MANUAL MASAJ MODUL III - VERSIUNEA Noiembrie 2016 - Corectata

S.C.
CASA DE SĂNĂTATE DRAGOMIR SRL
MANUAL MASAJ TERAPEUTIC

(MODUL III)
(SPECIALIZARE ÎN MASAJUL MEDICAL,

BALNEOFIZIOTERAPIE ȘI RECUPERARE
MEDICALĂ)
ediția 2020
Profesor Cristian Dragomir
copyright@ S.C. Casa de Sănătate Dragomir SRL 2020

toate drepturile rezervate
CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 1

S.C. CASA DE SĂNĂTATE DRAGOMIR SRL
I. CURS BIOMECANICĂ
Poziția anatomică corespunde până la un punct cu poziția de drepți din gimnastică.
Adică, în ortostatism, membrele inferioare sunt lipite cu picioarele la unghi drept pe gambe,
genunchii și șoldurile extinse, membrele superioare sunt lipite pe părțile laterale ale
trunchiului, cu coatele în extensie, antebrațele rotate în afară, iar palmele și degetele în
extensie privesc înainte.
Planurile anatomice sunt suprafețe care secționează, imaginar, corpul omenesc sub o
anumită incidență. Ele sunt: frontale, sagitale și transversale.
Planurile frontale sunt dispuse paralel cu fruntea, deci vertical și latero-lateral
împărțind corpul într-o parte anterioară și o parte posterioară. Planul frontal care împarte
greutatea corpului într-o jumătate anterioară și o jumătate posterioară este planul medio-
frontal.
Planurile sagitale sunt dispuse vertical și antero-posterior împărțind corpul într-o
parte stânga și o parte dreapta. Planul sagital care împarte greutatea corpului într-o jumătate
dreapta și o jumătate stânga este planul medio-sagital.
Planurile transversale sunt dispuse orizontal împărțind corpul într-o parte superioară
și o parte inferioară. Planul transversal care împarte greutatea corpului într-o jumătate
superioară și o jumătate inferioară este planul medio-transversal.
La intersecția planurilor medio-frontal, medio-sagital și medio-transversal este situat
centrul de greutate (de gravitație).
Centrul de greutate poate fi definit ca punctul masei corpului asupra căruia
acționează rezultanta liniilor forțelor gravitaționale. Adică, gravitația acționează asupra
corpului sub forma unui mănunchi de linii de forță verticale, dirijate spre centrul pământului.
Toate aceste forțe, asociate vertical, au o rezultantă care acționează asupra centrului de
greutate.
Termenii orientativi care fac referire la orientarea diferitelor organe sau segmente în
raport cu centrul de greutate, sunt:
• median (medial, intern) – spre centrul corpului sau segmentului;
• lateral (extern) – în afară față de centrul corpului sau segmentului;
• dorsal (posterior) – în spate;
• ventral (anterior) – în față;
• proximal (cranial, superior) – în sus față de centrul segmentului;
• distal (caudal, inferior) – în jos față de centrul segmentului;
• radial – spre radius;
• cubital – spre cubitus;
• tibial – spre tibie;
• fibular – spre peroneu (fibula);
• longitudinal – în sensul axei lungi;
• transversal – în sensul axei transversale.
Mișcările pot fi:
• abducție – în afară față de axa longitudinală;
• adducție – înăuntru față de axa longitudinală;
• flexie – îndoire;
• extensie – întindere;
• rotație – în jurul axei lungi (internă și externă);
• circumducție – mișcare complexă, în care segmentul trece succesiv prin
pozițiile de flexie, abducție, extensie, adducție și revine la poziția de flexie;

• pronație – răsucirea palmelor în jos;
• supinație – răsucirea palmelor în sus.
Locomoția
Aparatul specializat care efectuează mișcările corpului omenesc se numește aparat
locomotor, iar funcția complexă a acestuia este locomoția. Majoritatea autorilor înțeleg prin
locomoție o deplasare a corpului în totalitate dintr-un punct într-altul. Termenul provine de la
cuvintele latinești locus = loc și motus = mișcat; deci deplasarea în spațiu față de un punct de
referință, a corpului sau a unui segment. Americanii au renunțat la termenul locomoție,
înlocuindu-l cu termenul mai general kinesis (mișcare). Ramura științelor biologice care se
ocupă cu studiul mișcărilor locomotorii se numește kineziologie.
Mișcarea este însăși forma de existență a materiei sau, după unii autori, un atribut al
acesteia.
Mecanisme generale ale locomoției
Corpul omenesc este un transportor și transformator de energie, sursa energetică a
organismelor vii fiind asigurată de intervenția enzimelor, de desfășurarea continuă a
proceselor metabolice ale glucidelor, lipidelor și proteinelor și de schimburile permanente
dintre organism și mediu. Odată produsă această energie, este utilizată sub formă termică,
electrică, fizico-chimică și mecanică, în fenomenul general complex de locomoție.
Locomoția apare ca o modificare a poziției corpului sau a părților acestuia. Ea este
rezultatul interacțiunii dintre două categorii de forțe: forțele interne și forțele externe; prin
forță înțelegându-se cauza care modifică sau tinde să modifice starea de repaus sau starea de
mișcare a unui corp.
Forțele implicate în mișcările corpului
Forțele implicate în mișcările corpului sunt reprezentate prin impuls nervos, contracția
musculară și pârghiile osteo-articulare.
a. Impulsul nervos este fenomenul ce se transmite pe traseul unui arc reflex care, la
rândul lui, prezintă receptori, cale aferentă, centru nervos, cale eferentă și placă motorie
(sinapsa neuro-musculară).
Placa motorie (sinapsa neuromusculară) este formațiunea anatomio-funcțională prin
care impulsul nervos motor se transmite celulei musculare prin intermediul mediatorului
chimic – acetilcolina.
Proprioceptorii se găsesc la nivelul tuturor organelor aparatului locomotor (oase,
articulații, mușchi), reprezintă elementele materiale ale sensibilității proprioceptive, sunt
deosebit de numeroși și au funcții polivalente, înregistrând modificările cele mai variate:
termice, mecanice, chimice, osmotice, inclusiv alungirea mușchiului și rata acestuia.
b. Contracția musculară este a doua forță interioară care intervine în realizarea
mișcării, ca o reacție de răspuns la stimulare, prin intermediul impulsului nervos.
Motoneuronul alfa primește toate impulsurile motorii, indiferent de originea lor și când starea
de excitație care rezultă din această sumație a atins un prag suficient, neuronul reacționează
stereotip, trimițând un impuls motor fibrelor musculare pe care le inervează prin terminațiile
sale. Conform legii totul sau nimic, fiecare fibră musculară răspunde printr-o contracție totală
și eliberează astfel maximum de energie de care este capabilă în acel moment.
Contracția musculară reprezintă o manifestare legată de schimbarea elasticității
musculare. Ea se manifestă fie ca o întărire a mușchiului, fie ca o modificare a formei și tăriei
acestuia. Deosebim mai multe feluri de contracții:
- izometrice (statice) – sunt contracții de scurtare a mușchiului. Ele produc
creșterea volumului și greutății mușchiului (deci a forței), prin mărirea cantității de
sarcoplasmă din fibrele musculare. Prin aceste contracții izometrice lungimea mușchiului nu
se schimbă ceea ce înseamnă abolirea mișcării, asigurarea echilibrului sau a poziției statice.

- izotonice (dinamice) – sunt contracții de scurtare a mușchiului și de
deplasare a segmentelor, în care se păstrează constantă tensiunea mecanică din mușchi pe
toată durata scurtării lungimii mușchiului. Ele produc o creștere minimă a cantității de
sarcoplasmă, iar nucleii își păstrează dispoziția marginală.
Toate mișcările naturale ale aparatului locomotor, precum și alte numeroase contracții
obișnuite ale musculaturii umane nu au viteză constantă, în primul rând datorită accelerației
din faza de demarare, iar apoi datorită schimbărilor de poziție în pârghiile lanțurilor
cinematice, schimbări raportate la greutatea proprie sau la greutatea deplasată.
Din punct de vedere biomecanic, în executarea unei acțiuni musculare, pe lângă
mușchiul care execută mișcarea (mușchiului agonist) mai intervin și alte grupe musculare cu
rol bine definit în sincronizarea acțiunilor musculare. Astfel, deosebim următoarele grupe
musculare participante:
1. agonistul, este motorul principal, mușchiul care face mișcarea;
2. antagonistul, este mușchiul care controlează efectuarea continuă și gradată a
mișcării. Exemplu: când bicepsul se contractă pentru a flexa antebrațul pe braț, în același
timp se contractă și tricepsul brahial care moderează mișcarea (legea lui Sherrington);
3. mușchii de fixare susțin segmentul în poziția cea mai utilă și conferă astfel
forță mișcării. Exemplu: o aruncare nu se poate face numai cu forța antebrațului, ci și cu
fixarea cotului și a umărului în poziția cea mai convenabilă;
4. mușchii neutralizatori, ce suprimă mișcarea secundară a motorului principal,
intervin după terminarea mișcării, ei sunt de fapt tot antagoniști;
Mușchii nu acționează izolat, ci în lanțurile musculare.
c. Pârghiile osteo-articulare reprezintă cea de-a treia forță internă care intervine în
realizarea mișcării. Impulsurile nervoase produc contracții musculare, care, la rândul lor,
atrag deplasarea segmentelor osoase la nivelul inserțiilor musculare transformând astfel
energia chimică în energie mecanică. Segmentele osoase asupra cărora acționează mușchii se
comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică.
Pârghiile de gradul I – sunt pârghiile la care punctul de sprijin este situat între cele
două momente de aplicare a forței musculare și a rezistenței, ambele forțe sunt îndreptate în
același sens. În corpul omenesc sunt numeroase: la nivelul articulației dintre craniu și coloana
vertebrală (atlanto-occipitală), punctul de sprijin se află în articulație, forța activă este dată de
mușchii cefei, iar rezistența de greutatea capului. La nivelul articulației coxo-femurale (în
poziție stând) se află punctul de sprijin (axa de rotație), iar în plan ventral și dorsal cele două
puncte de aplicare a forței active și a forței de rezistență.
Pârghiile de gradul II – sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt, forța la
celălalt capăt, iar rezistența între ele. Exemplu: roaba, ridicarea unei greutăți mari cu o rangă
de fier. În corpul omului acest gen de pârghii este contestat; majoritatea autorilor admit ca ar
există un singur exemplu, la articulația talocrurală, în poziția stând pe vârfuri, unde punctul
de sprijin este în vârful piciorului, forța se exercită pe calcaneu de către mușchii care
acționează tendonul lui Achile, iar rezistența este dată de greutatea corpului care se transmite
acestei pârghii prin oasele gambei. Acestea sunt pârghii de forță.
Pârghiile de gradul III – sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt al
pârghiei, rezistența la celălalt capăt, iar forța între acestea. Exemplu: pedala tocilarului,
cleștele de cărbuni. În corpul omenesc, acest gen de pârghii este foarte răspândit. Ele
acționează cu pierdere de forță și câștig de deplasare. Exemplu: articulația cotului, unde
punctul de sprijin este în articulație, rezistența la celălalt capăt (dată de greutatea antebrațului
și a mâinii), iar forța este între ele (dată de mușchii flexori ai antebrațului pe braț). Acestea
sunt pârghii de viteză.
Forțele externe implicate în realizarea mișcării:
• forța gravitației – este manifestarea unei legi universal valabile în natură;

• greutatea corpului – acționează întotdeauna vertical, de sus în jos asupra
centrului de greutate a corpului sau al segmentului;
• presiunea atmosferică – reprezintă indirect tot o forță de acțiune a forței
gravitaționale;
• rezistența mediului – este cea a mediului extern în care se desfășoară
exercițiile fizice, care pot fi practicate atât în aer liber, cât și în apă;
• inerția – este forța care tinde să prelungească și să susțină o situație dată;
• forța de reacție a suprafeței de sprijin – este statică atunci când corpul este
imobil și este egală cu greutatea statică a corpului, și este dinamică atunci când
corpul este în mișcare fiind egală cu greutatea statică a corpului plus inerția.
• forța de frecare – este proporțională cu greutatea corpului (G) care alunecă pe
o suprafață de sprijin și cu coeficientul de frecare (K).
Cupluri și lanțuri cinematice
Mecanismele activității neuromusculare pentru asigurarea posturală și a mișcărilor
sunt foarte complexe deoarece articulațiile corpului formează cupluri și lanțuri cinematice
care permit mai multe grade de libertate.
Cuplul cinematic este format din două segmente osoase articulate mobil, de exemplu
brațul și antebrațul, coapsa și gamba, gamba și piciorul. Mișcările lor sunt în general mișcări
de rotație.
Lanțul cinematic se constituie dintr-o însușire de mai multe segmente articulate mobil,
capabile să execute numeroase mișcări, fie proprii fiecărui cuplu cinematic în parte, fie mai
multor cupluri care intră în compunerea lanțului cinematic. Deosebim două feluri de lanțuri
cinematice: deschise și închise.
Lanțul cinematic deschis reprezintă o însușire de cupluri cinematice articulate între
ele, având o extremitate liberă. Exemplu: membrul superior în aruncare, sau membrul inferior
când lovește mingea acționează ca lanțuri cinematice deschise;
Lanțul cinematic închis se formează atunci când extremitatea (mâna sau piciorul) se
sprijină pe sol sau pe un aparat. Exemplu: în poziția atârnat sau atârnat cu sprijin, membrul
superior este un lanț cinematic închis, iar în poziția stând, membrul inferior acționează ca un
lanț cinematic închis.
Grupe și lanțuri musculare
Grupa musculară este formată din mai mulți mușchi care mobilizează un cuplu
cinematic și este reprezentativă pentru fiecare grad de libertate al acestuia; de exemplu la
articulația cotului, care are un grad de libertate, există două grupe musculare: a flexorilor și a
extensorilor, care acționează concomitent, acțiunea lor inversându-se. Când unii sunt agoniști
(flexorii), alții sunt antagoniști (extensorii), iar articulația acționează ca o pârghie de gradul
III (viteză).
În extensie, extensorii sunt agoniști, flexorii fiind antagoniști, articulația acționează ca
o pârghie de gradul I (de sprijin).
La articulațiile cu mai multe grade de libertate, există mai multe grupe musculare;
exemplu: la articulația coxofemurală sunt șase grupe musculare: a flexorilor, a extensorilor, a
abductorilor, a adductorilor, a rotatorilor mediali și a rotatorilor laterali.
Mușchii agoniști execută aceeași mișcare: de flexie, extensie, abducție, adducție etc.,
în această categorie intră puțini mușchi deoarece majoritatea mușchilor produc, sau pot
participa, la mai multe categorii de mișcări.
Mușchii sinergici îndeplinesc în comun anumite mișcări, dar fiecare în parte poate
efectua acțiuni diferite. Din însumarea lucrului lor mecanic rezultă mișcarea respectivă. Ei,
neavând aceeași direcție de tracțiune, joacă și rolul de orientare a mișcărilor, de reglare a

direcției mișcării în cadrul mișcărilor complexe ale lanțurilor cinematice. Exemplu: marele
pectoral și marele dorsal în mișcarea de coborâre a centurii scapulare, iar marele pectoral,
marele dințat și scalenii acționează sinergic la ridicarea coastelor.
Mușchii antagoniști execută mișcări opuse în articulațiile pe care le mobilizează. Ei
sunt considerați principala frână a mișcărilor. În cazul când aceștia nu au timp suficient să
amortizeze mișcarea datorită rapidității cu care se execută, solicitarea se transmite
ligamentelor și capsulei articulare care pot suferi traumatisme.
Particularități biomecanice ale aparatului locomotor
Aparatul locomotor al omului este alcătuit în așa fel încât se realizează o îmbinare
armonioasă între principiul economiei de forță și cel al economiei de deplasare. În general,
pentru menținerea echilibrului în pozițiile statice sunt utilizate pârghii care economisesc forța,
iar pentru efectuarea mișcărilor se folosesc pârghii de gradul III cu care se obține o economie
de deplasare (de scurtare musculară).
Aparatul locomotor este format din: oase, articulații și mușchi.
Oasele sunt considerate pârghii dure și rezistente cu rol în:
• menținerea formei corpului;
• efectuarea mișcărilor.
Oasele sunt alcătuite din țesut conjunctiv impregnat cu săruri de calciu. Țesutul osos
are o structură adecvată funcțiilor: solicitări de presiune, încovoiere, întindere și răsucire.
Aceste proprietăți mecanice depind de vârstă, compoziție chimică, alimentație, natura
solicitării fizice etc.
Sub influența exercițiilor fizice, structura oaselor se modifică concomitent cu
creșterea rezistenței la factorii mecanici, de exemplu: modificările apărute la oasele piciorului
de bătaie la săritori și fotbaliști.
Articulațiile realizează legătura mecanică dintre pârghiile osoase.
Majoritatea articulațiilor sunt mobile, permițând mișcări în diferite direcții: mișcări de
rotație sau mișcări de alunecare (de translație).
Mușchii reprezintă forța care asigură pozițiile și mișcările corpului, mobilizând
pârghiile osoase pe anumite direcții.
Articulațiile și clasificarea lor
Articulațiile reprezintă legătura dintre două sau mai multe oase prin intermediul unui
aparat fibros și ligamentar. Astfel spus, ele sunt un ansamblu de părți moi și dure prin care se
unesc două sau mai multe oase vecine.
O definiție recentă spune că articulația este componenta pasivă de mișcare, fiind
animată de mușchii adiacenți (N. Efimov, 2004).
După gradul lor de mobilitate, articulațiile sunt de mai multe feluri:
1. Articulații fixe (sinartroze), sin – „împreună” – sunt articulațiile în care oasele
nu pot execută nici o mișcare sau fac mișcări foarte reduse. Se întâlnesc la oasele
cutiei craniene și la oasele cutiei toracice. Legătura dintre oase se face prin țesut
cartilaginos, țesut conjunctiv fibros și țesut osos. De aceea, după felul țesutului
care leagă oasele unei sinartroze, deosebim:
 sincondroze în care legătura dintre oase se face prin țesut cartilaginos ce îi
conferă un oarecare grad de mobilitate. Exemplu: articulația dintre lama
perpendiculară a etmoidului cu vomerul, articulația dintre coastă și stern.
 sindesmoze în care legătura dintre oase se face prin țesut conjunctiv fibros.
Exemplu: articulațiile sacro-iliace, articulațiile dintre epifizele distale ale
tibiei și fibulei, articulațiile dintre oasele cutiei craniene.

 sinostoze în care oasele sunt legate prin țesut osos. Ele derivă fie din
sincondroze, fie din sindesmoze, articulații la care țesutul de legătură s-a
osificat, mai ales la vârstă înaintată. Exemplu: sinostoza craniană apare la o
vârstă înaintată, când țesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene se
osifică.
2. Articulații semimobile (amfiartroze) – sunt articulații cu mișcări ceva mai
ample, deci semimobile. Exemplu: articulațiile de la nivelul coloanei vertebrale.
3. Articulații mobile (diartroze) – sunt articulațiile cele mai răspândite în organism.
Ele au o cavitate articulară în care se găsește o mică cantitate de lichid sinovial, o
capsulă articulară căptușită în interior de membrana sinovială și cartilajul hialin.
Diartrozele, după gradul de libertate al mișcărilor, în raport cu cele trei planuri
(transversal, sagital și longitudinal), pot fi:
● Articulații cu un singur grad de libertate
a) Articulații plane (artrodii) cu suprafețe articulare congruente și în
care mișcarea este numai de alunecare; exemplu: articulațiile dintre
apofizele articulare toracale; articulațiile dintre oasele carpiene.
b) Articulații cilindroide (asemănătoare balamalelor), exemplu:
articulația trohleară – articulația cotului (dintre humerus și ulnă);
articulația trohoidă – articulația radio-cubitală superioară.
● Articulații cu două grade de libertate
a) Articulație elipsoidală – articulația radio-carpiană
b) Articulație selară – articulația carpo-metacarpiană
● Articulații cu trei grade de libertate – sferoidale (enartrozele), de
exemplu articulația scapulo-humerală, articulația coxo-femurală.
Cartilajul hialin
Cartilajul hialin (cartilajul articular) este un țesut conjunctiv cu fibre colagene și se
prezintă ca o suprafață lucioasă, alb-gălbuie la centru, alb-albăstruie la periferie, în funcție de
grosime. Grosimea este mai mare în punctele de maximă presiune, până la 6 mm și mai
subțire la periferie.
Cartilajul hialin nu are vase de sânge, se hrănește prin imbibiție din lichidul sinovial.
Neavând vase de sânge, nu are posibilitatea de cicatrizare sau regenerare. Are un metabolism
foarte scăzut, de aceea rezistă mai bine la factorii agresivi decât țesutul osos. El se fisurează
destul de frecvent, mai ales la nivelul meniscurilor genunchiului și se vindecă foarte greu. În
schimb este rezistent la presiuni. Are o patologie pasivă și tăcută.
Cartilajul hialin este compresibil, elastic și poros și are următoarele mijloace de
alunecare: membrana sinovială și lichidul sinovial,
• membrana sinovială este fină, netedă și lucioasă, tapetând suprafața
internă a capsulei articulare. Este bogat vascularizată și inervată.
Iritarea mecanică sau microbiană a sinovialei duce la creșterea
cantității de lichid sinovial și la dureri în timpul mișcărilor;
• lichidul sinovial are dublă origine, este un lichid de culoare gălbuie,
vâscos, transparent, cu pH = 7,4.
Una dintre metodele folosite pentru măsurarea capacității funcționale a articulației
sunt testele clinice, care fac parte din examenul specializat. Cea mai practică și mai precisă
este scara cu valori cuprinse între 0 și 5 propusă de Fundația Națională pentru Paralizia
infantilă:
0 – fără contracție 0%
1 – contracție modestă, fără executarea mișcării 10%
2 – contracție posibilă numai prin eliminarea gravitației și rezistenței 25%

3 – contracție posibilă contra gravitației, dar fără opunere de rezistență 50%
4 – contracție posibilă contra gravitației, plus o rezistență 75%
5 – contracție posibilă contra gravitației, plus o rezistență puternică 100%
Articulațiile și mușchii capului
Toate oasele capului se unesc între ele prin articulații fixe (sinartroze). Singura
articulație mobilă a capului este articulația temporo-mandibulară, care unește partea
superioară a ramurilor verticale ale mandibulei cu zona mijlocie a craniului și permite
mișcarea mandibulei.
Mușchii capului sunt:
 mușchii pieloși ai:
 capului, cu legături întinse cu pielea craniului și a feței (mușchii
mimicii);
 craniului: mușchiul frontal, mușchiul occipital legați între ei de
aponevroza epicraniană;
 pleoapelor (orbicularul pleoapelor);
 gurii (orbicularul buzelor);
 nasului (piramidalul, transversul, dilatatorul);
 mușchii masticatori (4 ridicători și 4 coborâtori ai mandibulei):
 ridicătorii mandibulei (ai gâtului): temporalul, maseterul,
pterigoidianul intern, pterigoidianul extern.
 coborâtorii mandibulei (ai gâtului): pielosul gâtului, digastricul, milo-
hioidianul, genio-hioidianul.
Articulațiile coloanei vertebrale
Structura funcțională a coloanei vertebrale
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt
legate segmentele care alcătuiesc trunchiul (toracele și bazinul), și se articulează membrele
superioare și inferioare. Ea ne conferă simetria corpului și direcția de mișcare, precum și
mobilitatea și stabilitatea corpului.
Coloana vertebrală este un segment complex, cu o mare importanță funcțională. Este
alcătuită din 33-34 vertebre, 344 suprafețe articulare, 24 discuri intervertebrale și 365
ligamente cu 730 inserții musculare.
Coloana vertebrală este alcătuită din suprapunerea pieselor osoase numite vertebre.
O vertebră este alcătuită dintr-o parte anterioară numită corp și o parte posterioară
numită arc. Aceste două părți închid între ele canalul vertebral. Cunoscând alcătuirea unei
vertebre, în cadrul articulațiilor coloanei vertebrale vom avea articulațiile corpilor vertebrali,
articulațiile apofizelor articulare, articulațiile lamelor vertebrale, articulațiile apofizelor
spinoase și articulațiile apofizelor transverse.
Segmentul motor al coloanei vertebrale este alcătuit din:
• discul intervertebral și ligamentele sale;
• găurile de conjugare;
• articulațiile interapofizare;
• apofizele spinoase cu ligamentele lor.
Partea anterioară a segmentului motor este mai puțin mobilă, mai solidă, are rare
intenții musculare și susține pasiv coloana.
Partea posterioară a segmentului motor are multe inserții musculare și este principalul
element motor al coloanei vertebrale.

