MOARA CU NOROC

de Ioan Slavici
Tema şi viziunea despre lume

Creator al “realismului poporal”, Ioan Slavici reconstituie în manieră realistă lumea satului
transilvănean, cu moravurile, obiceiurile şi mentalităţile specifice. Întreaga lui operă e o pledoarie pentru
adevăr, chibzuinţă, înţelepciune, echilibru moral, iubire de semeni, valori în afara cărora nu se poate
atinge fericirea. De aici rezultă şi puternicul caracter moralizator al prozei sale.
Genul în care a excelat este nuvelistica, cel mai izbutit volum al său, care l-a şi consacrat ca
prozator fiind “Novele din popor”, apărut în 1881.
Unul dintre păcatele pe care le-a sancţionat necruţător a fost ispita banului. Sub aspecte diferite,
această temă a fost reluată de mai multe ori în nuvele cu titluri sugestive: “O viaţă pierdută”, “Vatra
părăsită”, “Comoara”, “O jertfă vieţii” etc. În niciuna dintre ele însă Slavici nu a atins un nivel atât de
înalt al artei sale narative ca în “Moara cu noroc”.
Tema acestei nuvele o constituie surprinderea urmărilor nefaste pe care setea de înavuţire le are
asupra vieţii sufleteşti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se află convingerea autorului
că goana după avere, în special după bani, zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase
rele, iar în cele din urmă duce la pierzanie.. Destinul lui Ghiță, protagonistul nuvelei, ilustrează
convingerile etice ale scriitorului referitoare la consecinţele patimii pentru bani care sunt “ochiul
dracului”.
Titlul e un toponim, Moara cu noroc fiind scena desfăşurării majorităţii evenimentelor. Ghiţă ia în
arendă cârciuma înălţată în apropierea unei mori, acum părăsită, şi o vreme toate treburile îi merg bine.
Locul nu e însă “cu noroc”, întrucât e aflat sub stăpânirea malefică a lui Lică Sămădăul şi devine curând
arena unei dramatice confruntări ȋncheiate cu moartea mai multor personaje.
Compoziţia este clasică, având o construcţie riguroasă, în care fiecare episod aduce date esenţiale
şi absolut necesare pentru demersul epic. Ca în orice nuvelă acţiunea este liniară, iar conflictul are o
evoluţie ascendentă, respectându-se ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor.
Unitatea întregului, a feliei de viaţă autentică este dată şi de construcţia simetrică, incipitului
corespunzându-i simetric finalul. Nuvela începe şi se încheie cu vorbele bătrânei soacre a lui Ghiţă,
depozitară a unor valori morale tradiţionale, instituite şi verificate prin practica atâtor generaţii.
Reprezentantă a unei concepţii etice străvechi, la care aderă însuşi scriitorul, ea exprimă aforistic ideea că
“omul trebuie să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit.” Protagonistul se abate de la această morală, iar cuvintele care încheie simetric nuvela, aparţinând
tot bătrânei, aşază destinul lui Ghiţă sub semnul fatalităţii: “aşa le-a fost data”. E însă un fatum care zace
în adâncurile sufletului omenesc, căci, până la urmă, eroul e cel care îşi hotărăşte soarta, plătind pentru
patima necugetată a banului şi pentru propria slăbiciune.
Acţiunea este, ca în orice nuvelă realistă, riguros plasată în spaţiu şi timp. Geografic,
evenimentele se desfăşoară în zona Ardealului, la Moara cu noroc, prag între două lumi. Mergând de la
Ineu cam o oră şi jumătate, drumul e bun, dar trebuie să faci un popas pentru că “mai departe locurile
sunt rele” şi aici poţi găsi tovarăşi pentru a nu le străbate singur. Cei ce vin din partea opusă se opresc de
asemenea bucuroşi că au scăpat teferi. Temporal, ȋntȃmplările pot fi plasate ȋn a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, cȃnd ȋn satul transilvănean pătrund relațiile de tip capitalist, schimbȃnd radical mentalitatea.
Conflictele sunt puternice şi evoluează dinamic spre confruntarea finală. Există atât conflicte
exterioare, cât şi interioare. La baza hotărârii lui Ghiţă de a lua în arendă cârciuma de la Moara cu noroc
stă un conflict social. El resimte dureros sărăcia, căci, într-o lume dominată de puterea banului,
demnitatea de om şi respectul de care te bucuri sunt direct proporţionale cu averea posedată. Un alt
conflict exterior opune un protagonist –Ghiţă- unui antagonist –Lică. De fapt, această luptă e menită să
pună în evidenţă un conflict interior, de natură psihologică, între dorinţa cârciumarului de a se îmbogăţi şi
aceea de a rămâne un om cinstit..
