui Khutelun
răsună prin vale:
— Pleacă, Joss-ran! Du-te înapoi!
Înapoi. Înapoi cu muşcătura biciului meu pe obraz, Josseran.
— Înapoi la Kashgar!
Înapoi la Kashgar. Cu ce scop?
— Mai bine mor îngheţat în apa lacului, decât să fierb în
afurisitul de cazan al tatălui tău, spuse cu glas tare Josseran.
Dădu pinteni, încercând să îndemne poneiul spre margine.
Calul nu voia să se urnească. Atunci, scoase pumnalul din cizmă
şi îl înfipse în crupa animalului.
Un salt nebunesc, în gol.
În timp ce se rostogoleau prin aer, Josseran se aruncă din şa,
continuând să ţină trupul caprei în pumnul drept. I se păru că
365
 - XANADU -

vedea umbrele unor stânci ascunse sub unda neagră şi rece, îşi
imagină oasele sfărâmându-i-se. Auzi ecoul propriului urlet peste
vuietul cascadei. Lovi apa cu picioarele, întrebându-se dacă avea
să moară. De-l aştepta moartea, se rugă să aibă mila de a veni
repede.

***

Un asemenea spectacol era îngrozitor, dar şi miraculos, plin de

minunăţia curajului şi a mândriei lui. Khutelun privise spre
cornişă, cu mâna streaşină la ochi sub strălucirea soarelui,
crezând că plecase. Şi deodată văzuse două siluete rostogolindu-se
prin văzduh, iar peste câteva momente pe suprafaţa tăului se ivi o
uriaşă ciupercă de apă, când calul dispăru în adâncurile negre şi o
jerbă mai mică, Josseran, urmându-l. Şi se făcură nevăzuţi.
Khutelun se uita cu ochii mari, şocată de fapta lui. Fusese atât
de bruscă, atât de total neaşteptată, încât trebui să stea câteva
momente pentru a-i înţelege pe deplin oroarea. Valurile se
rostogoleau spre ţărmurile stâncoase, unde plescăiau cu spumă.
Cum putea cineva să facă una ca asta?
Aşteptă cu groază crescândă să-i reapară trupul. Ştia că trebuia
să fi murit.
După câteva momente, capul poneiului se ivi la suprafaţă,
înotând cu disperare spre malul opus. Ieşi din apă pe picioare
tremurătoare, cu sângele şiroindu-i peste şold, de la o rană de
cuţit în crupă.
Iar de el, tot nici urmă. Cercetă lacul rece şi căldarea cu ape
negre de sub cascadă, înăbuşindu-şi un ţipăt de jale.
Aşadar, murise…

112

Apoi, îl văzu.
Un cap răsări la suprafaţă, vârstat cu sânge, omul înotând spre
mal cu singurul braţ teafăr. Se târî afară din apă, pentru a rămâne
gâfâind pe stâncile negre. Îi vedea pieptul palpitând să se umple
cu aer, scuipând apa pe care o înghiţise. Încă mai ţinea leşul
caprei lângă trup, în îndoitura braţului rănit. Şi apoi, cumva, se
366
 - COLIN FALCONER -

adună cu chiu cu vai pe picioare, luă frâul calului, se căţără la loc

în şa. Poneiul, învins de acel nebun, şocat şi probabil sfârşit de
durere, era ascultător ca un miel.
Khutelun blestemă printre dinţi, suduindu-l pe Tengri pentru
cruzimea lui, căci ştia că ar fi fost mult mai bine pentru amândoi
dacă Josseran murea în momentul acela unic şi măreţ. Acum, nu
mai erau speranţe, nici pentru el, nici pentru ea.
Putea încerca să înoate peste tău, îl putea ocoli călare, orice-ar
fi făcut, avantajul era de partea lui; îşi mână calul pe potecă,
ştiind că nu-l mai putea ajunge.

***

Josseran stătea prăvălit peste greabănul calului, cu faţa

însângerată de la o nouă zgârietură la cap şi sângele proaspăt
picurându-i de pe vârfurile degetelor, din rana de la umăr, care se
redeschisese. Tremura, ud până la oase de apele îngheţate ale
tăului. Şi calului îi curgea sânge din crupă, iar de pe coaste i se
înălţau aburi ceţoşi.
Îşi purtă poneiul prin coridorul de oameni pe care-l formaseră
tătarii pe câmpie, îndreptându-se neabătut spre uşa yurtei lui
Qaidu. Domnea o tăcere de moarte, desăvârşită.
Chipul lui Qaidu era palid de şoc şi umilinţă. Fiica lui nu mai
fusese învinsă niciodată. Iar acum, o biruise singurul om cu care îi
era peste putinţă să se mărite.
Silueta ei se vedea măruntă, încă la două sute de paşi
depărtare, pe câmpie.
Barbarul îi aruncă la picioare cadavrul caprei, îngăduindu-şi un
zâmbet de gheaţă.
— A mea e cursa, spuse.
Qaidu făcu un semn cu capul spre străjeri. Îl traseră pe
Josseran din şa.
— Nu-mi poţi lua fata de soţie, zise el.
— Ţi-ai dat cuvântul!
— Sunt dator faţă de poporul meu, nu faţă de tine. Luaţi-l.
Puneţi-l în cangue. Mâine, va muri.
Şi intră năvalnic înapoi în yurtă.

367
 - XANADU -

113

— Ai avut şansa să scapi. De ce n-ai profitat?

Nu-i răspunse. Nu voia nici măcar s-o privească în ochi.
Erau singuri în yurtă, cu vântul izbind pereţii de fetru gros,
urlând prin munţi în noapte, ca un ecou al propriei mânii. Capul îi
era aplecat de greutatea jugului, dar furia îi ţinea spiritul treaz.
Îl trădaseră. Amândoi îl trădaseră.

***

„Îndură durerile fără nici un murmur”, îşi spuse Khutelun,

„cum se cuvine din partea unui bărbat.” Sau, poate, ca o mustrare
mai mult. Biciul ei îi despicase pielea pe dosul mâinii stângi şi la
tâmplă. Îşi rănise piciorul stâng la izbitura cu apa, iar genunchiul
îi era umflat cât un pepene. Şi umărul i se deschisese din nou, iar
în jurul rănii avea un cheag proaspăt de sânge. Sânge proaspăt
înroşea şi butucul, scurs din rana de la cap şi încleiat în barbă.
Din toate caznele, se alesese numai cu o întâlnire cu călăul lui
Qaidu.
Spiritele Cerului Albastru îşi făcuseră într-adevăr gluma pe
socoteala ei. În sfârşit găsise un bărbat care să se dovedească
vrednic de ea, care o învinsese pe cal cum nici un altul nu mai
izbutise, şi nu era tătar, ci un barbar apusean.
Îngenunche în faţa lui, ţinând în mâini un mic lighean cu apă.
Înmuie în apă un ştergar şi începu să-i spele rănile.
— De ce n-ai profitat de ocazie ca să scapi? repetă ea.
— Mai întâi să te întreb un lucru. Ştiai ce avea de gând tatăl
tău?
— Sunt fiică de han. Mă voi mărita cu fiul unui han, când voi
pofti. Nu mă pot însoţi cu un barbar.
— Deci ai crezut că voi fugi ca să-mi salvez viaţa, în loc de a
rămâne să lupt pentru tine.
— Orice om cu cap ar fi folosit prilejul când i s-a ivit.
— Un om cu cap n-ar sta pe câmpia asta uitată de Dumnezeu,
la mii de leghe depărtare de locul unde s-a născut. Un om cu cap
nu şi-ar fi vândut pământurile ca să slujească cinci ani ca oştean
şi călugăr. Un om cu cap nu alerga după năluci peste jumătate din
lume.
368
 - COLIN FALCONER -

Clipi încet din ochi, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un vis.

— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Ţi-am cerut să-mi spui
dacă ştiai ce plănuia tatăl tău.
— Sigur că ştiam.
Ochii ei erau la câteva degete de ai lui, ochi negri, negri ca lacul
unde fusese cât pe ce să se înece în acea dimineaţă. Nici acum, ca
şi atunci, nu ştia ce se putea ascunde sub suprafaţă.
Khutelun îşi înlătură eşarfa de pe obraji. Avea buzele umede.
Deodată, coborî capul şi-şi lăsă gura peste rana de la umărul lui,
începând să-i sugă sângele închegat.
— Ce faci? şopti el.
Îi simţi dinţii trăgând de carne, cu muşcături mici şi
tremurătoare, ca un copil la sânul mamei. Gura ei era umedă şi
fierbinte. Durere sfâşietoare şi mici plăceri.
— Ca să curăţ rana, răspunse ea, reluându-şi oblojelile.
— Te rog, nu, îi cerul Josseran, cu glas răguşit.
Khutelun se retrase şi îl privi, nedumerită, ca şi cum n-ar fi
înţeles. În ochi i se zărea o strălucire care înainte nu fusese acolo.
— Dar sângele se va strica.
— Nu. Lasă-mă-n pace, şi-atât.
— Aşa vrei?
— Nu, dar lasă-mă oricum.
Avea sânge pe buze. O făcea să arate ca o sălbatică ce era, îşi
spuse el. Simţea aromele aţâţătoare, nu de alifii parfumate, ci de
piele şi năduşeală.
— Nu te poţi însura cu o prinţesă tătăroaică, îi spuse ea.
Josseran dădu din cap. Ştia asta, dintotdeauna o ştiuse. Dar, la
fel ca pe ea, mândria nu-l lăsa să se dea bătut.
— Cum are de gând tatăl tău să mă ucidă?
— După tradiţie, ca pe bărbaţi de viţă nobilă şi mare virtute. Vei
fi înfăşurat într-un covor şi călcat în picioarele cailor. Astfel,
sângele tău nu se va putea vărsa pe pământ, aducând ghinion
tribului.
Pe neaşteptate, ridică o mână şi îl atinse, chiar sub inimă.
— Eşti prea viteaz. Ţi-am mai spus. Trebuia să fugi când ai avut
prilejul. A fost planul meu, iar tatăl meu a conspirat împreună cu
mine. N-am vrut să se întâmple asta.
— Ce vârstă ai? şopti el.
— Am nouăsprezece ani.
369
 - XANADU -

Adică optsprezece ani creştini numai, căci aflase că oamenii

aceia îşi socoteau la vârstă şi anul trăit în pântecele mamelor.
— Ar trebui să te măriţi.
— Îmi voi alege eu vremea şi bărbatul.
Josseran o privi lung. Se întrebase de atâtea ori, în locurile
păcătoase ale minţii, cum avea trupul, cum arăta pe sub blănurile
groase. Faţa îi era subţire şi netedă, făcându-l să-i bănuiască şi
trupul astfel. Însă, chiar şi aşa, îi era greu să-şi închipuie locurile
gingaşe ale acelei fete aspre şi vânjoase.
Ştiu că privirea din ochi îi dăduse gândurile de gol.
— Nu se poate întâmpla, spuse Khutelun.
— Te rog.
Ochi, atât de negri ochi. Un lung moment, nici unul dintre ei nu
vorbi. Apoi, Khutelun se ridică dintr-o dată şi merse la uşa yurtei.
Josseran crezu că voia să plece. Dar, în schimb, fata coborî
perdeaua cortului şi reveni înăuntru, spre el.

114

Khutelun îşi scoase cizmele şi pantalonii groşi de fetru. Îşi

descheie mantaua, lăsând-o să se deschidă.
Josseran îşi ţinea respiraţia. Gura i se uscase dintr-o dată,
secătuită ca în zilele traversării deşertului. „Dacă asta e să fie
ultima mea noapte pe pământ”, îşi spuse el, „s-ar putea ca pentru
ea să ard pe veci.” Simţea dorinţa ca pe o durere fizică, până-n
măduva oaselor, înecând chinurile butucului, junghiurile cumplite
din umăr, râsul triumfător al diavolului.
Cămaşa de mătase pe care o purta pe sub del îi ajungea până
sub mijloc. Asemenea femeilor uighure, nu avea păr nicăieri pe
trup, nici chiar în cele mai intime locuri. Pielea ei era arsă de soare
ca bronzul, cu muşchii întinşi ca nişte coarde de arc, după o viaţă
întreagă petrecută în scările cailor. Pe coapsa şi gamba piciorului
drept avea cicatrici proaspete, albicioase. Josseran îşi aminti cum
căzuse sub atacul haitei de lupi, în ziua vânătorii, şi bănui că
acestea erau rezultatele.
Fata îngenunche, încălecându-i picioarele. Josseran gemu de
neputinţă. N-o putea atinge, nu putea nici măcar s-o sărute, din
cauza jugului. Rămase astfel mult timp, cu genunchii de o parte şi
370
 - COLIN FALCONER -

de alta şi ochii aţintiţi într-ai lui, ca pentru a se hotărî.

Îi ridică poala cămăşii zdrenţuite şi pătate de sânge. Josseran îi
simţi degetele mângâindu-i pielea coastelor. Sprâncenele i se
încruntaseră uşor a concentrare, ca şi cum ar fi dorit să-şi
întipărească în memorie cele mai mici contururi ale trupului lui.
Apoi, înclină capul şi îl sărută pe piept, sărutări uşoare şi mărunte
ce se prelungeau la nesfârşit. În sfârşit, ridică privirea, cu faţa la
un deget de-a lui.
— Pentru asta ţi-ai aruncat viaţa în vânt? îi şopti ea.
— Acum numai pe tine te mai doresc.
— Vei fi dezamăgit. Când totul se va sfârşi, ai să te întrebi de ce
ai riscat atât de mult. Împerecherea dintre un armăsar şi o iapă e
la fel de comună ca vântul şi ploaia.
— Ştii bine că nu e numai atât.
Îi coborî pantalonii de fetru în josul şoldurilor, dar nici acum
nu-l atinse. Însă Josseran îi simţi ochii îndreptaţi asupra lui,
puterea privirii ei fiind mai mare decât aceea a atingerii,
mângâierea ochilor mai desfătătoare decât degetele a o mie de
hurii.
— Armăsarul meu, murmură ea.
În cele din urmă, îşi umezi degetele cu gura, încet, unul câte
unul, şi începu să-l mângâie uşor. Josseran scoase un ţipăt.
— Aş rămâne aici, şopti, pe stepele astea. Nu mai am nimic la
ce să mă întorc.
— Nu se poate. Eşti străin şi barbar.
— Sunt bărbat.
— Nici noi, tătarii, nu ducem lipsă de bărbaţi.
Îşi ridică delicat cămaşa de mătase, iar Josseran îi simţi trupul
lipindu-se de al lui, cald şi moale. Fu nevoită să-şi aplece capul,
din cauza butucului de lemn, şi şi-l rezemă de pieptul lui. Părul ei
ca mătasea.
Josseran crezu că aveau să i se frângă umerii, în efortul de a
ridica jugul din faţa ei. Atât de multă durere, atâta plăcere
nebunească. Dorinţa de a o poseda era mai mult decât o jinduire
trupească, era însetat nu numai după alinarea trupului ei cald, ci
râvnea şi la spiritul ei sălbatic, tânjea să intre în acea întunecată
lume dionisiacă de unde ieşise ea. Şi ducă-se la dracu’ absolvirea
de păcate a călugărului. Niciodată nu-i păsase prea mult de
ispăşirea lui.
371
 - XANADU -

— Îţi mai aminteşti picturile grotelor din deşert? îi şopti ea.

— Mi le amintesc.
— Chiar dacă am avea o mie de nopţi şi am încerca toate felurile
diferite, ca seniorul Shiva şi soţia lui, până la urmă tot te-ai sătura
de mine şi ai dori să te întorci în ţara ta.
— Te înşeli, Khutelun. Când vei fi bătrână şi fără dinţi, eu tot ca
acum te voi vedea.
— Vorbe goale.
— Când am spus că voiam să călăresc pentru tine, nu erau
doar vorbe. N-am încercat să fug cu calul pe care mi l-ai dat. N-au
fost numai vorbe. Am sărit de pe margine în apă, fără să ştiu dacă
urma să trăiesc sau să mor. Ţi-am dat cuvântul meu că aveam să-
mi pun în joc viaţa pentru tine şi mi l-am ţinut.
Khutelun îl cuprinse cu picioarele pe după şale, iar el îi simţi
abdomenul şi pântecul apăsându-l şi gemu puternic de voluptate
şi neputinţă. Îi sărută umărul, lăsându-i pe piele umezeala gurii
ei. Nu-i putea desluşi faţa. Dimensiunile dragostei lor îi erau
vestite de sunetele respiraţiei ei domoale, de vâjâitul vântului în
jurul yurtei, umbrele aruncate de foc, cununa părului ei.
Pumnii i se încleştară pe butuc şi închise ochii în calea
semnalelor de alarmă disperate şi a imboldurilor contradictorii ale
trupului. Avea gâtul şi umerii sfâşiaţi de durere, prins tot în
menghina unei dorinţe insuportabile. Avea o nevoie atât de
disperată s-o cuprindă, să-şi afirme puterea asupra ei.
— Cum e cu femeile voastre creştine?
— Niciodată aşa. Niciodată.
— Trebuie să te cred, dacă asta spui. Eu, una, n-am mai făcut-o
niciodată.
Se aplecă pe spate, cu mâinile rezemate pe covoare, ridicându-şi
trupul într-o arcuire a torsului. În cele din urmă, se coborî peste
el, iar Josseran îi simţi umezeala mătăsoasă mângâindu-l. Încercă
să se împreuneze cu ea, dar greutatea butucului îl împiedica.
— Pentru momentul acesta cu mine ai riscat atât de mult? îi
şopti Khutelun.
— Nu numai momentul ăsta l-am dorit, ci toate momentele cu
tine, până la sfârşitul vieţii mele.
Buza începu să-i tremure. Se lăsă în jos aproape imperceptibil,
iar Josseran se simţi învăluit în căldura ei. Îi auzi ţipătul de
durere.
372
 - COLIN FALCONER -

— Dumnezeule mare cu toţi sfinţii Tăi… gâfâi el.