Mușchii implicați în mișcările coloanei vertebrale
Mușchii gâtului:
• sternocleidomastoidianul (SCM);
• scalenii.
Mușchii paravertebrali, se găsesc pe fața anterioară a coloanei vertebrale:
• dreptul anterior al capului;
• micul drept anterior al capului;
• lungul gâtului.
Mușchii abdominali antero-laterali:
• marele drept al abdomenului;
• marele oblic al abdomenului (oblicul extern);
• micul oblic al abdomenului (oblicul intern);
• transversul abdomenului;
Mușchii lombo-iliaci închid posterior cavitatea abdominală:
• pătratul lombelor;
• psoasul iliac.
Mușchii posteriori ai coloanei vertebrale sunt în număr mare:
• trapezul;
• marele dorsal;
• romboidul;
• unghiularul;
• micul dințat postero-superior;
• micul dințat postero-inferior;
• mușchii cefei;
• mușchii spinali.
Mișcările coloanei vertebrale
Mișcările coloanei vertebrale sunt mișcări complexe. Ele se realizează prin cumularea
ușoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale (la nivelul discurilor intervertebrale și la nivelul
articulațiilor). Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor și a articulațiilor
intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este
compus discul.
Mișcarea de flexie – porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este
comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene,
ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune.
Mușchii care inițiază mișcarea sunt cei ai peretelui abdominal în special dreptul abdominal și
cei doi oblici, psoasul iliac și mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidienii.
Mișcarea de extensie – porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt
comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia
este blocată în ultima fază de intrarea în contact a apofizelor articulare și apoi a apofizelor
spinoase. Mușchii șanțurilor vertebrale, deci mușchii extensori, sunt cei care inițiază
mișcarea, care apoi este controlată de grupul anterior. Mai intervin: spleniusul capului,
mușchii posteriori ai gâtului, interspinoșii și mușchii sacrospinali.
Mișcarea de inclinare laterală (îndoire) – are maximum de amplitudine în
segmentul dorsal. Mușchii în inclinare sunt: pătratul lombelor, psoasul, intertransversalii și
dreptul lateral al capului. Mai pot interveni și mușchii șanțurilor vertebrale și în special
sistemul transverso-spinos, sternocleidomastoidianul (SCM), scalenii, mușchii cefei, trapezul,
marele și micul oblic abdominal.
Mișcarea de rotație (răsucire) – este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală
se rotează puțin și numai dacă se înclină lateral. Coloana lombară se răsucește când este în

extensie. Mușchii care execută mișcarea sunt: oblicii abdominali, intercostalii, sistemul
spino-transvers al mușchilor șanțurilor vertebrale. Răsucirea de aceeași parte se face cu
ajutorul mușchilor: marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului și micul oblic abdominal.
Răsucirea de partea opusă se face cu ajutorul mușchilor: spino-transvers și marele oblic
abdominal.
Articulația scapulo-humerală (articulația umărului)
Structura funcțională a articulației scapulo-humerale
Această articulație este o enartroză (capul articular este mai mic decât o jumătate de
sferă).
Suprafețele articulare sunt: capul humerusului, și cavitatea glenoidă a omoplatului,
ambele acoperite cu cartilaj hialin. Cavitatea glenoidă este înconjurată de bureletul
glenoidian, care-i mărește capacitatea.
Cele două suprafețe sunt menținute în contact de o capsulă articulară întărită în partea
superioară de un ligament coraco-humeral și anterior de trei ligamente gleno-humerale.
Mușchii care participă la mișcările umărului sunt:
 deltoidul, este cel mai voluminos. Prin baza lui, se inseră proximal pe treimea
externă a marginii anterioare a claviculei, pe marginea externă a acromionului
și pe buza inferioară a marginii posterioare a spinei omoplatului. Toate aceste
fascicule converg spre tendonul distal, care se inseră pe buza superioară a
amprentei deltoidiene de pe fața externă a humerusului. Acțiunea lui este
complexă, în totalitatea lui;
 coraco-brahialul se inseră proximal pe apofiza coracoidă împreună cu scurta
porțiune a bicepsului, iar distal în treimea mijlocie a feței interne a
humerusului;
 supraspinosul are o formă triunghiulară, se inseră intern pe fosa supraspinoasă
a omoplatului și extern pe fațeta superioară a marii tuberozități a extremității
superioare a humerusului;
 subspinosul se inseră intern pe fosa subspinoasă a omoplatului și extern pe
fațeta mijlocie a marii tuberozități a extremității superioare a humerusului;
 micul rotund, situat imediat în afară subspinosului, se inseră intern pe fosa
subspinoasă a omoplatului și extern pe fața inferioară a marii tuberozități a
humerusului;
 marele rotund este un mușchi puternic, se inseră intern pe unghiul inferior al
omoplatului, se îndreaptă în sus, în afară și înainte, ocolește fața internă a
extremității superioare a humerusului și se inseră pe buza posterioară a culisei
bicipitale a humerusului;
 subscapularul se inseră intern în fosa subscapulară și extern pe mica
tuberozitate a extremității superioare a humerusului.
Mișcările articulației scapulo-humerale
Articulația scapulo-humerală este cea mai mobilă articulație. Are trei grade de
libertate. Ea acționează în strânsă corelație funcțională cu articulațiile centurii scapulare,
mărindu-se astfel amplitudinea de mișcare a membrului superior față de trunchi.
Mișcarea de abducție (de îndepărtare a brațului). În această mișcare cele două
extremități ale humerusului suferă o deplasare în sens invers.
Mușchii abductori ai umărului sunt:
• deltoidul, cu toate fasciculele lui;
• supraspinosul (chiar singur în afara deltoidului);
• lunga porțiune a bicepsului brahial (are rol secundar).

Mișcarea de abducție se poate face până la un unghi de 90º.
Mișcare de adducție se face în sens invers, un rol important revine greutății
membrului și gravitației, mișcarea fiind controlată tot de mușchii abductori care, prin
contracția lor izometrică, dirijează apropierea membrelor superioare de trunchi.
Mușchii adductori ai umărului sunt:
• pectoralul mare;
• dorsalul mare;
• rotundul mare;
• rotundul mic;
• subscapular;
• coraco-brahial;
• biceps brahial (cu scurta porțiune);
• triceps brahial (cu lunga porțiune).
Mișcările de proiecție înainte (anteducție) și înapoi (retroducție):
În anteducție intervin mușchii:
• marele pectoral;
• coraco-brahialul;
• deltoidul (fascicule claviculare).
În retroducție intervin mușchii:
• deltoidul (fascicule spinale)
• marele dorsal
Mișcările de rotație înăuntru (mediană) și afară (laterală)
Ele se realizează în jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul humeral în jurul axei
anatomice lungi a humerusului. Amplitudinea lor este de 80º pentru rotație externă și 95º
pentru rotație internă.
Mișcarea de circumducție. Această mișcare însumează mișcările precedente care se
execută în jurul celor trei axe. Capul humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavității
glenoide.
Articulația humero-cubito-radială (articulația cotului)
Această articulație este o trohleartroză, are un singur grad de libertate și permite
numai executarea mișcărilor de flexie și extensie, a antebrațului pe braț.
Se întâlnesc trei oase, iar suprafețele articulare sunt:
 extremitatea inferioară a humerusului (trohleea, condilul humeral și
epicondilul);
 extremitatea superioară a cubitusului prezintă o scobitură semilunară (marea
cavitate sigmoidă), apofiza coronoidă în partea anterioară a cavității sigmoide
și tuberozitatea (olecranul) în partea posterioară a cavității sigmoide. La
marginea externă a acestei cavități se află o altă scobitură semilunară (mica
cavitate sigmoidă) care ia parte la alcătuirea articulației radio-cubitale
superioare.
 extremitatea superioară a radiusului prezintă o scobitură care se adaptează pe
condilul humeral.
Mușchii implicați în mișcările cotului sunt flexori și extensori.
Mușchii flexori:
• bicepsul brahial
• brahialul anterior
• mușchii epitrohleeni care sunt în număr de patru (brahio-radial, primul brahial
extern, al doilea radial extern, scurtul supinator)

Mușchii extensori:
• tricepsul brahial
• anconeul
• mușchii extensori ai degetelor
Articulația coxo-femurală (articulația șoldului)

Structura funcțională a șoldului
Prin intermediul șoldului, centura pelviană se continuă cu membrul inferior. Șoldul
este structurat astfel încât să permită membrului inferior îndeplinirea celor două funcții
contradictorii:
• oscilația în faza de pendulare;
• stabilizarea în faza de propulsie a mersului, alergării sau săriturii.
În alcătuirea articulației șoldului participă două segmente osoase: osul coxal și
extremitatea superioară a femurului, de o parte și de alta.
Femurul este un os lung, pereche și nesimetric. El reprezintă scheletul coapsei. Are un
corp și două extremități (superioară și inferioară). Cu extremitatea superioară intră în
articulația șoldului.
Extremitatea superioară a femurului prezintă un cap articular, un gât și două
proeminente: o tuberozitate mare (marele trohanter) și o tuberozitate mică (micul trohanter).
Cele două tuberozități sunt voluminoase, pe ele se inseră mușchi puternici.
Capul articular reprezintă 2/3 dintr-o sferă, este perfect rotunjit și orientat în sus,
înainte și înăuntru. Puțin sub centrul lui se află foseta ligamentului rotund.
Gâtul femurului unește capul femurului cu cele două extremități. Axa lungă a gâtului
este inclinată față de axa lungă a corpului femural cu 125 – 135º, unghiul fiind unghiul de
inclinație.
Marele trohanter este o proeminență patrulateră, care continuă în sus corpul osului. Pe
el se inseră:
• pe fața externă: fesierul mijlociu;
• pe fața internă: obturatorul extern, obturatorul intern, cei doi gemeni;
• pe marginea superioară: piramidalul;
• pe marginea inferioară: vastul intern;
• pe marginea anterioară: fesierul mic;
• pe marginea posterioară: pătratul femural.
Micul trohanter este situat la partea postero-inferioară a gâtului femural și dă inserție
psoas-iliac-ului.
Corpul femural este îndreptat oblic de sus în jos și dinafară înăuntru. Pe el se prind
următorii mușchi:
• pe fața anterioară – mușchiul crural (partea profundă a cvadricepsului) și
mușchiul tensor al sinovialei genunchiului;
• pe fața externă – vastul extern al cvadricepsului;
• pe fața internă – vastul intern al cvadricepsului;
Articulația coxo-femurală este o enartroză cu trei grade de libertate și o deosebită
importanță în statică și locomoție. Este construită în așa fel încât să ofere, în același timp,
maximum de stabilitate și de mobilitate.
Suprafețele articulare sunt: capul femurului și cavitatea cotiloidă a coxalului. Cele
două suprafețe articulare sunt menținute în contact prin bureletul fibro-cartilaginos și o
capsulă fibroasă.
Ligamentele sunt:

• ligamentul ilio-femural, important în menținerea poziției ortostatice, se opune
căderii corpului înapoi;
• ligamentul pubo-femural limitează abducția și rotația externă;
• ligamentul ischio-femural limitează rotația internă și adducția;
• fibrele circulare profunde ale capsulei formează un inel care înconjoară colul,
susținând-l;
• ligamentul rotund este intraarticular cu rol secundar în biomecanica șoldului.
Mușchii care intervin în mobilizarea șoldului
Mușchii lombo-iliaci descriși la coloana vertebrală. Dintre aceștia doar psoasul-iliac
intervine direct asupra șoldului. El se suprapune ca direcție axei biomecanice a membrului
inferior.
Mușchii bazinului:
• fesierul mare – cel mai voluminos mușchi al bazinului. Se inseră proximal pe
partea posterioară a fosei iliace externe;
• fesierul mijlociu;
• fesierul mic;
• gemenul superior;
• gemenul inferior;
• obturatorul intern;
• obturatorul extern;
• pătratul femural;
• piramidalul (pisiformul).
Mușchii coapsei se îndreaptă vertical de la bazin la coapsă, iar unii dintre ei la
extremitățile superioare ale oaselor gambei.
Avem trei grupe: anteriori, mediali și posteriori.
1. Mușchii anteriori ai coapsei:
• tensorul fasciei lata, mușchi superficial, se inseră proximal pe spina
iliacă antero-superioară și se inseră distal pe tuberozitatea externă a
extremității superioare a tibiei;
• croitorul, mușchi superficial, se întinde diagonal de sus în jos și din
afară-înăuntru. Se inseră proximal pe spina iliacă antero-superioară și
distal pe tuberozitatea internă a extremității superioare a tibiei, prin
laba de gâscă. Este flexor al gambei pe coapsă și flexor, adductor și
rotator în afară coapsei pe bazin, realizând poziția de lucru a vechilor
croitori;
• cvadricepsul, mușchi larg care ocupă toată partea anterioară a coapsei.
Este alcătuit din patru fascicule musculare: dreptul femural, vastul
lateral, vastul medial și femuralul (cruralul). Inserțiile proximale ale
acestor fascicule sunt diferite. Toate cele patru fascicule se unesc între
ele și formează tendonul cvadricipital, care înglobează rotula și de la
aceasta în jos se continuă cu tendonul rotulian, care se inseră distal pe
tuberozitatea anterioară a tibiei. Este extensor al gambei pe coapsa.
• mușchiul tensor.
2. Mușchii mediali ai coapsei:
• dreptul intern (mușchiul gracilis) este foarte subțire, se inseră proximal
pe unghiul pubisului și distal, prin intermediul labei de gâscă, pe partea
superioară a feței interne a tibiei. Este flexor și adductor al coapsei.
• adductorul mare;
• adductorul mijlociu;

• adductorul mic.
3. Mușchii posteriori ai coapsei alcătuiesc grupul mușchilor ischiogambieri. Ei
sunt mușchi biarticulari și au o deosebită importanță în statică, mers, alergare și sărituri. Ei
extind coapsa pe bazin și au asupra gambei o acțiune caracteristică. Aceștia sunt:
• semitendinosul;
• semimembranosul;
• bicepsul femural.
Mișcările articulației coxo-femurale
Mișcările de flexie și extensie
Flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul-iliac, tensorul fasciei lata, croitorul.
Extensorii principali sunt: ischiogambierii, fasciculele posterioare ale fesierului
mijlociu și fesierul mic.
Mișcările de abducție și adducție
Abducția se realizează de către: tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu și croitorul.
Adducția se realizează de către: psoasul-iliac, fesierul mic, dreptul intern, pectineul,
cei trei adductori, semitendinosul, semimembranosul.
Mișcările de rotație externă și internă
Mușchii rotatori externi sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele posterioare), fesierul
mare, cei doi gemeni ai coapsei (superior și inferior), piramidalul, cei doi obturatori, pătratul
femural, pectineul, dreptul intern și croitorul.
Mușchii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele anterioare), fesierul
mic, semitendinosul și semimembranosul.
Genunchiul
Genunchiul este segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă coapsa de
gambă. Scheletul genunchiului este format din extremitatea inferioară a femurului,
extremitățile superioare ale celor două oase ale gambei: tibia și peroneul și osul propriu al
regiunii, rotula.
Extremitatea inferioară a femurului prelungește corpul la partea lui distală, mărindu-și
progresiv dimensiunile atât în sens transversal, cât și în sens antero-posterior. Anterior, ea
prezintă o trohlee (mosor), posterior, șanțul trohleei se continuă cu o scobitură intercondiliană
care împarte extremitatea inferioară a femurului într-un condil intern, ultimul terminându-se
mai jos decât primul.
Pe fețele interne ale celor doi condili se inseră extremitățile proximale ale
ligamentelor încrucișate. Fața laterală a condilului intern are o tuberozitate pe care se inseră
ligamentul lateral intern al articulației genunchiului.
Extremitățile superioare ale tibiei și peroneului
Rotula (patela), un os scurt, situat la față anterioară a genunchiului. Văzută din față
are o formă aproximativ triunghiulară, cu baza așezată proximal, iar vârful distal. Fața
posterioară este concavă și articulară. Pe baza și marginile ei se inseră tendonul cvadricipital,
iar la vârf, tendonul rotulian. Rotula este astfel înglobată în largul tendon distal al
cvadricepsului.
Articulația femuro-tibială
Extremitatea inferioară a femurului are doi condili acoperiți la suprafață de un cartilaj
hialin și separați de scobitura intercondiliană și trohlee.
Extremitatea superioară a tibiei prezintă două cavități glenoide acoperite de cartilaj
hialin, separate între ele de doi tuberculi (intern și extern) ai masivului osos ce aparțin spinei
tibiale.

Fața posterioară a rotulei este divizată în două fațete laterale de către o creastă teșită
acoperită de cartilaj hialin.
Deoarece între suprafețele osoase articulare ale femurului și tibiei nu există
congruență perfectă, între ele s-a dezvoltat, pe fiecare cavitate glenoidă câte un menisc.
Meniscul extern are o formă circulară, iar cel intern forma literei C.
Meniscul intern, prin cornul său anterior, se fixează la marginea anterioară a platoului
tibial, imediat înaintea ligamentului încrucișat anterior.
Meniscul extern, prin cornul sau anterior, se fixează pe suprafața prespinală, imediat
înaintea spinei și pe fața externă a ligamentului încrucișat anterior, iar prin cornul sau
posterior se fixează pe tuberculul intern al spinei tibiale. Cele două meniscuri sunt reunite la
partea lor anterioară de o formațiune delicată numita ligamentul transvers (jugal).
Aceste meniscuri, nefiind strict cartilaginoase, au o elasticitate și o deformabilitate
mai mare decât a cartilajului obișnuit.
Segmentele osoase din articulație sunt menținute între ele de o capsulă articulară
întărită de șase ligamente:
 ligamentul anterior (rotulian);
 ligamentul posterior (Winslov);
 ligamentul lateral intern;
 ligamentul lateral extern;
 ligamentul încrucișat anterior;
 ligamentul încrucișat posterior;
 sinoviala genunchiului.
Capsula articulară este un manșon fibros, care se fixează de jur împrejur, foarte
apropiat de limita cartilajelor articulare, lateral pe meniscuri și înainte pe ligamentul jugal,
ajungând la tibie. Este foarte rezistentă, putând suporta tracțiuni mai mari de 300 kg.
Biomecanica articulației femuro-tibiale
Articulația femuro-tibială are un singur grad de libertate și în consecință prezintă două
mișcări principale: flexia și extensia gambei pe coapsă, mișcări la care se adaugă și altele
secundare ca: rotația internă și rotația externă.
Amplitudinea medie a mișcărilor active de flexie și extensie este de 135º, iar a celor
pasive de 150º. Mișcările se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care trece
prin cei doi condili femurali.
Articulația femuro-tibială acționează după principiul unei pârghii de gradul III.
Mișcarea de flexie este aceea prin care fața posterioară a gambei se apropie de fața
posterioară a coapsei. Mușchii motorii pentru flexie sunt: bicepsul femural și
semimembranosul, ca mușchi principali, iar în mod accesoriu intervin și semitendinosul,
gemenii, popliteul, plantarul subțire, dreptul intern și croitorul.
Mișcarea de extensie este aceea prin care fața posterioară a gambei se depărtează de
fața posterioară a coapsei. Mușchii motorii ai extensiei sunt, în primul rând, cvadricepsul și
tensorul fasciei lata. Ei realizează, împreună cu tendonul cvadricepsul, rotula, aripioarele
rotuliene și tendonul rotulian, un aparat complex de extensie a genunchiului.
Mișcările de rotație înăuntru și în afară se asociază mișcărilor de flexie și extensie.
Mai intervin și ligamentele încrucișate. Amplitudinea mișcării de rotație activă este de 15º-
20º, iar de rotație pasivă de 35º-40º.
Rotația în afară se face de bicepsul femural, iar rotația înăuntru se face de:
semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern și croitor.
În rotația externă ligamentele laterale se extind, iar ligamentele încrucișate se
relaxează, în timp ce în rotația internă se întind ligamentele încrucișate și se destind
ligamentele laterale.

Mișcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale în special în mers, când
sunt puse sub tensiune maximă o dată cu extensia genunchiului.
Rolul meniscurilor
1. Completează spațiul liber dintre suprafața curbă a femurului și suprafața plană a
tibiei și împiedică astfel protuzia sinovialei și capsulei în cavitatea articulară, în
cursul mișcărilor.
2. Centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mișcărilor.
3. Participă la lubrifierea suprafețelor articulare, asigurând repartizarea uniformă a
sinovialei pe suprafața cartilajelor.
4. Joacă rolul unui amortizor de șoc între extremitățile osoase, mai ales în mișcările
de hiperextensie și hiperflexie.
5. Reduc în mod important frecarea dintre extremitățile osoase.
Rolul rotulei
1. În extensie, menține tendonul la distanță de trohleea femurală.
2. Mărește brațul de pârghie al cvadricepsului, deplasând tendonul cvadricipital
față de axa de rotație a genunchiului, ușurând activitatea acestui mușchi.
3. În flexie, fiind trasă de tendonul rotulian, rotula ia contact progresiv cu suprafața
articulară a trohleei.
Gamba
Gamba este segmentul care leagă coapsa de picior. După coapsă, ea reprezintă a doua
pârghie importantă a membrului inferior. În alcătuirea articulațiilor gambei intră două oase
lungi: tibia și peroneul.
Tibia este un os voluminos, situat la partea antero-internă a gambei.
Extremitatea superioară are o formă aproape patrulateră, alungită transversal și foarte
voluminoasă.
Corpul tibiei prezintă trei fețe (externă, internă și posterioară) și trei margini
(anterioară, internă și posterioară).
Extremitatea inferioară se continuă cu maleola tibială.
Peroneul (fibula) este un os lung, subțire, situat postero-extern față de tibie. El joacă
un rol important în statica și biomecanica gambei. Întărește stabilitatea întregului sistem.
Mușchii implicați în mișcările gambei
Gamba prezintă 12 mușchi dispuși în trei loje: anterioară, externă și posterioară.
Mușchii lojei anterioare
1. Gambierul anterior
2. Extensorul comun al degetelor este un mușchi platizat
3. Extensorul propriu al halucelui
4. Peronierul anterior
Mușchii lojei externe
5. Lungul peronier lateral
6. Scurtul peronier lateral
Mușchii lojei posterioare
7. Tricepsul sural cel mai voluminos mușchi al gambei, este alcătuit din: cei doi
gemeni (intern și extern) și solearul.
8. Gemenul extern (gastrocnemianul extern) se inseră proximal pe fața postero-
externa a condilului femural extern.

9. Gemenul intern (gastrocnemianul intern) se inseră proximal pe fața postero-
internă a condilului femural intern
10. Solearul este un mușchi lat și gros, situat înaintea celor doi gemeni. Se inseră
proximal atât pe tibie, cât și pe peroneu.
Toate cele trei fascicule musculare converg către un tendon care le continuă direcția,
tendonul lui Achile.
În ortostatism, gamba, a cărei axă longitudinală prelungește axa biomecanică a
coapsei, transmite greutatea corpului la picior.
Glezna și piciorul
Structura funcțională a acestor două segmente
Aceste două elemente alcătuiesc un tot funcțional, situație asemănătoare cu cea
întâlnită la gâtul mâinii și mână.
Piciorul reprezintă, după coapsă și gambă, a treia pârghie principală a membrului
inferior. El este elementul de legătură dintre corp și sol, cu o structură adecvată acestor
funcții.
Piciorul, în structura sa complexă, este format din 26 de oase scurte, legate între ele
prin ligamente relativ scurte, dar foarte puternice, cu 32 de articulații, cu inserții a 11 mușchi
ai gambei și 20 proprii ai piciorului.
Oasele
Oasele tarsiene sunt: astragalul, calcaneul, cuboidul, scafoidul, cuneiformele.
Oasele metatarsiene sunt oase lungi care prezintă o extremitate proximală (baza), un
corp și o extremitate distală (cap).
Falangele reprezintă scheletul degetelor piciorului, au și ele o extremitate proximală
(bază), un corp și o extremitate distală (cap). Fiecare deget are trei falange cu excepția
halucelui care are numai două.
Articulațiile gleznei și piciorului
Aceste articulații sunt numeroase și se pot grupa astfel:
• Articulația astragalo-calcaneană;
• Articulația medio-tarsiană;
• Articulațiile intertarsiene ale celor 5 oase ale tarsului anterior;
• Articulația tarso-metatarsiană;
• Articulațiile intermetatarsiene;
• Articulațiile metatarso-falangiene;
• Articulațiile interfalangiene.
Articulația gleznei este o articulație trohleară.
Suprafețele articulare sunt: pensa tibio-peronieră și fața superioară și fețele articulare
ale astraganului.
Capsula este fibroasă și întărită lateral de un ligament intern și unul extern.
Sinoviala căptușește interiorul capsulei și formează funduri de sac.
Aponevroza plantară. Întreaga structură arhitectonică a piciorului este susținută de
două formațiuni fibroase complexe situate în plante (aponevroze). Ele sunt: una superficială
și alta profundă.
Mușchii proprii ai piciorului
 Mușchii regiunii dorsale – singurul mușchi în regiunea dorsală este pediosul.
 Mușchii regiunii plantare interne – ei sunt: adductorul halucelui, scurtul
flexor al halucelui și abductorul halucelui.

 Mușchii regiunii plantare mijlocii – ei sunt: scurtul flexor plantar, accesoriu
lungului flexor, lombricalii piciorului, interosoșii piciorului.
 Mușchii regiunii plantare externe – ei sunt: abductorul degetului mic,
scurtul flexor al degetului mic și opozantul degetului mic.
Bolțile piciorului
Piciorul are în componența lui trei bolți: două lungi (internă și externă) și una scurtă
(transversală anterioară). Prin ele este posibilă biomecanica complexă a piciorului, în mers,
alergare, sărituri, dans.
Bolta internă este formată din calcaneu, astragal, scafoid și cele trei cuneiforme și
primul metatarsian. Este întărită de ligamentul calcaneo-scafoidian plantar și de tendoanele
mușchilor gambei. Ea servește la mișcare.
Bolta externă (principală) este formată din calcaneu, cuboid și metatarsienele IV și V
și servește la sprijin.
Bolta transversală este scurtă, se ridică de la marginea externă a piciorului prin
cuboid, are maximum de înălțare în dreptul celui de-al doilea cuneiform și coboară puțin
către marginea internă prin primul cuneiform.
Amprenta plantară. În mod normal, datorită existenței bolților plantare, contactul
dintre picior și sol nu se face pe toată suprafața plantară, ci numai pe un anumit teritoriu
(amprenta plantară), care variază ca formă și întindere de la individ la individ și pentru
fiecare individ de la o poziție la alta.
Biomecanica gleznei și a piciorului
În articulația gleznei au loc mișcări de flexie și extensie ale piciorului.
Membrul inferior ca lanț cinematic
Bazinul, șoldul, coapsa, genunchiul, gamba, glezna și piciorul acționează în cursul
diferitelor poziții și mișcări ca un lanț cinematic deschis sau închis.
Ca lanț cinematic închis, acționează în următoarele poziții și mișcări:
• Susținerea corpului în pozițiile stând, pe genunchi și șezând,
• Propulsia corpului în sus, înainte sau înapoi (ridicarea pe vârfuri, bătaia la
sărituri),
• Amortizarea căderii pe sol (cădere în picioare).
Ca lanț cinematic deschis, acționează în:
• Depărtarea și apropierea picioarelor;
• Răsucirea în afară și înăuntru;
• Rotația dinapoi înainte și dinainte înapoi;
• Lovirea, împingerea și chiar apucarea (în cazuri speciale).
Sbenghe
Kinetologia sau kineziologia – termeni creați de Dally, în 1857 – este o știință, și
anume este știința care se ocupă cu studiul mișcări organismelor vii și structurilor care
participă la aceste mișcări. Definiția aceasta este mai mult teoretică, deoarece în accepțiunea
ei curentă ea se limitează la unul dintre domeniile kinetologiei, și anume la aplicarea acesteia
în medicină (kinetologia medicală).
„Kinetologia medicală” studiază mecanismele neuromusculare și articulare care
asigură omului activitățile motrice normale, preocupându-se totodată de înregistrarea,
analizarea și corectarea mecanismelor neuromusculoarticulare deficitare. Limitarea activității
motrice poate fi determinată de:
a. scăderea forței musculare (hipotonie) sau, din contră, contractura sau
spasticitatea musculară (hipertonie);
b. redoarea articulară;
c. lipsa coordonării mișcărilor.