Subiectul nuvelei urmăreşte cronologic toate momentele. În expoziţiune sunt prezentate
personajele: Ghiţă, un cizmar sărac, şi familia lui. Sărăcia generează un dureros sentiment de inferioritate,
 2
iar Ghiță, vrând să se îmbogăţească, urmăreşte nu numai un trai mai bun, ci, mai ales, să devină cineva,
să fie respectat. De aceea, hotărăşte să abandoneze liniştea colibei sale şi să ia în arendă cârciuma de la
Moara cu noroc. La început, noului cârciumar lucrurile îi merg bine şi se bucură văzând că prosperă.
Intriga, momentul care declanşează desfăşurarea acţiunii şi conflictul interior, o constituie
apariţia, la Moara cu noroc, a lui Lică Sămădăul, fără a cărui voie nu putea să stea nimeni aici. În curând,
cârciumarul înţelege că nu va putea rămâne decât dacă se face omul lui Lică. Conflictul psihologic,
declanşat de necesitatea luării unei decizii, va evolua şi se va intensifica pe parcursul desfăşurării
acţiunii.
Stăpânit de dorinţa de înavuţire, Ghiţă intră, treptat, în mecanismul necruţător al afacerilor
necurate ale lui Lică şi se înstrăinează de familie. Chiar dacă la început trăieşte cu iluzia că s-ar putea
opune Sămădăului (îl înfruntă curajos, îşi cumpără pistoale şi câini, mai tocmeşte o slugă), până la urmă e
învins de acesta. Fire slabă, Ghiţă primeşte de la Sămădău şase porci, deşi ştie că sunt furaţi, îl împrumută
cu bani, îl găzduieşte chiar în noaptea când e prădat arendaşul. La un moment dat, Ghiţă doreşte să-l
caute pe jandarmul Pintea, dar renunţă imediat la această idee. Apoi depune mărturie falsă la procesul
legat de omorul din pădure. Chemat în faţa judecăţii, Ghiţă “nu putea tăgădui c-a avut daraveri cu Lică”,
dar ştie, totodată, că, dacă va spune adevărul, fie Sămădăul va fi dovedit vinovat şi pedepsit, iar atunci
nici el nu va scăpa cu obrazul curat, fie Lică va scăpa şi în acest caz trebuia să se teamă de răzbunarea lui.
Judecata nu-l putea însă găsi vinovat pe Lică, pentru că el ştia “să-şi aleagă stăpânii şi putea să-i
aleagă după plac, deoarece nimeni nu ştia să păzească o turmă şi să o vândă atât de bine ca dânsul.”
Vinovaţi sunt găsiţi Săilă şi Buză-Ruptă, condamnaţi pe viaţă, în vreme ce Lică scapă. De acum,
prăbuşirea lui Ghiţă e inevitabilă. Câştigurile tot mai mari nu sting setea de răzbunare, căci cârciumarul
simte că şi-a pierdut demnitatea umană şi prestigiul familial şi social. După ce tot el o împinge pe Ana
spre Lică, simţindu-şi pătată onoarea şi ştiind foarte bine că Sămădăul e un hoţ şi un ucigaş, că îl prădase
pe arendaş şi pusese la cale omorârea tinerei femei şi a copilului, după multe frământări hotărăşte să-l dea
prins lui Pintea, jandarm care fusese cândva tovarăş al acestui tâlhar. Şi Ghiţă şi Pintea sunt dornici de
răzbunare şi se înţeleg să-i întindă o cursă pentru a-l prinde cu banii şi obiectele furate asupra lui. Astfel,
Ghiţă îl anunţă pe Lică în taină că vrea să meargă la oraş şi se oferă să-i schimbe acolo galbeni şi obiecte
din aur. Fără a bănui gândul ascuns, Lică vine la Moara cu noroc, aducând cu el “aur şi argintărie”. Sub
pretext că merge la oraş, cârciumarul pleacă după Pintea.
Evenimentele se succed rapid spre punctul culminant, crescând în dramatism. Revenit la
cârciumă, Ghiţă îl vede pe Lică plecând şi îşi dă seama că a ratat acest moment pentru a-l prinde. Turbat
de mânie şi de gelozie, îşi ucide soţia. Din ordinul lui Lică, întors pentru că îşi uitase şerparul cu bani,
Răuţ îl împuşcă pe Ghiţă, iar hanul e incendiat. Pentru a nu fi prins viu, Sămădăul goneşte prin pădure şi
se izbeşte de un stejar, lângă a cărui tulpină e găsit de jandarm.
Deznodământul o înfăţişează pe soacră cu cei doi copii, a doua zi, lângă ruinele încă fumegânde
ale hanului. Ultimul cuvânt aparţine tot bătrânei care aşază totul sub semnul fatalităţii.