Când îl cuprinse tot, îşi înfăşură strâns braţele împrejurul
trupului său şi-i putu simţi pe gât respiraţia, gingăşia de negrăit a
sânului pe pieptul lui. Rămase astfel, abia mişcându-se, un timp
ce păru cât o veşnicie.
— Te rog, şopti el.
Foarte încet, foarte uşor, începu să se ridice pe genunchi, iar
Josseran o aşteptă să se coboare din nou. Tot trupul îl durea, ars
de flăcările unei dorinţe cumplite. Dar, fără veste, Khutelun se
îndepărtă, iar împreunarea lor se sfârşi înainte de a fi început.
— Ce faci? îngăimă Josseran.
Parcă i-ar fi smuls cineva măruntaiele, lăsându-l rece şi golit pe
dinăuntru.
Îi văzu faţa în lumina focului, cu buzele despărţite, ochii puţin
cam tulburi, plini de nebunie, durere, dorinţă. Clătină din cap.
— Khutelun!
Respira cu mare repeziciune. Ridică o mână, dându-şi în lături
şuviţele de păr de pe faţă.
— Nu.
— Te rog!
— Nu-ţi pot primi sămânţa. Vrei să port copilul tău după ce tu
vei pleca?
— Nu te poţi opri tocmai acum!
— N-am încotro.
O simţi punându-şi hainele la loc. Îi venea să plângă de
frustrare.
Khutelun se ridică în picioare, încet. Avea coapsele vârstate cu
sânge.
— Uite. Pot sângera puţin pentru tine, aşa cum şi tu ţi-ai vărsat
sângele pentru mine.
Nu-i putea răspunde. Nu dorea decât să moară, aşa cum îi
făgăduise Qaidu. Butucul, femeia. Pe care din două o gândiseră
acei tătari drept cea mai rafinată tortură?
— Dacă eu nu te pot avea, şopti ea, atunci nici tu nu mă poţi
avea pe mine.
Se aplecă spre el, sărutându-l uşurel pe buze.
— Vreau să arzi la nesfârşit de dorul meu.
Se îmbrăcă repede şi pieri. În locul ei nu mai rămase decât
bezna, deznădejdea ultimei lui nopţi pe pământ, disperarea
373
 - XANADU -

dureroasă a unei vieţi fără sfârşit, o mână goală întinsă spre cer.

115

Paznicul era doar un băietan. Stătea aşezat pe pământ în uşa

yurtei, ţinându-şi cu ambele mâini spada ruginită, îl studia pe
Josseran cu o privire plină de duşmănie tăcută, încercând să pară
mai matur, mai curajos şi mai bătăios decât era de fapt. Josseran
se prefăcea a dormi, privindu-l printre gene, aşteptând să treacă
timpul. De parcă ar fi fost cu putinţă. Simţea o durere cumplită,
năucitoare, în muşchii gâtului, ai umerilor şi ai braţelor, de la
greutatea butucului care-i împiedica odihna.
La un moment dat, în timpul îndelungatei nopţi, auzi respiraţia
adâncă şi regulată a băiatului şi-i văzu capul căzând în piept.
Acesta era momentul, încercă să se salte pe vine, dar greutatea
jugului îi înţepenise muşchii coapselor şi nu mai simţea nimic de
la şolduri în jos. Umărul rănit i se crispase şi el, iar, când încercă
să şi-l mişte, avu impresia că cineva îi înfipsese în încheietură un
fier înroşit.
Trecură multe minute până când reuşi în sfârşit să-şi întindă
picioarele şi, pe măsură ce sângele i se punea din nou în mişcare,
îşi simţi carnea străpunsă cu mii de ace fierbinţi. Îndură în tăcere
şi, după un timp, durerea scăzu, îşi flexă muşchii picioarelor în
întuneric, încercându-şi-i iarăşi. Încă o dată încercă să se ridice,
dar îşi pierdu echilibrul, clătinându-se îndărăt pe călcâie, pentru a
cădea peste schelăria de bambus a yurtei. Crezu că zgomotul avea
să-l trezească pe tânărul străjer, dar băiatul ghiorăi în somn ca un
vier şi nu se clinti.
La a doua încercare, Josseran reuşi să se salte pe picioare,
împleticit.
Stătu nemişcat multă vreme, până când vuietul sângelui în
urechi încetini şi din nou fu sigur pe picioare. Făcu un pas înainte,
începând lungul drum peste pardoseala yurtei.

***

Băiatul se trezi în ultimul moment. Ochii i se deschiseră şi privi

în sus spre Josseran, cu chipul său tânăr pierzându-şi orice
374
 - COLIN FALCONER -

expresie din pricina şocului, în lumina lunii. Josseran se lăsă în

genunchi, împingând în acelaşi timp butucul cu o mişcare arcuită,
astfel că marginea scândurii groase de lemn îl nimeri pe băiat în
tâmplă. Răsună un trosnet cumplit, iar tânărul căzu într-o parte,
la pământ. Membrele îi mai tresăriră de câteva ori, după care
rămase nemişcat.
Cu toată deznădejdea sa, Josseran spera să nu-l fi ucis.
Un nou val de durere îl făcu să se strâmbe. Efortul de a lovi cu
jugul îi pusese un alt cârcel în muşchii gâtului. Avu nevoie de
toată puterea voinţei lui pentru a se ridica iarăşi în picioare.
Împinse perdeaua de fetru, ieşind în întuneric. Era un frig
amarnic, iar pământul îngheţat se întărise ca piatra. Nu avea pe el
decât cămaşa de mătase şi pantalonii din fetru, prea puţin ca să
rămână în viaţă pe stepa îngheţată până în zori. Dar, cu butucul
pe umeri, nu avea ce face. Îi rămânea de ales între moartea prin
îngheţ şi cea pe care i-o plănuise Qaidu. Nici o perspectivă nu-l
atrăgea prea mult. „Cel puţin”, îşi spuse, „voi muri aşa cum vreau
eu.”
O luă la fugă în noapte, orbeşte, printre yurtele tăcute. În câteva
momente, vântul îi amorţise degetele şi abia mai putea respira de
frig. Nu peste mult, tremura atât de rău încât se împiedică şi căzu,
greutatea butucului de lemn strivindu-i ceafa şi spinarea când lovi
pământul.
I-ar fi fost atât de uşor să se dea bătut, unindu-se cu ţărâna
îngheţată şi aşteptând să-i vină moartea. Nu ştia ce anume îl
ridică iarăşi în picioare.
În timp ce fugea, se întrebă oare ce instinct continua să-l mai
îndemne spre speranţa supravieţuirii. De ce se agăţa de viaţă într-
o asemenea panică? Din virtute sau numai de teamă? Cândva,
oamenii îl declaraseră curajos, dar acum nu se mai socotea decât
nepăsător; cu o spadă în mână, avusese îngâmfarea de a crede că
nu putea fi niciodată biruit. Nici acesta, conchise el, nu se putea
numi curaj. Era ca un om care se îneacă în mijlocul unei mări
întinse şi pustii, pierdut, dar totuşi agăţându-se de orice lemn
purtat de valuri, deşi ştie că nu mai e cu putinţă nici o salvare.
Ieşise din tabără. Se mirase că nu puseseră la intrarea yurtei
decât un singur străjer, iar acum înţelese motivul. Unde să fugă?
Schimbase execuţia tătărească pe o moarte înceată prin îngheţ,
aici în sălbăticia neagră. Cu cămaşa aceea subţire pe el, nici
375
 - XANADU -

măcar un ceas nu-i mai rămânea de trăit. Deja îşi simţea plămânii
arzând ca focul din cauza vântului îngheţat. De jur împrejurul lui
se întindea stepa întunecată, pustie pe mile şi mile în şir, cu
munţii în zare. Poate că, totuşi, copitele cailor lui Qaidu aveau să-i
aducă un sfârşit mai milostiv.
Căzu în genunchi, dârdâind de frig, cu gâtul şi umerii sfâşiaţi în
chinuri. Auzea caii tătarilor în întuneric, fornăind şi bătând de
copitele împiedicate. Vântul le purtase până la nări mirosul de
străin. Îi puteau aduce salvarea, dar n-avea cum să încalece cu
drăcovenia aceea infernală pe umeri.
Qaidu îl întemniţase la fel de sigur ca în hrubele de la Acra.
Se prăbuşi pe pământul îngheţat, prea înfrigurat şi istovit ca să
mai continue.

***

Simţi trepidaţiile dedesubt, auzi ropotul de copite pe ţărâna

întărită. Cumva, se sili să salte la loc pe genunchi, pentru a vedea
o umbră înălţându-se dinspre malurile nevăzute ale râului. Oţelul
unei spade luci în lumina lunii, un coif ca o cupolă se profila în
noapte. Desluşi silueta scundă şi vânjoasă a unui călăreţ tătar,
aburii respiraţiei în vânt, mirosul calului.
Straja călărea drept spre el, fără a se opri pentru a da alarma.
Îşi înfrână calul alături şi ridică spada deasupra umărului.
Josseran aşteptă miloasa lovitură care avea să-i despice ţeasta,
aducând cu sine întunericul.

116

Butucul se despică sub forţa unei singure lovituri, dată cu

putere de sus în jos. Îi mai trimise un spasm de durere prin umeri,
trântindu-l la pământ. Abia se putu stăpâni să nu strige.
Tătarul sări de pe cal şi dădu câteva lovituri sălbatice cu
piciorul, desfăcând jugul pe toată lungimea şi rupându-i
balamaua. Josseran îşi scutură de pe umeri îngrozitoarea povară,
oftând de uşurarea eliberării. Încercă să se ridice în picioare, dar
nu-i mai rămăsese vlagă. Căzu din nou pe pământul îngheţat,
gerul infiltrându-i-se în trup ca răceala morţii.
376
 - COLIN FALCONER -

— Nu credeam să mai vii, spuse o voce.

Khutelun.
Îi aruncă nişte blănuri.
— Pune-le pe tine până nu îngheţi. În coburii şeii este koumiss
şi carne uscată de oaie. Oamenii voştri sunt la două zile călare de-
aici. Poate şapte, pentru tine.
Josseran nu se clinti.
— Mai repede! Până nu se trezeşte tot tribul.
— Blestemaţi să fiţi cu toţi tătarii voştri.
Khutelun îl apucă de cămaşă, ridicându-l cu forţa în genunchi,
şi-i trase mantaua pe umeri. Când îi forţă braţul stâng în del, fără
prea multă blândeţe, Josseran scrâşni de durere. Apoi, îl săltă în
picioare, trăgându-l spre cal.
— Grăbeşte-te!
Simţi ceva cald şi umed pe piept şi ştiu că iarăşi i se deschisese
rana de la umăr. Muşchii gâtului îi erau înţepeniţi din jug, încât
abia putea să-şi mai mute capul. Nu era sigur dacă-i mai
rămăseseră puteri pentru aşa ceva.
— Mergi numai cu Steaua Nordului în spatele tău, spunea
Khutelun. La crăpatul zorilor, vei ajunge într-o vale largă, sub un
munte. Are forma unei femei culcate pe spate. Urmează valea
aceea şi te va duce la Kashgar. Prietenii tăi sunt acolo.
— Nu vii şi tu cu mine?
— De ce-aş veni cu tine?
În vocea ei se simţea o uimire neprefăcută.
Desigur. De ce să vină? Nu-i dăduse clar de înţeles că nu-si
vedea nici un viitor ca femeie a unui barbar renegat? Îl ajută să se
salte în şa şi-i puse frâul în mâna dreaptă.
— N-ai de gând să-mi mulţumeşti?
— Cel puţin atât ai putut… face pentru mine.
— N-o să ne mai vedem.
— Nu fii atât de sigură.
— Dacă mai vii vreodată în văile astea, tatăl meu te va ucide.
Du-te acasă, Joss-ran.
Nu-i putea distinge faţa în întuneric. Vreau să arzi la nesfârşit
de dorul meu.
— Vino cu mine, repetă el.
— Ţi-am salvat viaţa de două ori. Ce altceva mai vrei de la
mine?
377
 - XANADU -

— Atunci, şopti Josseran, răspunde-mi numai la o întrebare.

— Trebuie să te grăbeşti!
— Bătrânul pe care l-ai văzut călărind cu mine.
— Şi acum mai e lângă tine. Altfel, de ce credeai că ai
supravieţuit atât de mult?
— Atunci, înseamnă că sunt iertat, murmură el.
— Vorbeşti prostii. Pleacă!
Nu înţelegea. Nici el nu înţelegea de ce punea atât preţ pe
vrăjitoriile ei. Şi totuşi, ceea ce-i spusese îl consola. În noaptea
aceea i se luaseră de pe umeri două poveri, jugul şi tatăl lui.
— Mi-ar fi plăcut să-ţi nasc fii, şopti Khutelun, după care plesni
cu putere crupa poneiului. Calul se repezi în beznă, spre stepe şi
masivul muntos întunecat din miazăzi.

***

Câmpia se întindea în penumbra vineţie a zorilor. Nimic nu se

clintea în gerul acela negru şi cumplit. Qaidu stătea în uşa yurtei
sale mari, cu Khutelun alături.
— A fugit? o întrebă.
— E departe de-aici. Nu ştiu dacă a scăpat cu viaţă. Are un cal,
provizii şi blănuri. Şi e un om care nu se lasă cu una cu două.
— Într-adevăr, murmură Qaidu. Şi straja?
— Şi-a revenit, deşi mă tem că toată viaţa va purta cicatricea, ca
semn al neatenţiei.
— S-ar cădea să-l pedepsesc, altfel unii vor bănui că am fost
părtaş la asta.
Aburii răsuflării lor pluteau duşi de vânt.
— Bine că s-a sfârşit, mai spuse Qaidu. Blestemată să fie ziua
când şi-a găsit drumul spre Valea Fergana.
Tăcerea era o neplăcută mărturie a simţămintelor fiicei sale.
— Dacă era un om civilizat, nu un barbar, l-ai fi luat de bărbat?
o întrebă hanul.
— Era bărbat.
— Recunosc că avea curaj, mormăi Qaidu. Dar, la o adică, poţi
găsi curaj şi la un cal.
— Azi-noapte am avut un vis, spuse Khutelun.
Qaidu respecta priceperile de şaman ale fiicei sale, iar visurile ei
îl călăuziseră adeseori când avea de luat hotărâri importante. Aşa
378
 - COLIN FALCONER -

că o întrebă, cu oarecare interes:

— Şi ce vis era?
— Am visat că-l revedeam.
— E cu neputinţă.
— Şi totuşi, l-am văzut.
Qaidu clătină din cap. Aşa nu mergea. Într-o zi, avea să ajungă
mamă de han. Nu-i putea îngădui să ofteze după un barbar.
— Ai făcut ce era mai bine pentru clan, îi spuse el. Acum,
trebuie să uiţi că toate astea s-au întâmplat vreodată.
O neaşteptată rafală de vânt amarnic se repezi asupra celor doi.
Iarna era pe drum.

117

Era vară târzie în Kashgar, iar străzile erau pline de praf şi

muşte, roiuri negre care forfoteau peste capetele de oaie şi bojocii
graşi atârnaţi la vânzare pe uliţe. Tadjici cu bărbi ca de sârmă
subţire şi kirghizi cu ochii oblici spărgeau în dinţi seminţe de
floarea-soarelui în timp ce se preumblau agale prin bazaruri sau
leneveau pe divane de lemn în chai-khana-le, sorbind ceai verde,
aromat cu scorţişoară, din ceşti de porţelan crăpat.
Tarabele pieţei gemeau sub povara recoltei târzii, piersici,
pepeni şi smochine, dovleci, struguri şi pomegranate. Pe uliţe se
aşternuse un strat de coji de pepeni, adânc până la glezne. Dar, o
dată cu roadele verii, soseau şi primele semne ale iernii. Căruţe
trase de măgari hodorogeau pe străzile prăfuite, încărcate cu
legături de surcele şi buşteni, lemne pentru foc. Pe colinele de la
poalele Acoperişului Lumii se aşternuse zăpada, în trecătorile de la
apus fuseseră ridicate stavilele, până la primăvara viitoare.

***

Josseran deschise încet ochii. Simţea pulsaţiile dureroase din

umăr şi un junghi ce-i sfredelea craniul. Gura-i era uscată şi
păstoasă. Când se deşteptă, nările îi tresăriră mirosind aromele ce
pluteau până în odaie, lipii coapte proaspăt, cărbune, cărnuri
fripte, duhoare din şanţuri, toate miresmele familiare ale
bazarului.
379
 - XANADU -

Privi prin încăpere, o văgăună mobilată sărăcăcios, cu pereţi din

cărămizi de lut nears. În faţa patului său, dincolo de fereastra
zăbrelită, se vedeau în depărtare munţii Acoperişului Lumii, abia
desluşiţi prin pâcla prafului.
— Va să zică, spuse un glas, eşti în viaţă.
Un chip se limpezi în faţa lui. Wilhelm. Încercă să vorbească,
dar nu ieşi nici un sunet. Îl simţi pe Wilhelm ridicându-i capul,
pentru a-i aduce o ceaşcă de apă la buze. Era rece ca gheaţa şi,
pentru Josseran, avea un gust delicios ca al vinului.
— Unde… mă aflu? horeai el.
— Nu eşti în cer, dacă la asta te aşteptai.
— Când te-am văzut… am fost sigur că nu-s în cer.
Zăcea pe un strat gros de carpete. Îşi dădu seama că trebuia să
fie un khang, o platformă de cărămizi înălţată, încălzită pe
dedesubt de un foc, căci simţea la spate o căldură binefăcătoare.
— Cum ai scăpat?
— Cu voia lui Dumnezeu.
— Atunci, Dumnezeu este într-adevăr milostiv şi iertător.
— Unde mă aflu?
Wilhelm îi zâmbi printre buzele subţiri.
— Suntem în fortul din Kashgar. Ai fost adus aici acum trei zile,
de oamenii dintr-un trib tadjik. Te-au găsit delirând pe jumătate,
în timp ce rătăceai prin munţi pe un cal tătar. Ai două răni la cap
şi o rană de săgeată la umăr, care se inflamase rău când ai fost
adus aici. Totuşi, acum se lecuieşte, deşi nu mulţumită tătarilor
ăstora. Voiau să-şi trimită şamanii spurcaţi cu vrăjitoriile lor, dar
le-am schimbat gândul. Am rostit rugăciuni pentru sufletul tău
necurat şi ţi-am scos sânge. Cred că doftoricia mea şi graţia divină
te-au întremat.
— Îţi mulţumesc pentru asta.
— Nu mie să-mi mulţumeşti. Acum nu-ţi mai sunt îndatorat.
Wilhelm se ridică.
— Ar trebui să-i aduci mulţumiri lui Dumnezeu pentru că te-a
izbăvit. Nu crezusem să te mai văd.
— Şi te-ar fi tulburat peste măsură?
— Îţi şi trece prin minte să-ţi râzi de mine? se aplecă Wilhelm
mai aproape. Ce s-a întâmplat în munţii ăia, templierule?
— Când cei ce mă prinseseră au văzut paizah-ul şi au aflat că
eram ambasador creştin cu sancţiunea lui Khubilai, mi-au dat
380
 - COLIN FALCONER -

drumul. Respectă foarte mult vieţile solilor, prin partea locului.