Kinetologia medicală face parte din medicina fizică – specialitate terapeutică care
utilizează ca metode: mișcarea, căldura, curentul electric, climatul, masajul și apa.
Kinetologia profilactică va cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor kinetologice
care se adresează menținerii și întăririi stării de sănătate, deci prevenirii stării de boală.
Aceasta ar fi în conceptul actual doar o latură a profilaxiei, denumită profilaxie primară sau
de gradul I. Profilaxia înseamnă și aplicarea tuturor mijloacelor necesare pentru a preveni
agravarea sau apariția complicațiilor patomorfofuncționale ale unei boli cronice.
Kinetologia de recuperare prezintă principala armă a asistenței de recuperare
funcțională.
Nimic nu favorizează circulația atât de bine ca mișcarea: contracția mușchilor
contractă vasele, în special venele, accelerând-o.
În stațiunile balneare, mișcarea pe care o face pacientul parcurgând distanța până la
izvoarele de ape minerale are o valoare mai mare pentru sănătate decât însăși apa băută.
Colica biliară este tratată cel mai bine prin exercițiu și mai ales prin călărit, mersul cu
căruța, etc.
Exercițiile potentează efectul unor medicamente până într-atât încât, în absența lor,
medicația devine ineficientă.
Exercițiul fizic și mișcarea previn guta.
Mișcările ocupaționale (de muncă) fac parte din exercițiile terapeutice, prelungind
viața.
Influenta lui Ling a fost enormă, astfel încât Europa, ca și America de Nord adoptă
„metoda suedeză” de gimnastică, care avea patru componente principale:
1. gimnastica pedagogică și educativă – o gimnastică profilactică pentru
persoanele sănătoase și bine construite;
2. gimnastica militară – suită de exerciții care pot fi utilizate pentru a domina un
adversar, având la bază mișcări de scrimă, tir, etc;
3. gimnastica medicală și ortopedică – gimnastică ce se adresează pacienților cu
diverse boli sau deficiențe și care se asociază cu masajul; prin unele scopuri
propuse, se apropie de kinetoterapia de recuperare;
4. gimnastica estetică – recomandată pentru armonizarea părților simetrice ale
corpului, pentru obținerea frumuseții corporale și a grației în mișcări.
Cunoașterea gradului de mișcare a unei articulații sau a valorii forței unui mușchi de a
executa mișcarea unui segment este absolut necesară pentru a putea stabili un diagnostic
funcțional în cadrul bolilor care afectează aparatul locomotor. Uneori, deficitul funcțional al
acestui aparat este ușor vizibil și fără a examina bolnavul, altă dată el poate fi pus în evidență
doar printr-un examen atent, fiind mascat de gestici compensatorii.
Cunoașterea exactă a amplitudinilor de mișcare articulară este necesară și în medicina
omului sănătos, pentru diversele studii de ergonomie.
Mărimea sau cursa unei manete, forța de rezistență a unui pedalier, înălțimea
scaunelor sau a treptelor unei scări, locul de plasare și dimensiunea unor pârghii sau roți etc.
— toate acestea se bazează pe analiza amplitudinii de mișcare a articulațiilor corpului, ca și
pe forța care se poate dezvolta în cadrul unei mișcări.
Testarea clinică musculoarticulară va reprezenta, așadar, modalitatea prin care se va
aprecia, calitativ și cantitățiv, capacitatea de „mișcare” a sistemului mioarticular. Pentru ca
această apreciere să fie reproductibilă, s-a ajuns la o standardizare a examenului articular și
muscular, absolut obligatorie pentru a se putea interpreta de diferiți examinatori, în consens și
în orice moment, starea funcțională mioarticulară a unui bolnav.
Tehnica prin care este analizat gradul de mobilitate articulară poartă numele de „bilanț
articular” sau „testing articular", iar analizarea forței diverselor grupe musculare este
denumită „bilanț muscular” sau „testing muscular".

Bilanțul articular
În sens strict, bilanțul articular reprezintă măsurarea amplitudinilor de mișcare în
articulații, pe toate direcțiile de mișcare. În sens mai larg, odată cu executarea acestor
măsurători se fac și alte aprecieri asupra respectivei articulații (mișcări anormale, temperatură
crescută, creșterea de volum etc), observații la care se va adăuga examenul radiologie.
Acuratețea măsurătorilor este în funcție și de obiectivul lor. Pentru orientarea unui
examen clinic general se pot admite variații de 8-10°, iar pentru unele mișcări, chiar mai
mult.
Reguli generale ale tehnicii bilanțului articular
• Subiectul de testat trebuie să fie relaxat, așezat confortabil, să fie instruit asupra
manevrelor care vor urma. Starea de contractură, teama etc. limitează amplitudinile de
mișcare pasivă, iar necooperarea, pe cele de mișcare activă.
• Segmentul de testat trebuie corect așezat pentru obținerea posturii 0°, dar și într-o
poziție preferențiată pentru desfășurarea mișcării și aplicarea goniometrului. Aceste poziții
vor fi specificate pentru fiecare mișcare în parte.
• Goniometrul va fi aplicat întotdeauna pe partea laterală a articulației, cu câteva
excepții (de exemplu, măsurarea supinației).
• Brațele goniometrului trebuie poziționate în paralel cu axele longitudinale ale
segmentelor care formează articulația și a căror proiecție corespunde cel mai bine axelor de
mișcare articulară.
• Goniometrul nu trebuie presat pe segmente, ci aplicat ușor, pentru a nu împiedica
mișcarea.
• Amplitudinile mișcărilor articulare în direcții opuse (de exemplu, flexie-extensie) se
vor măsura fiecare în parte, apoi se va nota și suma lor, care reprezintă gradul de mișcare a
unei articulații într-un anumit plan.
• Gradul de mișcare (mobilitate) a unei articulații este egal cu valoarea unghiului
maxim măsurat al acelei mișcări, dar numai dacă s-a plecat de la poziția zero. În cazuri
patologice, scăzând din valoarea acestui unghi valoarea unghiului de la care pornește
mișcarea, obținem gradul de mobilitate a acelei articulații.
• Genunchiul și cotul nu au mișcare de extensie, deoarece poziția de extensie maximă
a lor este considerată poziție zero. Se măsoară însă deficitul de extensie, care, scăzut din
unghiul maxim de flexie realizat, ne dă gradul de mobilitate (deci de flexie) a cotului sau
genunchiului.
Testarea articulației umărului
Umărul este o regiune anatomică structurată pentru a realiza o mare mobilitate, în
toate direcțiile, orientând în acest fel mâna în cea mai convenabilă poziție de lucru. Umărul
își datorește această mobilitate celor 5 articulații (3 adevărate și 2 false), care permit 3 grade
de libertate — mișcare în 3 planuri sau pe 3 axe —, la care se adaugă și combinarea lor în
cadrul circumducției.
Articulațiile adevărate sunt: scapulohumerală, acromioclaviculară și
sternocostoclaviculară, iar articulațiile false: scapulotoracica și planul de alunecare
subdeltoidian (bursa seroasă subacromiodeltoidiană).
• Articulația scapulohumerală
• Articulația acromioclaviculară
• Articulația sternocostoclaviculară
• Articulația scapulotoracică
• Articulația subdeltoidiană

ANEXA DETALIATĂ
EVALUARE MUSCULARĂ ȘI INERVAȚIE
MIȘCARE →MUSCHIUL CARE EFECTUEAZĂ MIȘCAREA→NERVUL CARE
INERVEAZĂ MUSCHIUL ȘI SPAȚIUL VERTEBRAL UNDE SE GĂSEȘTE RĂDĂCINA
NERVULUI
COLOANA CERVICALĂ
1. FLEXIE
Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral
Flexie SCM spinal (accesor) C2, C3
Extensie Trapez spinal C3, C4
ramuri ale nervilor
rahidieni:
- marele complex;
- micul complex;
- spinalul capului;
- spinalul gâtului;
- splenius al capului;
- splenius al gâtului;
- transversul gâtului;
- mușchii spinali;
- digastricul nucal;
TRUNCHI

Flexie marele drept - intercostali T7-T12
abdominal
Rotație - oblic abdominal - intercostali 8-12
- micul oblic - marele
abdominal abdominogenital
Extensie - iliocostal - ramuri posterioare
rahidieni
- lungul dorsal
- spino-spinosul
- sacro-lombarul
- pătratul lombar
Ridicarea bazinului - pătratul lombar - ramuri posterioare
rahidieni
- sacro lombarul

OMOPLAT

Abducție - dințatul anterior - marelui dințat C5, C6, C7
- trapezul (fibre - spinal C3, C4
superioare)
Ridicare
- ridicătorul - angularul C5
omoplatului (angular) - romboidul
- trapezul (fibre - spinal ramuri din C3, C4
mijlocii)
Adducție
- marele romboid - agularului C5
- micul romboid - romboidului
Coborâre și adducție - trapezul (porțiunea - spinal ramuri din C3, C4
inferioară)
Rotația în jos și - marele romboid - agular C5
adducție - micul romboid - romboidul
UMĂR

- deltoid - circumflex - C5, C6
Flexie
- coracobrahial - musculo-cutanat - C5, C6
- deltoidul, porțiunea
- circumflex - C5, C6
posterioară
Extensie
- marele rotund - marelui dorsal - C5, C6
- marele dorsal - marelui dorsal - C6, C7, C8
- deltoidul, fibre
- circumflex - C5, C6
Abducție mijlocii
- supraspinosul - suprascapular - C5, C6
- deltoidul, porțiunea
Abducție orizontală - circumflex - C5, C6
posterioară
- marelui pectoral și
Adducție orizontală - marele pectoral - C5, C6, C7, C8, T1
ansa pectoralilor
- subspinosul - suprascapular - C5, C6
Rotație externă
- micul rotund - circumflex - C5
- inferior și superior al
- subscapular - C5, C6
subscapularului
- marele dorsal - marelui dorsal - C6, C7, C8
Rotație internă
- marelui pectoral și
- marele pectoral - C5, C6, C7, C8, T1
ansa pectoralilor
- marele rotund - marelui rotund - C5, C6

COT

- biceps brahial - musculo-cutanat - C5, C6
- C5, C6 și ramuri din
Flexie - brahialul anterior - musculo-cutanat
nervul radial
- brahialul - radial - C5, C6
- triceps brahial - musculo-cutanat - C5, C6
Extensie
- scurt supinator - radial - C6
Supinație - biceps brahial - musculo- cutanat - C5,C6
- rotundul pronator - median - C6,C7
- interosos anterior și
Pronație
- pătratul pronator ramura din nervul - C8, T1
median
PUMN

- palmar mare (flexor
- median - C7
radial al carpului)
Flexie - cubital
anterior(flexor ulnar al - cubital - C8, T1
carpului)
- cubitalul posterior
Extensie
(extensor ulnar al - radial - C6, C7, C8
carpului)
- palmar mare (flexor
- median - C7
radial al carpului)
Înclinare radială - I + al II-lea radial
(scurt+lung extensor al - radial - C6, C7
carpului)
- cubitalul anterior
(flexor ulnar al - cubital - C8, T1
carpului)
Înclinare cubitală
- cubitalul posterior
(extensor ulnar al - radial - C6,C7,C8
carpului)

ȘOLD

- iliac - crural - L2, L3
Flexie
- psoas - ramuri din L2, L3
- ischiogambieri
(semitendinos,
- sciatic - L4, L5, S1, S2
Extensie semimembranos,
biceps femural)
- fesierul mare - fesier inferior - L5, S1, S2
- fesierul mijlociu - fesier superior - L4, L5,S1
Abducție
- tensorul fascia lata - fesier superior - L4, L5, S1
- L3, L4 + ramură din
- mare adductor - obturator
sciatic
- mic adductor - obturator - L3, L4
Adducție
- lung adductor - obturator - L3, L4
- drept intern - obturator - L3, L4
- pectineu - crural - L2, L3, L4
- fesierul mic - fesier superior - L4, L5, S1
Rotație internă
- tensorul fascia lata - fesier superior - L4, L5, S1
- L3, L4
- obturator extern - obturator
pelvitrohanterieni
- obturator intern - radial - L5, S1, S2, S3
- primesc ramuri din
- gemen superior - S1, S2, S3
Rotație externă nervul sciatic
- gemen inferior - - L5, S1
- pătrat femural - - L5, S1
- piramidalul - - S1,S2
- fesier mare - fesier inferior - L5, S1, S2
GENUNCHI

Flexie - ischiogambieri - sciatic - L4, L5, S1, S2
- L2, L3, L4 (reflexul
Extensie - cvadriceps - crural
rotulian)

GLEZNA

- tibial anterior
- extensor comun - sciatic popliteu
Flexie dorsală – ridicat - L4, L5
degete extern
pe călcâie – S.P.E.
- extensor propriu
- -
haluce
Eversie – pe latura - ramuri din nervul
- lung peronier lateral - musculocutanat
internă a piciorului – sciatic popliteu extern
S.P.E. - scurt peronier lateral - - L4, L5, S1
Flexie plantară – - gemenii - sciatic popliteu intern - S1, S2
ridicat pe vârfuri –
- solearul - -
S.P.I.
Inversie – pe latura
- tibial post, ramuri din
externă a piciorului – - tibial posterior - L5, S1
sciatic popliteu intern
S.P.I.

II. BIOMECANICĂ ȘI KINETOLOGIE (vezi și anexa

detaliată separat)
Biomecanica – studiază funcțiile motorii; este mai aproape de fiziologie decât de
anatomie.
Prin cunoașterea biomecanicii putem aprecia calitatea execuției exercițiilor fizice
pentru a obține rezultatul terapeutic dorit. Putem înlătura anumite greșeli și vom ști să
corelăm gimnastica cu particularitățile individuale.
De-a lungul istoriei, biomecanica a constituit un domeniu de interes pentru numeroși
oameni de știință (în antichitate – Galen; Leonardo da Vinci – a folosit fotografia în studiul
legilor biomecanicii etc.); la noi: prof. Iliescu de la IEFS.
Pârghiile biologice
În cazul pârghiilor mecanice, pârghia este reprezentată de o bară rigidă ce se poate roti
în jurul unui ax fix (punct de sprijin) și care la extremități se află sub acțiunea unei forțe
pasive și a uneia de rezistență.
Rolul pârghiei este de a permite efectuarea unui lucru mecanic util cu economie de
forță. Pârghiile sunt de trei categorii, clasificate după numărul de grade, de la I până la III.
La pârghia biologică, bara este reprezentată de os, forța activă de mușchi iar forța de
rezistență de greutăți sau de forța gravitațională.
În aparatul locomotor al omului oasele se pot roti în jurul unei articulații care
reprezintă punctul de sprijin. Asupra oaselor privite ca pârghii acționează forța tracțiunii
musculare. La o extremitate este forța activă care realizează mișcarea, iar la cealaltă este forța
de rezistență care se opune.
Pârghia permite efectuarea unui lucru mecanic util cu economie de forță și deplasare;
avem trei elemente: punctul de sprijin, forța activă F și forța de rezistență R.
Asupra oaselor acționează forța tracțiunii musculare. La o extremitate este foarte
activă (contracția musculară) iar la celălalt capăt este forța de rezistență.
Pârghia de gradul I
Punctul de sprijin se află la mijloc, iar F și R se află la capete, având același sens;
exemplu: articulația din coloana vertebrală a primei vertebre (C1: atlas) cu capul (osul
occipital) este o pârghie de gradul I. Greutatea capului în față reprezintă momentul forței F.
Forța rezistentă R este dată de mușchii paravertebrali ai coloanei (extensori) care se inserează
pe occipital și pe apofizele transversale ale coloanei. La contractarea mușchilor
paravertebrali, capul este dus pe spate.
Pârghia de gradul II
Punctul de sprijin și F sunt la extremități, forța de rezistență R la mijloc între punctul
fix și forța activă iar forțele au sens diferit. Menținerea unei greutăți în mână cu brațul îndoit
din articulația cotului este o pârghie biologică de gradul 2 în care cotul este punctul fix, forța
activă F este mușchiul biceps iar greutatea este forța rezistentă R.
Pârghia de gradul III
Forța activă F este la mijloc între punctul de sprijin și forța rezistentă R. Poziția în
picioare (omul în poziție ortostatică), în echilibru sau în mers este o pârghie biologică de
gradul III la care punctul de sprijin este suprafața tălpilor, forța activă F este dată de mușchii

spatelui și de cei posteriori ai membrelor inferioare. Forța de rezistență R este dată de mușchii
anteriori ai abdomenului și ai membrelor inferioare. Când variem aceste forțe: variază poziția
corpului și se declanșează mersul.
Biomecanica mersului și a coloanei vertebrale
Rolul static al coloanei vertebrale constă în menținerea atitudinii verticale a capului în
mod special și a corpului în general. Coloana vertebrală este suport al greutății corpului cap-
gât-trunchi de care sunt legate prin centuri membrele inferioare și superioare.
Funcționalitatea dinamică a coloanei vertebrale este în raport cu mobilitatea sa.
Mobilitatea articulațiilor intervertebrale este mică, în general redusă dar atunci când se
însumează mobilitatea (porțiunea cervicala + toracală), determină o amplitudine mai mare.
Coloana cervicală: cea mai mobilă, apoi coloana lombară și ultima este cea dorsală.
Forțele care acționează asupra coloanei vertebrale sunt pe de o parte gravitația, iar pe
de altă parte, mușchii, ligamentele și discurile intervertebrale.
Articulații:
- intrinsece (intervertebrale)
- extrinsece (capul, coastele, bazinul)
Mișcările coloanei vertebrale se orientează după cele trei planuri principale: sagital,
frontal și transversal.
1) flexia – extensia în plan sagital
O amplitudine mai mare a flexiei o execută coloana cervicală și cea lombară. Coloana
toracală (dorsală) este cea mai puțin mobilă. Însumată, flexia ajunge la 180 de grade.
Extensia este mult mai redusă: 50-55 de grade. În extensie, se exagerează curbura cervicală și
cea lombară, iar cea dorsală se redresează.
2) flexia-extensia laterală (în plan frontal); în cea mai mare măsură, se execută din
zona lombară și cervicală – 55 de grade;
3) răsucirea – zona cervicală și cea lombară – 120 de grade; combinat cu rotirea
șoldurilor/membrelor inferioare, putem ajunge la o răsucire completă de 180 de grade.
Mobilitatea coloanei vertebrale variază după vârstă și sex; la copii și femei,
mobilitatea este mai mare. Cu vârsta, discurile intervertebrale se turtesc și își pierd din
elasticitate. În plus, există și diferențieri individuale destul de mari. Mobilitatea coloanei
vertebrale poate fi mult mărită prin exerciții speciale de suplețe, permanente, încă de la vârste
fragede și se menține numai prin practică continuă.
Tulburări ale mecanicii coloanei vertebrale: scoliozele și cifozele
Biomecanica articulației umărului
La articulația umărului participă două oase:
 omoplatul (scapula) prin cavitate glenoidă;
 humerus-ul prin capul humeral.
Scapula (omoplatul) este un os lat cu forma triunghiulară situat în treimea superioară a
spatelui, pe grilajul costal, între coastele 2 și 7, cu baza în sus; are două fețe: anterioară (cea
dinspre coaste; este concavă) și posterioară. Pe fața anterioară se inserează mușchiul
subscapular. Fața posterioară (sau dorsală) este convexă și prezintă o creastă înaltă care se
mărește spre umăr, denumită spina omoplatului. Lateral-exterior se îngroașă și formează o
apofiză numită acromion (aici se prinde clavicula). Pe marginea superioară a spinei se inseră
mușchiul trapez și mușchiul deltoid. Deasupra spinei se formează fosa supraspinoasă unde se
inseră mușchiul supraspinos; sub spină se formează fosa subspinoasă, unde se inseră mușchii
subspinos, micul și marele rotund.
Omoplatul are trei margini:
 de sus (superioară): cea mai subțire; nu se inseră mușchi pe ea;

 internă/vertebrală: se inseră mușchiul marele dințat și romboidul;
 externă (spre umăr) – se mai numește și fațeta subglenoidiană; pe ea se inseră
lunga porțiune a tricepsului.
În unghiul inferior al omoplatului se inseră mușchiul subscapular, marele rotund și
fascicule din marele dințat; în unghiul supero-extern al omoplatului se găsește cavitatea
glenoidă; are formă ovală, privește în afară și puțin în sus. Este înconjurată de un burelet
fibrocartilaginos și împreună formează cavitatea articulară a omoplatului. Cavitatea glenoidă
se unește cu corpul omoplatului printr-un gât, iar pe marginea superioară a omoplatului se
ridică apofiza coracoidă (de care se fixează mușchiul coracoid); pe vârful acestei apofize se
inseră scurta porțiune a bicepsului și mușchiul coraco-brahial.
Pe fața superioară a acestei apofize se inseră ligamentele coraco-claviculare și
mușchiul micul pectoral.
Humerus: este un os lung și reprezintă scheletul brațului; extremitatea superioară a
humerus-ului prezintă un cap cu care se prinde de restul osului, o tuberozitate mare numită
trohiter și una mică numită trohin. Capul humeral reprezintă a doua suprafață articulară a
articulației umărului; este neted, rotunjit, orientat în sus și puțin în față.
Articulația scapulo-humerală este cea mai mobilă articulație din corpul omenesc;
cavitatea glenoidă este acoperită de un cartilaj hialin nevascularizat la interior, iar de jur
împrejur se află un burelet bogat în vase de sânge și nervi.
Cele două suprafețe articulare (capul humeral și cavitatea glenoidă) sunt menținute în
contact de o capsulă întărită superior de un ligament coraco-humeral și anterior de trei
ligamente gleno-humerale. Capsula articulară se inseră pe omoplat pe marginea externă a
bureletului glenoidian.
Ligamentul coraco-humeral: se întinde de la spina coracoidă a omoplatului la marea
tuberozitate a humerus-ului. Acest ligament este întărit de tendonul lungii porțiuni a
bicepsului. Ligamentul coraco-brahial este cel mai important ligament al articulației; el
susține capul humeral și de aceea se mai numește și ligamentul suspensor (al capului
humeral).
Cele trei ligamente dintre omoplat și humerus (gleno-humerale) sunt:
- ligamentul supragleno-suprahumeral;
- ligamentul supragleno-prehumeral;
- ligamentul pregleno-subhumeral.
Ele se inseră pe humerus în puncte diferite. Aceste ligamente sunt foarte laxe în
menținerea contactului între cele două suprafețe articulare, pentru a permite mișcări ample.
Un rol important în menținerea articulației revine musculaturii umărului, în special
deltoidului. Paralizia deltoidului are drept consecință depărtarea suprafeței articulare și
apariția frecventă a subluxației de umăr.
O a doua articulație a umărului este considerată spațiul dintre deltoid și acromion.
Este o articulație interscapulotoracică. Rolul ei este foarte important: participă la dinamica
articulației scapulohumerale; iar procesele inflamatorii sau traumatice de la acest nivel reduc
mișcarea prin durere (sindromul PSH).
Mușchiul deltoid
Este cel mai mare mușchi al umărului; este superficial și are formă triunghiulară.
Se inseră proximal pe marginea anterioară a claviculei, în treimea exterioară, -
fascicolul clavicular. A două inserție este pe marginea exterioară a acromionului – fascicolele
acromiale. A treia inserție este pe buza inferioară a spinei omoplatului – fascicolul spinal.
Toate aceste fascicule converg într-un tendon distal, care se inseră pe fața externă a
humerusului.

Acțiunea deltoidului este complexă. Când ia punct fix pe torace și pe centura
scapulară, el va fi abductor al brațului. Contracția izolată a fasciculelor claviculare
proiectează brațul înainte, iar fasciculele spinale proiectează brațul înapoi.
Ridicarea brațului în lateral până la 90 de grade este realizată de deltoid. Mai sus de
această poziție, brațul este ridicat de trapez.
Mușchiul coraco-brahial
Este un mușchi fusiform care se inseră proximal pe omoplat, pe apofiza coracoidă,
împreună cu scurta porțiune a bicepsului, iar distal se inseră pe fața internă a humerusului.
Când ia punct fix pe apofiza coracoidă este proiector al brațului înainte, iar când are punct fix
pe humerus apropie omoplatul de humerus.