Aşadar, subiectul nuvelei “Moara cu noroc” se organizează în jurul unui conflict psihologic: lupta
sfâşietoare dintre patima îmbogăţirii şi fondul sufletesc iniţial onest al protagonistului. Prăbuşirea lui
Ghiţă este înfăţişată gradat, cu oscilaţii între visul bogăţiei şi chinul remuşcării. Mişcările sinuoase ale
sufletului său trădează profunzimi nebănuite, ceea ce face din această nuvelă una dintre reuşitele prozei
psihologice româneşti.
Talentul de prozator al lui I. Slavici este dovedit mai ales de forţa cu care creează personaje
memorabile, fiind atent îndeosebi la mişcările lor sufleteşti. Spre deosebire de povestire, unde accentul
cade asupra acţiunii, în nuvelă se insistă asupra personajului. În “Moara cu noroc” există, ca în orice
nuvelă, doar un personaj principal, prin a cărui evoluţie sunt ilustrate consecinţele distrugătoare ale setei
de înavuţire. Ghiţă, personaj realist memorabil, concentrează în devenirea sa însăşi problematica operei,
ce stă sub semnul unei idei morale şi pe care talentul autorului o salvează de tezism.
Pentru caracterizarea lui naratorul foloseşte atât mijloace directe, cât, mai ales indirecte. El nu
insistă asupra trăsăturilor fizice ale protagonistului, reţinând doar că era “înalt şi spătos”, purtând-o pe
 3
Ana ca “pe o pană subţirică”. Tot naratorul reţine că era “om harnic şi sârguitor”, “mereu aşezat şi pus
pe gânduri” (caracterizare directă)
Pe parcursul acţiunii el e caracterizat indirect, prin fapte, gesturi, comportament, limbaj. Soţ
tandru, tată iubitor, el vrea să asigure alor săi o viaţă mai bună. După apariţia lui Lică, personaj malefic ce
îl subjugă şi îl înspăimântă, se schimbă însă radical. Conştiinţa eroului devine un adevărat câmp de luptă
aprigă între dorinţa de a rămâne cinstit şi ispita banului uşor câştigat. El înţelege că, pentru a sta la Moara
cu noroc, trebuie să se facă om al lui Lică. Declinul moral al eroului, cu momentele când cade sub
stăpânirea demoniei interioare alternând cu cele de omenie, este magistral surprins. Pentru prima oară în
viaţă, Ghiţă ar fi vrut să nu aibă familie, pentru a putea zice: “Prea puţin îmi pasă!”.
Legat însă de acel loc prin dorinţa de a se înavuţi, conştient de riscurile pe care şi le asumă, de
pierderea onestităţii prin cârdăşia cu Lică, Ghiţă devine irascibil şi nestăpânit: îşi bate sluga fără pricină,
răspunde răstit Anei de a cărei prăbuşire e vinovat, căci el o împinge în braţele lui Lică.
Complice la furt, apoi la crimă, prin mărturia mincinoasă depusă, Ghiţă se dezumanizează total,
devenind, în final, un ucigaş. Scena e de un dramatism sfâşietor, plânsul eroului exprimând târzia şi
inutila căinţă.
Lică, personaj secundar, rămȃne egal cu sine pe parcursul nuvelei, fiind un om „rău şi
primejdios”, fără lege, fără credință, un ucigaş cu sȃnge rece care exercită asupra Anei o atracție
malefică. Ȋntruchipare a duioşiei şi a căldurii sufleteşti, tandră, reținută, ȋnțeleaptă, femeia ajunge ȋn cele
din urmă să-şi disprețuiască soțul, să comită adulterul, fiind ucisă de Ghiță.
În ceea ce priveşte stilul, Slavici este un scriitor realist, optȃnd pentru narațiunea obiectivă
(relatarea evenimentelor se realizează la persoana a III-a). Totodată, el acordă o mare atenţie felului în
care se exprimă personajele. Cum contribuţia directă a eroilor la desfăşurarea acţiunii este masivă,
valoarea limbajului ca document al vieţii sufleteşti creşte. Dialogurile, fiind reflexe ale intimităţii
omului, au o mare putere de caracterizare a psihicului personajelor. De asemenea, apare monologul
interior care subliniază zbuciumul personajelor. El alternează uneori cu comentariul auctorial menit să
furnizeze informaţii necesare pentru înţelegerea corectă a situaţiei.
În concluzie,prin întreaga activitate de nuvelist, Ioan Slavici a contribuit esenţial la evoluţia
nuvelei realiste româneşti, opera lui rămânând un punct de referinţă în devenirea ulterioară a acestei
specii la noi.