— Cine erau?
— Nişte bandiţi. Ne-au atacat sperând să câştige averi, nimic
mai mult.
— Mi s-a părut c-o văd şi pe vrăjitoare printre ei, spuse
Wilhelm.
Josseran îi evită ochii.
— Te-ai înşelat, răspunse el, întorcând capul spre fereastră.
Sartaq şi tătarii lui te-au tratat bine?
— Nu mi-au tăiat beregata şi nu mi-au fiert măruntaiele pentru
cină, lucru pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu.
Josseran zâmbi. Unii oameni puteau cutreiera întreaga lume,
fără să se abată nici c-un pas de la prejudecăţile lor.
— M-am temut să nu fi mers mai departe, la Khotan sau Osh.
— După ambuscadă, Sartaq ne-a poruncit să ne întoarcem la
fort. De-atunci, am rămas tot aici, după zidurile astea, dar n-am
idee de ce. Poate ca să-ţi aşteptăm ţie întoarcerea cu bine. De
vreme ce ăştia nu pot vorbi limba oamenilor civilizaţi şi doar
boscorodesc ca nişte maimuţe, mi-e cu neputinţă să ştiu. Sartaq
doreşte să te vadă, dacă tot veni vorba, de îndată ce te-ai
înzdrăvenit.
— Sunt ostenit. Îl voi primi mâine. Deocamdată, n-am nevoie
decât de somn.
— Atunci, te las.
În uşă, Wilhelm se opri.
— Când te-au adus aici, delirai. Bâiguiai ca un copil.
Josseran îl privi lung.
— Şi ce-am spus?
— Prostii doar, clătină din cap Wilhelm; apoi, însă, adăugă: să
nu-ţi uiţi penitenţa, templierule.
Şi ieşi, închizând uşa grea în urma lui.

***

Abia a doua zi, când îşi reveni îndeajuns spre a-l primi în vizită
pe Sartaq, Josseran află adevăratul motiv pentru care tătarii
reveniseră la fort. După ambuscadă, Sartaq trimisese un mesaj la
Buhara, cerând de la regenta hanatului Chaghadai, Organa, să-i
întărească escorta dacă nu voia să-l piardă şi pe celălalt
381
 - XANADU -

ambasador în mâinile bandiţilor. În timp ce aştepta răspunsul la

Kashgar, primise prin yam vestea că Organa fusese înlăturată de
Aleghu, aliatul lui Ariq Böke, iar Khubilai îi poruncise să rămână
pe loc până când se rezolva situaţia.
— Cine ne-a întins ambuscada? îl întrebă Sartaq. Ai cui ostaşi
erau?
Când Josseran şovăi, răspunse tot el:
— Qaidu îi trimisese.
— Într-adevăr.
— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi prinşi alături de tine?
— Au fost executaţi.
— Şi au murit cu cinste?
Josseran se întrebă cum să-i răspundă. Oare moartea prin
fierbere era socotită o mare onoare printre tătari? Se îndoia.
— Au fost decapitaţi. S-a sfârşit repede.
— Eşti sigur?
— Am văzut cu ochii mei.
Sartaq păru mai uşurat.
— Asta, măcar, e o binecuvântare. Dai Sechen, continuă el,
folosind adevăratul nume al Beţivului, era fratele meu.
— A murit ca un bărbat, mai spuse Josseran, mutându-şi
privirea.
Era o minciună dar, la o adică, existau unele adevăruri ce era
mai bine să nu fie cunoscute.

382
 - COLIN FALCONER -

PARTEA A OPTA
DRUMUL MĂTĂSII

De la Kashgar la Buhara

Anul Hejirei, 638,

şi în anul întrupării Domnului nostru, 1261

118

Criza din Hanatul Chaghadai îi oprise în Kashgar pe timpul

iernii. Sartaq le spuse că puteau trece ani de zile până să poată
traversa din nou Acoperişul Lumii. Dar călăreţii-săgeată din yam
continuau să apară la fort aproape zi de zi, în drum dinspre şi
către răsărit. Nu era greu să-şi imagineze urzelile ce se ticluiau
acum în Qaraqorum şi Shang-tu.
Într-o zi, Sartaq îi dezvălui lui Josseran că Fiul Cerului găsise
într-adevăr o cale de ieşire din impas.
— Vine o caravană din Ta-tu spre Buhara, spuse el. Aleghu a
făgăduit să trimită ostaşi ca escortă. Ne vom alătura şi noi
caravanei, când va ajunge aici. Dar va trebui să aşteptăm
primăvara ca să trecem peste Acoperişul Lumii.
— Deci Khubilai a ajuns la o înţelegere cu hanul din
Chaghadai?
— În secret.
— Ce transportă caravana? Aur?
Sartaq zâmbi:
— Aurul se poate cheltui. Este o femeie. Una dintre fiicele
împăratului urmează să se mărite cu Aleghu. O alianţă chibzuită,
căci va asigura armonia între Casele împăratului şi aceea a Il-
Hanatului Chaghadai.
— Care e numele prinţesei? întrebă Josseran, deşi bănuia că
deja cunoştea răspunsul.
— Este Miao-yen, răspunse Sartaq. Prinţesa Miao-yen.

***

La miazănoapte, munţii, stavilă spre pământuri noi şi

nedescoperite; la apus, medinele şi plopii murmurători din
383
 - XANADU -

Samarkand şi Buhara; la răsărit, pavilioanele şi foşnetul

bambuşilor din Cathay; la miazăzi, vânturile urlânde din
Taklimakan. Iar aici, în Kashgar, răscruce a Drumului Mătăsii, se
întâlneau cărările vieţii lui.
Privea de pe zidurile fortului la caravana ce şerpuia prin oază.
Cămilele tuşeau şi protestau, caii îşi ţineau capetele în pământ,
învinşi de lunga traversare a deşertului. Mai erau două escadroane
de cavalerie, reflectând orbitor razele soarelui în coifurile lor de aur
cu blazon, şi cu stindardele Fiului Cerului fluturând în vânt.
Porţile de lemn ale fortului fură deschise larg şi avangarda intră,
în şir indian. În spatele avangărzii venea un palanchin aurit,
aducând-o fără îndoială pe prinţesă, legănat într-o căruţă de lemn,
urmat de alte două căruţe cu slujnicele. Când ajunseră la
adăpostul fortului, femeile coborâră din căruţe şi se înghesuiră în
jurul lecticii prinţesei. Simţi imediat că era ceva în neregulă.
Peste câteva momente, îi văzu pe soldaţi scoţând-o pe prinţesă
din curte, cu o litieră.
Se gândi la plăpânda făptură cu care se plimbase prin Grădina
Izvorului Răcoritor. Biata Miao-yen. Era atât de previzibil ca
drăgălăşenia de porţelan să nu fi suportat greutăţile unei
asemenea călătorii. Rosti o rugăciune tăcută pentru ea, spre un
Dumnezeu milostiv, dacă exista aşa ceva.

119

Regimul său zilnic consta în a se deştepta pentru utrenia cu

Wilhelm, urmată de micul dejun din pilaf şi antrenamentul la
luptă cu Furiosul. Tătarii îndrăgeau foarte mult luptele corp la
corp şi erau nespus de dibaci, iar Josseran devenise un învăţăcel
pasionat. Gimnastica îl ajuta să-şi refacă puterile în umărul rănit.
Încă nu reuşise să-l învingă pe Furios, dar cel puţin trântelile
începuseră să se împuţineze.
În fiecare dimineaţă, se antrenau pe maidan, dar Josseran,
după o duzină de căzături, ridica întotdeauna mâinile pentru a se
recunoaşte bătut. Era hotărât, însă, ca într-o zi să biruiască.

***

384
 - COLIN FALCONER -

Furiosul — care în realitate, după cum aflase Josseran, se

numea Yesün — era scund, îndesat şi cu picioare strâmbe, ca
atâţia alţi tătari. Cei mai mulţi învăţaseră călăria încă înainte de a
învăţa să umble, iar oasele picioarelor le crescuseră arcuite, după
forma calului. Trupul Furiosului era mai degrabă cărnos decât
musculos şi, când ataca, parcă s-ar fi repezit un tăuraş. Se lupta
cu pieptul gol, iar trupul său scăldat de sudoare era la fel de greu
de apucat ca un porc uns cu grăsime.
Furiosul îl învăţase multe prize şi felul în care să se smulgă din
ele; dar nu folosea la nimic. Luptele erau o distracţie favorită a
tătarilor, o îndeletnicire deprinsă încă din copilărie, asemenea
călăritului. Curând, Josseran descoperi că nu era vorba de a
învăţa apucările; arta trântei era aceea de a combina numeroase
prize, într-o încâlceală de braţe, picioare şi mişcare, răpunând
într-o clipă adversarul, printr-un amestec de dibăcie, forţă brută şi
încredere agresivă.
Într-o după-amiază, izbuti într-adevăr o aruncare. Îl luă pe
Furios pe nepregătite un moment şi îl culcă pe spate în praf, cu o
putere care-i zgâlţâi oasele. Josseran fu la fel de surprins ca şi
oponentul său de această întâmplare şi şovăi, o clipă doar, înainte
de a-şi duce izbânda mai departe. Dar, înainte de a apuca să-l
ţintuiască la pământ, Furiosul ridică o mână, cu chipul
schimonosit într-o strâmbătură de durere.
— Stai, gâfâi el. Spatele meu!
Josseran îl privi uimit.
— Te-ai lovit?
— Mi-ai frânt spinarea!
Se aplecă peste el. Dintr-o mişcare, Furiosul îi zbură picioarele
de sub trup, iar Josseran se pomeni privind spre un cer de lapis-
lazuli, cu tot aerul revărsat afară din piept. Furiosul sări peste el,
îl răsuci şi-i propti genunchiul în şale. Îi simţi mâinile de o parte şi
de alta a capului, răsucind. Auzi trosnetul tendoanelor.
Furiosul râse victorios şi sări în picioare.
— Nici un strop de milă! răcni el. Încă o lecţie pe care trebuie s-
o înveţi.
Josseran l-ar fi ocărât, dar nu-şi putea trage răsuflarea.
— Nu uita, surpriză şi fentă. Cele mai puternice arme.
Şi se îndepărtă, râzând. Josseran rămase pe loc, cu mirosul
prafului în nări şi tot trupul înjunghiat de dureri. Era o lecţie
385
 - XANADU -

învăţată temeinic. Într-o bună zi, avea s-o folosească.

***

În dimineaţa de după sosirea lui Miao-yen, se aflau din nou pe

maidan, la antrenament. Îşi dădeau ocol într-o arenă improvizată,
pe care Furiosul o încercuise în praf cu o creangă de dud. Tătarul
schiţă brusc un atac şi o fentă. Josseran reacţiona prea încet. O
ceaţă de mişcare şi se pomeni cu spatele pe pământul tare, sub
apăsarea puturoasă a tătarului transpirat. Iarăşi pierduse.
Furiosul râse tunător şi sări în picioare.
— Dacă toţi barbarii sunt ca tine, vom stăpâni întreaga lume!
strigă el.
Strâmbându-se, Josseran se ridică încet. Din cauza mărimii
trupului său, nu era obişnuit să fie învins astfel în întrecerile
puterilor. Niciodată în viaţa lui nu i se mai întâmplase să mănânce
bătaie cu atâta regularitate ca din partea acestui tătar noduros,
ceea ce-l făcea să fiarbă de furie.
— Încă o dată, propuse el.
Furiosul îi dădu ocol şi se repeziră, unul cu mâinile pe umerii
celuilalt, folosindu-şi picioarele pentru a încerca să-si doboare
adversarul.
Deodată, Josseran auzi pe cineva alergând pe maidan.
— Barbarule!
Întoarse capul, iar Furiosul profită de neatenţia lui pentru a-l
trânti pe spate. Făcu un pas înapoi, râzând.
— N-ai să te-nveţi niciodată minte? chiui el.
Cu chiu cu vai, Josseran se adună pe picioare. Îl văzu pe Sartaq
apropiindu-se în fugă. Deşi părea calm la prima vedere, Josseran
presimţi că se întâmplase ceva îngrozitor.
— Unde-i tovarăşul tău? strigă Sartaq.
— Cu siguranţă, în genunchi pe undeva. Care-i baiul?
— Mi-e teamă pentru prinţesa Miao-yen. În drum prin deşert, a
făcut nu ştiu ce boală, iar acum nu se mai trezeşte şi pielea-i arde
la atingere.
Josseran ştia că Miao-yen nu se simţea bine, căci auzise multe
şuşoteli şi văzuse numeroase chipuri încruntate de îngrijorare
printre slujnicele şi ofiţerii care lucrau în odăile ei, lângă turnul de
apus. Ceruse s-o vadă, în seara trecută, dar fusese refuzat fără
386
 - COLIN FALCONER -

nici o explicaţie. Însă până acum nu cunoscuse gravitatea bolii.

— Îmi pare rău să aud o asemenea veste. Dar ce legătură are cu
bunul nostru călugăr?
— Şamanii care o însoţeau în călătorie au făcut tot ce le stătea
în putinţă, răspunse Sartaq, cu o mutră plouată. Mă gândeam că,
poate, omul vostru sfânt…
— Wilhelm?
— La urma urmei, pe tine te-a însănătoşit.
— Wilhelm nu are puterea de a lecui. Numai Dumnezeu are o
asemenea putere.
Sartaq păru să intre în panică.
— Nu-mi pasă cine o tămăduieşte. N-are decât să fie la fel de
bine Dumnezeul vostru ca şi al nostru. Dar nu se poate să moară.
Eu aş fi învinuit.
Josseran ridică din umeri. N-avea să strice la nimic, bănuia,
deşi se îndoia şi că ar fi folosit cu ceva. Îl putea convinge pe
Wilhelm să rostească măcar câteva rugăciuni.
— Îi voi cere să te ajute, dacă asta ţi-e dorinţa.
— Adu-mi-l de îndată ce poţi. Fără ea, s-a zis cu alianţa cu
Aleghu şi atunci s-ar putea să nu mai plecăm din Kashgar până ne
albeşte părul în cap!

120

Valea Fergana

Acoperişul Lumii era aşternut cu zăpadă. Din yurtele risipite pe

vale se înălţa fum.
Cei trei călăreţi coborau încet şi chinuitor pe colină, prin
dreptul chipurilor şocate ale celorlalţi din clanul lor. Aveau pielea
capului şi a feţei arsă şi înnegrită, iar pe alocuri oasele albe
lucioase se zăreau prin carnea sfâşiată, calcinată. Unul îşi
pierduse un ochi, altul o bună parte din nas. Făceau tot ce puteau
pentru a se ţine drepţi în şei, şi nu căzură decât când ajunseră la
uşa yurtei hanului, unde unul în sfârşit alunecă de pe cal, pentru
a rămâne nemişcat în zăpadă.

***
387
 - XANADU -

— Ariq Böke însuşi l-a întronat pe Aleghu în Buhara. Şi, aşa

cum a dorit Marele nostru Han, am trimis la el o delegaţie să ceară
o parte din birurile lui ca să cumpărăm cele de trebuinţă armatei
Haghanului pentru lupta împotriva trădătorului, Khubilai. Iar el ce
face? Zice că-şi va plăti partea în metale preţioase şi toarnă aur
topit peste capetele solilor noştri.
Qaidu stătea în yurtă, cu fiii săi în dreapta, iar soţia şi fiica
favorită, Khutelun, la stânga. Fum albastru se ridica alene din foc,
prin gaura acoperişului.
— Trebuie să ne retragem mai adânc în munţi, spuse Tekudai,
Aleghu are în spate o sută cincizeci de mii de ostaşi.
— Să ne retragem, bombăni Qaidu.
Simţea că judecata îi era tulburată de furie şi uimire faţă de
trădarea brutală şi neaşteptată a lui Aleghu. Trebuia să asculte
sfaturile. Se întoarse spre Gerel.
— Eşti şi tu de aceeaşi părere cu fratele tău Tekudai?
Gerel nu avu timp să răspundă. Khutelun nu se mai putea
stăpâni.
— Dacă fugim acum, vom fugi la nesfârşit şi niciodată n-o să ne
mai revedem câmpiile şi păşunile!
Pe chipul lui Qaidu se ivi umbra unui zâmbet.
— Şi-atunci ce-ai vrea să facem?
— Nu-l putem învinge pe Aleghu pe câmpul de luptă. Dar îl
putem lovi atunci când se aşteaptă cel mai puţin, ascunzându-ne
apoi în munţi înainte de a avea timp să riposteze. Când se întoarce
cu spatele, atacăm din nou. Nu trebuie să-l lăsăm în pace nici o
clipă. Îl vom hărţui ca lupii pe urs, îl vom muşca de călcâie lună
după lună, an de an, până va rămâne istovit şi sleit. Într-o zi, când
vom fi adunat şi alţi lupi ca noi, îl vom putea doborî.
Qaidu surâse. Fiica lui, războinica, şamana. Chinggis Han
reîncarnat în trupul unei iepe. Numai de-ar fi fost băiat.
Se întoarse spre Tekudai şi Gerel, unul prea sfios, celălalt prea
îndrăgostit de koumiss-ul negru. Spiritele se jucaseră cu el în viaţa
lui, iar gluma lor fusese aceea de a face din cel mai bun fiu al său
o femeie.
Stătu un moment pe gânduri. În cele din urmă, spuse:
— Sunt de acord cu Khutelun. Pentru temperamentul meu e
mai potrivit să fiu lup decât oaie. Dar mai întâi trebuie să cercetăm
388
 - COLIN FALCONER -

înţelepciunea zeilor, pentru a le afla dorinţele. Khutelun, trebuie

să te întâlneşti cu spiritele ca să le ceri sfatul. Atunci şi numai
atunci vom hotărî.