III. KINETOLOGIE
- kinein (- a merge, a se mișca; mișcare) + logos (cuvânt, discurs, știință).
- esthesis: senzație.
Kinetologie = știința care se ocupă cu studiul mișcării.
Kinestezie = ansamblul de senzații pe care-l are corpul uman în mișcare.
Kinetoterapie = terapia prin mișcare; pentru perfecționarea mișcării, stimularea
organismului și îmbunătățirea stării de sănătate.
Scurtă incursiune în istoria kinetoterapiei:
• în China antică: marele chirurg Hua To – introduce gimnastica medicală ca parte
obligatorie într-un tratament;
• Europa: Hipocrat –părintele gimnasticii medicale; etc.
• Asia: celebrul medic Avicena (Abu-Ali-Ibi-Sina) introduce în tratament băile de
soare și aer, regimul alimentar și exerciții de gimnastică medicală; este cel dintâi
care scrie un tratat de gimnastică;
• etc. etc.
• Școala Românească: prof. Hațeganu la Cluj; prof. Adrian Ionescu la București.
Elementele de orientare ale corpului omenesc

Pentru a preciza poziția unei pârți din corp față de celelalte ne folosim de anumite
elemente de orientare care sunt axe sau planuri.
Axa longitudinală a corpului: este o dreaptă imaginară care unește creștetul capului
(vertex) cu centrul poligonului de susținere.
Planurile de orientare:
 frontale;
 sagitale;
 transversale.
Intersecția celor trei planuri (planul transversal median cu cel sagital median și cu cel
frontal median) – reprezintă axa de simetrie a corpului.
Planurile frontale: sunt planuri verticale paralele cu planul frunții; planul frontal
principal trece prin axa longitudinală a corpului și împarte corpul în două părți: anterioară și
posterioară. Planul frontal anterior este tangent la frunte. Planul frontal posterior este tangent
la ceafă și spate.
Planurile sagitale: sunt planuri verticale perpendiculare pe planul frontal; planul
sagital principal (cel median, pe mijloc) împarte corpul în două jumătăți simetrice, dreaptă și
stângă.
Planurile transversale: sunt planuri perpendiculare pe planurile frontale și sagitale.
Planul transversal principal trece prin ombilic și împarte corpul în superior și inferior; planul
transversal superior este tangent la cap, iar cel inferior este tangent la tălpi.
Termeni uzuali:
• „anterior” desemnează tot ce se apropie de planul frontal anterior (ventral);
• „posterior” desemnează tot ce se apropie de planul frontal posterior (dorsal);
• „medial”: spre interior, spre planul sagital median;
• „lateral”: spre exterior față de planul median;
• la nivelul membrelor: folosim „proximal” pentru apropiat și „distal” pentru depărtat
(apropiat sau depărtat față de o articulație de exemplu);

• la antebraț: „radial” = lateral-extern; „cubital” = latero-intern;
• la gambă: „tibial” = median;
• flexia: realizează apropierea segmentelor;
• extensia: realizează depărtarea segmentelor;
• abducția: este mișcarea prin care membrul se depărtează de planul sagital median;
• adducția: este mișcarea prin care membrul se apropie de planul sagital median (și
adunarea degetelor = tot abducție); poziția anatomică a membrului superior este cu
palma în sus sau în față și cu degetul mare spre lateral;
• rotația poate fi: internă; externă; cu mâna întinsă, cu cotul îndoit la 90 de grade;
• supinația: este mișcarea de rotație prin care mâna ajunge cu palma în față atunci
când cotul este extins sau cu palma în sus când cotul este îndoit la 90 de grade;
• circumducția este însumarea tuturor celorlalte mișcări;
• genvalg (genunchi în X);
• genvar (picioare în O).
Cercetarea mobilității articulare (bilanțul articular)

Articulația umărului
Mobilitatea articulară se cercetează în primul rând prin mișcări active dirijate și apoi
prin mișcări pasive. Mișcările pasive arată întotdeauna o mobilitate mai mare decât cele
active.
Mișcări în articulația umărului:
- Flexia sau proiecția brațului înainte: pacientul stă în picioare (sau șezând pe un scaun
sau chiar culcat cu față în sus), cu membrele superioare întinse pe lângă corp, cu palmele spre
corp, cu degetul mare spre înainte; poziția de plecare: 0 grade.
Priza: prindem cu o mână antebrațul pacientului și cu cealaltă brațul deasupra cotului;
la copii putem fixa umărul; se ridică mâinile prin înainte pe rând sau împreună; când brațul
ajunge la 90 grade facem o mică oprire după care continuăm până la verticală. La sfârșitul
mișcării se poate face o ușoară presiune. Mobilitatea normală este de 180 de grade; putem
întâlni persoane cu mobilitate rigidă dar și persoane care pot ridica mâinile și peste 180 de
grade; persoanele rigide vor încerca să încurbeze coloana pentru a ajunge cu membrul
superior deasupra umerilor (vom nota cu – rigid, cu + prea lax).
- Extensia sau proiecția brațului înapoi: priza este aceeași ca și la flexie; se duce
membrul bine întins din cot înapoi, până la limita maximă a mișcării (activ: 30-35 grade;
pasiv cu tensiune puternică: 50 grade chiar 90 grade la copii); pentru a anihila tendința de a se
apleca putem fixa cu o mână umărul.
- Abducția: ducem membrele superioare în lateral și în sus în plan frontal; la nevoie
mișcarea se poate face și cu cotul îndoit; până la 90 de grade palmele vor sta cu față în jos; la
90 de grade facem o mică oprire și întoarcem palmele cu fața în sus și continuăm până la 180
de grade. Dacă în timpul abducției poziția rămâne neschimbată, cu greu se ajunge la 140 de
grade; din cauza elementelor anatomice ale articulației (bureletul glenoidian, ligamentele și
capsula) care în această poziție împiedică continuarea mișcării.
- Adducția: se execută revenind din abducție la poziția de plecare; se poate depăși
chiar trunchiul, fie prin față cu coatele întinse (ușoară extensie și rotație internă), fie prin
spate, îndoind coatele (atunci mișcarea se continuă și cu o mică flexie și rotație internă).
- Rotația internă și externă a umărului: rotația umărului se cercetează întotdeauna cu
cotul îndoit la 90 de grade; cu cotul întins se adaugă și mișcările de pronație și supinație a
antebrațului. Putem cerceta rotația din două poziții:
1) Cu brațul în adducție (pe lângă corp), cu coatele îndoite la 90 de grade și cu
palmele privind înăuntru (aceasta este poziția zero); cu o mână sprijinim cotul și cu cealaltă

prindem de antebraț și-l ducem înăuntru și în afară și vedem gradele de rotație; în această
poziție trunchiul împiedică o rotație internă maximă;
2) Cu brațul în abducție la 90 de grade, cu cotul îndoit tot la 90 de grade pe orizontală
(antebrațul se menține în plan orizontal); deplasăm antebrațul în sus și în jos, cotul rămânând
fix; în sus avem rotația externă și în jos avem rotația internă, fiecare atingând circa 90 de
grade. Pe lângă mișcarea capului humeral se produce și o basculare a omoplatului; la rotația
externă cu brațul orizontal avem o mobilitate mai mare. Dacă rotăm umărul cu brațul întins
atingem 180 de grade.
În articulația umărului mișcările se realizează în toate cele trei planuri:
 în plan sagital: flexia 180 de grade, extensia sau retropulsia 45-50 de grade;
mușchii care realizează flexia sunt: marele pectoral, micul pectoral și marele
dințat; mușchii care realizează extensia sunt: romboidul, trapezul prin fascicolul
transvers și mușchiul marele dorsal;
 în plan frontal: abducția și adducția; mișcarea de rotație. În cazul abducției:
primele 10 grade starterul e supraspinosul; până la 90 de grade intră în acțiune și
deltoidul; 90-150 de grade: mușchiul trapez și marele dințat; 150-180 de grade:
toți mușchii abductori, dar în special trapezul. În cazul adducției: când coborârea
este controlată, participă marele pectoral, dorsalul mare, marele rotund,
subscapularul și coraco-brahialul. Tot în plan frontal se realizează mișcarea de
rotație: externă: 90 de grade; internă: 95 de grade.
 în plan transversal (orizontal): antepulsia și retropulsia. Antepulsia sau adducția
anterioară: 140 de grade; este realizată de mușchiul deltoid, prin fascicolul
clavicular, marele și micul pectoral, marele dințat, mușchiul subscapular (care se
întinde). Retropulsia sau adducția posterioară: 30 de grade; este realizată de
deltoid cu fascicolul spinos, de supraspinos, marele și micul rotund, romboid,
trapez și marele dorsal.
Mișcarea de circumducție combină toate mișcările, în jurul celor trei axe: brațul
descrie în spațiu un trunchi de con neregulat, cu vârful în articulația umărului, numit conul de
circumducție.
Datele de mai sus reprezintă bilanțul funcțional (articular), permițând o descriere
concretă și completă a mobilității articulare, dând posibilitatea urmăririi eficienței
tratamentului și compararea gradelor de mișcare în timpul tratamentului.
În gimnastica medicală pe care o vom face după traumatisme ale umărului vom
urmări obținerea gesturilor fiziologice (mișcările de zi cu zi: ducerea mâinii la gură, la
centură, la ceafă, pe cap, la spate etc.).
Gradele de libertate ale unei articulații
Putem avea trei grade de libertate.
Dacă un os (sau orice corp) este fixat într-un punct, îi rămân trei grade de mobilitate;
el se poate învârti în jurul acestui punct în cele trei planuri fundamentale: frontal, sagital și
transversal. Articulația umărului este o astfel de articulație.
Dacă este fixat în două puncte: își menține un singur grad de libertate; acesta este
cazul articulației cotului (osul radius: doar rotație) sau între radius și cubitus (la fel, pot
executa doar rotație).
Dacă este fixat în trei puncte necoliniare, va fi imobil; acesta este cazul oaselor
carpiene.
Mișcarea în general se poate realiza într-un lanț cinematic deschis (ca în cazul
articulației umărului) ori poate fi un alt gen de mișcare într-un lanț cinematic închis (ca la
articulația dintre coaste și stern ori dintre coaste și coloană).

Amplitudinea mișcării într-o articulație
Limitarea mișcărilor depinde de particularitățile structurii articulației și a țesuturilor
moi care înconjoară articulația, în raport cu suprafața articulației, forma oaselor și a
cartilajelor, lungimea și elasticitatea ligamentelor și rezistența tracțiunii mușchilor.
În cazul articulației scapulohumerale, osul este sferic, cartilagiul periarticular
favorizează mișcarea însă din punct de vedere biomecanic, însemnătatea hotărâtoare pentru
amplitudinea mișcării o au țesuturile moi: capsula articulară, ligamentele, mușchii, care
limitează mișcările.
În articulațiile cu amplitudine mare a mișcării, capsula are fibre mai lungi, nu este
fixată pe articulație ci se cutează, cum este cazul articulațiilor umărului, cotului și
genunchiului.
În articulațiile strânse, cu amplitudine mică a mișcării, capsulele au fibre scurte și mai
solide, uneori sunt dispuse sub formă de evantai, micșorând astfel amplitudinea mișcării, cum
este cazul articulațiilor costovertebrale și intercarpiene.
La articulațiile cu amplitudine mare, limitarea mișcării este făcută de ligamente și
tuberozități. Mai multe ligamente mențin această articulație în cazul în care sunt structurate
din țesuturi puternice cum este cazul articulației coxofemurale (ligamentul iliofemural,
ischiocapsular și pubocapsular).
În alte cazuri, ca de pildă la articulația genunchiului, ligamentele sunt foarte puternice
dar scurte, oprind astfel mișcările de lateralitate și de rotație – ligamentele colaterale
(încrucișate) ale genunchiului.
Elementele care frânează de fapt mișcarea sunt mușchii ce fixează articulațiile.
Mușchii nu au doar efect limitativ asupra mișcărilor ci, împreună cu capsula articulară,
ligamente și tendoane întăresc articulația.
De aceea, la omul viu, mișcarea activă este de amplitudine mai mică decât cea pasivă.
Asuplizare = mobilitate.
La mișcarea pasivă, mușchii nu sunt contractați și de aceea, va avea o amplitudine mai
mare. De pildă, la mișcarea de flexie a antebrațului pe braț, mușchii flexori ai antebrațului și
brațului în contracție se îngroașă și nu permit antebrațului să se apropie de braț.
Particularitățile în mișcările articulare – ca direcția și amplitudinea - nu depind doar
de forma articulației, ci sunt influențate de țesuturile moi ce înconjoară articulația și de forțele
ce acționează asupra părților articulate. Există variații în forța și amplitudinea mișcării în
raport cu tonusul muscular, ce depind și de gradul de pregătire fizică și de antrenament.
Biomecanica articulației cotului
Cotul este o articulație formată din trei oase lungi:
 humerus (osul brațului);
 radius (latero-extern) la antebraț;
 cubitus sau ulna (latero-extern la antebraț).
Articulația cotului este o trohleoartroză deoarece humerusul prezintă o trohlee mare
(structură anatomică de tip scripete, balama: doar flexie și extensie) pe care sunt articulate
radius (extern) și cubitus (intern).
Articulația este menținută într-o capsulă articulară puternică întărită de două
ligamente: ligamentul lateral intern (cubital) și cel lateral extern (radial). Ea funcționează pe o
axă transversală și are un anumit grad de libertate, realizând mișcări de flexie-extensie.
Poziția zero este cu cotul întins (în extensie totală), brațul pe lângă corp și palma spre înainte,
cu degetul mare în afară. În repaus, la copii și la femei poate apărea o extensie până la 15-20
de grade (este o hiperlaxitate normală sau anormală, în funcție de persoană).

Flexia activă poate fi la un unghi ceva mai mic (145 de grade) în cazul unei mase
musculare mai mari, în timp ce în flexia pasivă se poate ajunge și la 160 de grade la o
mobilitate bună a cotului (adică atunci când nu mai apare opoziția mușchiului contractat).
Mușchii flexori: brahial anterior, lungul supinator și bicepsul brahial (care este
principalul mușchi flexor).
Extensia cotului este realizată de un singur mușchi: tricepsul brahial.
Biomecanica articulației radio-cubitale
Mișcări: pronația și supinația – singurele realizabile.
Poziția zero: cotul îndoit la 90 de grade, palma pe verticală, degetul mare în sus.
Amplitudinea: supinație – 90 de grade, pronația – 85 de grade.
Pronația și supinația: se cercetează cu cotul flexat la 90 de grade; dacă ținem brațul
întins se adăuga rotația umărului care crește unghiul în mod fals și ne poate induce în eroare.
Poziția de pronație: cu palma în jos, iar policele se rotește înăuntru; poate atinge 85 de grade.
Poziția de supinație: cu palma în sus, policele privește în afară; poate atinge maxim 90 de
grade.
Mușchii supinatori: scurtul supinator (în jurul radiusului) și bicepsul (inserat pe
tuberozitatea bicipitală).
Mușchii pronatori: pătratul pronator (înfășurat în jurul extremității superioare a
cubitusului, acționând prin desfășurarea cubitusului în raport cu radiusul – mușchiul se
desfășoară și osul se rotește) și rotundul pronator inserat pe vârful radiusului.
Biomecanica articulației pumnului
Flexia palmară a pumnului trebuie să fie de 85 de grade.
Extensia se realizează mai ușor și poate depăși 85 de grade.
Mișcările de abducție și adducție se măsoară de la axul mâinii (al treilea metacarpian
sau degetul medius).
Abducția – mișcarea mâinii în afară; poate fi mai mică sau egală cu 15 grade; palma
este în sus.
Adducția – mișcarea mâinii înăuntru; poate ajunge până la 45 de grade; aceste limite pot
varia în funcție de poziționarea mâinii.
Combinând cele patru mișcări realizăm circumducția.
Mușchii:
• flexori: marele palmar, micul palmar și cubitalul anterior;
• abductori: abductorul policelui și scurtul extensor al policelui (sunt mușchi
radiali);
• extensori: cubitalul posterior și cei doi mușchi radiali;
• adductori: doi mușchi cubitali care încadrează apofiza stiloidă a cubitusului.

IV. KINETOLOGIE
Gimnastica în general urmărește întărirea sănătății omului.
Putem avea:
• gimnastică sportivă (se urmărește dezvoltarea performanței într-o anumită
ramură sportivă);
• gimnastică artistică: în care esteticul este predominant;
• gimnastică medicală: pe primul plan este sănătatea.
Prin exercițiu fizic aplicat sistematic se urmărește dezvoltarea forței, a vitezei, a
rezistenței, precum și coordonarea.
Pentru fiecare gen de eficiență/gimnastică se pot aplica diverse tipuri de exerciții.
Scopul kinetoterapiei
Urmărim să ameliorăm capacitățile generale de mișcare și marile funcțiuni (circulația,
respirația, metabolismul).
Urmărim să ameliorăm funcțiile segmentului/segmentelor interesate și prevenirea
instalării deprinderilor compensatorii vicioase (defectuoase).
Foarte important: urmărim să stimulăm starea psihică. Prin gimnastică se stimulează
circulația, crește frecvența cardiacă și se reglează ritmul prin reglarea conștientă a respirației.
Se echilibrează procesele neurovegetative (sistemul nervos vag și simpatic), crește troficitatea
țesuturilor, se produce adaptarea funcțională a tuturor sistemelor din organism și în final se
ajunge la stimularea refacerii organelor bolnave.
La copii se echilibrează procesele de creștere.
Mijloace de recuperare
Recuperarea sănătății o facem după sechelele diverselor afecțiuni, pentru refacerea
capacității funcționale (după accidente, traumatisme, intervenții chirurgicale etc.).
Există și o terapie ocupațională care poate crea noi deprinderi printr-o reantrenare a
organismului la diverse mișcări profesionale (ergoterapie).
În gimnastica la copii folosim jocurile și imitația mișcărilor; gimnastica generală se va
face în raport cu vârsta, aptitudinile și afecțiunile persoanei respective.
Gimnastica generală se va combina cu gimnastica respiratorie.
Revine întotdeauna în sarcina terapeutului și psihoterapia.
Legile compensării
Orice persoană care a suferit o pierdere somatica sau funcțională este capabilă să se
compenseze funcțional. Pentru ca procesul compensării să fie posibil sistemul nervos central
trebuie să funcționeze normal. Pentru a se favoriza dezvoltarea compensării pierderea
funcțională trebuie semnalată precoce. Compensarea este un proces continuu, care trebuie
antrenat.
Etapele procesului de compensare vor fi progresive.

Principiile de bază ale kinetoterapiei

1. Primum non nocere (în primul rând să nu faci - mai - rău).
2. Precocitatea tratamentului
Tratamentul se va începe imediat după cedarea complicațiilor, în raport cu starea
generală a pacientului. Trebuie să prevenim de la bun început fixarea unor compensări
greșite.
3. Gradarea efortului
Se va începe cu mișcări de încălzire și vom câștiga progresiv calitatea mișcării până la
limitele normale. Depășirea nivelului funcțional de mișcare este cea mai mare greșeală în
kinetoterapie (nu trebuie să forțăm). Efortul trebuie să aibă o curbă permanent ascendentă și
să urmărească nivelul calității mișcării, atât în cadrul unei ședințe cât și de-a lungul întregii
perioade de tratament. Se urmărește creșterea calitativă de viteză, forță, rezistență și
coordonare. În general nu trebuie depășit elementul durere; bineînțeles că există și excepții.
4. Principiul individualizării tratamentului – în funcție de natura afecțiunii, de
localizarea motorii, dacă a fost intervenție chirurgicală, de personalitatea, psihicul și
activitatea pacientului; trebuie câștigată încrederea pacientului în tratamentul aplicat. Un
pacient neobișnuit cu gimnastica trebuie abordat cu răbdare și conștientizat de rolul acestui
exercițiu fizic. Durata tratamentului este condiționată de: sexul pacientului (femeile recapătă
mai ușor mobilitatea, iar bărbații, forța), vârsta (la copii și la tineri rezultatele sunt mai rapide
decât la adulți), gradul de deficiență fizică și eventual de natura intervenției chirurgicale care
a avut loc anterior asupra pacientului.
Trebuie acționat în spiritul eticii corecte față de pacient.
5. Principiul continuării tratamentului până la recuperarea integrală. Tratamentul prin
kinetoterapie este de obicei de durată. Întreruperile de tratament înainte de recuperarea totală
pot avea ca urmare întreruperea proceselor de vindecare, iar în situații mai grave, chiar un
regres.
Metode în kinetoterapie
Metodele reprezintă un grup restrâns de exerciții fizice care au un anumit scop.
1. Bobath – se bazează pe o reacție de redresare a capului sau corpului, urmărind
tonifierea mușchilor; se folosește în nevrite, când se fac exerciții fie de relaxare fie
de tonifiere;
2. Watkins (Oxford) – urmărește creșterea forței musculare prin exerciții cu
rezistență progresivă;
3. Jacobson – se fac preponderent exerciții de relaxare, care sunt esențiale;
4. Kabat – se bazează pe tehnici de facilitare neuromusculare proprioceptive.
Receptorii sunt clasificați în trei categorii importante:
• externi – recepționează stimulii din mediul extern (termic, durere, tactil,
olfactiv, vizual, auditiv, gustativ);
• interni (viscerali) – culeg stimuli de la organele interne;
• proprii – culeg stimuli de la nivelul tendoanelor, mușchilor, articulațiilor,
ligamentelor și periostului.
Metoda Kabat – se urmărește stimularea proprioceptorilor, grăbind răspunsul
mecanismului neuromuscular. Kabat a observat ca majoritatea mișcărilor cotidiene sunt
făcute în diagonală sau în spirală și că pentru fiecare segment al corpului există două
diagonale de mișcare. A conceput o schemă de gimnastică reprezentată prin câte două flexii,
respectiv două extensii pe diagonală dreapta-stânga, combinate cu abducții-adducții, rotații
interne sau externe. De exemplu, se execută rotația capului spre stânga în hiperextensie

lateral stânga și apoi la fel spre dreapta; o dată cu rotația capului, trunchiul și umerii se rotesc
și se flectează spre dreapta (respectiv stânga) cu tendința de a cobori spre șold.; bărbia, după
ce a depășit linia mediană, vine de sus în jos, cu privirea îndreptată în jos. Același lucru se
poate face și cu trunchiul.
Bazele fiziopatologice ale kinetoterapiei
Kinetoterapia poate fi atât profilactică cât și terapeutică.
La cea terapeutică trebuie determinat deficitul după caracterul afecțiunii la nivelul
articulației, al mușchiului sau al complexului nerv-mușchi. Acest deficit poate însemna o
pierdere a stabilității sau a gradului de mobilitate a corpului.
Categorii de afecțiuni tratate prin kinetoterapie:
A) REDORI – limitări patologice ale mișcării/mobilității într-o articulație.
Redorile congenitale grave se tratează prin intervenție chirurgicală. Redorile ușoare se
pot trata prin kinetoterapie.
Redorile dobândite sunt de mai multe categorii:
1) leziuni ale tegumentelor și ale țesuturilor celulare subcutanate, infiltrații hematoase
sau sangvine (vânătăi), cicatrici ce limitează mișcarea (scleroza reumatismală cronică);
2) leziuni aponevrotice (retracții ale aponevrozelor ce limitează sau blochează
mobilizarea unui segment (ca de exemplu boala Dupuytren = retracția aponevrozei palmare),
arsuri de gradul 2 sau 3, leziuni posttraumatice;
3) leziuni musculo-tendinoase cu diverse cauze: ruptură, hematom, calcifiere,
scleroză, inflamații; mișcarea se limitează datorită contracturii musculare și retracției
aponevrotice;
4) leziuni capsulo-ligamentare posttraumatice cu inflamații, calcifieri, ostificări,
osteofite (ciocuri), ce țin de vârstă, tulburări endocrine sau vasculare, reflexe locale
patologice; în astfel de situații se face kinetoterapie pasivă foarte blândă și numai după aceea
mișcări active;
5) leziuni sinoviale de natură inflamatorie cu reacție lichidiană (apă la genunchi);
6) leziuni cartilaginoase și osoase în caz de traumatisme majore;
7) procese de retracție și adaptare după traumatisme cu imobilizare prelungită.
B) ANCHILOZE – fibroase sau osoase, fie posttraumatice fie postreumatismale
cronice.
C) LAXITATE ARTICULARĂ – mobilitate exagerată a articulației – poate proveni
din copilărie; articulațiile se dau peste cap (unghiul este mai mare decât cel fiziologic);
ligamentele sunt prea laxe – genvalg (picioarele în X), genvar (crăcănat), rupturi ligamentare,
elongații tendinoase (entorse), afecțiuni cartilaginoase, reumatism cronic, hipotomie
musculară și cartilaginoasă; de multe ori au cauze genetice.
Stările patologice ale mușchiului
Atrofie musculară – apare după imobilizări în aparat gipsat; fibrele se subțiază și chiar
se împuținează prin procese metabolice deficitare (scade sinteza de ADN și ARN și consumul
de O2). Are caracter reversibil, putând fi remediată prin kinetoterapie.
Distrofia musculară – „topirea” musculaturii; are caracter ireversibil; apare datorită
unor boli degenerative, adeseori genetice; singurul mijloc de recuperare sunt exercițiile active
cu un program încărcat progresiv, până la exerciții cu rezistență. Se poate doar stopa, nu
înlătura complet.
La atrofie, funcționalitatea mușchiului este normală, scăzând doar forța sa, în timp ce
la distrofie atât funcționalitatea cât și inervația sunt anormale, iar coordonarea este afectată.
Distrofia mai este definită în termeni populari și ca „topirea mușchiului”.