121

Printr-o poartă cu ferecături de fier, bătută în alamă, se intra

într-o curte prelungă şi îngustă, mărginită de ziduri, unde
trandafirii se căţărau pe cărămizile neregulate. Trecură pe sub o
arcadă cu friză kufică frântă, albastru pe alb. Apoi, pe o scară
strâmtă, tocită de secole, până într-un turn.
Un grup straniu îşi croia drum pe culoarul întunecos al
foişorului de la apus. Locotenentul tătar, cu coiful său de aur
înaripat, mergea în frunte, urmat de un om cu chip măsliniu şi
sutană cu glugă neagră şi un gigant bărbos îmbrăcat în del şi
cizme butucănoase tătăreşti. Ajunseră la ultimul cat al turnului,
unde se opriră la uşa unei camere. Un roi de servitoare
chinezoaice stăteau adunate lângă uşa din lemn de nuc cu
încrustaţii, ţinându-şi capetele plecate şi privindu-i pe sub
pleoape.
Wilhelm îl trase pe Josseran la o parte, privit de Sartaq cu
nerăbdare.
— Ce să fac? gemu el. Nu mă pot ruga pentru o păgână!
— Atunci roagă-te pentru un suflet omenesc ajuns la ananghie.
— Ceea ce-mi ceri e cu neputinţă!
— Vei jigni de moarte escorta noastră printr-un refuz? Fă tot ce
poţi şi speră tot ce poate fi mai bine, căci, după câte cred eu,
rezultatul va fi acelaşi.
— De ce vorbeşte în şoaptă? se răsti Sartaq.
— Se teme să nu dea greş, îi răspunse Josseran.
— Vrăjile lui au reuşit destul de bine cu Mar Salah. În plus,
nimic altceva n-a ajutat-o. Aminteşte-i că, dacă prinţesa piere, s-ar
putea să fim nevoiţi să lâncezim aici cincizeci de ierni de-a rândul.
— Nu pot să fac asta, repetă Wilhelm.
— E gata odată? şuieră Sartaq.
— E gata, răspunse Josseran.
Sartaq deschise uşa odăii. Josseran îl mână pe Wilhelm
înăuntru. Probabil camera servise cândva ca locuinţă privată
389
 - XANADU -

pentru un prinţ sau o prinţesă mahomedană, conchise el, căci era

decorată minunat, spre deosebire de chilia lui golaşă. Deasupra
ferestrelor boltite se întindea o panglică de scriere arăbească, alb
imaculat pe albastru-păun, iar pereţii din cărămizi de lut ars erau
împodobiţi cu o friză de ceramică în modele geometrice, sângele-
boului pe galben-de-ceară şi verde deschis. Prin ferestre se infiltra
o lumină gălbuie apoasă.
Miao-yen zăcea pe un pat mare, în mijlocul camerei, părând să
doarmă. Decorul mahomedan contrasta cu robele ei chinezeşti,
roşii şi aurii. Părea pierdută în încăperea aceea vastă, fragilă ca o
pasăre rănită în zăpadă. În colţul camerei ardea un foc, dar
crengile de plop ce trosneau nu alungau frigul din odaie.
Cale lungă de la grădinile de vară din Shang-tu.
Sartaq refuză să calce pe prag, temându-se de spiritele care
pluteau în jurul trapului lui Miao-yen. Josseran se opri, iar
Wilhelm înainta singur spre marginea patului. Privi în jur,
alarmat.
— Unde i-s medicii?
— Tătarii nu îndrăznesc să se apropie prea mult de un om
beteag, răspunse Josseran. Cu toţii se tem că boala e pricinuită de
spiritele rele, aşa că numai şamanii primesc să intre, măcar, în
aceeaşi cameră. Dar până şi propriii ei oameni au fost alungaţi,
pentru că n-o putuseră ajuta.
Wilhelm privi făptura de pe pat. Îşi linse buzele subţiri şi albite.
— Îţi spun eu că nu pot să fac asta. N-a primit sfânta taină a
botezului.
— Nu ne putem ofensa gazdele! E o povară atât de mare pe care
ţi-o cer, să te rogi pentru ea? Petreci destul din timpul tău în
genunchi!
Călugărul era palid precum creta. Ce îl neliniştea aşa de tare?
se întrebă Josseran. Se temea şi el să nu se molipsească? Dar
dacă boala ei era de felul care se răspândeşte prin răsuflare,
atunci cu siguranţă că s-ar fi contaminat şi toate servitoarele. În
plus, miza era mult mai mare decât buna părere a gazdelor. Pe
Josseran îl deznădăjduia s-o vadă pe prinţesă într-o asemenea
stare. Merita o soartă mai bună decât să moară acolo, în oaza
aceea pustie, când încă nu era decât o copilă. Într-o parte
nepătrunsă a fiinţei lui, Josseran încă mai credea că implorările
unui preot, chiar şi acelea ale unui cleric atât de veninos cum era
390
 - COLIN FALCONER -

Wilhelm, valorau pentru Dumnezeu cât o sută de rugăciuni ale

oamenilor de rând.
— Fă pentru ea tot ce poţi, spuse el, întorcându-se spre uşă.
Wilhelm îl apucă de mânecă:
— Mă laşi aici?
— Ei ştiu că nu sunt şaman. Numai ţie îţi mai revine acum să
faci minunea.
— Ţi-am spus, nu mă pot ruga pentru ea! Dumnezeu nu Se va
clinti pentru o păgână!
— Nu e decât o biată fată şi e bolnavă! mârâi Josseran. Poţi
măcar să te prefaci că ţi-e milă, nu?
Şi ieşi, închizând uşa grea în urma lui, trântind-o cu un trosnet
ce păru să răsune prin tot fortul.

122

Wilhelm îngenunche lângă pat şi începu să recite paternosterul,

dar se împiedica de cuvinte şi nu putu rosti rugăciunea până la
sfârşit. Diavolul era în camera aceea, cu toate ascunzişurile lui
puturoase. Putea auzi mârâitul Necuratului, îl vedea rânjind din
ungherele umbrite, cunoscându-i prea bine gândurile încă
dinainte de a şi le cunoaşte el însuşi.
O privi pe fata de pe pat. Faţa îi era scăldată în sudorile febrei. Îi
putea simţi până şi fierbinţeala trupului, în frigul din încăpere. Se
apropie şi mai mult.
În somn se zăreşte asemănarea morţii, iar moartea înseamnă
supunere deplină. Gândul îi veni neînfrânat: putea face tot ce voia
cu femeia aceea, numai să întindă mâna şi s-o atingă, şi nimeni n-
avea să ştie vreodată.
Râvnea să întindă mâna şi s-o atingă.
Deodată, simţi în piept o apăsare care-i oprea respiraţia. Acum
îi era cu neputinţă să mai contempleze nemărginirea, să-şi
îndrepte gândurile spre altceva decât propriile lui imbolduri. Nu
era conştient decât de apropierea cărnii ei. Privi în jur, pentru a se
încredinţa că uşa era închisă şi în încăpere nu se mai afla nimeni.
De ce avea senzaţia de a fi pândit?
Nesigur, întinse o mână. Parcă n-ar mai fi făcut parte din trupul
lui. Şi-o studie, fascinat, ca şi cum ar fi fost un păianjen enorm şi
391
 - XANADU -

palid, târându-se peste cuvertura patului.

Degetele ezitară, unul lunecă de-a lungul pielii ca de marmură a
braţului fetei, apoi se smuci dintr-o dată, ca şi cum ar fi fost
opărit.
Dar Miao-yen nu se trezi, ochii nu i se deschiseră, ritmul slab şi
regulat al respiraţiei nu i se schimbă. Din nou Wilhelm privi în jur
cu vinovăţie, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă nişte ochi privindu-l
din cine ştie ce cotlon întunecat, gata să-l acuze, să dezvăluie în
sfârşit lumii acele părţi tainice şi ruşinoase din el însuşi.
Dar, desigur, nu erau decât umbrele şi praful, plutind în tăcere
prin razele gălbui de lumină ale ferestrelor cu dantelărie sculptată.
Mâna deveni acum mai îndrăzneaţă, începând să se furişeze
iarăşi pe pat. Prinse lobul urechii lui Miao-yen înainte de a se
retrage scurt, apoi îşi regăsi curajul, îi mângâie dosul mâinii, ba
chiar trase de câteva firişoare aurii de păr de pe antebraţ, până se
desprinseră din piele, dar fata tot nu tresări.
Wilhelm se ridică agitat, începând să se învârtească prin odaie,
cu priviri necontenite spre uşă. Nimeni nu voia să intre în camera
bolnavei, spusese Josseran. Tătarii, până şi slujnicele ei erau
ţinuţi la distanţă ca de cel mai puternic zăvor. Îl auzi pe diavol
şoptindu-i să facă tot ce voia, căci nimeni nu avea să ştie vreodată.
Nimeni, numai Christos.
— Nu eu am cerut asta, rosti el cu voce tare şi-şi lăsă capul în
piept, frângându-şi mâinile împreunate în rugăciune. Dar nu primi
nici un răspuns de la Dumnezeu, iar demonii care-l bântuiseră
veniră acum să-l ia de-a binelea în stăpânirea lor.

***

Valea Fergana

Transa era provocată cu fum de haşiş şi koumiss. Khutelun

dansă de una singură în yurta ei, până când spiritele veniră s-o ia
cu ele spre veşnicul cer albastru. Şi, în cele din urmă, dansă
eliberată de legăturile cu pământul, înălţându-se prin văzduh pe
spinarea unei iepe negre, departe, departe deasupra solului.
Simţea că războinicul barbar, Josseran, era cu ea, şi-i simţea
braţele în jurul ei pe când se cufunda în îmbrăţişarea căscată a
norilor.
392
 - COLIN FALCONER -

Visa că alergau călare pe deasupra munţilor, spre o păşune din

înalturi, unde se împreuna cu el în iarba înaltă şi bogată a verii.
Era o imagine atât de reală, încât chiar şi când zăcea pe covoarele
groase din yurta ei, pierdută în visare, nările îi palpitau de mirosul
lui străin, iar braţele, abdomenul şi coapsele îi simţeau căldura
trupului.
Ceva fremăta în ea, iar fata gemu şi se zvârcoli de durere, pe
când în vis un copil însângerat îi luneca afară din trup, bronzat ca
un om, dar cu părul roşcovan-auriu al creştinului.
Când se trezi din vis, era dimineaţă, în yurtă domnea
întunericul, iar jăraticul focului se răcise, lăsând doar o aromă
slabă şi înecăcioasă de haşiş să plutească prin aer. Se ridică în
capul oaselor, dârdâind, şi privi în întunecime, surprinsă şi
dezorientată.
Intrase în lumea spiritelor la cererea tatălui ei, cu scopul de a
afla voinţa zeilor cu privire la Aleghu şi Ariq Böke. Dar viziunea lui
Josseran şi a copilului acoperise şoaptele oricăror alte revelaţii, la
fel ca vuietul kalaburan-ului în deşert.
Nu putea înţelege ce i se întâmplase. Lumea visurilor nu-i mai
dezvăluise niciodată nimic despre sine însăşi, întotdeauna
fuseseră visuri ale altora.
Pielea îi era scăldată într-o sudoare rece, iar între coapse se
simţea caldă şi umedă. Se ridică nesigură pe picioare şi ieşi cu
paşi poticniţi.
Un corn de lună plutea deasupra colinelor albite de zăpadă.
Simţi că el era pe-acolo pe undeva, privind la aceeaşi lună. Acum
ştia cu certitudine că îi unea o funie de argint şi că, într-o zi,
vântul avea să sufle polenul spre floare şi, la urma urmelor, tot
urmau să se reîntâlnească.

123

Lui Wilhelm îi era limpede că Miao-yen se afla aproape de

moarte. De câte ori venise în camera aceea, câte rugăciuni rostise
pentru ea, aşa cum îi ceruse Josseran? Îi prevenise asupra acestui
lucru. Fata trăgea să moară, iar Dumnezeu nu s-ar fi înduplecat
pentru o păgână sulimenită.
Faţa ei era scăldată în năduşeală, cu obrajii înroşiţi. Ca focul şi
393
 - XANADU -

respiraţia nu mai puternică decât cea mai uşoară adiere pe buze.

Wilhelm închise ochii şi-şi acoperi chipul cu mâinile, ca şi cum
astfel ar fi putut alunga imaginile pe care i le plăsmuia propria
închipuire. Ispita devenise prea puternică în el, cum ar fi fost cu
putinţă să i se împotrivească?
Încă o dată întinse mâna, degetele lunecară peste pielea ei,
netedă ca ivoriul, înfierbântată de febră. Încurajată de
familiarizarea cu acel teritoriu gingaş, mâna îşi continuă
explorările, pentru a se opri în cele din urmă pe bobocul sânului
prinţesei.
O stavilă dinlăuntrul lui se nărui, căci nu era nimeni care să
vadă şi nimeni care să ştie, nici măcar cea spre care i se îndrepta
dorinţa nu-i putea cunoaşte poftele josnice. În tinereţe, fusese
constrâns la fel de mult de femei ca şi de Dumnezeu, iar acum i se
ivise această ocazie, unică în experienţa lui, şi era neputincios,
vrăjit. Acea prinţesă firavă, cu faţa ei vopsită în culoarea unui
cadavru, i se oferise pe acel altar ca jucăria lui privată, s-o aibă
fără a avea de suportat nici un fel de consecinţe. În curând,
prinţesa avea să-şi dea duhul în întuneric şi orice păcate săvârşea
urmau să fie îngropate o dată cu ea.
Sau, cel puţin, aşa cugeta glasul din mintea lui.
Îşi strecură mâna pe sub mătasea cămăşii şi gâfâi când vârfurile
degetelor sale atinseră carnea moale şi înfierbântată. Şovăi, înainte
de a-şi continua cutreierările. Mâna îi tremura, avea gura uscată,
mintea golită de orice gânduri în afara senzaţiilor acelei clipe,
orbită faţă de mântuire sau raţiune.
Îşi puse Biblia deoparte, se furişă pe pat şi se întinse lângă ea. Îi
puse braţele docile pe după umerii lui şi-i sărută obrazul pictat. În
timp ce umbrele se strecurau prin cameră, se lăsă pradă
cumplitelor îndemnuri ale sufletului său.

124

Ca războinic şi cavaler, Josseran se instruise regulat toată viaţa

în disciplina marţială, în lupta corp la corp şi în călărie. De îndată
ce umărul i se vindecase îndeajuns, învinsese plictiseala
inactivităţii din lunile lungi de iarnă cu un regim autoimpus,
păstrându-se în formă cât putea de bine.
394
 - COLIN FALCONER -

În fiecare după-amiază, îşi lua calul pe maidan-ul de sub fort şi

se antrena de unul singur, cu spada şi lancea. O descoperire pe
care o făcuse în bazarul local îl ajutase peste măsură. Aflase că
neguţătorii din partea locului păstrau pepenii atârnându-i în
plase, de prăjini din bambus, pentru a rămâne zemoşi în tot
timpul iernii. Aşa că, în fiecare zi, cumpăra câte cinci asemenea
fructe de la bazar şi le ducea în livada din cealaltă parte a maidan-
ului, unde le înfigea în capetele unor pari lungi. Apoi, călărea cu
repeziciune printre duzi, încercând să reteze cu spada câte un
pepene în jumătate, fără a încetini pasul calului.
Tocmai descălecase de pe armăsarul său negru şi îl ţesăla cu
paleta de lemn pe care o foloseau tătarii. Era calul pe care i-l
adusese Khutelun în noaptea evadării din tabăra lui Qaidu. Ţinea
mult la el, deşi nu îl îndrăgea prea mult, fiind un animal iritabil şi
răutăcios. În sinea lui, îl botezase „Wilhelm”.
Auzi zgomot de copite şi ridică privirea. Sartaq venea peste
maidan, călărind în stilul acela curios, cu picioarele drepte,
specific tătarilor. Când ajunse la livadă, îşi struni calul şi pomi
încet printre copacii scheletici. Când văzu în praf resturile
fructelor mutilate, ridică privirea spre Josseran, rânjind:
— Dacă voi, creştinii, le veţi declara vreodată război pepenilor,
ar face bine să se păzească.
— Îmi închipui că-n loc de pepeni e capul tău, replică Josseran.
Mă ajută să ţintesc mai bine.
Sartaq zâmbi din nou:
— Am veşti bune. Şamanul vostru şi-a dovedit puterea.
Josseran încercă să-şi ascundă surprinderea. Wilhelm îi dăduse
de înţeles că prinţesa era în pragul morţii.
— Se simte mai bine?
— Acel Wey-ram, spuse Sartaq, pronunţând cuvântul „Wilhelm”
în stilul tătăresc, cu toate ciudăţeniile lui, are mari puteri magice.
Puteri magice. Din partea lui, Josseran credea că prinţesa avea
să-şi revină sau să moară, cum era voia lui Dumnezeu, indiferent
de rugăciunile bunului călugăr, dar spuse:
— Nu m-am îndoit niciodată de eficacitatea puterilor lui.
Sartaq nu-şi putea ascunde plăcerea şi uşurarea. În sfârşit, se
întrezărea sfârşitul călătoriei.
— De cum se vor topi zăpezile, vom traversa Acoperişul Lumii
spre curtea lui Aleghu, în Buhara. De acolo, vă vom trimite înapoi,
395
 - XANADU -

spre ţinuturile de la apus.

Ţinuturile de la apus.
Trecuse mai mult de un an de când nu mai văzuse Acra. Se
întreba ce se mai întâmplase acolo în lipsa lui. Cei din escortă nu-i
spuneau nimic, poate fiindcă nici ei înşişi nu ştiau mare lucru.
Pentru ei, Outremer era o altă lume, ar fi putut la fel de bine să se
afle pe Lună. Oare Hülegü încheiase totuşi un tratat cu înalta
Curte, şi fără eforturile lui Josseran? Sau îi cotropise? Când
ajungeau la Acra, el şi Wilhelm, aveau cumva să găsească numai
ruine fumegânde?
Josseran nu aştepta deloc cu nerăbdare reîntoarcerea. Trebuia
să facă faţă acuzaţiilor călugărului, în faţa Consiliului. Faptul că
salvase de două ori viaţa nenorocitului nu avea nici o importanţă,
pentru bisericosul ăla inflexibil. Ordinul îl putea proteja de
Inchiziţie, în caz de nevoie, dar contra unui anumit preţ. Fără
îndoială, aveau să-l silească să-şi reînnoiască legămintele, poate
chiar să mai stea în Outremer încă cinci ani. Acum se blestema că
vorbise atât de deschis şi îşi făcuse din călugăr un duşman.
— Îmi dau seama că gândul de a pleca din Kashgar te amuţeşte
de bucurie, aşa că te las cu pepenii tăi, mai spuse Sartaq; apoi,
parcă gândindu-se mai bine, adăugă: dacă vezi că te
împresurează, cheamă un ajutor şi voi trimite un escadron de
cavalerie ca s-o scoţi la capăt.
Râse şi pomi înapoi spre fort.

***

Hazul tătarului nu-l binedispuse deloc pe Josseran. Privi munţii

din depărtare, strălucind de un alb-îngheţat în razele soarelui, şi
se gândi la Khutelun.
Vreau să arzi la nesfârşit de dorul meu.
Îi trecuse prin minte că încă mai putea să se întoarcă, pe acelaşi
drum pe unde venise, în munţi, înapoi la tabăra lui Qaidu. Asta
voia de fapt? Chiar s-ar fi ţinut de cuvânt, ar fi devenit un proscris
de dragul unei sălbatice? Dar aceasta nu era decât o nălucire a
închipuirii, o fantezie. Dacă se întorcea în Valea Fergana, Qaidu l-
ar fi executat, iar de data asta nu-i mai rămânea nicio şansă.
Vreau să arzi la nesfârşit de dorul meu.
Avea dreptate. Avea să ardă de dorul ei, în trup şi în suflet, la
396
 - COLIN FALCONER -

nesfârşit. Avea să poarte cu el toată viaţa amintirile îmbrăţişării

mătăsoase a trupului ei şi a mirosului de fum din păr, evocator al
libertăţilor sălbatice pe care aproape le uitase în lumea unde trăia,
în prezenţa întunecoasă şi sufocantă a Christosului lui Wilhelm.
Se culcase cu nenumărate femei; mai întâi cu Catherine, apoi,
de prea multe ori, cu târfele din Genova, Tripoli şi Acra, înainte de
a intra în Ordinul Templului. Era sigur că acest lucru nu
simplifica mulţumirea trupească pe care o căutase cu ea.
„Totuşi, iubirea ţine de suflet”, îşi spunea el, „şi nu ne putem
exprima dragostea decât cu ajutorul trupului. Atunci, ce speranţă
ne mai rămâne? Dumnezeu e un vis, nimic mai mult. Dumnezeu
este vântul, ceva ce simţim dar nu putem vedea, întindem mâinile
după spirit şi ni le tragem înapoi goale. Nu-L putem cunoaşte pe
Dumnezeu decât cu sufletul şi nu putem iubi decât cu trupurile,
aşa că ne zvârcolim aici pe pământ, ca nişte râme scoase din
ţărână şi lăsate să moară la soare. Simţim vântul, tindem spre
Dumnezeu, suferim în carne şi oase, prizonieri ai lanţurilor
noastre, între cer şi pământ.
Doar dacă nu cumva Wilhelm şi ai lui se înşală şi singurul
păcat pe care-l purtăm e acela de a nu iubi deloc.”
În acel moment, nu tânjea decât să o ia de mână şi să fie dus pe
spinarea calului ei, peste câmpiile sălbatice. Ea era libertatea lui.
Şi o pierduse.

***

Miao-yen zăcea pe pat, în robele ei de brocart roşu, cu papuceii

de mătase în picioare. Era întinsă ca o moartă. Într-adevăr,
Wilhelm simţea miros de sudoare şi descompunere, pe sub
parfumul puternic cu care servitoarele îi unseseră trapul. Lumina
palidă a ferestrei îi făcea pielea să pară palidă, aproape străvezie.
Stătu lângă ea mult timp, privind-o, fără a avea încredere în
sine însuşi să se mişte. În cele din urmă, întinse o mână
tremurătoare ca să-i atingă fruntea. Era cu neputinţă. Febra îi
trecuse, pielea ei era rece la atingere.
Îşi îndesă nodul unui deget în gură, pentru a nu i se auzi
plânsul. „Ce-am făcut?”
Fata se mişcă şi, un moment, Wilhelm se temu că avea să se
trezească. Sări în picioare şi se retrase de lângă pat până când îşi
397
 - XANADU -

simţi omoplaţii pe piatra rece a peretelui.

„Ce-am făcut?”
Auzea peste acoperişurile oraşului ecourile strigătelor unui
preot mahomedan, infernala cântare a necredincioşilor
reverberând dinspre munţii albaştri şi îndepărtaţi, până când păru
să umple încăperea, asurzindu-l.
Niciodată nu se aşteptase să vadă miracole în viaţa lui
lumească. Biblia, Cuvântul credinţei sale, i se întipărise în gândire
ca o fantastică lume de dincolo pe care o afirma, dar de care se şi
temea. Tocmai depărtarea ce-o despărţea de lumea locuită de el
era aceea care-i dădea putere. Şi totuşi, se întâmpla o minune,
făcută de mâna lui. Dumnezeu îşi pusese mâinile pe prinţesa
păgână pentru a-l contrazice şi, da, ca să-l pedepsească.
Altminteri, de ce ar fi hotărât Dumnezeu s-o salveze pe femeia
aceea tocmai atunci?
Căzu în genunchi şi începu să se roage din nou, atât pentru
propriul suflet, cât şi pentru al fetei. Şi se rugă astfel, pentru
propria mântuire, pe atât de fierbinte pe cât sufletul său tânjea
după moartea lui Miao-yen, căci numai o dată cu pieirea ei putea
fi sigur că păcatul lui de moarte avea să rămână nedescoperit.

125

Miao-yen stătea aşezată pe patul mare de lemn, cu pudra

cosmeticalelor dându-i feţei sale o paloare de moarte. Era
îmbrăcată într-un capot de brocart carmin cu brâu negru precum
cărbunele, iar în păr avea agrafe de fildeş şi aur. Acum, că se
simţea bine, servitoarele o înconjurau încontinuu, agitate ca nişte
cloşti.
Privea din turn peste oraş, un labirint de alei şi acoperişuri de
chirpici plate, întrerupt doar de jumătatea de cupolă a unei
biserici mahomedane şi de streşinile cuprinzătoare ale unui
templu. Deasupra câmpiei plutea un plafon de nori coborât,
furtuna năvălind dinspre miazăzi, cu un vânt aducător de nisip
care vâjâia prin oraş. Flăcările opaiţelor licăreau în mii de ferestre,
peste după-amiază plutind un asfinţit timpuriu.
Josseran şi Wilhelm fură introduşi în cameră de una dintre
domnişoarele de onoare ale prinţesei şi se opriră unul lângă altul
398
 - COLIN FALCONER -

la picioarele patului.
— Mă bucur să văd că ţi-ai revenit, domniţă, spuse Josseran.
Miao-yen încercă să surâdă.
— Mulţumită magiei lui Tatăl-Nostru-Carele-Eşti-În-Ceruri.
Josseran se întoarse spre Wilhelm:
— Te laudă pentru că i-ai salvat viaţa, frate Wilhelm. Îţi aduce
mulţumirile ei.
I se păru că preotul primea vestea altfel decât cu obişnuita lui
înfumurare. Ba chiar, părea stânjenit în chip straniu. Strângea în
pumn un mic crucifix de lemn, mişcându-şi încontinuu degetele,
ca pe nişte viermi albicioşi palizi.
— Spune-i că Dumnezeu a voit să trăiască.
Josseran reveni spre Miao-yen, traducându-i cuvintele lui
Wilhelm. Convorbirea lor continuă apoi, cu murmure scăzute.
Într-un târziu, Josseran zise:
— Veşti bune, călugăre. Ar dori s-o botezi în sfânta noastră
religie.
Wilhelm păru să fi primit o palmă. Se albi la faţă.
— Nu pot.
— Nu poţi? se holbă Josseran la el.
— Am instruit-o atât de mult pe cât îmi stătea în putinţă.
Trebuie să se roage şi să-l mulţumească lui Dumnezeu pentru
izbăvirea ei, dacă asta-i e dorinţa. Dar nu sunt convins de
sinceritatea credinţei ei, aşa că nu-i pot da sfânta taină a
botezului. Nu mai am timp de pierdut cu aceşti păgâni.
— Dar vrea s-o ajuţi! Ai aici un suflet care cerşeşte
binecuvântarea lui Christos! Îţi cere să fie prima ta convertită! Nu
asta ţi-ai dorit tot timpul, de când am ajuns în Cathay?
— Ţi-am spus ultimul meu cuvânt în chestiunea asta, replică
Wilhelm şi, răsucindu-se pe călcâie, ieşi în fugă din cameră.
Se lăsă o linişte şocată. Josseran se uita după el, uluit. Era
conştient că Miao-yen şi slujnicele ei îl priveau, fără să poată
înţelege, desigur, ce se întâmplase între el şi călugăr, dar fără
îndoială că deduseseră din reacţia lui Josseran destul ca să ştie că
prinţesa fusese insultată.
— Tatăl-Nostru-Carele-Eşti-În-Ceruri s-a supărat pe mine?
întrebă într-un târziu Miao-yen.
Josseran era prea uimit ca să vorbească. După câteva momente,
se bâlbâi:
399
 - XANADU -

— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, domniţă.

— Nu doreşte să-l ador pe acel Papă, aşa cum m-a învăţat?
— Nici nu ştiu ce mai doreşte.
La drept vorbind, comportamentul lui Wilhelm devenise din ce
în ce mai imprevizibil de când plecaseră din Shang-tu. Poate că
întâlnirea cu moartea, în deşert, îi răsturnase balanţa minţii.
— Poate-l rogi să se întoarcă aici, spuse ea. Nu vreau să fie
supărat pe mine.
— Sunt convins că nu poate fi supărat pe tine, domniţă.
— Şi totuşi, aşa pare.
Josseran nu ştia ce să-i mai spună. Fratele Wilhelm avea darul
de a smulge umilinţa din fălcile triumfului.
— Mă bucur să văd că te-ai însănătoşit, murmură el.
— Ca să pot da fuga la soţul meu?
— Precum spui.
Îşi bătea joc de el, îşi râdea de sine însăşi? Îi era imposibil să
cunoască gândurile acelei prinţese enigmatice. Prin fereastră, auzi
hărmălaia de behăieli ale oilor cu cozi groase, pe stradă, în drum
spre târg şi măcelar. Poate că prinţesa aceea tătăroaică oloagă le
înţelegea calvarul.
— După ce ne-am despărţit, în grădinile tatălui meu în Shang-
tu, n-am crezut să te mai văd vreodată.
— Şi mie mi-a fost dor de conversaţiile noastre.
— Îţi mai aminteşti când l-ai numit pe tatăl meu uzurpator?
— Ai spus că puterea e aceea care face un împărat, nu
legitimitatea.
— Ţi-am spus că tatăl meu avea să învingă. Acum vezi cum
merge? Şi-a şi izolat fratele. L-a câştigat pe Aleghu făgăduindu-i Il-
Hanatul Chaghadai ca propriul domeniu, numai pentru preţul
neutralităţii în războiul care urmează. Ce-i poate oferi Ariq Böke?
Numai cereri necontenite de oameni şi biruri pentru oastea lui. Cu
Aleghu de partea tatălui meu, Ariq Böke rămâne izolat, fără
alimente, fără arme, închis în stepele pe care le declară ale lui.
Aleghu şi-a dat seama încotro bate vântul. În curând, la fel vor
face şi ceilalţi.
— Iar Aleghu e într-adevăr foarte norocos să te câştige şi pe tine
din aceeaşi târguiala.
— Eu nu sunt decât scuza tatălui meu pentru a-i ceda atât de
mult din împărăţie unui alt prinţ. E o manevră politică. Şi tot din
400
 - COLIN FALCONER -

cauze politice n-am murit. Ar fi fost dificil pentru Fiul Cerului.

— Mă încred că noul tău soţ se va purta frumos cu tine, spuse
cu prudenţă Josseran, încercând să-şi ascundă mila pe care i-o
stârnea situaţia ei.
— Şi chiar dacă n-o face, tatăl meu tot va rămâne împăratul
chinezilor. Aşa că, ce contează?
Josseran privi biserica mahomedană încadrată în fereastra
dinspre miazăzi, zidăria albită, faţada cu inscripţii coranice, în
culoare albastră-păun pe alb. O prinţesă de neam tătar crescută în
stilul chinez era trimisă acum să trăiască printre prinţii
mahomedani. Mai exista pe lume o copilă atât de singură?
— Nu mă îndoiesc că noul tău han îşi va da seama că i s-a
trimis un dar mai preţios decât aurul.
— Cine ştie ce părere va avea despre o fată cu picioare-crini?
închise ea ochii, lăsându-şi capul la loc pe pernă. Dar acum am
obosit. Boala mi-a secat toate puterile. Te rog să pleci. Vorbeşte cu
Tatăl-Nostra-Carele-Eşti-În-Ceruri şi spune-i că vreau să aflu mai
multe despre vrăjile lui.
— Negreşit am să vorbesc cu el, domniţă.
Şi o părăsi pe copila aceea boită, acea piesă de pe eşichierul
regilor. Deşi rugăciunile călugărului o salvaseră din ghearele
morţii, numai timpul avea să arate dacă această soartă fusese cea
mai îndurătoare.

126

Valea Fergana

Yurtele fuseseră încărcate pe kibitka-uri, căruţele-corturi, iar

turmele imense de oi şi capre ridicau nori de praf peste câmpie.
Iarna cea lungă luase sfârşit şi clanul se pregătea pentru migraţia
de vară spre păşunile munţilor.
Qaidu stătea călare pe cal, supraveghind pregătirile. Buzele i se
strânseseră într-o linie subţire ca un arc, în barba căruntă. Privea
neclintit drept înainte, având căciula de hermină cu clape pentru
urechi trasă îndesat pe cap.
Khutelun se apropie să-l salute, pe iapa ei albă. Purta
însemnele şamanice, o robă cu glugă albă, o togă şi un toiag.
401
 - XANADU -

— Vorbit-ai cu duhurile? o întrebă el.

— Vorbit-am.
— Şi ce-ai văzut în cea lume?
Khutelun nu-i putea dezvălui că, de astă dată, puterile ei
vizionare o părăsiseră, aşa că nu-i spuse decât ceea ce prevăzuse
cu intuiţia ei:
— Am văzut un război fără de sfârşit. Am văzut imperiul lui
Chinggis Han fărâmiţându-se în numeroase regate, aşa cum era
înainte-vreme.
Qaidu o privi lung:
— Ne vezi pe noi părăsind stepa Fergana în mâinile lui Aleghu?
— Văd că fugim ca o haită de lupi, numai pentru a reveni
noaptea, să-i răpim pe cei slabi şi mici şi să nu lăsăm o clipă de
răgaz nimănui de pe Acoperişul Lumii.
Qaidu căzu pe gânduri, cu chipul posomorât.
— Khubilai a trimis-o pe una dintre fiicele lui la Buhara, ca
mireasă. Acest lucru va asigura alianţa între ei, prinzându-ne pe
toţi în gheara lor, ca pe o pasăre în pumn. În prezent, această
prinţesă se află la adăpost între zidurile fortăreţei din Kashgar, dar
curând va pomi peste munţi spre Buhara, la nuntă. Aleghu a
trimis un mingan din cavaleria lui s-o escorteze.
Privi dincolo de munţi, ca şi cum ar fi putut să le vadă
fluturarea stindardelor. Propriul steag din coadă de yak fâlfâia în
vânt.
— Aş dori să nu ajungă la destinaţie.
— Dă-mi voie mie, şopti Khutelun. Pune-mi sub comandă cinci
jegun-uri de călăreţi de-ai tăi şi am s-o opresc.
Un zâmbet se ivi încet pe buzele hanului.
— Mă aşteptam să spui asta.
Tăcu mult timp, dar Khutelun ştia care avea să-i fie răspunsul.
— Te vei duce, zise el. Te vei duce şi vei avea grijă ca Aleghu să-
şi primească noua mireasă fără cap. Eşti în stare?
— Sunt, îi făgădui ea.

127

Wilhelm îl găsi pe Josseran în grajd, aşezat pe o troacă de

piatră, rezemându-se cu toată greutatea pe spada vârâtă în teacă.
402
 - COLIN FALCONER -

Mantaua îi stătea adunată în jurul umerilor.

Când auzi paşii călugărului prin întuneric ridică privirea, dar
nu se mişca.
— Ştiam că aveam să te găsesc aici, spuse Wilhelm.
Josseran fu surprins de intuiţia preotului.
— De unde-ai ştiut? răsună cu ecou glasul său prin încăperea
înaltă şi boltită.
— Un an de zile am petrecut în compania ta, aşa că mai ştiu şi
eu câte ceva despre tine, templierule. Ştiu că plănuieşti să mă laşi
aici, printre aceşti păgâni. Aveai de gând să fugi la noapte sau mi-
ai fi făcut cinstea unui rămas-bun înainte de plecare?
— Niciodată n-am înţeles la ce folosesc cuvintele de despărţire.
Şi nici nu mai ai nevoie de mine, frate Wilhelm. Oamenii aceştia
nu-ţi vor face nici un rău. Eşti ambasador al Papei, iar pentru ei
ambasadorii sunt sacri.
— Ai fost însărcinat cu protecţia mea până ne întoarcem
nevătămaţi la Acra.
Josseran oftă. Da, aceasta fusese misiunea lui — şi ce mai
povară se dovedise a fi.
— De ce n-ai acceptat să botezi fata?
— Nu e pregătită.
— Ce importanţă are asta pentru noi?
— Ce importanţă ar avea, dacă nu primim recunoaşterea
împăratului Khubilai?
— Eşti călugăr. Vocaţia ta este sufletul, nu politica.
— Nu catadicsi să discuţi cu mine, templierule. Prinţesa ta
susţine că-L iubeşte pe Christos, dar sufletul ei nu înţelege nimic
despre Dumnezeu. Tot păgână este.
— Şi, totuşi, a cerut învăţătură şi alinarea botezului, iar tu i-ai
refuzat-o.
Wilhelm rămase tăcut.
— Nu te înţeleg.
— Fiindcă vocaţia ta e războiul, nu religia. Eu, unul, nu-ţi
înţeleg preocuparea asta neaşteptată faţă de o prinţesă păgână.
Din această cauză te-ai hotărât să pleci la noapte, fără mine?
O lungă tăcere. Aburii răsuflării lor se risipeau în umbră. O
băltoacă de apă îngheţase neagră pe pietre, la picioarele lui
Wilhelm. Josseran se înfioră şi-şi trase mai strâns mantaua pe
umeri.
403
 - XANADU -

— Ei bine? insistă Wilhelm.