Hipertrofia nu este o stare patologică a mușchiului. Ea apare ca urmare a cultivării
voluntare a mușchiului prin exercițiu fizic sau efort fizic sistematic.
Febra musculară este o stare de oboseală musculară în urma unui efort fizic intens și
continuu depus de mușchi neantrenați. Ea apare prin acumulare de acid piruvic (o fracțiune a
acidului lactic) în mușchi și se combate prin repaus, masaj, consum de miere, calciu, glucide,
magneziu.
Mersul și deficientele de mers
Postura corectă a corpului se realizează prin echilibru static și dinamic în jurul axei
principale a corpului, axa care trece prin C7 și prin centrul poligonului de sprijin dintre tălpi.
Factorii care influențează postura coloanei vertebrale sunt: ereditatea, zona
geografică, stările patologice: rahitismul duce la cifoscolioze, reumatismul la necroză,
tuberculoză osoasă la cifoză (morbul lui Pott).
În cazul unor mușchi ai spatelui cu forța redusă pot apărea diverse deviații ale
coloanei vertebrale.
În dezvoltarea fizică se apreciază statura (înălțimea), greutatea și armonia corpului.
Armonia cu privire la proporțiile dintre diferitele părți ale corpului și poziția acestora trebuie
să fie în raport cu vârsta și sexul. O postură corectă în perioada de creștere a organismului
este foarte importantă pentru dezvoltarea sa ulterioară, de aceea trebuie să fim foarte atenți la
atitudinea corectă a copiilor/tinerilor. Omul crește statural în primele trei luni după naștere,
între 6-7 ani și la începutul pubertății; perioada de pubertate reprezintă ultimul puseu de
creștere și definește practic în linii mari statura individului (la fete: mai devreme decât la
băieți). În timpul pubertății, creșterea în înălțime este de 1-15 cm/an. Este și perioada optimă
de remediere a deficiențelor staturale; după încheierea perioadei de creștere aceste deficiențe
nu mai pot fi remediate total.
Perturbații ale mersului:
- asimetrii nesemnificative în lungimile membrelor inferioare ceea ce duce îndeobște
la o inclinare a bazinului;
- coloana vertebrală perpendiculară pe bazinul înclinat determină o scolioză lombară
pe partea piciorului afectat pentru a determina o corecție pe bazin; în această situație este
obligatorie verificarea existenței unei rotații vertebrale – pacientul este pus să se aplece mult
în față din poziția în picioare; dacă există vreo rotație de vertebre, în zona respectivă va apare
o gibozitate.
Scoliozele trebuie depistate cât mai devreme, iar gimnastica începută cât mai
devreme, de la 7 ani. În caz contrar, curbura scoliotică se accentuează și se ajunge la o
încetinire a creșterii.
În cifoza dorsală se execută exerciții de extensie pe spate însă acestea pot accentua
lordoza și atunci trebuie întărită foarte bine musculatura abdomenului prin flexia trunchiului
în față din așezat sau din picioare, iar din culcat ridicarea membrelor inferioare sau a
trunchiului până la 90 de grade.
Statura și cauzele deficientelor de înălțime
Există trei tipuri de statură: longilină (peste 185 cm la bărbați și 160 cm la femei);
mediolină (170 cm la bărbați și 150 cm la femei), brevilină (150 cm la bărbați și 140 cm la
femei).
STATURA Bărbați Femei

Mică 157,5-164,4 cm 147,5-154,4 cm
Medie 164,5-178,4 cm 154,5-168,4 cm
Înaltă 178,5-185 cm 168,5-174 cm

Bineînțeles ca există întotdeauna și excepții: extremele – statura foarte mică și statura

foarte înaltă.
Cauzele deficiențelor de înălțime pot fi de natură endocrină: dereglarea glandei
hipofize, principala responsabilă pentru înălțimea omului. Creșterea exagerată în înălțime este
denumita gigantism la copii. La adulți, se manifestă prin creșterea anumitor extremități ale
corpului (nas, urechi, etc.) peste limitele normale și se numește acromegalie. Creșterea
insuficientă în înălțime se numește nanism.
Greutatea
Organismul uman este compus din: 65-70% apă, 20% proteine și 10% minerale. În
alimentație trebuie păstrată o proporție echilibrată între glucide (zaharuri și făinoase) – 50-
55%, lipide – 25-30% (sunt recomandate lipidele de natură vegetală, mono- și poli- saturate)
și proteine –15-25% (aminoacizi esențiali pe care organismul nostru nu-i poate produce-
sintetiza).
În cazul ideal teoretic, procentul de masă musculară activă trebuie să fie de 85-90%,
iar cel de țesut adipos de 10-15%. Mai mult de 15% țesut adipos reprezintă exces de grăsime.
În realitate, în general 30% sau chiar mai mult reprezintă stratul adipos/grăsimea.
Greutatea corpului depinde de o serie întreagă de factori (ereditari, geografici,
climatici etc). Greutatea ideală a corpului se determină astfel:
 la bărbați: înălțimea exprimată în cm – (minus) 100;
 la femei: înălțimea exprimată în cm – (minus) 105.
Din punct de vedere al obezității ce depășește cu 5 kg greutatea ideală – tendințe de
îngrășare; + 10 kg – obezitate de gradul I; + 15 kg – obezitate de gradul II etc.
Întocmirea unui program de gimnastică
Un program de gimnastică trebuie să cuprindă trei părți: o parte introductivă
(încălzire), o parte fundamentală și o parte de încheiere.
1) partea introductivă: se încălzesc treptat mușchii și articulațiile și se adaptează
progresiv organismul la efort; un rol important îl vor juca în prima parte exercițiile de
respirație. Terapeutul va evalua pacientul și va urmări amplitudinea mișcărilor, starea
generală și evoluția pacientului.
2) partea fundamentală: se introduc exerciții cu grad de complexitate maxim, necesare
pentru recuperarea afecțiunii respective, în general doar mișcări active, mai rar și pasive, prin
care să fie mobilizate și solicitate toate articulațiile și toate grupele de mușchi.
3) partea finală: exercițiile revin la un ritm mai lent, insistându-se pe exerciții de
respirație astfel încât organismul să revină ușor la normal.
Programul se va încheia când pulsul și respirația au revenit la normal.
La prima întâlnire cu pacientul, terapeutul trebuie să-i afle motivația și să întocmească
o schemă de tratament.
Gimnastica pentru afecțiunile coloanei vertebrale
Putem avea scolioze (în C sau în S), cifoze sau lordoze patologice (accentuarea
curburilor anatomice) sau cifoscolioze; la fete sunt mai frecvente lordozele.
Scolioza poate fi complicată prin apariția unei rotații de vertebre (de obicei în zona
dorsală, ori lombară); în acest caz se va pune accentul pe exerciții de elongație, iar la
exercițiile cu rotirea coloanei vertebrale se va lucra cu foarte mare grijă.
Programul de gimnastică va cuprinde exerciții cu acțiune asimetrică.
Exemple de exerciții pentru scolioza în C (spre stânga) - (umărul stâng este mai
coborât; convex: dreapta; concav: stânga):

 brațul stâng, mai coborât, îl ridicăm în sus, cu palma drept în sus, iar brațul
drept îl ridicăm lateral cu palma în față; din această poziție – hiperextensie pe
spate; cu picioarele ușor depărtate facem tensiuni pe spate;
 mișcări de rotație cu tensiuni pe punctul maxim de rotație;
 cu mâinile la ceafă, cu cotul stâng cât mai sus și cotul drept pe spate și
coborât: se vor face câte două tensiuni puternice, după care relaxăm
musculatura; capul îl ținem în ușoară extensie; vom face apoi rotații pe spate
cu mâinile fie în aceeași poziție, fie în formă de U; se pot folosi și gantere
ușoare;
 gimnastică la inele inegale;
 exerciții în patru labe: exemplu: ridicăm mâna cu umărul lăsat și piciorul opus;
ne deplasăm spre dreapta (aducem umărul lăsat în față);
 exerciții din poziție ventrală (pe burtă): ridicăm mâna stângă - piciorul drept;
+ gimnastică abdominală;
 cu un baston la ceafă: răsuciri cu umărul drept în față.
Schema de gimnastică în cazul fracturilor de humerus
Un element important de interes în astfel de cazuri este existența durerii. În general,
fractura de humerus în treimea medie nu doare. Dacă însă pacientul acuză dureri, acesta este
un semnal că există probleme. Dacă degetele sunt cianotice, înseamnă că circulația de
întoarcere este deficitară. De aceea, la fracturi, membrul gipsat se ține mai sus decât restul
corpului pentru a favoriza circulația de întoarcere. Se execută exerciții generale, fără
deplasarea membrului gipsat.
Schema de gimnastică în cazul aparatului gipsat pe torace
Programul începe cu exerciții de respirații lente în pozițiile cele mai comode pentru
pacient. Inspirația va fi profundă, cu abdomenul supt puternic, iar expirația va fi urmată de
relaxarea abdomenului. Se execută apoi mișcări de flexie-extensie a genunchiului,
concomitent cu mișcările de respirație. Se continuă cu mișcări de crawl cu labele picioarelor,
în ritm din ce în ce mai rapid, pentru ameliorarea circulației periferice.
Contracția mușchilor stimulează circulația sângelui și a limfei. Dacă pacientul
reacționează bine, se poate executa flexia genunchiului pe abdomen, mișcarea de rotație
rapidă a labei piciorului, mișcări de abducție a membrelor inferioare cu genunchii îndoiți
(mișcări lente) contracții pasive ale musculaturii antebrațului și mâinii, ale musculaturii
feselor și membrelor inferioare, unde prin stimularea circulației în membrele inferioare se
stimulează circulația în întregul organism.
Mișcarea izometrică – mișcarea sau contracția fără deplasare; crește forța mușchiului
și o menține la un nivel optim. Mișcarea izotonică – mișcarea cu deplasare.
Un alt set de mișcări ce pot fi executate sunt mișcări alternative ale membrelor
inferioare cu mișcări de flexie-extensie ample, cu genunchiul apăsând pe abdomen. Pot urma
apoi mișcări de tip foarfecă pe orizontală a membrelor inferioare, la început ample și lente
apoi mărunte și rapide.
Se încheie printr-un set de exerciții de respirație profundă și foarte lentă.
Fiecare set de exerciții se repet de circa 10 ori. Pe măsura creșterii numărului de
ședințe, frecvența exercițiilor va crește progresiv.
Elemente de gimnastică pentru abdomen
- mersul pe jos, progresiv ca distanță și ritm;
- alergări pe loc 1-5 minute sub diverse forme;

- controlul respirației: inspirație în doi timpi și expirație în patru timpi – în raport cu
condiția fizică;
- scurt program pentru tot corpul: mișcări ale capului, brațelor, trunchiului (înclinări
laterale, extensii și flexii), ridicarea alternativă a membrelor inferioare;
- din poziția culcat lateral se ridică concomitent piciorul și brațul opus;
- exerciții din toate cele patru membre;
- se intercalează un minut de alergare cu respirații profunde;
- exerciții de echilibru: cumpăna;
- din poziția culcat pe spate: aducerea genunchilor la piept urmată de întinderea lor,
lumânarea, bicicleta, crawl, cercuri, foarfeca;
Definiții uzuale
Contuzie: leziune anatomică închisă, fără leziune tegumentară; poate fi: ușoară, gravă,
superficială sau profundă.
Excoriație: leziune superficială a epidermei.
Entorsă: traumatism al articulației, produs printr-o mișcare bruscă și brutală; produce
întinderi ale părților moi și periarticulare; pot fi ușoare sau grave (fisuri sau microrupturi ale
fibrelor mușchiului).
Luxație: se produce atunci când cele două suprafețe articulare ies din capsula
articulară.
Fractură: întreruperea continuității unui os; poate fi incompletă sau completă (când
linia de rupere este transversală); poate fi cu deplasare (capetele osoase se deplasează) sau
fără deplasare, deschisă sau închisă.
Escară: este o necroză cutanată printr-o presiune prelungită.
Limfangită acută: este o inflamație a rețelei limfatice dintr-o anumită regiune.
Halus valgus: o deviere și o deformare statică a piciorului, cu devierea laterală a
halucelui.
Halus varus: deviația mediană a halucelui.
Hematom: acumulare de sânge în țesut prin ruperea unor vase de sânge.
Hidrosadenită: inflamație acută a glandelor sudoripare.
Lipom: acumulare de țesut conjunctiv adipos bine delimitată, de consistență relativ
moale, care se dezvolta în țesutul subcutanat.
Paralizia: este diminuarea sau dispariția funcției motorii musculare.

V. Masaj Terapeutic
MASAJUL MEDICAL cuprinde două noțiuni: masajul regional și masajul zonal.
Masajul regional + masajul zonal = masajul terapeutic sau medical.
Masajul regional – reprezintă masajul regiunii în care este inclusă și zona de tratat; pe
regiunea respectivă vom executa un masaj compus din neteziri, frământări și bateri pentru
stimularea circulației pe întreaga regiune.
Masajul zonal – este masajul concentrat asupra articulațiilor (elementelor
periarticulare), tendoanelor, ligamentelor, periostului; este compus din neteziri, geluiri,
fricțiuni, vibrații.
Masajul segmentar
MASAJUL SPATELUI
Masajul spatelui – cuprinde regiunea dorsală (toracală), regiunea lombară și regiunea
sacro-fesieră.
Coloana vertebrală:
 cervicală C: 7 vertebre C1 – C7;
 toracală sau dorsală: 12 vertebre T1 – T12 sau D1 –D12;
 lombară: 5 vertebre, cele mai mari: L1 – L5;
 sacrală: 5 vertebre sudate care formează osul sacru notat de obicei S1;
 coccigiană: 4 sau 5 vertebre sudate.
Masajul regiunii dorsale
Regiunea este delimitată superior de linia care trece printre vertebrele C 7 și T1 și
inferior de linia care trece printre T12 și L1.
Se execută mai întâi un masaj regional, care depășește liniile de delimitare a regiunii
dorsale, iar în cadrul masajului zonal ne concentrăm cu geluiri, fricțiuni și vibrații asupra
articulațiilor intervertebrale, capsulei articulare și asupra ligamentelor de prindere a
mușchilor paravertebrali. Prelucrăm de asemenea muchiile omoplatului și inserțiile diverșilor
mușchi eventual afectați.
Masajul regiunii lombare
Regiunea este delimitată superior de linia care trece printre vertebrele T12 și L1 și
inferior de linia care trece printre vertebrele L5 și S1.
În cadrul masajului zonal ne vom concentra asupra elementelor care compun coloana
vertebrală lombară, asupra articulației dintre L5 și S1 și asupra crestelor iliace lombare. În caz
de discopatii sau alte afecțiuni ale coloanei lombare, când apar contracturi ale musculaturii
paravertebrale, vom plasa o pernă sub abdomenul pacientului pentru delordozareea coloanei
lombare și relaxarea musculaturii paravertebrale.
Masajul regiunii fesiere
Regiunea este delimitată superior de creasta iliacă corespondentă și inferior de plica
fesiera. Pacientul este poziționat cu față în jos (decubit ventral).
Netezirea regiunii: așezăm mâinile mână peste mână cu partea cubitală lateral de
articulația șoldului; îmbrăcăm cu palmele regiunea fesieră, deschidem în evantai o mână
ajungând superior până la creasta iliacă superioară, iar cealaltă inferior până la nivelul plicii
fesiere; refacem traseul inițial până când reajungem la poziția de început.

Prelucrăm regiunea prin neteziri, frământări și batere sub toate formele; geluiri și
fricțiuni vom face printre fibrele mușchilor fesieri, superior pe creasta iliacă, inferior la
nivelul plicii fesiere iar lateral la nivelul articulației și al trohanterului.
De obicei masajul regiunii fesiere se face în caz de atrofii ale mușchilor fesieri sau în
afecțiuni ale articulației șoldului (de exemplu: coxartroza).
MASAJUL MEDICAL IN AFECȚIUNILE COLOANEI VERTEBRALE
Scolioza
= deviație a coloanei vertebrale în plan frontal;
• în C sau în S (simplă sau dublă);
• se execută în curbura internă a scoliozei un masaj sedativ (manevre sedative asupra
musculaturii paravertebrale contractate), iar în interiorul curburii executăm manevre
excitante care să tonifice musculatura paravertebrală întinsă, în felul acesta
producându-se o echilibrare a regiunii.
Pentru rezultatele cele mai bune masajul se va asocia în mod obligatoriu cu
gimnastică medicală.
Cifoza
= „cocoașa”;
- în unghiul cifotic maxim vom executa manevre sedative, iar deasupra și dedesubtul
acestei zone vom executa manevre excitante care să forțeze coloana și musculatura să se
echilibreze.
Masajul trebuie combinat cu gimnastica medicală.
Spondilita
Se face un masaj sedativ asupra musculaturii spatelui, în special asupra mușchilor
paravertebrali și un masaj zonal ușor asupra articulațiilor intervertebrale, combinat cu
gimnastică respiratorie pentru a preîntâmpina prinderea articulațiilor dintre coloană și coaste
și a celor dintre coaste și stern, care ar putea duce mai târziu la probleme respiratorii destul de
grave.
Discopatiile
 sunt afecțiuni ale discurilor intervertebrale (uzuri, degenerări);
 produc dureri locale și contracturi ale musculaturii paravertebrale locale;
 se întâlnesc cel mai frecvent la nivel lombar și cervical.
Se execută manevre sedative (de relaxare) asupra musculaturii paravertebrale și se
face un masaj zonal asupra articulațiilor intervertebrale și asupra discurilor, masaj care va
produce o creștere de metabolism locală cu fenomen de regenerare. Trebuie să se facă apoi,
în mod regulat, un masaj de întreținere.
Hernia de disc
 cel mai frecvent se întâlnește tot în regiunea lombară;
 apare o iritație cu dureri puternice atât locale cât și cu iradieri în lungul nervului
afectat – sciatic;
 în fază acută, când sunt dureri violente, masajul este contraindicat;
recomandarea principală: repaus realizat fie în decubit ventral cu o pernă sub
abdomen, fie în decubit dorsal cu două perne plasate sub genunchi.
Masajul se va începe în faza subacuta: sedativ asupra regiunii lombare și sacro-
fesiere, și un masaj sedativ sau excitant – după caz – asupra membrelor inferioare.

MASAJUL MEMBRULUI INFERIOR
Membrul inferior se descompune în:
 regiunea coapsei: de la genunchi la articulația șoldului;
 regiunea gambei: de la articulația gleznei la articulația genunchiului;
 piciorul propriu-zis: de la gleznă în jos;
Tot aici este cuprinsă și articulația coxofemurală (șoldul).
Masajul articulației șoldului
La început pacientul va sta cu față în jos și facem un masaj regional asupra regiunii
fesiere și a coapsei, după care executăm un masaj zonal – geluiri, fricțiuni, vibrații – la
nivelul plicii fesiere și lateral, la nivelul articulației și al trohanterului.
Gimnastica: contracții izometrice ale musculaturii fesiere.
Invităm pacientul să se întoarcă cu fața în sus și începem cu un masaj regional al
coapsei; poziționăm membrul inferior în dublă flexie și facem un masaj zonal asupra
articulației, la nivelul plicii inghinale, la nivelul trohanterului și lateral de articulație.
Încheiem cu gimnastica (mișcări) pentru articulația șoldului: flexia coapsei pe bazin,
bicicleta, mișcări de lateralitate etc.
Afecțiunile cele mai frecvente ale articulației șoldului: coxartroza și subluxația de șold
– se combină obligatoriu cu gimnastica medicală.
Masajul articulației genunchiului
Poziția inițială a pacientului: în decubit ventral;
Facem mai întâi un masaj regional al gambei și coapsei, după care plasăm o mână sub
glezna pacientului, ridicăm ușor gamba flectând genunchiul și facem neteziri (cu partea
cubitală a mâinii), geluiri, fricțiuni și vibrații la nivelul plicii genunchiului.
Ca gimnastică avem flexia și extensia genunchiului (a gambei pe coapsă).
Invităm pacientul să se întoarcă cu fața în sus:
 facem întâi un masaj regional al gambei și coapsei;
 poziționăm membrul inferior în duble flexie și executăm masajul zonal asupra
articulației genunchiului;
 netezirea: plasăm degetele 1, 2, 3 și indexul la nivelul plicii genunchiului (sub
articulația genunchiului), iar policele de o parte și de alta a tendonului
mușchiului cvadriceps, deasupra sau în fața rotulei; alunecăm apoi cu policele
netezind pe sub rotulă până la spațiul articular, coborâm apoi cu policele pe
părțile laterale ale articulației spre plica genunchiului; refacem traseul în sens
invers până la rotulă, coborâm pe sub rotulă, apoi pe lângă tendonul rotulian
până pe tibie.
 facem apoi geluiri, fricțiuni, vibrații pe aceleași trasee, prelucrând spațiul
articular.
Cele mai frecvente afecțiuni (de obicei la sportivi dar nu numai): de natură traumatică
- entorse, afecțiuni ale meniscului, gonartroză etc.
Încheiem cu gimnastică pentru articulația genunchiului și pentru tonifierea mușchiului
cvadriceps; de altfel și în masajul regional trebuie să insistăm pe tonifierea lui (prin
frământări contratimp, bateri etc.).
Masajul articulației gleznei
Pacientul va sta la început cu fața în jos și vom face un masaj regional asupra gambei
și un masaj zonal la nivelul tendonului lui Ahile și la nivelul calcaneului.

Invităm pacientul să se întoarcă cu fața în sus și facem un masaj regional asupra
gambei și piciorului, apoi un masaj zonal asupra articulației gleznei și asupra tendonului care
trece peste articulația gleznei.
Netezirea: se realizează între police și index în jurul maleolelor, iar geluirea,
fricțiunea, vibrația în jurul maleolelor, transversal, de-a lungul liniei articulare și printre
tendoanele mușchilor flexori ai degetelor.
Gimnastica:
 flexia și extensia piciorului;
 flexia și extensia articulației piciorului;
 mișcări de lateralitate și de circumducție.
Afecțiunile cel mai des întâlnite: recuperarea după entorsă, artroza gleznei, redori
după fracturi.
Masajul medical la nivelul piciorului
Se face în caz de platfus, fractură sau după fracturi, artroze la nivelul tarsului etc.
MASAJUL REGIUNII CERVICALE
În caz de spondiloză vom insista cu geluiri, fricțiuni, vibrații pe tot traseul coloanei
cervicale, vom decontracta musculatura contractată și vom face o ușoară gimnastică la nivelul
coloanei cervicale. În caz de nevralgii Arnold vom insista cu geluiri și fricțiuni în jurul
găurilor nervului Arnold și pe linia nucală; în nevralgii cervico-brahiale vom face un masaj
de-a lungul traseului dureros, inclusiv la nivelul brațului.
În contracturi musculare insistăm pe zona de contractură.
Gimnastica gâtului:
 flexie - extensie;
 lateral dreapta – lateral stânga;
 mișcări de rotație;
 mișcări de circumducție.
Patologii: diverse. În caz de torticolis: facem un masaj sedativ asupra regiunii
contractate (mușchiul trapez) și un masaj tonifiant pe musculatura antagonistă sănătoasă,
încercând o reechilibrare a situației; dacă situația e mai gravă încercăm o metodă de
suprasolicitare a mușchiului trapez contractat prin mișcări cu rezistență, apoi masaj de
relaxare al întregii regiuni.
MASAJUL MEMBRULUI SUPERIOR
Membrul superior cuprinde:
 regiunea brațului: de la umăr la cot;
 regiunea antebrațului: de la cot la articulația pumnului;
 regiunea mâinii: de la articulația pumnului în jos.
Masajul articulației scapulo-humerale

= masajul umărului.
La masajul regional vom face masajul mușchiului deltoid (treimea superioară a
brațului), anterior vom prelucra mușchiul pectoral și posterior jumătate din regiunea cervicală
(mușchiul trapez și mușchii care se inseră pe omoplat).
Netezirile:
- poziționăm mâinile mână peste mână la nivelul vârfului deltoid; (mușchiul deltoid
are două fascicule: unul anterior și altul posterior, care converg spre braț și formează un
unghi ca litera V = vârful deltoidian); îmbrăcăm cu palmele deltoidul până la nivelul

articulației umărului, apoi o palmă îmbracă anterior mușchiul pectoral, iar cealaltă, posterior,
omoplatul. Mâinile refac apoi același traseu în sens invers, până ajungem la poziția inițială.
- a două netezire: netezim între index și police separat cele două fascicule ale
deltoidului, de la vârful acestuia până la umăr;
- netezirea pe mușchiul trapez, de la umăr spre regiunea cervicală;
- cu două degete, pe sub claviculă, de la acromion la manubriul sternal (de la umăr la
stern).
Frământări: frământăm cele două fascicule ale mușchiului deltoid, musculatura de pe
omoplat, mușchiul trapez și mușchiul pectoral.
Bateri: ușoare, căuș și nuiele pe mușchi.
Trecem la masajul zonal: netezim spațiul articular cu partea cubitală a mâinilor, de la
acromion în jos, spre linia axilei. Tot pe acest traseu executăm geluiri, fricțiuni, vibrații. Mai
rar: o fricțiune ușoară cu policele în axilă (în caz de luxație în special).
Masajul articulației umărului: cel mai complex; articulația umărului are toate gradele
de mobilitate.
Mișcări:
 flexia anterioară (anteducție 180º);
 extensia posterioară a brațului (retroducție);
 depărtarea brațului de corp, lateral în sus la 180º (abducție);
 apropierea brațului de corp (adducție);
 mișcări de rotație internă și externă (cu cotul îndoit în interiorul articulației);
 mișcări largi, în cerc, de circumducție;
 mișcări combinate: ducerea mâinii sus la cap, la spate etc.
Afecțiuni mai des întâlnite:
 PSH (periartrita scapulo-humerală) de origine reumatică sau traumatică;
 după entorse sau luxații;
 rar: artroze, de obicei după PSH, probleme ligamentare etc;
 diverse afecțiuni ale mușchilor (întinderi) etc.
Masajul articulației cotului

Facem mai întâi un masaj regional care să cuprindă antebrațul și brațul, apoi un masaj
zonal asupra articulației cotului, punem mâna pacientului în șold, indexul de la ambele mâini
îl poziționăm la plica cotului, iar policele deasupra articulației, pe braț, de o parte și de alta a
tendonului tricepsului; alunecăm cu policele până la nivelul articulației (până între cei doi
epicondili), coborâm în lateral spre plica cotului pe linia articulară, refacem traseul în sens
invers până ajungem pe articulație între cei doi epicondili, după care alunecăm pe antebraț. Pe
același traseu executăm și geluiri, vibrații – și la nivelul plicii cotului, fără presiune prea
mare.
Gimnastica:
 flexia și extensia cotului (cotul = pârghie de gradul II, gen balama).
Afecțiuni: entorse, tratament postentorsă, luxație, artroza cotului, redori după fracturi
sau de alte origini (tăieri etc.).
Masajul articulației pumnului
Vom face întâi masajul regional al antebrațului și al mâinii, după care facem masajul
zonal al articulației pumnului netezind articulațiile astfel:
- indexul de la ambele mâini pe fața articulației și policele posterior pe linia articulară;
mai întâi alunecăm cu policele spre părțile laterale, indexul rămânând fix, iar apoi cu indexul
înspre părțile laterale, policele rămânând fix.

Prelucrăm apoi prin geluiri, fricțiuni, vibrații spațiul articular, iar în cadrul masajului
regional sau zonal prelucrăm și tendoanele extensorilor degetelor care traversează articulația.
Încheiem cu mișcări de gimnastică: flexia și extensia pumnului, mișcări de lateralitate,
mișcări de pronație și supinație, circumducție.
Afecțiuni:
 tratament după entorsa pumnului;
 artroza pumnului;
 redori după fracturi.
Masajul mâinii
Putem insista în caz de retracție a tendoanelor flexorilor degetelor (boala Dupuytren);
insistăm cu masajul zonal: geluiri, fricțiuni și vibrații pentru elasticizarea tendoanelor. Se mai
face în caz de artroză a mâinii, a oaselor carpului, în redori după fracturi, pareze.
Se insistă mult cu gimnastica; se fac mișcări de închidere și deschidere a pumnului,
flexia și extensia degetelor și a palmei; abducția și adducția degetelor pentru coordonare
(ducem policele până se întâlnește cu pulpa fiecărui deget în parte), încheiat – descheiat
singuri la nasturi; în caz de redori: gimnastică în băi călduțe; gimnastică cu mâinile în târâte
înmuiate în apă caldă.
MASAJUL FEȚEI ȘI AL FRUNȚII
În caz de pareze faciale vom face un masaj selectiv (pe musculatura flască –tonifiere;
pe musculatura normală – masaj de relaxare).
Insistăm în mod deosebit pe gimnastică; închiderea și deschiderea ochilor; închiderea
și deschiderea ochilor și a gurii concomitent; ridicarea și încruntarea sprâncenelor; mandibula
dusă înainte și înapoi; lateral dreapta – lateral stânga; vom insista spre partea afectată pentru a
tonifia zona cu musculatură flască; se vor face și mișcări cu opoziție; se umflă mușchii
obrazului; gimnastica mimicii în oglindă – se strâmbă pentru reechilibrare; când pacientul
poate să fluiere singur: cazul este aproape rezolvat.
Cu cât tratamentul este început mai repede, cu atât rezultatele sunt mai bune și mai
rapide; lăsată: se produce asimetrie a feței etc.
În caz de recuperare după fractură de mandibulă gimnastica se va face unilateral tot
către partea afectată.
MASAJUL CAPULUI
Masajul capului se face în scopul de a activa circulația la acest nivel și pentru
activarea unor mecanisme reflexe.
Se mai face într-o anumită formulă în tratamentul migrenelor rebele (reflexoterapie;
masaj terapeutic al regiunii cervicale; masaj terapeutic al capului, al feței și al frunții).
MASAJUL GÂTULUI (ANTERIOR)
Pacientul poate sta fie culcat pe spate fie în șezut pe un scaun.
Terapeutul se poate poziționa la capul pacientului dacă acesta este culcat pe spate sau
în fața acestuia atunci când este așezat pe scaun.
Avem două neteziri:
- cu partea cubitală a mâinii, de sub mandibulă până la nivelul claviculelor, simetric
pe ambele părți ale gâtului anterior;
- netezim cei doi mușchi SCM între index și police de la occipital la manubriul sternal
(în masajul cosmetic netezirile se fac în sens invers); se vor executa frământări ușoare asupra
mușchiului SCM cu atenție în zona carotidei;
În caz de torticolis: frământarea contratimp se va executa selectiv, unilateral.