— Am treizeci şi unu de ani. Dacă rămân în Outremer, cu
războaiele şi bolile sale, mai pot aştepta încă zece ani de viaţă, cel
mult. Sau ar fi mai bine, poate, să mă întorc în Languedoc? Acolo
nu mă aşteaptă nimic. Am vândut cea mai mare parte a
pământurilor şi averii mele, pentru pelerinaj. Am văzut Ţara
Sfântă, mi-am obţinut ispăşirea păcatelor. Ce altceva îi mai rezervă
viaţa lui Josseran Sarrazini?
— Ce altceva? Datoria ta faţă de Dumnezeu. Ai fost însărcinat
cu întoarcerea în siguranţă a legatului papal la Acra. Acolo, va
trebui să raportăm la Haute Cour tot ceea ce am văzut şi auzit. Şi
încă mai ai cuvântul lui Khubilai pentru un tratat împotriva
sarazinilor.
— Te-a orbit atât de rău religia încât nu mai vezi? Pe împărat
nu-l interesează afacerile din afara războiului cu fratele său. Acum
mi-e limpede că am bătut drumurile degeaba. Chiar şi dacă nu ne
mai întoarcem niciodată, puţin va conta pentru istoria
Ierusalimului.
Wilhelm tăcu. Ceva râcâia în ungherele întunecoase, un şobolan
poate, ieşit la pradă în noapte. Umbre şi piatră, miros de bălegar şi
apă sălcie. Lumina argintie cădea spectral peste pietre.
— S-au jucat cu noi, Wilhelm, continuă Josseran. De la bun
început. Hülegü ştia deja că Marele Han murise. N-a vrut decât să
câştige timp, să vadă dacă succesiunea avea să fie contestată de
fraţii lui, cum într-adevăr s-a întâmplat. Acest război dintre ei a
frânt autoritatea Hanului Hanilor, aşa că mesajul pe care-l avem
de la Khubilai nu mai înseamnă acum nimic. Hülegü e liber să
trateze cum pofteşte, iar Fiul Cerului nu are nici o autoritate
asupra lui. Totul trebuie să fie luat de la capăt.
— Ai depus un jurământ în faţa lui Dumnezeu că mă aduci
teafăr la Acra, repeta Wilhelm.
— Cărui Dumnezeu I-am jurat? Dumnezeului din Ierusalim?
Dumnezeului mahomedanilor? Sau Dumnezeului tătarilor? N-am
văzut niciodată asemenea zei cum am cunoscut în ultimul an.
— Blasfemie! Nu există decât un singur Dumnezeu. Datoria ta
este aceea de a mă escorta până la capătul călătoriei şi asta vei
face! Avem multe de raportat despre statul tătarilor şi încă mai
există şanse de a-L putea păstra pe Christos în ţările acelea
necredincioase! Nestorienii, cel puţin, pot fi absorbiţi la loc în
404
 - COLIN FALCONER -

Sfânta Maică Biserica! Ţi se pare o nimica toată?

— Ascultă ce vorbeşti! Te tocmeşti pentru sufletele oamenilor ca
într-un bazar, ca evreii la piaţă în Acra!
— Iar tu alergi după vrăjitoarea ta ca un fluşturatic fără tuleie
intrat prima oară-n viaţa lui la bordel! Asta ai de gând,
templierule? Îţi spun eu, dacă ieşi acum pe porţile astea, au să te
ucidă. Vei ajunge nu numai dincolo de orice ajutor din partea
creştinătăţii, ci şi în afara ajutorului lui Dumnezeu însuşi.
Când Josseran nu-i răspunse, continuă:
— Rămâi cu mine la Acra şi nu voi spune Inchiziţiei nimic
despre blasfemiile tale.
Calul lui Josseran, înşeuat pentru drum, tropăi din copite,
undeva în întuneric.
— De ce anume ţi-e aşa de frică, Wilhelm?
— Nu mi-e frică de nimic, replică Wilhelm, dar Josseran îi
distinse tremurul din glas.
— Dârdâi de groază să mergi de-aici încolo fără mine.
— Te umfli în pene. Du-te, dacă ţii cu tot dinadinsul. Dar ţine
minte un lucru. Dacă pleci din Kashgar în noaptea asta, îţi
părăseşti pentru totdeauna neamul şi Îl trădezi pe Dumnezeul
unic şi adevărat, Mântuitorul tău personal. Vei fi pierdut în lumea
asta şi în cealaltă.
Şi se răsuci pe călcâie, ieşind cu pas apăsat în întuneric.

***

După plecarea lui, Josseran rămase mult timp nemişcat în

penumbră. Într-un târziu, se ridică în picioare, cu mişcări greoaie,
ca ale unui om care a umblat toată ziua fără să se odihnească. Îşi
găsi calul şi-şi rezemă capul de greabănul lui, inspirând mirosul
de animal şi piele. Simţi muşchii poneiului tresărind sub barba
lui.
Wilhelm avea dreptate. Qaidu şi tâlharii lui aveau să-l omoare,
dacă se întorcea la ei. Acum, singurele sale speranţe se găseau
printre ai lui, în supunerea faţă de propriul Dumnezeu. Începu să
descheie chinga şeii, învins de credinţă, ca şi de raţiune.

405
 - XANADU -

128

Miao-yen urmărea pregătirile de la fereastra odăii ei din vârful

turnului de la apus. Curtea era plină de oameni şi cai, în cea mai
mare parte oştenii din armata neregulată a lui Aleghu, în blănurile
lor brune, cu tolbele de lemn în spinare, ţepoase de puzderia
săgeţilor, gata pentru orice luptă pe drum. Forţele lor erau întărite
de oameni din kesig-ul tatălui ei care o însoţiseră de la Shang-tu,
cu armurile lor din lame asemenea unor platoşe de scarabei, iar
ofiţerii purtând zale şi căşti cu aripi de aur.
În toiul învălmăşelii, îl văzu pe barbar şezând nemişcat pe
armăsarul său galben, lângă el cu ciudatul om sfânt cu chipul său
smead, în sutana neagră cu glugă ce-l făcea să arate atât de trist.
Se cutremură. Tatăl-Nostru-Carele-Eşti-În-Ceruri îi salvase
viaţa, şi totuşi acum refuza să-i vorbească măcar. Nu înţelegea cu
ce îl supărase.
Gândul călătoriei n-o bucura. Deşi îşi revenise după febră, îi era
rău de la stomac şi în luna aceea nu-i cursese sângele.
Presupunea că din pricina bolii. De asemenea, o dureau sânii şi-i
erau umflaţi, dar se codea să pomenească o problemă atât de
delicată, până şi faţă de servitoare.
Fetele o ajutau să-şi înfăşoare picioarele-crini pentru călătorie.
Două dintre ele îi scoaseră pantofii de mătase brodaţi, apoi
desfăcură cu grijă legăturile lungi de pânză, metri şi metri de-a
rândul. Gemu în tot acel timp şi aproape plânse de uşurare, ca
întotdeauna, când feşele fură în sfârşit înlăturate.
Îşi privi membrele mutilate, cu silă şi dezgust. Sub bandaje nu
se găseau, aşa cum îşi închipuiau bărbaţii, picioarele unei fetiţe.
Fără acoperitori, erau nişte picioare monstruoase. Labele fuseseră
strivite, iar degetele stăteau încârligate înăuntru, sub scobitura
tălpii. Carnea putredă atârna de pe ele în fâşii prelungi.
Scânci pe când era spălată pe picioare, căci chinurile nu
slăbeau cu timpul. În vremea acelei operaţiuni, îşi ţinea o floare la
nas, pentru a nu simţi mirosul. Când terminară în sfârşit,
slujnicele înlocuiră legăturile cu feşe proaspete de pânză.
Îndura procesul într-o agonie tăcută. Atât despre viaţa ei de
prinţesă de neam regal. „Pentru o femeie din lumea tatălui meu”,
îşi spuse, „nu se întrezăreşte nici o zare luminoasă, numai o
privelişte a durerii, cu smalţul plăcerilor mărunte care nu mă
406
 - COLIN FALCONER -

bucură câtuşi de puţin.”

***

Josseran stătea ţeapăn în şa, aşteptând ca porţile fortului să fie

deschise. Grupul lor era înghesuit strâns în curte, iar tătarii
răspândeau un miros înăbuşitor, amestec iute de cai, piei de capră
şi trupuri nespălate, făcându-l aproape să verse, chiar şi după
atâta timp petrecut în mijlocul lor. Şamani cu ochi pierduţi
treceau prin forfota de oameni şi cai, stropind pământul şi crupele
animalelor cu lapte de iapă. Erau nişte făpturi scârboase, cu păr şi
bărbi încâlcite, cu robele albe pătate de noroi, ţipând incantaţii
spre cer.
Privi spinarea lui Wilhelm. Lâna aspră a sutanei era mânjită de
pete umede. Iarăşi fusese la fag, se părea, să se flageleze pentru
cine ştie ce infamie cunoscută numai de el însuşi şi Dumnezeu.
Cât îşi mai dorea să nu-i fi apărut niciodată înaintea ochilor.
Porţile ferecate cu fier se deschiseră scârţâind, iar avangarda
porni. Ofiţerul întoarse coloana spre dreapta, în direcţia
norocoasă, înainte ca şirul să se îndrepte, călărind spre munţi. O
căruţă, acoperită cu mătăsuri, blănuri şi hermină albă, îi urmă,
purtând palanchinul regal al prinţesei Miao-yen, după care veneau
căruţele cu domnişoarele de onoare.
Josseran şi Wilhelm mergeau în coada convoiului, cu restul
cavaleriei lui Sartaq. În tot timpul acelei zile, urmară caravana
prin oaza Kashgar, pe drumuri lungi mărginite de plopi, pâlcuri de
colibe din chirpici şi livezi cu caişi.
Deodată, la un semnal, Sartaq şi cei din kesig-ul său cotiră spre
sud-vest, unde se zărea galeria albastră a munţilor. Restul
caravanei, ostaşii lui Aleghu şi căruţele prinţesei îşi continuară
drumul, către miazănoapte, prin trecătoare.
Galopară peste un deşert de pietre negre, cu munţii nemăsuraţi
înălţându-se acum în faţa lor. Josseran îşi îndemnă calul după
Sartaq şi îl ajunse din urmă. Sartaq rânji.
— Ce e, barbarule? strigă el.
— Nu e înţelept să ne despărţim forţele, răcni la el Josseran,
peste şuierul vântului şi ropotul de copite.
— Iar dacă inamicul e la fel de înţelept, răspunse Sartaq, nici o
clipă nu va presupune că eşti nătâng!
407
 - XANADU -

— Ce vrei să spui?

— Trupele lui Qaidu ne aşteaptă în munţi! Ştim că sunt acolo,
dar ei nu ştiu că am aflat. Aşa că le-am întins o cursă. Când
caravana va ajunge în Valea Ciobanilor, va fi o ţintă foarte
ispititoare. Însă noi vom fi ocolit deja prin trecători, pentru a
aştepta pe podiş. Dacă Qaidu îşi aruncă oamenii în ambuscadă, îi
vom decima!
— Puneţi în pericol viaţa lui Miao-yen!
— Miao-yen e tot în fortăreaţă! În palanchin nu sunt decât
arcaşii lui Aleghu, râse Sartaq, nerăbdător să înceapă lupta pe
care el însuşi o ticluise, încântat de propria şiretenie. Duşmanul
vede ceea ce vrei tu să-i arăţi! Noi am ales terenul de vânătoare. O
dată ce-l prindem în capcană pe Qaidu, munţii ăştia vor fi din nou
siguri pentru trecerea caravanelor noastre!
Josseran rămase în urmă, lăsându-l pe Sartaq să galopeze
înainte. Era impresionat de viclenia tătarilor. Dar o parte din el
simţea şi o tristeţe negrăită şi, da, spaimă. Se ruga ca, dacă Qaidu
îşi trimisese călăreţii în cursa întinsă de Sartaq, Khutelun să nu
fie printre ei, pentru a muri în Valea Ciobanilor.

129

Khutelun şi călăreţii ei aşteptau în umbrele negre ale molizilor.

Colinele cafenii sclipeau sub o pătură de ceaţă care acum se topea
încet, o dată cu urcuşul soarelui pe cer, la răsărit. Un minaret şi
un şir de plopi se înălţau din negură, în capătul îndepărtat al văii.
Aşteptaseră toată dimineaţa, dar pe drum nu se zărea nici o
mişcare, singurul trecător fiind un măgar încărcat cu lemne de foc,
mânat de un plod desculţ, cu un băţ.
În sfârşit, văzură în depărtare caravana, cu lăncile şi spadele
lucind în soare. Pe măsură ce convoiul se apropia, Khutelun reuşi
să distingă kibitka-urile care purtau palanchinurile princiare. În
spatele căruţelor venea restul escortei, încă trei jegun-uri de
cavalerie.
Din cine ştie ce motiv, îşi despărţiseră forţele, războinicii mai
disciplinaţi din kesig luând-o pe drumul dinspre miazăzi. Joss-ran
şi şamanul său erau cu ei. Khutelun îşi îngădui un zâmbet.
Aşadar, scăpase cu viaţă. Bănuise că aşa avea să se întâmple.
408
 - COLIN FALCONER -

De ce-şi despărţiseră forţele? Pe drumul din miazăzi, trecătorile

erau mai abrupte şi nepotrivite pentru căruţe. Poate doreau să-i
ducă mai repede pe creştini. Indiferent din ce motiv, era în folosul
ei, căci acum se confrunta cu un inamic de aceeaşi putere.
Surpriza avea să încline cumpăna în favoarea ei şi faptul că nu
urma să fie o luptă obişnuită. Scopul ei nu era acela de a câştiga
teren, ci de a le-o răpi pe fiica lui Khubilai, fie capturând-o, fie prin
spadă. Aveau să lovească repede şi să se retragă în munţi.
Khutelun scoase spada. Toată dimineaţa nu reuşise să se
dezbare de un adânc sentiment de rău augur. Premoniţia nu avea
nume şi nici o viziune n-o însoţea. „Poate că”, îşi spuse ea, „e
prevestirea propriei morţi.”
Se cutremură şi reveni la cai, aşteptând cu nerăbdare sub
copaci.

***

Sartaq stătea cocoşat ca să se apere de frig, cu faldurile închise

la culoare ale mantalei lungi atârnând peste coastele calului.
Barba sa rară era îmbrobonată cu gheaţă, iar răsuflarea îi plutea
albă prin aer. Războinicii lui aşteptau în umbrele strâmtorii, pe
poneii lor mici şi laţi în umeri, fiecare chip fiind înconjurat de o
coroană de blană, cu săgeţile ieşind din tolbele de lemn, la spate.
Un drapel triunghiular atârna moale de lama lucitoare a unei
lănci.
Îi vedeau pe atacanţii lui Qaidu aşteptând chiar sub lizieră, în
cealaltă parte a văii. Sartaq se întoarse spre Josseran, cu un rânjet
de lup:
— Vezi? Ţi-am spus eu că nu se puteau abţine.
Josseran nu răspunse. Se rezemă de greabănul calului, căutând
vreo fluturare de mătase purpurie în pâlcul îndepărtat de călăreţi,
dar îi era cu neputinţă să distingă ceva, se aflau la prea mare
distanţă.

***

Khutelun stropi pământul cu koumiss din coburul de piele al

şeii, chemând ajutorul Cerului împotriva duşmanilor. Închise ochii
şi încercă să asculte spiritele, dar neliniştea care o stăpânise toată
409
 - XANADU -

ziua îi amorţise toate puterile vizionare. Visul cu Josseran şi

copilul cu păr roşcat o zguduise adânc. Ridică ochii spre Cerul
Albastru, cu faţa crispată de nedumerire. Ceilalţi tătari o priveau,
tulburaţi de nehotărârea ei.
— Ce încercaţi să-mi spuneţi? şopti.
Joss-ran se îndepărtase spre miazăzi. N-avea să-l mai vadă
niciodată. Visul nu putea arăta viitorul, probabil că era calul alb al
dorinţelor ei ascunse. Acum, se părea că acel barbar îi răpise până
şi darul clarviziunii.
Îşi alungă simţământul de letargie care o cuprinsese şi sări în
şa. Caravana venea alungită pe fundul văii, sub ei. Nu mai puteau
amâna momentul.
Ridică un pumn în văzduh, dând semnalul de atac.

130

Călăreţii năvăliră dintre copaci, iar larma strigătelor lor de

război se răspândi limpede peste vale, prin aerul cristalin.
Josseran îi privea într-o tăcere înverşunată. Când omul nu este el
însuşi în pericol, îşi spuse, gândul măcelului are ceva cumplit de
amar.
Sartaq ridică o mână, aşteptând cele două forţe să se angajeze
în luptă, pentru a se asigura că războinicilor lui Qaidu n-avea să le
rămână o cale de retragere sigură.
— Pentru fratele meu, murmură.
Josseran nu-şi lua ochii de la şirul subţire şi negru de călăreţi
care galopau în josul pantei verzi. Şi văzu tocmai lucrul de care se
temuse, fulgerul de mătase purpurie.
Khutelun. Dintr-o dată, gura i se uscă.
— Voi rămâneţi aici, îi spuse Sartaq. Vă las zece oameni de-ai
mei ca escortă. Veţi fi în siguranţă.
Coborî mâna, iar tătarii se repeziră pe povârniş, de-a lungul
văii, cinci sute la număr, fiecare în armură de piele fiartă, cu
arcurile la spate şi vârfurile de oţel ale lăncilor sclipind în soare.
— Ce se întâmplă? strigă Wilhelm.
— Ostaşii lui Qaidu au atacat caravana, mârâi Josseran, dar
Sartaq le-a întins o cursă.
Îşi mână calul câţiva paşi înainte. Şoptind o sudalmă printre
410
 - COLIN FALCONER -

dinţi, se aplecă înainte în şa.