Geluirea și fricțiunea le vom executa pe clavicule și pe mandibulă dar și pe occipital.
Vibrația se poate realiza pe toată suprafața, în funcție de scopul urmărit.
Baterea: numai sub formă de ciupituri.
Mișcări – de lateralitate, de rotație; când e mușchiul afectat: flexii unilaterale; dacă nu
trece în acest fel: aplicăm tehnica suprasolicitării pe partea mușchiului contractat.
Putem mobiliza stânga-dreapta inelele esofagului prinzându-le între index și police.
Mișcări active: torticolis rebel – gimnastică cu rezistență pentru suprasolicitarea, apoi
pentru relaxarea mușchiului contractat.

VI. REUMATOLOGIE
Reumatologia – se ocupă cu studiul bolilor reumatice.
Bolile reumatice pot fi clasificate în funcție de factorii etiologici, patogeni sau
morfologici. Putem avea:
 reumatisme articulare;
 reumatisme abarticulare (extraarticulare): nu prind articulațiile, ci țesuturile
moi; de exemplu: bursite, fascite, miozite, nevralgii și nefrite, periartrite,
tenosinovite, tendinite, etc.
De reținut că reumatismul este o boală a țesutului conjunctiv (țesut de susținere); este
caracterizată prin apariția unor noduli numiți Aschoff Talalaev mai ales la nivelul inserțiilor
tendinoase și pe periost.
Grupa reumatismelor articulare
Reumatismele articulare pot fi de două feluri:
1). reumatisme inflamatorii;
2). reumatisme degenerative.
Reumatismul poliarticular acut (febra reumatică sau reumatismul
Socolski - Buyot)
- este de natură infecțioasă (dat de infecții cu streptococul betahemolitic din grupa A;
poate debuta în urma unor faringo - amigdalite streptococice sau scarlatină, la 1-4 săptămâni);
- se manifestă la persoane cu vârsta între 3 și 27 de ani; între 3 – 12 ani poate avea și
prindere cardiacă (trebuie tratat din timp căci altfel se poate rămâne cu o cardită reumatică; 6-
12 ani este perioada critică).
- sunt cuprinse de obicei articulațiile mari: genunchi, gleznă, cot, pumn, șold, într-o
succesiune relativ rapidă; poliartrita ce durează în general 2-3 săptămâni și nu lasă semne
articulare; în perioada afectării, articulațiile se tumefiază, devin calde, roșii și dureroase
(principiul: rubor – calor – tumor - dolor), mai ales la mobilizarea activă; pot apărea și
palpitații.
- în momentul apariției acestor manifestări, în sânge apar anticorpi specifici
(streptolizina) împotriva acestor antigene streptococice (în laborator îi determinăm prin titrul
Aslow; dacă în mod normal este sub 200, acum crește peste 333).
Examene de laborator: pentru diagnostic precis:
 VSH: crește cu mult peste 25-30 mm/h;
 Crește proteina C reactivă;
 numărul de leucocite crește cu mult peste 15.000 – 20.000 pe mm3;
 Aslow crește peste 333;
 fibrinogenul crește de asemenea;
 la examenul de urină apar proteine sau albumine în urină = proteinurie
(albuminurie); se asociază cu hematurie microscopică.
Cu tratament se poate vindeca în totalitate. Dacă nu apar complicații durează 2-4
săptămâni; dacă apare și cardita - poate dura 2-3 luni.
Tratamentul antibiotic cu penicilina G (1.600 unități/zi) sau cu eritromicină (copii:
40mg/kg corp/zi; adulți: și 1 g/kg corp/zi); tratamentul trebuie să dureze timp de aproximativ
10 zile; la nevoie se poate repeta; se va face apoi profilaxie cu Moldamin (1.200.000 unități/1
- 2 sau 3 săptămâni, în funcție de cât de virulent a fost reumatismul).

Tratamentul fizioterapic: creșterea factorilor imunitari; regim igieno-dietetic, mișcare-
sport moderat; consum sporit de miere; tinctură de propolis în diverse proporții; cură cu
polen-lăptișor de matcă, cură cu oțet de mere și miere, cură balneară; la copii trebuie
combătut rahitismul (băi de soare; căldură).
Poliartrită reumatoidă (p.r.) sau poliartrita cronică evolutivă (p.c.e.) sau
poliartrită cronică primară (p.c.p)
 este o boală generală a țesutului conjunctiv;
 apare de obicei la femei și are incidență maximă la 45-50 ani;
 are caracter inflamator, progresiv și simetric; articulațiile sunt prinse simetric:
cot stâng-drept; mână stânga-dreapta etc);
 cauza apariției: imunitate scăzută; factori favorizanți: frig, oboseală;
 pe lângă articulații, creează leziuni și în organe și țesuturi; primele leziuni apar
la nivelul sinovialei și apoi la nivelul cartilagiilor (la epifiză: capul osului) și în
final se instalează anchiloza fibroasă; mușchii încep să se atrofieze de
timpuriu; în țesutul interstițial apar numeroși noduli; pielea devine atrofică,
străvezie; tegumentul se subțiază, devine lucios, se usucă și se descuamează;
de asemenea, apar leziuni nervoase (în special în coarnele anterioare ale
măduvei spinării); apere o demielinizare;
 la ochi : pot apărea irido-ciclite;
 boala începe insidios; se alterează starea generală, apatie, oboseală, discretă
pierdere în greutate; apar dureri la nivelul articulațiilor mici, cel mai frecvent
degetele mijlocii la ambele mâini, cu redoare dimineața; se poate și la mâini și
la picioare, boala manifestându-se simetric;
 durerile pot fi prezente luni-ani, fără tumefierea articulațiilor sau pot
apărea/dispărea până se permanentizează; pot există și cazuri explozive;
 când apar tumefacțiile: au caracter permanent, chiar progresiv; ușor, încep să
fie prinse și articulațiile mijlocii; degetele se subțiază și apare degetul în fus.
Prinderea articulațiilor: centripetă, de la articulațiile distale spre centuri (de la
exterior spre interior).
Boala evoluează în patru stadii:
1. apar tumefierile articulare, dureri spontane la mișcare; uneori și degetul în fus; sunt
prinse articulațiile mici și mijlocii; stare generală de inapetență și pierdere ponderată;
2. încep să se limiteze mișcările în articulații; apare atrofia musculară; apare
osteoporoza; pot fi prinse și articulațiile sterno-claviculare și temporo-mandibulare;
3. articulațiile încep să se deformeze; apar subluxații; apare anchiloza fibroasă și o
atrofie musculară mare;
4. procesul de anchiloză fibroasă și osoasă se definitivează; fixarea degetelor și
genunchilor în poziții vicioase; - stadiu terminal.
Examenul de laborator:
 la început nu este concludent;
 VSH-ul crește la 80-100 ml/h;
 apare o ușoară anemie la hemogramă;
 la electroforeza proteinelor serice; arată un număr scăzut de albumine, iar alfa-
și beta-globulinele sunt crescute;
 testele de aglutinare: testul Valer Rozen și Latex: pozitiv, mai târziu; există și
microteste pentru evidențierea factorilor reumatoizi (de obicei este vorba de
imunoglobuline: M, G și A);

 stabilirea diagnosticului: în final tot pe semiologie (prinderea articulațiilor
mici; redoarea articulațiilor dimineața; sensibilitate crescută/durere la
mobilizare; tumefierea părților moi și a articulațiilor; prinderea articulațiilor
simetric; semne de osteoporoză; testul reumatic cu imunoglobulinele A, M,
G).
Tratament : nu prea există.
Tratament fizioterapic:
La orice bănuială fizioterapeutul trebuie să înceapă tratamentul, pentru a nu se ajunge
în faza în care nu se mai poate face nimic. Pe toate căile vom întări factorii imunitari; regim
de viață, regim alimentar, echilibru muncă-odihnă; apifitoterapie; consum sporit de miere,
propolis, lăptișor de matcă, polen (primăvara-toamna); cură cu oțet de miere și mere;
gimnastică moderată; ușor masaj de întreținere; cură balneară (ape sărate); tratament cu
înțepături de albine.
Spondilita anchilozantă
- mai este numită și spondilartrita anchilozantă sau boala Behterev;
- este o boală a bărbatului tânăr: 20-30 ani;
- are ca substrat o inflamație evolutivă și progresivă a articulațiilor coloanei
vertebrale, cu tendința de a anchiloza;
- cauzele apariției nu sunt cunoscute; implicit; nu există tratament medicamentos;
- debutează cu dureri sacro-iliace; pot fi confundate cu tabloul clinic de sciatică;
iradierea este de natură osoasă;
- primele articulații prinse: articulațiile sacro-iliace: apare o sinovită; ușor se extinde
la coloana vertebrală până o cuprinde toată și în final prinde și centurile (bazin și umeri);
apare o rigiditate vertebrală; flexia anterioară se limitează; lordoza lombară începe să dispară;
cu cât evoluează : devine cifoză;
- începe să apară o paloare tegumentară, o ușoară scădere în greutate, o ușoară
subfebrilitate; treptat se instalează o redoare a coloanei vertebrale până la cap și încep să se
modifice curburile coloanei vertebrale;
- fenomenul clinic dominant: durerea care cuprinde întreaga coloană; la început apar
contracturi pe musculatura paravertebrală și mușchiul trapez; atrofii; de cele mai multe ori
coloana se cifozează sau se poate rigidiza și în poziție rectilinie; în 10% din cazuri apare și
irido-cicleita; în final sunt prinse și centurile scapulară și pelvică;
- într-un număr variabil de ani coloana se anchilozează complet; mersul: devine
legănat; sunt prinse și articulațiile coastelor, care dau probleme respiratorii.
Examenul radiologic:
 sacroileita bilaterală;
 procese de calcifiere a ligamentelor interspinoase și latero-laterale (așa-numita
„coloană de bambus”);
 examenul de laborator: neconcludent;
 semne: dureri și rigiditate lombară care persistă mai mult de trei luni;
 semne de iritație la ochi.
Tratamentul fizioterapic:
 creșterea factorilor imunitari – întreținere și întărire a organismului din punct
de vedere imunitar;
 apifitoterapie (lăptișor de matcă, miere, tinctură de propolis – 20 picături pe zi,
polen – o linguriță după sau în timpul mesei; și înțepături albine);
 regim de viață echilibrat;
 cură balneară; o dată pe an (Sovata, Mangalia, Techirghiol; uneori și Felix);

 masaj de întreținere a coloanei și musculaturii; în special regiunea lombară și
CDL medical;
 mișcare moderată și constantă;
 gimnastică respiratorie pe o perioadă nelimitată;
 raport echilibrat: muncă-odihnă.
În etapa de manifestare evidentă a bolii: gimnastică medicală; gimnastică de
întreținere; gimnastică respiratorie. Când apar deja anchilozele: putem ține boala în frâu, dar
nu putem scăpa de ea. Masajul se va face inițial sedativ, pe contracturi; când apare ulterior
atrofia musculară: masaj de tonifiere. Dacă boala ajunge în stadiul final: o putem doar
ameliora, dar nu o putem îndepărta; doar încurajare și întreținere.
AFECȚIUNI ALE COLOANEI VERTEBRALE (recapitulare și
completare)
Scolioză
Scolioza este o boală evolutivă caracterizată prin una sau mai multe curburi (C sau S)
laterale ale coloanei vertebrale, vizibile în plan frontal, uneori însoțite de rotația vertebrelor,
cu tendința de compensare superioară și inferioară (curburile), dar fără o reducere completă a
acestora.
Scoliozele au răsunet asupra morfologiei trunchiului.
Ele pot fi:
 posturale (stăm strâmb);
 de compensare (în cazul unei subluxații de șold, de exemplu);
 inflamatorii (TBC, osteomielită, miozită, sifilis);
 cauzate de o lombosciatică;
 putem avea deviații chiar de natură isterică.
Cea mai frecventă: scolioza idiopatică, când avem o anomalie de tip muscular, putând
provoca paralizii de diverse grade, cu caracter tranzitoriu sau definitiv; poate cuprinde mai
mulți sau mai puțini mușchi;
Cel mai grav: când apar în perioada de creștere, după poliomielită sau
meningoencefalită; factorii agravanți: reumatismul. La prepubertate pot apărea și din cauza
unor tulburări de creștere, mai frecvent la fete, probabil din cauza unui exces de foliculină;
există și cauze endocrine; rahiticii sunt predispuși; mai rar: cauze congenitale; uneori și după
intoxicații.
Scolioze:
- patogene;
- nepatogene.
Musculatura în concavitate este contractată; pe curbura convexă: musculatura este
întinsă și cu forța redusă. Atunci când apare și o rotație vertebrală apare progresiv o
gibozitate costo-musculară, de obicei mai accentuată în zona dorsală.
De partea spre care se rotesc vertebrele apofizele spinoase costo-vertebrale se înfundă
și toată zona apare ca înfundată.
Tratament: gimnastică medicală corelată cu masaj selectiv; la copii și tineri: reducerile
pot fi 100 %.
Cifoză
Este deviația în flexie a coloanei vertebrale; apare în regiunea cervicală, dorsală sau
lombară; cea nepatogenă este cel mai adesea în regiunea dorsală; se poate asocia uneori cu
scolioza, devenind cifoscolioză. Cifoza patologică se întâlnește tot în regiunea dorsală.

Cifoza poate fi congenitală sau dobândită; fie din cauza unor distrofii musculare
(provocate de tulburări neuroendocrine și metabolice, asociate cu o postură vicioasă la cei
care fac eforturi profesionale, în rahitism etc.); sau poate fi de natură traumatică (după
spondilita anchilopoietică, poliomielită etc.).
Tratament: gimnastică medicală și masaj terapeutic.
Discopatie
Este o afecțiune a discului intervertebral. La fenomene de suprasolicitare repetată
apare o uzură /degenerare/îmbătrânire a discului intervertebral, care dă algii locale; cel mai
frecvent: în regiunea lombară și cervicală.
Tratament de întreținere, masaj și mișcare ușoară – discopatia este reversibilă; se
poate regenera.
Predispuși sunt cei care muncesc mai greu (ridică, lucrează în frig, umezeală) dar și
sedentarii (munca la calculator, birou, lipsa de mișcare, șofat).
Discopatia netratată poate degenera în hernie de disc; discul herniază puțin, presează
rădăcina nervului, durerile nu mai sunt locale, merg pe nerv (lombosciatică; manifestare în
diverse grade); trebuie tratată fizioterapic neapărat.
În hernia de disc acută: masajul este contraindicat; repaus la pat, cu fața-n jos, cu o
pernă sub burtă pentru delordozarea coloanei și elongarea spațiului intervertebral sau cu fața-
n sus, cu două perne sub genunchi.
Tratamentul de urgență: masaj cu gheață, laser terapeutic pe zona afectată, cu rol
antiinflamator decontracturant și antalgic și reflexoterapie. Pe măsură ce durerile cedează
introducem masajul regiunii lombare și al membrelor inferioare, apoi: masaj abdominal și
exerciții numai din poziție stând pe spate (pentru a întări pereții abdominali ca să poată prelua
o parte din suprasarcina paravertebralilor). Se va continua apoi cu masaj medical și
gimnastică de întreținere circa 6 luni, cel puțin o dată pe săptămână. Se recomandă o cură
într-o stațiune balneară o dată pe an.
Spondiloza
Este o evoluție degenerativă a discopatiei. Discul se fibrizează, chiar se calcifiază.
Organismul începe să depună calciu interapofizar; mișcarea începe să fie limitată; alte semne:
vertij, ceafa ca „în gheare”, dureri de ceafă.
Tratament de durată: masaj; în forma algică: laser; gimnastică ușoară.
Se pot produce regenerări dar în timp îndelungat, indefinit.
Artroză
Artroza este o afecțiune cronică degenerativă articulară, caracterizată prin leziuni
degenerative cartilaginoase, cu diminuarea atât cantitățivă cât și calitativă a lichidului
sinovial și cu modificarea apofizelor articulare.
Artrozele sunt artropatii cronice dureroase și deformante; frecvență lor crește în raport
cu vârsta; nu sunt însoțite de semne generale și nici de leziuni extraarticulare.
Cele mai frecvente artroze le întâlnim la articulațiile mari sau la articulațiile care
suportă sarcini mari (în special genunchi: gonartroza și șold: coxartroza).
La artrozele obișnuite nu sunt afectate cotul și glezna; însă putem avea artroze cauzate
de traumatisme/fracturi, care pot afecta și cotul sau glezna.
Factori predispozanți:
 mecanici: produc o repartiție anormală a presiunii asupra articulațiilor
(obezitatea, de exemplu);
 traumatici: fracturi, luxații care produc alterări ale cartilagiului articular;

 endocrini/metabolici (menopauza, dislipidemie = creșterea peste normal a
colesterolului);
 inflamatorii-reumatici;
 îmbătrânirea
Simptome:
 durerea și oboseala articulară care se calmează la repaus; noaptea nu doare de
obicei;
 apare o limitare funcțională a articulației; crepitații intraarticulare la
mobilizarea articulației; mai târziu apar cracmente (trosnituri); în final
articulația se deformează și apar proliferări osteo-cartilaginoase și lichid
intraarticular (hidrartroză).
Periartrita scapulo-humerală (PSH)
Este un sindrom clinic caracterizat prin dureri ale umărului și prin redoare determinată
de leziuni degenerative și inflamatorii ale tendoanelor și burselor de la nivelul articulației
umărului (scapulo-humerală).
Este o diartroză acoperită cu un cartilaj gros. Este o boală reumatismală care afectează
acest cartilaj, atât cel din cavitatea glenoidă cât și ligamentele care susțin cele două suprafețe
articulare în contact cu capsula. Capsula este întărită superior de ligamentul coraco-humeral,
iar anterior de trei ligamente gleno-humerale (superior, mijlociu și inferior). În PSH toate
aceste elemente pot fi afectate, însă mai ales capsula. Există și un PSH posttraumatic, când
apare un focar de inflamații în aceeași zonă.
PSH are cinci forme clinice:
1. umărul dureros simplu;
2. umărul acut hiperalgic;
3. umărul mixt;
4. umărul blocat;
5. umărul pseudo-paralitic.
1. Umărul dureros simplu
Este forma clinică cea mai frecventă (dar și cea mai ușoară), la bază fiind o tendinită,
o bursită sau o tenosinovită.
Pacientul acuză dureri moderate la nivelul umărului, mai ales cu ocazia unor mișcări
uzuale sau când poartă unele greutăți. Durerea poate interveni chiar în timpul somnului și se
intensifică în anumite poziții.
Putem găsi un punct sensibil subacromial în zona antero-exterioară sau în zona
dureroasă pe fața anterioară a umărului, pe tendonul mușchiului biceps. Sunt afectate în mod
deosebit mișcările de flexie anterioară, abducție și rotație externă. Dacă forma este mai gravă,
brațul poate fi imobilizat cu o pernuță în axila, care îl ține la 35-45 grade, într-o ușoară
abducție, și susținut de o eșarfă.
Ca tratament se recomandă: repausul umărului; laser terapeutic, masaj, gimnastică.
Când sunt dureri în articulație facem gimnastică pe articulația sănătoasă (umărul celălalt) și
contracții izometrice; în faza acută se va face masaj cu gheață.
2. Umărul acut hiperalgic
De obicei tendinita se repetă, apare un proces de calcifiere, uneori și în bursa
acromiodeltoidiană.
Peritendinita = afectarea tendoanelor de inserție.
În umărul dureros acut durerile sunt violente, insuportabile și se exacerbează noaptea.
Apar și semnele inflamației: rubor, tumor, calor, dolor (se înroșește, se inflamează, e
fierbinte, doare).

Mișcarea devine imposibilă datorită durerii și contracției musculare. Se recomandă să
facem mișcarea de tragere a umerilor înapoi, pentru menținerea ligamentelor și a mușchilor la
inserție.
Tratament: masaj cu gheață, repaus, laser terapeutic, masaj ușor cu cremă
antiinflamatoare; se poate încerca și reflexoterapie.
3. Umărul mixt
În acest caz inflamația se extinde la nivelul tendoanelor, burselor și sinovialei și
produce limitarea mișcării prin contractura musculară antalgica (fără durere).
Pe lângă tratamentul de mai înainte, se recomanda mișcări izometrice cu exerciții de
relaxare care se pot face ușor, chiar și de către pacienți singuri. Se pot face băi calde cu efect
calmant, mișcările devenind mai ușoare.
4. Umărul blocat
Mișcările se limitează progresiv, ajungându-se la o blocare aproape completă a
umărului. Apar leziuni inflamatorii ale capsulei gleno-humerale, cu evoluție către fibroză.
În acest stadiu gimnastica devine dureroasă, dar trebuie făcută ca să rupem aderențele.
Se va face un masaj de relaxare pentru atenuarea acestor dureri.
5. Umărul pseudo-paralitic
Este o tendoperiostită posttraumatică; se produce o ruptură întinsă a tendoanelor;
uneori se perforează și capsula.
Pacientul nu mai poate face mișcările active; le va executa pasiv; mai întâi va fi destul
de dureros, dar ulterior durerea va dispărea treptat.
Se pot face intervenții chirurgicale, apoi se recomandă kinetoterapie, pentru a menține
capsula în bunăstare și să nu devină retractilă pentru a recupera forța musculară și pentru a
învăța mișcări compensatorii.
Reumatismul secundar tuberculos (Poncett)

 apare pe fondul unei tuberculoze;
 când afectează coloana, apare gibozitatea numită „morbul lui Pott”.
Osteoporoză
Este o distrofie metabolică a osului, caracterizată prin diminuarea matricei proteice,
cu conservarea componentei fosfo-calcice. Are în mod special cauze endocrine.
Cauzele apariției:
 cel mai frecvent apare la femei, post-menopauză;
 poate apărea și sub formă localizată, în urma unor traumatisme;
 cauze iatrogene: administrarea de anticoagulante precum heparina, de exemplu;
sau exces de medicamente etc.
 cauze metabolice.
Osteoporoza reprezintă așadar pierderea substanței calcice din os ca urmare a unui
dezechilibru hormonal și implicit metabolic. Pentru a echilibra formula calciului din sânge,
organismul ia din os; ca urmare, în interiorul acestuia apar geodele (goluri) ce determină
tasări ale osului și astfel, micșorarea înălțimii. În faza avansata, apar dureri ale oaselor ce se
pot fractura ușor.
Osteoporoza trebuie tratată din fazele ei incipiente de osteopenie; aceasta poate fi
determinată chiar prin semne clinice și se evidențiază la radiografie sub forma unor pete
întunecate.
Analiza densității osului se numește osteodensimetrie.
Tratamentul alopat: se recomandă de obicei, pentru faza sa incipientă, un medicament
numit Alfa D 3, pentru faza sa medie, tratament injectabil de Miocalcic (calcitonină sintetică

– fiole), iar pentru faza declarată, Fosamax. Toate aceste trei medicamente au însă reacții
negative puternice. La Fosamax de pildă, riscul cel mai mare îl reprezintă apariția ulcerațiilor
esofagiene și a iritațiilor de colon.
Tratamentul fizioterapic:
 presupune în primul rând o alimentație echilibrată;
 baza tratamentului va fi constituită de lăptișorul de matcă (sublingual, pe
nemâncate, 0,2 mg/ 2-3 ori pe zi timp de 6-12 luni) ce trebuie administrat din
faza de premenopauză pentru a regla organismul din punct de vedere
hormonal; tratamentul cu tinctura de propolis echilibrează metabolismul și
potențează sistemul imunitar: 20 picături/zi administrate într-o singură repriză,
amestecat cu apă, miere sau lapte; se mai poate administra și păstură (polen
prelucrat) - 1 linguriță/zi.
 consum sporit de miere;
 regim igieno-dietetic;
 cura cu oțetul de mere și miere;
 mișcare moderată;
 băi de soare/lumină.
La osteoporoză nu se face fizioterapie, ci reflexoterapie și mișcare moderată.
VII. TEHNICI SPECIALE DE MASAJ

Masajul Transversal Profund (Cyriax) - MTP
MTP se adresează manifestărilor posttraumatice ale aparatului musculo-tendinos și
capsulo-ligamentar.
Afecțiunile pentru care se aplică această tehnica de masaj sunt: entorse mai vechi ale
articulației tibiotarsiene, capsulite retractile reci, sechele postentorsă, entorsă recentă de grad
1, tendinite, tenosinovite, traumatisme musculare (lovituri, etc.).
În general, acest tip de masaj are indicații în afecțiunile în care medicina alopată
indică infiltrații cu corticoizi.
Contraindicații: artrite septice (inflamarea unei articulații din cauza unei infecții
microbiene), artropatie gutoasă, calcifieri periarticulare, bursite.
Tehnica de execuție
Practic, se efectuează o fricțiune punctiformă cu pulpa indexului peste care se
suprapune mediusul pentru augmentarea forței. Pentru o aplicare corectă, trebuie cunoscut cu
precizie sediul leziunii. Presiunea se aplică perpendicular pe sediul leziunii și se execută
mișcări în toate sensurile, cu o amplitudine suficient de mare pentru a mobiliza structura
masată.
Profunzimea manevrei depinde de elementul asupra căruia se acționează.
Posturarea pacientului este în funcție de afecțiunea care trebuie tratată, de sediul
acestei afecțiuni și implicit de tipul de manevre ce urmează a fi aplicate. Astfel, la tratarea
unei tenosinovite de pildă, pacientul execută o tensiune a tendonului prin încordarea
mușchiului.
Timpul de execuție este variabil. Pentru leziuni recente se începe cu efleuraj (5-10
minute) și apoi masaj Cyriax (3 minute). Pentru leziuni vechi, se mărește timpul aplicației la
5-10 minute. Se urmărește reacția pacientului întrucât de obicei, durerea locală va crește în
primele 2-3 minute, după care va dispărea progresiv. Dacă în timpul tratamentului durerea se
intensifică, se oprește imediat masajul pentru a nu provoca o reacție tendinostală.
În timpul tratamentului pot apărea fluctuații ale sindromului dureros.

Acest tip de tratament nu se face zilnic. El are efecte antalgice și de rearmonizare
funcțională. De obicei, la locul unei dureri stagnează anumite substanțe chimice ce întrețin
durerea, iar prin hiperemia locală provocată de masaj, aceste substanțe sunt îndepărtate. El
este totodată util pentru ruperea aderențelor posttraumatice. Dacă se fac și mișcări active,
aderențele nu se vor mai reconstitui.
Masajul de drenaj limfatic manual (după Leduc – școala franceza)
Acest tip de masaj se execută în trei etape succesive:
1. drenajul ganglionilor limfatici;
2. drenajul de apel (drenajul colectorilor limfatici);
3. drenajul de resorbție.
1) Drenajul ganglionilor limfatici
Ganglionii pot face acumulări de limfă și pot avea mărimea variabilă între cea a unui
bob de orez până la cea a unei măsline. Drenajul se face în scopul evacuării limfei lor prin
presiuni repetate, lente și de intensitate medie.
Mâna este culcată pe nucleele ganglionare, degetele apasă perpendicular prin presiuni
moderate: 2-3 mișcări la fiecare 10 secunde; această manevră se repetă de 5-10 ori pe fiecare
nucleu ganglionar.
2) Drenajul de apel – se execută asupra vaselor colectoare și de evacuare a limfei, în
aval de regiunea tratată. Are drept scop golirea colectorilor prin realizarea unei „aspirații” la
nivelul regiunii pe care dorim s-o drenăm.
Rolul vaselor colectoare este de a dirija limfa colectată din capilare spre nucleele
ganglionare.
Tehnica de execuție:
Mișcarea mâinii relaxate urmează mișcarea de circumducție a umărului. Contactul
dintre mâna maseurului și corpul pacientului începe întotdeauna proximal și se termină distal.
Poziția mâinilor: degetele sunt perpendiculare pe vasele limfatice, în scopul de a le stimula în
timpul presiunii. Presiunea are în vedere stimularea limfaticelor superficiale hipodermice,
astfel că presiunea degetelor trebuie resimțită la nivelul subcutanatului, adică trebuie să
rămână foarte ușoară. Mișcările trebuie să se execute foarte lent, în ritm aproximativ de 3
manevre la 10 sec., de 4-5 ori în același loc și din aproape în aproape.
Stimularea colectorilor începe de la rădăcina membrelor (după ce stimulăm mai întâi
nucleele ganglionare) și mâinile se deplasează odată, progresiv, spre regiunea pe care dorim
s-o drenăm.
3) Drenajul de resorbție se realizează doar dacă avem edem. Edemul periferic
invadează țesuturile situate între derma și fascia musculară. Lichidul excedentar din spațiul
interstițial este progresiv împins spre capilarele limfatice prin care limfa va fi condusă încet
spre colectori. Drenajul de resorbție se realizează la nivelul zonelor infiltrate și are rolul de a
dirija lichidul interstițial spre capilare și apoi spre vasele colectoare.
Tehnica de execuție
Mâna relaxată urmează mișcările induse de circumducția umărului; presiunea
exercitată în cursul manevrei începe distal și se termină proximal, fiind orientată spre
colectori. Dacă avem un edem mare el trebuie fragmentat în decursul manevrei de resorbție,
adică el va fi drenat progresiv, din aproape în aproape. Poziția mâinilor: mâinile vor cuprinde
în brățară zona edematizată (umflată) în totalitatea sa; dacă acest lucru nu este posibil, trebuie
să cuprindem total fragmentul de edem pe care dorim sa-l drenăm. Presiunea este orientată
spre colectori. Manevrele trebuie să fie lente; faza cea mai importantă a manevrei este
relaxarea presiunii, moment în care capilarele își regăsesc calibrul inițial; dacă presiunea
propulsează limfa din capilare spre colectori, relaxarea permite capilarelor să se umple din
nou.

Succesiunea manevrelor: 3 mișcări la 10 secunde.
Indicații:
Drenajul limfatic manual este indicat in:
 în faza inițială a tratamentului tuturor formelor de edem de origine venoasă,
cardiacă sau limfatică, cu excepția edemului elefantiazic congenital (unde nu
avem căi limfatice și deci nu avem ce stimula);
 în tratarea proceselor inflamatorii cu conținut mare de proteine;
 în perioada pre- și post-operatorie a inserțiilor de grefe cutanate;
 tratarea leziunilor cutanate: drenajul limfatic manual al pielii și al țesuturilor
subcutanate accelerează procesul de regenerare;
 tratarea tulburărilor trofice cauzate de insuficiențe arteriale sau venoase.
Drenajul limfatic are de asemenea un efect relaxant, ritmul lent al manevrei asociat cu
blândețea execuției contribuind la relaxarea fizică și psihică a pacientului.
Contraindicații:
 procese infecțioase grave;
 recidive metastazice.
Chiropractica (chiropraxie, vertebroterapie) se ocupă cu rearanjarea articulațiilor
interapofizare și intervertebrale.
Masajul cu gheață
Este un masaj antiinflamator și decongestiv, mai puternic decât medicația
antiinflamatorie clasică, eficient după traumatisme, în contracturi sau chiar rupturi musculare,
în torticolis recent (foarte eficient), hernii de disc, periartrite sau spasmicitate neurologică (se
execută pe musculatura antagonistă).
Constă în fricțiuni locale sau regionale cu un cub de gheață (pahar) timp de 5-10
minute. Produce inițial o vasoconstricție (contractarea vaselor de sânge), apoi o vasodilatație
cu efecte trofice și analgezice locale.
La apariția hiperemiei intense, se oprește tratamentul.
Se poate executa de câteva ori de zi, în funcție de necesități.
VIII. BALNEOTERAPIE
Balneologia: știința care se ocupă cu descoperirea, studiul complex și aplicarea în
practica medicală a factorilor naturali: ape minerale, nămoluri, gaze terapeutice etc.
Balneoterapia = terapia prin întrebuințarea acestor factori naturali (ape, nămoluri,
gaze etc.)
Fizioterapia este o terapie cu ajutorul agenților fizici (aer, lumină, apă, electricitate
etc); are caracter atât profilactic cât și curativ.
Balneofizioterapia este o ramură a medicinii generale ce folosește în scop terapeutic

agenții fizici naturali sau artificiali. Cuprinde: masaj și reflexoterapie, kinetoterapie,
hidroterapie, helioterapie (helios = soare), talazoterapia (thalassa = mare; valuri),
balneoterapia, electroterapia.
Homeostazia – reprezintă starea de echilibru și de autoreglare instalată între diversele
procese fiziologice ale organismului uman; este influențată prin trei căi:
- calea nervoasă – prin arcul reflex;
- calea neuroendocrină – prin sistemul nervos vegetativ și glandular;
- calea umorală – prin intermediul metaboliților tisulari (vitamine).

Excitantul extern poate determina efecte diferite pentru subiecți diferiți; de aceea se
poate spune ca trebuie avut mai degrabă în vedere pacientul în particular decât boala în
general.
Hidroterapia – terapia prin intermediul apei (simplă sau combinată cu alte

substanțe); factorul său cel mai activ este cel termic. Factorul termic și cel mecanic
influențează terminațiile nervoase ale pielii, transmițând semnale la creier ce elaborează la
rândul său răspunsuri sub forma reflexelor.
Crioterapia (frigoterapia) metoda de hidrotermoterapie bazată pe acțiunea
excitantului termic rece la temperaturi sub 0 grade sau foarte apropiate de temperatura de
îngheț; metoda necesită indicații corecte, precauții și o cunoaștere foarte bună a tehnicii.
Termoterapia este terapia care folosește factorul termic cald, între 45-80 de grade
prin intermediul căldurii (45-80 grade), apa sub formă de aburi (saună, împachetări cu
parafina, cu parargil etc.).
Băile sunt proceduri de hidrotermoterapie.
În funcție de temperatura lor, ele se clasifică în:
- băi reci (sub 20 de grade);
- răcoroase (21-33);
- neutre (34-35) temperatura de indiferență a apei;
- calde (36-40);
- fierbinți (40-45); peste 45 grade: insuportabile .
Baia de nămol: este o metodă de balneoterapie cu aplicare generală, bazată pe
acțiunea cumulată a excitantului termic, mecanic (presiunea hidrostatică) și chimic
(compoziția nămolului).
Cura de nămol se recomandă a se face maxim una la fiecare 24 de ore, cel puțin 12
băi/an. Nămolul conține substanțe active ce pătrund prin canalele pielii până la nivelul
hipodermului și dermului de unde sunt preluate de sânge prin rețeaua capilară sub formă de
substanțe coloidale în decurs de 24 de ore, declanșând fenomene imunologice în organism.
Este indicată în afecțiuni reumatice (boli reumatismale degenerative cu localizare
articulară și abarticulară), afecțiuni musculo-ligamentare și osoase, rahitism, afecțiuni
respiratorii, afecțiuni ginecologice inflamatorii cornice (cu avizul medicului specialist) etc.
Cura de nămol la Techirghiol:
Nu mai mult de o ședință/zi; se face mai întâi expunerea la soare cam de 20 minute
pentru a pregăti corpul; ne ungem apoi cu nămol în strat cât mai subțire, numai până la gât;
nămolul se usucă; când începem să transpirăm intrăm în lac; putem face o ușoară gimnastică
în apă, înot, stăm în apă cam ½ - 1 oră; ieșim, ne uscăm; putem face un duș; după ce ne
uscăm la soare stăm la umbră 15-20 minute ca să ne revină pulsul/tensiunea la normal. Ideal:
o cură de 12 zile pe an; pentru rezultate: minim 6 ședințe.
Sovata – cura cu nămolul negru de stejar
La Sovata: 500-600 m altitudine; climat sedativ; avem lacul Ursu, helioterm, cel mai
mare de acest gen din lume și singurul din Europa; adâncime 17 m. Compoziția chimică a
apei: unicat mondial - multistratificat: fiecare strat are o altă compoziție chimică, amplificând
radiația soarelui în mod diferit; stratul superficial are temperatura de afară; pe măsură ce se
înaintează în profunzime este din ce în ce mai cald, astfel încât pe fundul lacului apa poate
ajunge și la 90 de grade. Nu sunt izvoare termale; din punct de vedere al compoziției,
straturile de apă nu se schimbă în decursul anului; apa de ploaie rămâne la suprafață, apoi se
varsă în alt lac vecin (Aluniș). Cura în această zonă este foarte recomandată: fie natural, în
perioada 1.07-15.09, în lac; fie în bazele de tratament special amenajate.

În aceeași zonă se află și lacul Negru; de aici se extrage nămolul negru de stejar,
recomandat în special pentru afecțiuni ginecologice.
Helioterapia – terapia prin intermediul expunerii la soare (helios = soare).
Baia de soare (helioterapie; plaja) – expunerea totală sau parțială a corpului la
acțiunea razelor solare directe și a aerului. Plaja se poate face oriunde este soare. Iradiația
solară cea mai intensă este la mare, datorită fenomenului de reflexie favorizat de apă și
nisipul plajei, dar și la munte datorită lipsei nebulozității și prezenței stratului de zăpadă.
Mod de acțiune: efectele cumulate ale razelor ultraviolete (chimice), infraroșii
(calorice) și luminoase în contextul caracteristicilor unui anumit climat. De regulă,
helioterapia este asociată cu aeroterapia (baia de aer) și talasoterapia (baia în mare) sau baie
în lacuri, râuri, ștranduri, piscine. Sub acest aspect se adaugă și efectele termoterapiei
contrastante (cald-rece), cu solicitarea mecanismelor de termoreglare în ambele sensuri
(termoliză – termogeneză).
Helioterapia este un tratament solicitant pentru organism și trebuie făcută cu avizul
medicului.
Helioterapia la mare – tehnica de aplicare: expunerile la soare se fac progresiv, ca
suprafață de piele expusă și durată. Perioada cea mai indicată este dimineața între orele 7-11;
după acest interval de timp razele ultraviolete cresc în intensitate și concomitent cu
infraroșiile (calorice) apar și condiții favorizante pentru accidente. Expunerile la soare se vor
intercala cu perioade de odihnă egale, la umbră. În cazul în care nu există contraindicații se
vor intercala și scurte imersii în apă. Orientativ: se poate începe cu baia de aer de 10 – 15
minute (odihnă sub cort), urmată de expunerea la soare: 10 minute față și 10 minute spate,
urmate de o scurtă baie în mare de 5 minute, ștergerea cu prosopul, schimbarea costumului cu
unul uscat, odihnă sub cort 10 minute, după care totul se repetă. Pentru o persoană care vine
pe plajă dimineață la orele 7-8, durata totală a primelor două zile poate fi o oră. În zilele
următoare expunerea la soare crește cu 10’, apoi cu 15’ – 20’ – 30’. Pentru cei cu surmenaj
fizic și intelectual expunerile la soare vor fi mai scurte, capul va fi protejat cu o pălărie de
soare, indiferent de vârstă. Pomezile grase pentru piele nu sunt indicate.
Durata expunerii descrește proporțional cu creșterea orei la care se merge la plaja,
respectiv: cu cât mai devreme, cu atât expunerea poate fi mai lungă, cu cât e mai aproape de
prânz, cu atât durata va fi mai scurtă. Persoanele care nu au făcut o pregătire înainte de a
pleca la mare (expuneri la soare în localitatea de reședință) nu trebuie să depășească durata
totală de expunere de 60’ în primele 4-5 zile. După acest interval de timp durata expunerii la
soare poate fi crescută, dar un total de 2 h – 2 1/2 h prin expuneri intercalate de odihnă la
umbră și băi în mare este suficient.
Mențiune: efectul ultravioletelor asupra pielii (eritemul) apare după o perioadă de
latență de 4-6 ore de la terminarea plajei. Datorita brizei mării, care răcorește în permanență
pielea, supradozarea nu este sesizată. Astfel, în cazul nerespectării parametrilor indicați de
medic, pot apărea incidente și accidente ca: arsuri de diverse grade, insolații, crize de tetanie
etc.
Pentru ca organismul să răspundă adecvat solicitării complexului de factori, pe care le
însumează helioterapia, sunt necesare unele precauții; efectuarea unui consult medical
general pentru depistarea contraindicațiilor posibile, în condiții de sănătate aparentă;
respectarea orelor de somn și evitarea consumului de băuturi alcoolice, mic dejun ușor
dimineața, evitarea alimentației, cât și a consumului exagerat de lichide pe plajă.
Indicații: profilaxie la copii și adulți (stațiunile de litoral maritim). Precizare: băile de
soare sunt indicate în general copiilor încă din primele luni de viață, cu unele precauții (vezi
ultravioletele). Tratament curativ la copii: afecțiuni otorinolaringologice și traheobronșice,
rahitism, hipofuncții endocrine etc.; la adulți: astm alergic, traheobronșite, afecțiuni
ginecologice cronice, hipofuncții endocrine, unele afecțiuni dermatologice etc.

Contraindicații: cancer (indiferent de tratament prealabil efectuat și de starea generală
bun actuala); TBC pulmonar, afecțiuni reumatismale inflamatorii, în faza activă, hiperfuncții
glandulare (hipertiroidii, hiperfoliculinie etc.), insuficiență cardiorespiratorie, arterioscleroza
sistemică în fază avansată, hipertensiune arterială în stadii înaintate, nevroză astenică, boala
ulceroasă, epilepsie etc.
Balneoterapie – stațiunile balneare

Stațiunile balneare se clasifică în principal după climatul lor:
- cu climat excitant (litoral, stațiuni la mare altitudine - 2000 de m);
- cu climat sedativ (regiune de deal, submontane);
- cu climat neutru dar cu efect sedativ.
Bioclima sedativă (de cruțare) se caracterizează printr-o solicitare de mică intensitate
a sistemului nervos central și vegetativ și a glandelor cu secreție internă: Felix, Buziaș,
Sângeorz – Băi, Bazna, Sovata, Slănic-Prahova, Călimănești, Căciulata, Olănești, Herculane,
Govora.
Bioclima excitant – solicitantă se află la:
a) climatul alpin de mare altitudine (1000 – 2000 m) – pentru astm bronșic, refacere
după pneumonii, anemii (favorizează hematopoieza);
b) litoral și stepa Bărăganului (Amara, Lacul Sărat; întreg litoralul Marii Negre).
c) Stațiunile subalpine: Vatra Dornei (808 m altitudine), Borsec (900 m), Slănic
Moldova, Tușnad, Covasna, Sinaia, Cheia, Predeal, Azuga, Bușteni – pentru rahitism și
tulburări de creștere la copii; contraindicate în tulburări cardiace, afecțiuni cardiovasculare
grave (preinfarct).
În stepa: băi de aer, de soare, nămol, apa – doar vara.
Litoralul are o bioclimă solicitantă asupra sistemului nervos central și vegetativ și a
activității glandelor, activând intens procesele imuno-biologice și de depunere a calciului în
oase. Este recomandat în afecțiuni ale aparatului locomotor, sistemului nervos periferic,
rahitism, osteoporoză, tuberculoza nepulmonară, sterilitate, reumatism. Este contraindicat în
tuberculoza pulmonară activă, orice afecțiune în faza acută, ulcer acut, hipertiroidie, nevroze
grave, afecțiuni cardiovasculare grave.
Cure naturale se pot face pe tot litoralul, inclusiv Techirghiol, și în stațiuni cu ape
sărate: Bazna, Sovata, Lacul Sărat, în cele cu ape minerale sărate: Govora, Bălțătești, Slănic
Moldova.
Cura balneară poate fi:
- în primul rând preventivă și de refacere;
- curativă (afecțiuni ușoare);
- sau ca tratament în pentru afecțiuni declarate.
O cură balneară trebuie să dureze 12 – 18 zile, chiar mai mult în unele cazuri. După
cură, organismul trece printr-o perioadă de criză balneară – care reprezintă răspunsul
organismului prin modificări vegetative progresive.
Factori de călire a organismului
Călirea organismului: definiție, importanță
Capacitatea de adaptare a organismului la modificările permanente ale mediului
ambiant este diferită de la un individ la altul, dar ea poate fi îmbunătățită prin metode de
călire. În cazul sportivilor, călirea organismului este absolut necesară, activitatea acestora
desfășurându-se, de multe ori, în condiții vitrege de mediu – ploaie, vânt, frig, soare puternic.
În cazul în care organismul sportivilor nu este bine adaptat la aceste condiții de mediu, nu va
putea rezista solicitărilor, atrăgând după sine accidentări și rezultate slabe în competiții.

Putem defini călirea drept metoda prin care, folosind factorii naturali (aerul, apa,
radiațiile solare) după anumite principii și reguli, se realizează mărirea rezistentei generale
a organismului față de variațiile bruște ale factorilor mediului extern și față de îmbolnăviri.
Combinând această metodă și cu practicarea exercițiilor fizice și sportului în aer liber,
rezistență generală a organismului va crește și mai mult.
Călirea organismului are la bază formarea unor reflexe condiționate prin acțiunea
repetată a excitanților mediului extern, aplicați într-o anumită ordine și la o anume intensitate.
Excitanții mediului extern cei mai adecvați pentru realizarea călirii sunt: apa, căldura,
frigul și radiațiile solare.
Procesul de călire se bazează pe măsurile de călire și gradul de călire.
Măsurile de călire reprezintă folosirea factorilor naturali într-un anumit mod, pentru
ca excitanții mediului extern să contribuie la adaptarea organismului la condițiile variabile ale
mediului, solicitând, în mod special, funcția de termoreglare.
Gradul de călire este o stare la care ajunge organismul după aplicarea măsurilor de
călire, de adaptare a organismului (în special al sistemului de termoreglare) de a reacționa
prompt și adecvat la factorii meteorologici de intensitate, durată și frecvență variabile, cu
deosebire la schimbările bruște ale factorilor mediului extern.
Principiile călirii organismului
Călirea organismului se desfășoară pe baza unor principii care se aseamănă cu cele ale
antrenamentului sportiv, deoarece călirea este considerată un antrenament al sistemului
termoreglator.
Principiile călirii sunt:
1. gradația;
2. continuitatea;
3. variația intensității;
4. diversitatea mijloacelor de călire;
5. individualizarea mijloacelor de călire.
Principalii factori de mediu folosiți pentru călirea organismului sunt: aerul, apa și
soarele.
Călirea cu ajutorul aerului

Aerul acționează favorabil asupra organismului uman prin intensificarea
metabolismului, întărirea sistemului nervos și îmbunătățirea activității aparatului
cardiovascular. De asemenea, el solicită, într-o mare măsură, sistemul termoreglator al
organismului. Gradul de acțiune depinde de: temperatură, umiditate, viteza de deplasare și
puritate.
Reguli de aplicare a băilor de aer
Se recomandă ca băile de aer să se înceapă acasă, într-o cameră sau pe terasă închisă,
la o temperatură cuprinsă între 20-25ºC, temperatura care trebuie zilnic să fie coborâtă treptat.
La început, aceasta se poate realiza în timpul gimnasticii de dimineață, executată într-
un costum cât mai sumar, după aerisirea prealabilă a încăperii. Apoi, se va desfășura cu
fereastra întredeschisă, care va fi în cele din urmă deschisă, reușindu-se scăderea gradată a
temperaturii aerului, până se ajunge la egalarea cu temperatura aerului de afară.
Se poate face și baia de aer afară, începând cu sezonul cald (vara), dimineața la ora 7-
8, cu o singură baie de aer pe zi, cu o durată de 5-10 minute. Treptat, se mărește durata, până
se ajunge la 2 ore pe zi și la două băi de aer. Băile de aer de afară se vor face, la început, la
temperatura de peste 20ºC, cu o umiditate de 60-70%, fără vânt puternic. înainte de a începe

baia de aer, se recomandă încălzirea printr-o serie de mișcări, însă fără să se ajungă la
transpirație.
La apariția senzației de frig, baia de aer se întrerupe și se iau măsuri de încălzire
(mișcări energice, automasaj, trecerea la soare sau îmbrăcarea).
Între baia de aer și masă, trebuie o pauză de o oră și jumătate - două.
Călirea cu ajutorul soarelui
Nu toate radiațiile solare ajung în aceeași cantitate pe pământ. Cantitatea de energie
radiantă solară ce ajunge la suprafața pământului depinde de:
1. Înălțimea soarelui deasupra orizontului, adică de lungimea distanței parcursă de
razele solare. Cu cât acest drum este mai lung, cu atât cantitatea de radiații este mai redusă.
2. Gradul de transparență al atmosferei. Cu cât atmosfera este mai transparentă, mai
lipsită de particule în suspensie, de nori, cu atât cantitatea de radiații solare va fi mai ridicată.
3. Unghiul sub care cad razele solare pe suprafața orizontală. Cu cât unghiul este mai
ascuțit, cu atât cantitatea de radiații este mai redusă, pentru că se dispersează pe o suprafață
mai mare și pe unitatea de suprafață revine o cantitate mai mică.
Reguli pentru călirea organismului cu ajutorul razelor solare
- baia de soare trebuie să fie totală, directă, progresivă și continuă. Poziția cea mai
indicată este culcat (pentru ca razele solare să cadă cât mai aproape de un unghi de 90º), cu
picioarele orientate spre soare;
- dozarea se face fie după timp, fie după intensitatea radiațiilor pe unitatea de
suprafață, determinată cu ajutorul actinometrului. Durata băi de soare va crește gradat, de la
câteva minute pentru fiecare parte a corpului, la 1-2 ore sau chiar mai mult;
- în timpul băi de soare, se vor proteja capul și ochii. Nu se vor folosi șepci din
material impermeabil pentru că stânjenesc aerisirea;
- pentru clima noastră, cea mai indicată perioadă din zi este între ora 8 și 11
dimineața. Nu se recomandă baia de soare înainte de ora 8 deoarece ultravioletele sunt în
cantitate mică și nici după ora 11 (din cauza riscului de a se produce arsuri, datorită
intensității mari a razelor ultraviolete și infraroșii).
Baia de soare se face după un dejun ușor și se termină cu cel puțin o oră înainte de
masă. La trei ore după masa de prânz, baia de soare se poate reîncepe.
În practica călirii cu ajutorul soarelui, există și o serie de contraindicații. De exemplu:
tuberculoza pulmonară evolutivă, stări febrile, stări cu excitabilitate nervoasă crescută, starea
de supraantrenament la sportivi.
Călirea cu ajutorul apei
Apa are o acțiune mai puternică asupra termoreglării decât aerul, pentru că, la aceeași
temperatură, apa are o conductibilitate termică de circa trei ori mai mare. Procedurile hidrice
de călire produc modificări evidente în activitatea inimii și a vaselor sanguine, a organelor
respiratorii, modificări ale metabolismului, precum și de termoreglare.
Procedurile de călire cu apă trebuie să fie de scurtă durată (minute), repetate la
intervale scurte de timp, cele calde alternându-se cu cele reci. Apa folosită să fie cât mai
aproape de calitățile apei potabile.
Procedurile de călire cu apa
Fricționarea cu prosopul umed se recomandă dimineața, după efectuarea programului
de gimnastică; se începe cu udarea prosopului în apa care va avea o temperatură cuprinsă
între 20-25ºC și, la 2-3 zile, se coboară temperatura apei cu un grad, până atinge temperatura
camerei. După o lună de zile, apa ajunge să aibă temperatura încăperii.
După ce s-a realizat o oarecare obișnuință cu apa rece la o temperatură de 12-15ºC, se
trece la procesul de călire prin stropire sau turnarea apei pe corp.