— Ce-ai spus? îl întrebă călugărul.
— Khutelun. Asta am zis, Khutelun.
— Cum?
— Khutelun e aici.
— Vrăjitoarea?
Josseran îşi duse o mână la piept, spre crucea simplă de lemn
pe care o purta pe sub cămaşa din mătase. Şi-o smulse de la gât
cu o violenţă neaşteptată, o ridică la buze şi o sărută pentru
ultima oară. I-o aruncă preotului:
— Roagă-te pentru mine, frate Wilhelm.
Wilhelm se holbă la cruce, apoi spre Josseran. Avea chipul palid
de uimire.
— Ce ţi-ai pus în gând?
— Nu ştiu de ce-a fost aşa de amuzant pentru Dumnezeu să mi
te-aducă în cale, dar nu pot spune că-ţi voi duce dorul când nu
vom mai fi împreună. Totuşi, îţi urez să ajungi cu Dumnezeu la
Acra.
— Templierule!
— Nu-mi pot face canonul. Dacă sunt osândit, atunci osândit să
fiu. Mi-am încălcat deja jurământul de castitate, cu gândul, ca şi
cu fapta. N-ai să mă mai vezi.
Îşi îndemnă calul în josul grohotişului cenuşiu, după cavaleria
lui Sartaq.
— Josseran! urlă Wilhelm după el.
Tătarii din escortă fuseseră luaţi prin surprindere. Atenţia lor
era îndreptată complet spre bătălia care avea loc la un li distanţă.
Auziră strigătul lui Wilhelm şi întoarseră capetele. Dar, de-acum,
Josseran se îndepărta deja în galop şi era prea târziu ca să-l mai
oprească.

131

Khutelun galopa prin rândurile dese ale cavaleriei lui Aleghu,

înconjurată de mangadai-ii lui Qaidu, „Aleşii lui Dumnezeu”, cu
toţii hotărâţi numai să ajungă la prada care-i aştepta în căruţe.
Oamenii lui Aleghu le ieşiseră în întâmpinare, dar repeziciunea
atacului îi luase pe nepregătite şi zeci dintre ei zăceau deja în iarbă
411
 - XANADU -

sau pe prundişul din apa mică a râului, ucişi sau răniţi de prima
salvă de săgeţi. Khutelun şi avangarda sa goneau printre ei, prin
jurul lor, ocolind luptele individuale, interesaţi numai de kibitka-
uri şi conţinutul acestora.
Se aflau la o duzină de paşi, când perdelele se despărţiră.
Khutelun scoase un strigăt de avertisment, dar acesta se pierdu în
larma de urlete şi copite. În locul prinţesei, prada care trebuia să-i
aştepte după perdelele de mătase ale litierei regale, se aflau arcaşii
lui Aleghu.
Trase de frâu, încercând să-şi întoarcă din drum calul, dar era
prea târziu.
Auzi şuierul săgeţilor şi, de jur împrejurul ei, mangadai-ii
izbucniră în ţipete, apucându-se de răni. Câţiva alunecară de pe
cai. Propria iapă fu nimerită în umăr de o săgeată şi se cabra pe
picioarele dinapoi.
Avu nevoie de toată dibăcia pentru a se ţine în şa. Chiar în timp
ce se chinuia să nu scape căpăstrul, îşi ridică arcul la umăr şi
slobozi două săgeţi spre arcaşii rânduiţi în palanchin. Ştia că nu
avea nici o speranţă. Atacul fusese oprit, forţa se pierduse.
Prada lor nu era acolo.
Îşi mână calul în direcţia opusă caravanei, ştiind că pricina
neliniştii care nu-i dăduse pace toată dimineaţa fusese mai mult
decât o prevestire a propriei morţi. Era anunţarea dezastrului.
Privi în susul văii, ştiind ce avea să vadă. Un rând negru de
călăreţi coborau prin luncă, urmând ca în câteva momente să-i
lovească din flanc. Acum înţelegea în ce capcană căzuse.
De peste tot din jur se auzeau strigătele oamenilor ce se
chinuiau şi mureau, dangătele de oţel pe oţel, sute de lupte
strânse având loc pe toată întinderea încăierării. Porni la galop în
susul văii, îşi găsi mesagerul şi îl puse să tragă în văzduh săgeţile
cântătoare care vesteau retragerea.
Dar ştia că era prea târziu, mult prea târziu.

***

În timp ce cavaleria lui Sartaq se năpustea în liniile de luptă,

Josseran văzu rămăşiţele răzleţite ale jegun-ilor lui Khutelun
rupând rândurile, pentru a se avânta spre poalele colinelor. O luă
la galop în jurul învălmăşelii, zări o fluturare de mătase purpurie,
412
 - COLIN FALCONER -

o călăreaţă gonind peste panta muntelui, adunându-şi în jurul ei

oştenii rămaşi. Se îndrepta spre liziera din latura de miazănoapte a
văii.
Războinicii lui Sartaq trăgeau valuri-valuri de săgeţi din şa, pe
urmele ei. Josseran văzu câţiva camarazi de-ai lui Khutelun
rostogolindu-se de pe cai.
Se alătură urmăririi, plescăind prin vad, cu speranţa de a-i
ajunge din urmă.

132

Mai avea vreo două sute de paşi până la liziera copacilor.

Khutelun se răsuci în şa. Retragerea se destrămase într-o serie
de urmăriri separate. Acum era singură, doi călăreţi o fugăreau în
susul povârnişului, cu armurile de lamele identificându-i ca
oameni din kesig-ul lui Khubilai. Şi câştigau teren.
Încă o săgeată se înfipse în crupa iepei, care necheză, gata să
cadă. Khutelun trase de hăţuri s-o stăpânească.
Privi din nou în urmă şi văzu că un al treilea călăreţ se
alăturase urmăritorilor.
Adăpostul negru al brazilor părea la o depărtare de neatins.

***

Poneiul galopa mâncând pământul, peste terenul neregulat.

Făcea tot ce putea că să nu-i piardă. Goana peste vale îl scosese
aproape în calea a doi ostaşi din kesig, iar acum era în spatele lor,
destul de aproape ca să-i atingă. Îl văzu pe călăreţul mai apropiat
de el ridicând arcul la umăr, ochind.
Josseran lovi înnebunit cu spada, mânat de disperare. Lama
tăie pielea de pe crupa calului. Poneiul kesig-ului necheză ascuţit
şi se smuci, abătând săgeata. În timp ce Josseran se repezea pe
lângă el, arcaşul privi peste umăr, cu chipul schimonosit de furie
şi mirare.
Josseran dădu lateral cu garda spadei şi îl răsturnă din şa.

***

413
 - XANADU -

Mai erau doar o sută de paşi până la marginea pădurii, unde

pedestrimea neagră a chiparoşilor părea să şiroiască în josul
muntelui spre ea. Khutelun ştia că acolo duşmanii aveau să-i
piardă urma.
În clipa aceea, calul ei se împiedică şi căzu greoi la pământ.

133

Furiosul auzi un strigăt în spatele lui şi se răsuci în şa.

Ambasadorul barbar! Ce căuta acolo? Ar fi trebuit să fie departe, la
adăpost de luptă, în cealaltă parte a văii.
— Ajută-mă! strigă Josseran, stând moale în şa, cu mâna la
piept.
— Pleacă de-aici! răspunse Furiosul. Ai înnebunit?
Dar îşi struni calul. Şovăia. La nici douăzeci de paşi de el,
magadai-ul căzut zăcea nemişcat pe iarbă. Calul său încerca să se
ridice la loc în picioare, dar în cele din urmă căzu pradă durerii şi-
şi lăsă capul în iarbă, fără vlagă. Convins că nu avea să-şi piardă
victima, Furiosul îşi întoarse calul în loc, coborând iarăşi panta.
Barbarul scoase un nou strigăt, ţinându-se de coama calului ca să
nu cadă din şa.
— Ce cauţi aici? strigă la el Furiosul.
— Ajută-mă…
— Unde eşti rănit?
Îi apucă în pumn haina, smucindu-l în şa. Josseran îl lovi cu
pumnul în plină faţă. Furiosul căzu îndesat pe spate, rămânând
astfel, năucit şi doar pe jumătate conştient, cu sângele curgându-i
din nas.
— Ţine minte, surpriză şi fentă, mai spuse Josseran. Cele mai
mari arme.
Plesni cu putere calul Furiosului pe crupă, alungându-l în josul
muntelui. Apoi, îşi îndemnă armăsarul galben în sus, după
Khutelun.

***

Iapa ei zăcea pe o parte, zbătându-se în chinurile morţii. Avea o

săgeată înfiptă în umăr, o alta în burtă şi încă una în crupă.
414
 - COLIN FALCONER -

Sângele îi şiroia pe coastele ce palpitau. În sfârşit, rămase

nemişcată, cu ochii larg deschişi. Mai gâfâi de câteva ori şi
respiraţia i se opri.
Khutelun era la câţiva paşi mai încolo. Se ţinea de gleznă,
ridicându-se încet în capul oaselor. „Aşa, deci”, îşi spuse. „Asta e
ziua morţii mele.”
Auzi ropotul de copite şi văzu alt călăreţ de-al lui Sartaq
alergând în susul pantei spre ea. Unul din oastea neregulată a lui
Aleghu, după cum arăta, cu blănurile cafenii şi cizmele de fetru. Îşi
găsi spada în iarbă şi se adună pe picioare, fără a mai lua în
seamă junghiurile de durere din gleznă. N-avea să-i lase s-o prindă
vie, pentru torturile şi plăcerile lor.
Omul îşi opri calul la câţiva paşi de ea. Îi recunoscu ochii
rotunzi, barba aurie. Joss-ran.
Se aplecă din şa, cu mâna întinsă:
— Repede!
Şi o ridică pe cal, lângă el.

***

Galopară prin pădurea întunecată de molizi şi pini, urmând

creasta de-a lungul muntelui. Acum, când scăpaseră de orice
primejdie, Josseran era cuprins de însufleţirea ce urmează
întotdeauna după o bătălie şi strigă cu glas puternic, într-un
amestec de uşurare şi triumf. Îşi auzi ecoul glasului răsunând din
pereţii verticali ai strâmtorii ce abia se vedeau printre copacii din
stânga. De undeva vâjâia torentul unui râu.
Khutelun se răsuci în şa, iar Josseran îi zâmbi vesel. Ea, însă,
nu-i răspunse la surâs. Era palidă la faţă, iar de sub eşarfă îi
curgea sânge.
— Eşti rănită?
— Numai la gleznă. Nu trebuia să vii după mine.
— A fost o prinsoare. Şi am câştigat. Amândoi am câştigat. Nu-i
aşa?
Nu-i răspunse.
Ieşiră dintre copaci, în lumina rece a soarelui, pe o culme golaşă
roşiatică, complet pleşuvă. Încetiniră pasul. Cărarea îngustă se
continua cu o cornişă, pe marginea unei prăpăstii. Deodată,
Josseran simţi un fior de groază înjunghiindu-l iarăşi prin
415
 - XANADU -

măruntaie. Primăvara şi dezgheţul stârniseră avalanşe, iar drumul

era blocat cu un morman de gheaţă şi bolovani.
Armăsarul lui Josseran se întoarse spre grohotiş, căutând o cale
pe unde să treacă. Era prea abrupt. Copitele sale nepotcovite
alunecau pe stâncile şi lichenii plini de chiciură, iar pietrele
desprinse se rostogoleau cu zgomot în josul povârnişului. Într-o
parte se înălţau râpile, în cealaltă se căsca prăpastia.
— Lasă-mă aici, spuse ea. Dacă mai rămâi, te pui în pericol.
— Ştii ce-ţi vor face dacă te prind vie.
— Nu-i voi lăsa să mă ia vie.
Nori de culoarea plumbului se învolburau în jurul piscului,
deasupra lor, iar de jos auzeau vuietul apei negre a râului umflat
de torentele primăverii. Josseran îşi întoarse calul, cu gândul de a
se întoarce să caute altă cale în jurul muntelui, dar în clipa aceea
auzi strigăte dintre copaci. Soldaţii lui Sartaq îi găsiseră.
Văzu lucirile metalice ale vârfurilor de lance, apoi, unul câte
unul, oamenii ieşiră din pădure; de pe coastele cailor se înălţau
aburi, mantalele şi cizmele erau stropite cu noroi şi sânge. Zece la
număr, cei mai mulţi din kesig-ul lui Khubilai, tovarăşii lui de
drum din Kashgar. Îl recunoscu printre ei pe Sartaq.
— Du-te înapoi, Joss-ran, şopti Khutelun.
— N-am să te părăsesc.
— Pleacă. Nu pe tine te vor. Lasă-mă aici.
Sartaq şi călăreţii lui erau la mai puţin de o sută de paşi
distanţă. Unul ridicase arcul la umăr, dar Sartaq întinse mâna şi,
la strigătul său poruncitor, tătarul scoase săgeata din arc, cam
nemulţumit.
— Este o scăpare, spuse Josseran.
Îşi mână armăsarul galben până pe marginea prăpastiei, privind
spre râul înspumat.
— Ţi-ai pierdut minţile, spuse Khutelun, ghicindu-i gândul.
— Am mai făcut o dată un asemenea salt.
— Prăpastia nu era nici pe departe la fel de adâncă. De data
asta, ai să mori.
— S-ar putea să mor, sau să trăiesc. Dar, dacă scap cu viaţă, te
voi avea pe tine. Sau voi muri, iar atunci nu va mai conta, căci în
Acra nu am nimic.
O cuprinse cu braţele pe după mijloc, ţinând-o să nu cadă.
— Spune-mi că te vei mărita cu mine şi vom trăi împreună până
416
 - COLIN FALCONER -

la sfârşitul zilelor.
— Nu vom mai avea zile.
— Atunci, spune-o doar aşa. Ca dar la despărţire.
— Nu pe tine te vor, repetă ea. Întoarce-te la ei. Nu e nevoie să
mori!
— Orice om e dator cu o moarte. Nu există scăpare. Doar puţini
au prilejul să aleagă momentul şi locul.
La drept vorbind, dintotdeauna se temuse de moarte, cu
nenumăratele ei forme, prea des îi văzuse chinurile, de prea multe
ori îi simţise mirosul, pe câmpurile de luptă din Outremer. Teama
de moarte era motivul pentru care luptase cu atâta ferocitate
împotriva sarazinilor. Dar, în acel moment, nu-i mai era frică,
pentru că acum avea să trăiască fie aşa cum voia el, fie nicicum.
— Spune-o! Spune că mă iei de bărbat.
Khutelun încercă să se smulgă din braţele lui.
— Nu trebuie să mori!
— O voi face. Oricum.
Fata continuă să se zbată, în timp ce Josseran îşi întorcea calul
cu faţa spre Sartaq şi tătarii lui. Sartaq rânji, crezând că învinsese.
Josseran îi zări doar o clipă uluirea de pe chip când reveni cu
armăsarul spre marginea prăpastiei. Dintr-o dată, Sartaq înţelese
ce avea de gând Josseran şi scoase un strigăt de surpriză şi mânie.
Apoi, Josseran porni în galop către margine şi începură să cadă,
să cadă, să cadă spre aspra judecată a râului.

***

Întotdeauna visase că putea să zboare.

Simţi iureşul vântului pe obraz şi, la fel ca în visurile ei, cerul
era şi deasupra, şi dedesubt. Şi strigă cuvintele: Bucuros voi trăi cu
tine şi-ţi voi dărui copii şi voi fi femeia ta, dacă asta vrei, dar
aproape de îndată vocea i se pierdu în năvala râului care li se
repezea în întâmpinare.
Întotdeauna visase că putea să zboare.

134

Vara venise din nou la Buhara, migdalii erau iarăşi în floare.

417
 - XANADU -

Cărămizile de culoarea mierii a marelui minaret Kalyan se înălţau

pe un cer de un albastru nemaivăzut. Sub umbrarele zdrenţuite şi
pestriţe din bazar, covoare proaspăt vopsite se învăpăiau în culori
stacojii, galbene ca piciorul-cocoşului şi albastre-regale, agăţate să
se usuce la soare. Struguri, smochine şi piersici făceau tarabele să
geamă sub greutatea lor şi se găseau din belşug pepeni cu miezul
sângeriu, care umpleau şanţurile cu zeama lor dulce şi lăsau
caldarâmul bazarului plin de coji şi seminţe.
În palatul Il-Hanului Aleghu, însă, altă sămânţă dăduse rod,
dar aceasta era întâmpinată cu mai puţină plăcere decât cele ale
grădinilor şi livezilor din vale.

***

Praful plutea prin razele de soare ce se infiltrau din boltă. În

marea sală domnea tăcerea, respiraţia se oprise într-o mie de
piepturi, de groază în faţa mâniei hanului. Prizonierul, cu mâinile
legate la spate în curele de piele, fu aruncat cu faţa pe pardoseala
de piatră, şi nu era nimeni în acea măreaţă adunare care să nu-şi
fi deschis mai degrabă propriile vene, decât să schimbe locul cu
nenorocitul făcut ferfeniţă ce se târa ca o gânganie de noapte la
picioarele hanului. Se vedea bine că fusese bătut nu ore, ci zile
întregi. În gură îi mai rămăseseră doar puţini dinţi, iar ochii îi
stăteau aproape închişi.
Wilhelm îşi simţi măruntaiele prefăcându-se în apă. În primul
moment nu-l recunoscuse, dar acum, cu o oroare înceată şi
cumplită, îşi dădu seama că ştia făptura aceea şi, de asemenea,
bănuia de ce ajunsese într-un astfel de hal.
— Ce se întâmplă? îi şopti el celui de alături.
Tovarăşul său era mahomedan, un scrib persan care, pe lângă
limba tătară, vorbea şi latina. Îi fusese atribuit de curtea lui
Aleghu, la sosirea în Buhara, cu câteva săptămâni în urmă.
— Prinţesa Miao-yen e grea cu copil, răspunse omul. I s-a răpit
fecioria înainte de a ajunge aici. Învinuitul este acest ofiţer.
Wilhelm privea cuprins de o fascinaţie teribilă. Sartaq fu săltat
în picioare de gărzi şi rămase pe loc, clătinându-se, cu barba rară
plină de sânge închegat şi pielea de culoarea cretei. Deşi nu dădea
nici un semn, lui Wilhelm i se păru că-i putea simţi mirosul fricii.
Aleghu lătră ceva în limba lui păgână, iar Sartaq îi răspunse, cu
418
 - COLIN FALCONER -

glasul ca un horcăit slab.

— Neagă că el a fost, şopti persanul la urechea lui Wilhelm. Nu-i
va folosi la nimic. Toată lumea ştie că el este vinovatul.
— Ce-i vor face? întrebă Wilhelm, deşi o parte din el nu voia să
ştie.
— Orice i-ar face, nu-i va fi uşor.
Aleghu vorbi din nou, apoi le dădu gărzilor o poruncă. Wilhelm
privi cum îl târau pe Sartaq din faţa curţii.
Acum tătarul urla, virtutea îl părăsise la aflarea morţii pe care i-
o sortise Aleghu.
— Ce-au să-i facă? repetă călugărul.
— E mai bine să nu ştii, barbarule. Mai bine să nu ştii.
„Nu”, îşi spuse Wilhelm. „Nu, nu pot lăsa să se întâmple asta.”
— Spune-i lui Aleghu că eu am fost, zise el. Omul n-are nici o
vină. Eu sunt făptaşul. Eu.
Dar îşi închipui numai că rostise aceste cuvinte. Voia ca în
sfârşit să-şi recunoască vinovăţia, dar n-o putea face fiindcă
groaza îl paralizase, răpindu-i şi graiul, şi darul gândirii. Nu mai
putea nici măcar să se roage.

***

Visa că era în cădere. Sub el se vedea cupola cu raze albastre a

moscheii Shah Zinda, câmpiile arzătoare din Kara Kum. Dădea
înnebunit din braţe şi picioare, prin aer, spre cerul albastru ce se
rotea. Apoi, praful registanului se repezi în calea lui şi se auzi un
sunet cumplit, de pepene spintecat cu spada, ţeasta îi crăpă ca o
coajă de ou şi împroşcă praful.
Apoi, visă că stătea în piaţa prăfuită, privind leşul, dar nu
trupul lui zăcea sub Turnul Morţii, ci cadavrul lui Sartaq; şi nu
mai era vis.
Sartaq era deja numai carne vie când îl azvârliseră din minaret,
căci mai întâi îl jupuiseră, acolo în Turnul Morţii, tăindu-i pielea
cu cuţite ascuţite, fâşii-fâşii, şi desprinzându-i-o de carne cu cleşti
de fier. Urletele lui se auziseră prin tot oraşul, ca o chemare la
rugăciune pentru toţi, ca o rugăciune pentru muribunzi,
mahomedani şi necredincioşi laolaltă. Wilhelm stătuse lângă
carnea torturată şi frântă, împreună cu ceilalţi privitori ai execuţiei
din acea după-amiază, murmurând la nesfârşit:
419
 - XANADU -

— Al meu a fost păcatul.

Dar nimeni nu înţelegea. Wilhelm ştia că scăpase de cumplita
pedeapsă, iar acum era condamnat din nou, pentru tăcerea lui.

135

Aleghu îi trimise un mesaj prin yam lui Khubilai, pentru a-l

întreba ce dorea în continuare, cu privire la situaţia ivită.
Răspunsul fu lipsit de orice echivoc.
Miao-yen rămăsese sechestrată în turnul palatului, cu
servitoarele, pentru lunile de întemniţare rămase. Apoi, călăul lui
Aleghu primi o nouă însărcinare, secretă de astă dată. Miao-yen
era prinţesă de viţă regală, aşa că nu se permitea ca sângele lui
Chinggis Han să fie vărsat. Pentru ea trebuia să se găsească altă
metodă de execuţie.

***

Rândunelele săgetau printre cuiburile de sub cupole şi

semidomuri, coborând pe sub ramurile duzilor din grădini,
aşezându-se în cuiburile pe care le construiseră sub grinzile ieşite
în afară ale caselor cu pereţi groşi de chirpici. „Iată că şi
rândunelele se pregătesc să-şi clocească ouăle”, îşi spuse ea,
punându-şi o mână pe burta umflată. „Ce bucurie frenetică, în
zborurile şi târcoalele lor vesele. Iar eu aştept aici, în turnul ăsta al
durerii, ca o prizonieră.”
Ştia că îl nemulţumise pe noul ei stăpân, că supărase pe toată
lumea, şi mai ştia că era ceva în legătură cu copilul ce creştea în
pântecul ei. Nu înţelegea cum lua fiinţă o asemenea viaţă nouă,
doar că trebuia să aibă de-a face cu culcatul bărbatului şi al femeii
împreună. Însă mai ştia, din convorbirile cu preoţii nestorieni şi cu
Tatăl-Nostru-Carele-Eşti-În-Ceruri, că un copil putea fi născut şi
de o femeie tânără şi castă, iar acest lucru trebuia să fie privit ca o
binecuvântare.
Slujnicele pe care le adusese cu ea din Cathay fuseseră
înlăturate şi în locul lor se aflau fete persane posomorâte şi tăcute,
care nu vorbeau decât farsi-ul lor şi nu-i puteau explica nimic din
ceea ce se întâmpla. Nu înţelegeau datina picioarelor-crini şi nici
420
 - COLIN FALCONER -

nu încercau să-şi ascundă dezgustul când îi schimbau legăturile.

Îşi îndura veghea singuratică, întrebându-se ce ofensă adusese şi
temându-se de naşterea ce se apropia, pentru care era neajutorată
şi neştiutoare ca un copil.

***

În seara aceea, târziu, veniră soldaţii, cu armurile zăngănind în

timp ce străbăteau grăbiţi coridorul spre odăile ei. Erau oştenii lui
Aleghu, primii bărbaţi pe care-i vedea din ziua sosirii ei în Buhara.
Aveau chipuri lipsite de voie bună. Se întoarse de la fereastră,
aşteptându-se la vreun mesager, dar când colo ostaşii o apucară
de braţe şi, fără un cuvânt, o împinseră afară din cameră, pe uşa
cu ferecături groase de la capătul culoarului.
Fu purtată în grabă peste dalele hexagonale ale unei curţi cu
copaci, unde dudele pocneau mărunt sub cizmele soldaţilor, în
penumbra cenuşie. După încă o poartă, aştepta un palanchin cu
perdele într-o kibitka şi i se făcu semn să urce, împreună cu două
dintre servitoarele persane,
Străbătură străzile, spre poarta de la apus. Printre perdele,
Miao-yen zări luminiţele nenumăratelor opaiţe licărind la ferestre
şi uşi. Apoi ieşiră din oraş şi simţi răsuflarea fierbinte şi fetidă a
deşertului.
Se întreba ce-i plănuise Il-Hanul. „Poate că”, îşi spuse ea, „nu va
mai avea loc nici o căsătorie. Poate s-a hotărât să mă strecoare
afară la adăpostul întunericului şi mă voi întoarce la Shang-tu.”

***

Dar ostaşii nu veniseră ca s-o escorteze la Shang-tu. Nu avea

nici măcar să părăsească hanatul celui ce-ar fi trebuit să-i devină
soţ. În schimb, fu adusă la o yurtă singuratică de pe câmpiile
netede din Kyra Kum, numai cu cele două slujnice mute şi o
duzină de soldaţi dintr-ai lui Aleghu să-i ţină de urât.
Următoarele câteva zile le petrecu singură în yurtă, speriată şi
nedumerită. Afară, vântul urla peste câmpia stearpă. Nu ştia de ce
o aduseseră acolo şi nu era nimeni ca să-i spună.
Numai să nu-i facă vreun rău copilaşului meu.

421
 - XANADU -

***

Se crăpa de ziuă, când i se rupseră apele. Junghiul de durere

din burtă o luă pe nepregătite, lăsând-o să gâfâie şocată, pe
preşurile aşternute în yurtă. Strigă după slujnice şi întinse o mână
spre ele, dar fetele o priveau cu ochii mari, fără a face nici o
mişcare s-o ajute. În schimb, ieşiră în fugă să cheme soldaţii.
Peste câteva clipe, perdeaua yurtei fu împinsă în lături şi, când le
văzu chipurile, urlă, căci în acel moment ştiu care avea să-i fie
soarta.
„Nu copilaşului meu.”
O târâră afară din yurtă, unde caii aşteptau deja, înşeuaţi
pentru plecare. Era o dimineaţă frumoasă, soarele încă nu
răsărise, iar luna se mai zărea ca o fantomă palidă pe cerni
deşertului.
— De ce faceţi asta? ţipă. De ce faceţi asta?
Îi legară braţele la spate cu curele de piele şi o aruncară pe o
lectică legată între doi cai. O duseră la nu mai mult de trei sau
patru li depărtare de yurtă. Acolo, o coborâră din litieră, târând-o
pe nisip.
Miao-yen urlă, sfâşiată de încă o contracţie, dar puţin le păsa de
suferinţele ei.
Ajunseră la o mică depresiune, cufundată încă în umbră. O
trântiră la pământ şi, în timp ce unul dintre bărbaţi o ţinea,
celălalt îi legă picioarele cu frânghii, între glezne şi genunchi. Apoi,
îi înfăşurară în chingi de piele coapsele şi, cu alte curele mai late,
şoldurile, atât de strâns încât scoase un răcnet de durere.
— Ce faceţi? strigă la ei. Spuneţi-mi ce se întâmplă! Ce-am
făcut?
Fără a se mai atinge de ea, se ridicară, pornind înapoi spre cai.
Ofiţerul o privi un timp îndelungat, poate pentru a se încredinţa că
oamenii săi îndepliniseră misiunea după precizările exacte ale Il-
Hanului, apoi, la ordinul lui, porniră în galop pe câmpie. Miao-yen
icni zguduită de încă o durere a facerii şi, când îi trecu şi deschise
iarăşi ochii, soldaţii nu se mai vedeau decât ca nişte puncte negre
pierzându-se în zarea moartă.
Şi, în timp ce soarele se înălţa pe cer, urlă de revoltă şi durere
spre veşnicul cer albastru, strigând la nesfârşit cuvintele
Paternosterului, pe care le învăţase de la Tatăl-Nostru-Carele-Eşti-
422
 - COLIN FALCONER -

În-Ceruri, căci ştia că niciodată nu păcătuise faţă de tatăl sau

soţul ei, iar preotul lui Josseran îi spusese că cei nevinovaţi nu
erau nicicând pedepsiţi. Ajunge să nu faci altceva decât să îl chemi
pe Dumnezeu pe nume, spusese el, şi vei fi salvat.

EPILOG

Toulouse, Franţa
În anul întrupării Domnului Nostru, 1293

Ochii călugărului se întoarseră spre abate.

— Acum ştii lucrul cel mai cumplit pe care l-am făcut. Am
posedat-o, când era în pragul morţii, crezând că numai diavolul şi
eu aveam să ştim ce făcusem. M-am înşelat.
Privirea sa urmări umbrele lumânării, spre colţul chiliei.
— Curelele cu care i-au legat şoldurile şi burta nu dădeau voie
copilului să se nască. Este o pedeapsă unică printre nomazii din
ţinuturile acelea de stepă. Până la urmă, pruncul e abătut cu forţa
de pe drumul firesc al naşterii, în sus, spre organele vitale şi
inimă. Ucide mama şi, o dată cu ea, moare şi copilul. Cât timp a
trecut până să moară Miao-yen, nimeni nu poate şti. Cum nimeni
nu poate şti nici cât de cumplită trebuie să-i fi fost suferinţa.
Se opri, cu respiraţia scrâşnindu-i prin plămâni.
— Templierul avusese dreptate, fireşte. Când am ajuns înapoi la
Acra, istoria o luase deja înaintea misiunii noastre. La scurt timp
după ce plecaserăm în marea noastră călătorie spre răsărit,
hoardele tătăreşti din miazănoapte au atacat Polonia. Lublinul şi
Cracovia au fost prădate şi, când a auzit vestea, Papa a proclamat
o cruciadă împotriva mongolilor. De asemenea, Sfântul Părinte i-a
declarat excomunicaţi pe acei creştini care se alăturaseră tătarilor
în Palestina. Şi astfel s-a terminat. Înalta curte le-a oprit mâna
când mamelucii s-au întâlnit cu tătarii la Ain Jalut şi i-au biruit,
alungându-l pe Hülegü din Siria. Acum, fireşte, sarazinii au în
stăpânire toată Ţara Sfântă, iar şansa noastră de a-i înfrânge s-a
pierdut.
— Şi templierul cu vrăjitoarea lui tătăroaică?
— Nimeni n-ar fi putut scăpa cu viaţă dintr-o cădere ca aceea.
423
 - XANADU -

Deşi apa era adâncă, sub suprafaţa ei se aflau bolovani mari.

Chiar dacă nu s-au zdrobit de pietre, torentul curgea atât de
năvalnic încât trebuie să se fi înecat. Şi totuşi…
Abatele se aplecă mai aproape:
— Ce anume?
— Şi totuşi, Sartaq mi-a spus, după-amiază când s-a întors, că
parcă zărise două capete săltând prin valuri, departe în josul
râului. Or fi fost vii sau muriseră? Nu putea fi sigur. Şi nici eu nu
pot fi sigur, nu cu desăvârşire. Zece ani mai târziu, când am vizitat
pentru ultima oară Acra, am auzit o povestire despre un neguţător
mahomedan care susţinea că întâlnise un franc cu părul roşu ca
flacăra ce trăia printre tătari, undeva pe Acoperişul Lumii. Poate
că el era, poate nu era decât alta dintre legendele care zboară prin
stepă, fără mai multă substanţă decât spiriduşii de praf şi norii.
Zâmbi, dezvelindu-şi dinţii putreziţi, iar în respiraţie i se simţi
izul morţii. Abatele se retrase de lângă pat, dar călugărul îl reţinu,
strângându-i între degete marginea sutanei.
— Mi-l închipui adesea. Nu e ciudat? Dacă se întorcea cu mine
la Acra, l-aş fi denunţat inchizitorilor Papei ca eretic şi hulitor. Şi
totuşi, acum mă gândesc la el, poate, ca la cel mai bun prieten al
meu. Surâd chiar când mi-l imaginez trăind acolo, dincolo de
mântuire, dincolo de credinţă, în braţele vrăjitoarei lui barbare,
progenitor al propriilor odrasle păgâne.
Închise ochii.
— Şi astfel, ascultă-mi confesiunea, în anul Întrupării
Mântuitorului nostru, una mie două sute şi nouăzeci şi trei. În toţi
aceşti treizeci şi trei de ani am dormit cu păcatele mele şi nu le
mai pot îndura. Curând, lumânarea va scăpăta şi va pieri şi mă va
lăsa aici în beznă. Adesea am privit pe această fereastră spre
răsărit şi gândurile mele au cutreierat locurile pe care le-am
cunoscut în zilele acelea. În noaptea asta, e zăpadă pe pervaz; pe-
acolo pe undeva, va fi fiind zăpadă şi pe Acoperişul Lumii, unde
tătarii îşi mână iarăşi turmele în jos pe văi, pentru iernat. Mi-i
amintesc, tovarăşii mei, din zilele mele de glorie şi păcat. Te roagă
pentru mine acum, rogu-te, căci mă duc să-mi întâlnesc
judecătorul.

***

424
 - COLIN FALCONER -

Abatele ieşi grăbit din chilie. Spovedania călugărului îl înfiorase

până-n măduva oaselor; toate vorbele acelea despre idolatri,
tărâmuri străine şi diavoliţe în şaua calului. Nălucirile unei minţi
păcătoase şi slăbite? Nu credea o vorbuliţă. Se îndoia că bătrânul
acela nevolnic ajunsese vreodată mai departe de Veneţia. Şi totuşi,
în timp ce se grăbea prin mânăstirea întunecată, simţi pe
neaşteptate un fior peste chip, ca un vânt iscat de niciunde, şi-şi
închipui că îl atinsese însuşi diavolul.
Chiar şi pe când stătea înaintea buştenilor ce trosneau în
bucătărie, cu privirea pierdută în flăcări, găsi cu neputinţă să se
mai încălzească, iar firişoarele de păr de la ceafă părură a i se
zbârli ca ale unui câine. Intră în capelă şi stătu în genunchi la
altar aproape până-n zori, rugându-se pentru izbăvirea sufletului
său muritor.

GLOSAR

arban: pluton tătăresc de zece soldaţi

Burcan (Borcan): numele tătăresc al lui Buddha
bonz: călugăr
chaderi: veşmânt purtat de femeile musulmane, care acoperă tot
trupul, inclusiv faţa
darughachi: comisari rezidenţi; localnici angajaţi de tătari
pentru a le administra guvernarea în zonă şi a încasa impozitele
fondaques: magazii ale comunelor negustoreşti italiene din
statele Palestinei
han: (aici) caravanserai amplasat într-un sat sau oraş
iwan: intrare boltită într-o moschee
keffiyeh (kaffiyeh): acoperământ arăbesc tradiţional al capului
khang: platformă de cărămizi din chirpici înălţată, pentru
dormit, sub care se poate aprinde un foc
kibitka: căruţă trasă de boi, folosită de tătari pentru transportul
yurtelor
kufic: caligrafie arabă folosită pe monumente
leghe: trei mile marine (5559 m)
li: aproximativ cinci sute de metri
maidan: (aici) câmp deschis, loc viran
magadai: (literal) ales al lui Dumnezeu, escadron mongol de
425
 - XANADU -

sacrificiu
muezzin: muezin, cleric musulman care cheamă din minaret
credincioşii la rugăciune
ongon: idol confecţionat de femeile tătăroaice din fetru şi mătase
ordu: gospodărie, casă (în sens familial); potrivit legii, un tătar
poate avea patru neveste, cu câte o gospodărie pentru fiecare, şi în
plus oricât de multe concubine,
registan: „loc nisipos” — scuarul central în oraşele de pe
Drumul Mătăsii
rod: prăjină, aproximativ cinci metri şi jumătate
Regula: regulamentul strict care guverna viaţa cotidiană a
Templierilor
stupă: mormânt sau mausoleu buddhist, cu o formă
caracteristică bulbucată
tuc: formaţiune de cavalerie dintr-o sută de oameni
touman: zece tuc-i
yassaq: codul de legi proclamat de Chinggis Han

426