La început, se folosește apa la o temperatură de 33-35ºC și se scade treptat până la
20ºC. Durata acestui procedeu este de 1-2 minute. După ambele proceduri, urmează ștergerea
energică a corpului cu un prosop uscat și aspru care realizează astfel un masaj al pielii.
Dușul este un mijloc superior de călire cu apă, pentru că acțiunea lui fiziologică se
bazează, pe de o parte, pe exercițiile termice, iar pe de altă parte, pe acțiunea mecanică,
datorită jetului de apă care cade pe piele. Se începe cu o temperatură a apei de 30-33ºC și se
scade treptat până la 25-20 ºC și chiar mai mult. După duș, este indicat masajul și se
recomandă ca durata dușului să fie de 1-2 minute.
Scăldatul are cel mai mare efect de călire, pentru că se realizează contactul cu apa
dintr-o dată, pe toată suprafața corpului, precum și combinația cu ceilalți factori de călire
(aer, soare), la care se adaugă presiunea apei și mișcările executate în apă.
Reacția organismului în contact cu apa rece trece prin trei faze:
• în prima fază se produce o vasoconstricție periferica, manifestată prin paloare,
răcire a tegumentelor, senzație de frig, dar cu o vasodilatație centrală și mărirea
tensiunii arteriale;
• în cea de a două fază, se realizează o vasodilatație periferică cu înroșirea
tegumentelor, urmată de o senzație de bine (cald), datorită acomodării sistemului
termoreglator cu temperatura apei;
• dacă se sta prea mult în apă, se trece în faza a treia, caracterizată prin
vasoconstricție periferică paralitică, exteriorizată prin paloare, senzație de frig,
cianoza buzelor, piele „de găină” și tremurături. În această fază, baia se întrerupe și
se iau măsuri pentru încălzirea corpului prin: ieșirea din apă; ștergerea cu un prosop
uscat și aspru; masaj; băuturi calde, etc.
Reguli ce se vor respecta în procedeul de călire prin scăldat:
- scăldatul nu se practică într-o apă cu temperatura sub 18-20ºC;
- se recomandă o baie pe zi când apa este mai caldă;
- în timpul băii, se va alege un loc ferit de vânt, cu țărm nisipos, în pantă lină, fundul
apei adâncindu-se treptat;
- baia se face numai la 2-2 ½ ore după ce s-a servit masa;
- nu se intră în apă încălzit și transpirat;
- în primele zile, baia se limitează la 3-5 minute;
- în apă se intră repede, se fac 2-3 scufundări și apoi mișcări energice, înot; la ieșirea
din apă apar frisoanele. În momentul în care apare senzația de frig, se iese din apă, se șterge
bine corpul cu un prosop și se vor face mișcări energice de încălzire.
Contraindicațiile călirii cu ajutorul apei sunt pentru:
- persoanele care suferă de boli cardiovasculare, hipertensiune, afecțiuni pulmonare
acute, renale și reumatism;
- persoanele în vârstă cu un grad avansat de arterioscleroză;
- femei în timpul fluxului menstrual.
Călirea organismului se va realiza prin folosirea tuturor procedurilor, începând cu cele
simple și terminând cu scăldatul. Dușurile calde de după efort se vor termina cu o scădere
gradată a temperaturii apei pentru o relaxare treptată a organismului, ele neavând scop de
călire.
Călirea cu apă rece a picioarelor asigură o mai bună circulație de întoarcere a
sângelui. Sportivii de performanță, indiferent de sportul practicat, trebuie să practice înotul,
atât pentru creșterea nivelului lor de pregătire fizică generală, cât și pentru călire.
IX. ELECTROTERAPIE (vezi și anexa detaliată separat)

Electroterapia este terapia care folosește ca agent fizic terapeutic curentul electric.

A. Terapia cu curent electric de joasă frecvență
1. Curenți diadinamici
Prin intermediul unui strat hidrofil se aplică doi electrozi (unul pozitiv și unul negativ)
prin care trece un curent de joasă frecvență, ce variază între 50 și 100 Hz. Procedura
presupune un ciclu cu durata de 15 minute în trei faze a câte 5 minute fiecare: a) curent
difazat; b) curent monofazat; c) curent ritmic sincopat.
Polul activ este cel negativ (-); el se va simți mai intens pentru că acolo se acumulează
NaCl, iar la cel pozitiv, NaHO.
Pacientul trebuie atent supravegheat întrucât se pot produce iritații tegumentare și
chiar arsuri.
Curenții diadinamici produc o creștere circulatorie locală și se mizează pe o creștere
de metabolism local.
2. Trőbert – curenți de 50 Hz invariabili

Se folosesc electrozi mici și polul negativ se pune direct pe punctul dureros. Această
procedură durează 15 minute și are efect anesteziant.
Dacă stratul hidrofil este prea gros, intervine riscul unei arsuri.
3. Curenți galvanici – sunt curenți continui unde polul pozitiv este anesteziant (activ).
Se poate face de-a lungul traseului unui nerv.
Când se pune substanța hidrofilă, se produce ionoforeză (ion pozitiv la polul pozitiv,
ion negativ la polul negativ); intensitatea este de ordinul miliamperilor.
B. Terapia cu curent de medie frecvență electrostimulator – curenți interferențiali cu

frecvență de 10.000 – 30.000 Hz.
Se lucrează cu patru electrozi așezați în cruce.
C. Terapia cu curent continuu

1. Curenți de înaltă frecvență cu unde scurte
2. Diapuls – emite în pulsații
Se folosesc doi electrozi mari protejați de sticlă sau de plastic și poate fi apropiat sau
depărtat de stratul protector; când e apropiat produce efecte de suprafață, iar când e depărtat
produce efecte de profunzime.
Electrozii trebuie să fie paraleli, iar țesutul uman să fie la mijloc.
Aparatul poate lucra pe trei puteri diferite cu efecte diferite:
 unde slabe (reci);
 unde medii (calde);
 unde puternice (fierbinți).
Efectul caloric este mai mare în grăsime și în os. La persoanele vârstnice are efect
antiinflamator (în anexite, reumatisme)
Terapia cu ultrasunete
Radiostatul are un corp activ ce are înglobat un cristal piezoelectric și un cablu de
înaltă tensiune ce rezistă la înaltă frecvență.
Ultrasunetele (US) nu se propagă prin aer, ci doar prin mediu dens.
Se lucrează cu curent alternativ (c.a.) cu frecvență de 80.000 – 100.000 Hz.
Terapeutul poarta, pentru protecție, mănuși de bumbac.
Se unge tegumentul cu gel, se aplică traductorul pe piele, fără goluri de aer, se
reglează puterea și US trec din traductor în țesutul uman.

Puterile mici, de 0,2-0,4 W, produc efecte reversibile. Puterile de 0,6 W au efect
maxim. Puterile de 0,8-1 W au efect ireversibil.
US se propagă și prin apa - se folosesc la răni, arsuri, etc.
Fototerapia
Terapia cu lumină folosește raze ultraviolete la intensități mici și timpi mici; cu
maximă precauție în calculul biodozei.
Se folosesc ochelari speciali de protecție.
Laserul
Laser: acronim în limba engleză de la light amplified by the stimulated emission of
radiation
Laserul terapeutic: LLLT- Low Label Laser Therapy
Energia fotonilor emiși de aparat mărește capacitatea de regenerare a țesuturilor.
Parametrii de lucru se aleg în funcție de tipologia afecțiunii și a pacientului; la
persoanele supraponderale și/sau cu tenul închis (brunete) se folosesc puteri mai mari; la
afecțiunile acute, recente, puteri mai mici, iar la cele vechi, cronice, puteri mai mari.
În lucrul cu laserul se delimitează zona ce trebuie tratată și se lucrează pe puncte, cu
sonda poziționată perpendicular, câte 5-25 de secunde pe fiecare punct, timp de 5-10 minute
pentru toată zonă.
La sfârșit, se netezește zona.
Bioptronul
Folosește lumină filtrată; nu pătrunde mai mult de 3 mm în dermă.

ANEXA DETALIATĂ CURS ELECTROTERAPIE

Clasificare:
 Electroterapia cu curenți;
 Electroterapia cu unde ultrasonore;
 Electroterapia cu unde electromagnetice;
 Electroterapia cu câmpuri magnetice de joasă frecvență;
 Terapia cu lumina LASER.
Electroterapia cu curent:
- continuu;
- de joasă frecvență;
- de medie frecvență.
Electroterapia cu curent continuu – curentul continuu (c.c.) se mai numește și

curent galvanic. Atunci când se pun și substanțe ionice terapia se va numi ionoforeză sau
ionizări. Este un curent în 2 poli, + și – .
În sistem internațional electrodul roșu este cu semnul +( anodul) și electrodul negru
este cu semnul – (catodul)
Electrodul + are efect analgezic (antidurere), electrodul – ușor stimulant. Efectele
maxime apar sub electrozi, de aceea electrozii se pun pe punctele nevralgice. Curentul
continuu se folosește în afecțiunile acute, inflamații, dureri, tumefacții, etc.
Exemple de terapie:
Aplicații paravertebrale: (de o parte și de alta a coloanei vertebrale) polul + se va pune

pe partea cu durere mai mare.
Aplicații longitudinale: de a lungul coloanei vertebrale polul + se va pune pe locul cel
mai nevralgic.
La nivelul articulațiilor se pot face aplicații latero-laterale sau antero-posterioare după
cum este cazul.
În cazul nevralgiei pe traseul unui nerv se pune polul – la rădăcina nervului (aproape
de coloana) și polul + pe traseul nervului unde doare cel mai tare.
Când folosim substanțe (ionoforeză sau ionizări), buretele de la polul + se înmoaie în
apa caldă, în care am dizolvat o fiolă din substanța respectivă, exemplu Ca+, Mg+, K+ etc.
Antibioticele I-; Br-; etc. se pun la electrodul –. În terapia DRAGOMIR într-un bol cu apă
caldă se dizolvă o lingură cu miere în care se înmoaie ambii bureți de la ambii poli, se aplică
pe pacient și se crește curentul ușor până la intensitatea optimă, iar substanțele ionice din
miere vor intra în țesut sub acțiunea c.c. și vor hrăni și calma zona foarte bine.
Intensitatea curentului se calculează în funcție de mărimea electrozilor.
Formula este: 0,2mA/mm pătrat.
Ex. I max. pentru electrozi de 50 mm v-a fi de 10 mA. I max pentru electrozi de 25
mm (ventuză) = 5 mA . Se recomandă o setare din aparat: Curent Constant (CC)
Timpul de acțiune: 10 minute, este timpul optim.
ATENȚIE acest tip de curent are risc crescut de arsură. NU SE PUNE PE

ZGÂRIETURI SAU ZONE IRITATE NU SE DĂ INTENSITATE LA CÂT CERE
PACIENTUL.

Pacientul trebuie să simtă cel mult urzicături fine. Dacă se produc mici arsuri nu se
mai fac aplicații pe locul respectiv, putem chiar întrerupe ședințele până la refacerea
țesutului, pentru că arsurile electrice se vindecă foarte greu.
Husele de la electrozi se spală bine după fiecare aplicație. În timpul lucrului ele
trebuie bine îmbibate în apă și stoarse moderat.
Pentru calmarea zonei, la terminarea tratamentului se poate pune pe zona de lucru
pudră de talc.
BĂILE GALVANICE
Sunt aplicații de curent galvanic prin intermediul apei . Există 2 cădițe speciale pentru
mâini, și 2 cădițe speciale pentru picioare. Aplicațiile de băi galvanice pot fi 2 celulare
(pentru mâini sau pentru picioare, sau pentru o mână și un picior de aceeași parte a corpului)
sau 4 celulare (pentru mâini și picioare în același timp).
Băile galvanice patru celulare pot fi:
- ascendente cu polii – – la mâini și cu polii + + la picioare (curentul circulă
ascendent de la picioare spre mâini, adică de la plus la minus ).
- descendente cu polii + + la mâini, și polii – – la picioare.
Băile ascendente ajută circulația venoasă de întoarcere (picioare obosite, circulație
deficitară, etc ). Timpul optim de acțiune la băile ascendente este de 15 minute (maxim 20 de
minute).
Băile descendente ajută circulația arterială în special pe membrele inferioare, de aceea
sunt eficiente în arterita membrelor inferioare. De asemenea accelerează circulația plămân -
inimă, de aceea la acest tip de băi se vor face doar 10 minute.
Apa din băi trebuie să fie călduță nu fierbinte, aproximativ 37-38 de grade C. Dacă
apa este rece curentul se va simți mai pronunțat. Intensitatea curentului se va crește ușor,
până la senzația de furnicături ușoare. Se setează timpul la aparatele care nu reduc
intensitatea automat la sfârșitul tratamentului, o vom reduce noi manual foarte lent.
ATENȚIE: este interzis ca pacientul să iasă singur din băi fără a reduce intensitatea la
zero. PERICOL DE ELECTROȘOCURI. La terminarea tratamentului se indică a se pudra cu
talc mâinile și picioarele.
CURENTUL ALTERNATIV
Are 2 forme:
- joasă frecvență
- medie frecventa
Curenții de joasă frecvență, sunt curenți de electrostimulare.

La curenții de joasă frecvență (CJF) polul negativ este polul mai activ și se va pune pe
locul dureros. CJF acționează tot sub electrozi și prezintă risc de arsură medie.
MOD DE APLICARE
- la coloană se poate face paravertebral sau longitudinal, la mușchi se fac longitudinal
dar strict pe lungimea lui.
- la articulații se face latero-lateral sau antero-posterior.
Intensitatea curentului se crește progresiv până când pacientul are o senzație de
vibrație evidentă. În acel moment ne oprim din creșterea intensității și se lasă pacientul să se
obișnuiască cu curentul. După un timp oarecare (5 min) se mai poate crește ușor curentul.
Acești curenți sunt eficienți la o vibrație mai puternică, dar nu exagerată.
La curenții de joasă frecvență apare acomodarea după 5 minute după care trebuie să
mai creștem f puțin.

Timpul de tratament: 10-15 minute, maxim 20 minute. Curenții de joasă frecvență
sunt curenți între 2-3Hz până la 1000 Hz. I max = 2x suprafața electrodului. Exemplu: pentru
electrozi de 50 mm intensitatea maximă va fi de 100mA. I max pentru electrozi ventuză de
25 mm = 50mA. De asemenea se recomandă să se păstreze un voltaj constant, setarea aparat
CV constant.
Curenții de medie frecvență
- sunt curenți cu o frecvență între 4000 Hz- 30.000Hz.

- se pot face aplicații de curenți de medie frecvență în:
 2 poli – curenți modulați (M F)
 4 poli – interferențiali (I F)
La curenții de medie frecvență curenții lucrează între poli, la interferențiali folosim 2
circuite – o diagonală circuitul 1, și o diagonală circuitul 2, în total 4 electrozi, iar la
intersecția circuitelor se formează un curent de joasă frecvență, și aici este locul unde
lucrează curentul.
Intensitatea curentului va fi la o senzație de vibrație puternică dar fără să apară
contractura. Au riscul cel mai mic de a face arsuri la nivelul tegumentului.
Atenție: Nu se pun electrozii fără huse.
Acest tip de curenți se pretează cel mai bine pentru terapia combinată vacuum-curent.
În acest scop se folosesc electrozi speciali rotunzi tip ventuză – vacuum. Pe lângă curenții
propriu-ziși, fac și un masaj vacuum.
Timpul de acțiune este de maxim 15-20 minute, sunt cazuri chiar până la 30 de
minute. Curentul rămâne constant pe toată durata tratamentului.
La curenții de medie frecvență nu contează unde se pun electrozii, pentru că ei
acționează în aria dintre electrozi. La cei în 4 poli se pune un circuit roșu-negru pe o
diagonală și celălalt circuit roșu-negru pe cealaltă diagonală. Să fie aceiași culoare atât sus cât
și jos. Exemplu: roșu - roșu; negru - negru. Intensitatea curentului este cea mai mare posibilă
din cele 3 forme de curenți – se poate mări intensitatea destul de mult fără să apară tetania.
Are acțiunea cea mai profundă. I max=2x suprafața electrod. Exemplu: pentru electrozi de 50
intensitatea maximă v-a fi de 100mA. I max pentru electrozi ventuză de 25mm = 50mA. De
asemenea se recomandă să se păstreze un voltaj constant, setarea aparat CV constant.

Alte forme de curenți:
1 . Curenți de înaltă frecvență (terapia de înaltă frecvență)

2. Câmpuri magnetice de joasă frecvență (magnetoterapie)
1 . Curenți de înaltă frecvență ( terapia de înaltă frecvență )

Avem 2 terapii:
A. cu unde mecanice ultrasonore (US – ultrasunete)
B. cu unde electromagnetice (unde scurte sau microunde)
A. Ultrasunetele
Ultrasunetele se propagă doar prin mediu lichid. Organismul uman are 80% apă. Între
capul aparatului și piele trebuie interpus un gel pe bază de apă. Ultrasunetele se pot face și
sub apă.
Ultrasunetele acționează sub formă de microvibrații practic „cerne” celulele, le

deranjează pentru a le rearanja.
Fibrele musculare lipite, intră printre ele și le desface, la fel și la contractura
musculară; dacă este lichid inflamator îl mobilizează din locul respectiv, la ostoze la călcâi
sau la tendoane calcifiate, desface calcifierea. Ultrasunetele se pot face în regim continuu sau
intermitent (pulsat). Frecvența de 1MHz este pentru acționare de profunzime, iar frecvența de
3 MHz este pentru acționare de suprafață. Trebuie să avem mare grijă la intensitatea
ultrasunetelor.
În regim continuu US până în 0,4W/cm pătrat produc o aranjare a celulelor (o
cernere).
Între 0,4 și 0,6W/cm pătrat este o deranjare mai puternică.
Între 0,6-0,8 W/cm este și mai puternică.
Între 0,8 și peste 1W este un uragan, poate sparge celulele (face deranjamente greu de
remediat).
Dacă se face pentru un țesut moale se face până la 0,6 W în pulsații de 50% sau 80%.
Dacă facem pe zone mai îndurate putem da pe 0,8-1W- 50% pulsații.
Dacă facem pe tendoane calcifiate, sau ostoze putem da 1W sau 1,2W- 80% pulsații.
Când este un proces inflamator dureros dăm intensitate mai mică și pulsații mai rare,
aproximativ 50%.
La cicatrici intensitate mai mare și pulsații mai dese, aprox. 80%.
Timp de aplicare maxim 4-6 minute/ zonă.

B. TERAPIA CU UNDE ELECTROMAGNETICE
Se realizează cu emițătoare de unde electromagnetice de înaltă frecvență, ele trec prin

țesutul uman. Se numesc unde scurte sau unde radar.
Există emițătoare ca un profil „U” în care se introduce genunchiul, gâtul, sau
emițătoare monodă, sau tip radar care emite pe zona bolnavă.
Aparatele de unde scurte clasice au mai multe trepte de putere (aproximativ 4) și emit
undele în flux continuu.
Treapta I se numesc unde reci (nu simți nimic), se fac pentru procese inflamatorii
acute. Exemplu: PSH acut, hiperalgie, extracție dentara.
Treapta II – se numesc unde călduțe, se folosesc pentru procese normale. Exemplu:
anexite, procese în revenire.
Treapta III - se numesc unde calde, se folosesc în reumatism degenerativ, artroze
nedureroase.
Treapta IV - se numesc unde fierbinți, se folosesc la persoane în vârstă cu afecțiuni
reumatice cu senzația de frig permanent, se fac numai sub supraveghere, nu se lasă niciodată
singur pacientul.
Timpul de aplicare este de 10-15 minute. Timp de aplicare de medie frecvență în 2
poli 10-15 minute, iar în 4 poli 15-20 minute.
DIAPULS emite unde electromagnetice în pulsații. Are 7 trepte de putere, ceea ce
permite un mai bun reglaj. Nu trebuie interpuse metale în câmpul de unde.
2. CÂMPURI MAGNETICE DE JOASĂ FRECVENȚĂ.
MAGNETOTERAPIA
Sunt curenți de joasă frecvență care trec prin placă sau sfenoid (cerc) și emit câmpuri
magnetice la diverse frecvențe și pulsații.
Eficiența cea mai mare o are asupra țesutului osos, ligamentelor, capsulei articulare și
sistemului nervos.
În funcție de acești parametri poate să excite sau să calmeze.
Timp de lucru: 10-15 minute până la 20-30 de minute, depinde de situație.
LASERUL ( fototerapie)
Radiația Laserului este invizibilă pentru ochiul uman. Este o lumină concentrată care
pătrunde în adâncimea țesuturilor, lumina obișnuită este reținută 100% în piele, lumina
polarizată (bioptron) pătrunde 1cm în piele.
Laserul are efect antiinflamator, modulează lichidele inflamatorii și crește capacitatea
de regenerare.
Poate să acționeze pe mai multe frecvențe și puteri; în funcție de durerea acută sau
cronică în funcție de ten, adâncimea mai mare sau mai mică.
Atenție: când sonda nu este pe piele este bine să oprim raza laser.
Mod de lucru: identificam aria bolnavă și în interiorul ariei, punctele nevralgice –
ținem sonda perpendiculară și lăsăm să acționeze raza laser 1-2 minute pe punct și aplicăm pe
toate zonele dureroase, putem să depășim zona dureroas.
Timp de acțiune: funcție de mărimea zonei de la 1-10 minute.

X. APITERAPIE
Apiterapia este terapia cu produse apicole.
Mierea –este singurul produs dulce cu calități dătătoare de viață care nu se găsesc în
nici un alt aliment. În timp ce zahărul trebuie să fie supus unui proces de invertire în
organism, în cazul mierii, acest proces a fost efectuat deja de către albină, cu ajutorul
secrețiilor salivare glandulare. Mierea conține: monozaharide direct asimilabile (levuloză și
dextroză), minerale, fier, clor, potasiu, calciu, sodiu, fosfor, aluminiu, magneziu, vitamine,
enzime, hormoni, inhibine (= antibiotici naturali) etc. Ea umple toate golurile care ar putea
apărea în hrana zilnică, susține și întreține starea de sănătate a organismului. Mierea se
asimilează ușor și repede. Ea nu are așadar nici un element chimic comun cu zahărul.
La mierea matură procentul de apa trebuie să fie de maxim 18%. Mierea matură are
ardere completa; în procesul de metabolizare nu necesită nici o prelucrare din partea
organismului uman. Densitatea mierii este mai mare decât a apei; cu cât densitatea ei este mai
mare, cu atât mierea intră mai mult într-un proces natural de cristalizare care-i conservă
calitățile.
Este tonic muscular; prin arderea ei rezultă apă, energie și dioxid de carbon; nu îngrașă.
Din punct de vedere medical, mierea este recomandată în diverse afecțiuni; în cazul
copiilor: fixează calciul.
Ceara – este o substanță grasă; albina consumă cam 10 kg de miere pentru a produce 1
kg de ceară (=vitamina A condensata). Ceara se poate consuma sub forma de fagure cu miere;
este folosită în fabricarea unor creme cosmetice, împotriva arsurilor, în creme depilatorii
(ceară și colofoniu-sacâz); căpăcelele de la fagure (conțin și fracțiuni de propolis) – pot fi
mestecate în afecțiuni respiratorii.
Polenul – conține absolut toate vitaminele și complexele vitaminice, proteine

(aproximativ de 5 ori mai multe decât carnea) și toți aminoacizii (esențiali și neesențiali).
Este foarte benefic într-o multitudine de afecțiuni: în terapia anemiei, a stărilor de slăbire,
convalescență, inapetență, este un foarte bun protector hepatic. Se administrează în timpul
meselor; trebuie mestecat foarte bine și dizolvat încă în gură, prin intermediul salivei bucale;
în perioade critice se iau câte 2-3 lingurițe pe zi; cura cu polen va dura cam o lună, apoi
pauză; nu se fac mai mult de 2-3 cure cu polen pe an.
Păstura – este polenul prelucrat natural de către albină; are proprietăți net superioare
polenului, însă este destul de greu de recoltat, și în cantități foarte mici; este cea mai bună
protectoare și reconstructoare a ficatului; combinată cu propolisul are rezultate extraordinare
și în hepatita B sau C. Se consumă cam ½ linguriță pe zi. Foarte eficientă, pe lângă celelalte
afecțiuni mai ușoare, în hepatite și în scleroza multiplă.
Propolisul – este produsul natural cel mai apropiat de panaceu. Compoziția să este
încă insuficient elucidată. Este cel mai puternic antibiotic natural cunoscut; este restructurant
și regenerator celular (vindecă răni interne și externe), antitumoral, inhibând înmulțirea
celulară haotică. Conține o serie întreagă de elemente foarte rare. Reglează metabolismele
intime celulare; conține foarte multe elemente/uleiuri esențiale (printre care și substanțe
antibiotice naturale ale plantelor, sevă din muguri, exină etc.).

Poate fi folosit:
• sub formă pură, în stare brută, ca atare; se pot face bobițe de mărimea unui sâmbure
de vișină și păstrat în miere de salcâm de obicei, ermetic – se consumă câte o bobiță
pe zi; și sub formă de cataplasme pe răni, bătături, furuncule;
• cel mai adesea sub formă prelucrată: tinctura de propolis (cu o concentrație de 30%
+ alcool natural din cereale, de obicei). La adulți: 20 picături/zi dizolvat în apă,
lapte, ceai; dacă afecțiunea este mai gravă doza poate fi ușor mărită; la copii: 3-5
picături/zi; preadolescenți: 10-15 picături/zi etc.
Foarte eficient în giardia, cel mai eficient în candida; singurul remediu cu adevărat în
paradontoză (trebuie supt sub formă pură, atenție mare să nu adoarmă cu el în gură, căci este
caustic; trebuie dizolvat); pentru întărirea imunității; în infecții ascunse.
Se recoltează foarte greu și în cantități foarte mici; de aceea – sub formă de tinctură.
Cel din comerț: mare atenție să scrie pe sticluță pentru uz intern.
Lăptișorul de matcă – produs glandular al albinei, secretat de glanda hipofaringiană

din creierul albinei; îl secretă doar albinele tinere, sub 12 zile; cu el se hrănește doar matca.
Intensifică activitatea hormonală, reușește să întinerească permanent celulele. O
albină, vara, trăiește 45 zile, iar iarna 2-3 luni; matca trăiește aproximativ 6 ani și depune
zilnic 1500 ouă, adică dublul greutății ei – lăptișorul cu care se hrănește este foarte eficient
împotriva uzurii și în activitatea hormonală intensă.
Lăptișorul reglează foarte bine activitatea hormonală: pentru fete, la pubertate, pentru
copii în convalescență, sportivi; când începe să apară o uzură a organismului: pentru
întinerire; în premenopauză și menopauză: tratament de prevenire a osteoporozei. Combinat
cu apa distilată: în cosmetică, sub formă de mască.
Sub două forme:
 pură: de la recoltare până la începerea administrării se ține în congelator; când
începe să fie administrat: se ține în frigider; o bobiță mica (mărgeluța),
sublingual, pe nemâncate; cura cu lăptișor: 2-5 grame, apoi pauză;
 prelucrată: fiole sau drajeuri (amestecat cu glicol).
Mierea + propolis + cura cu oțet de mere și miere: tratament preventiv pentru

osteoporoză (cură – pauză; cură – pauză); medicația clasică pentru osteoporoză: Ca + D3,
Alfa D3; pentru osteopenie: Miacalcic (= calcitonina sintetică de somon); în osteoporoza
declarată: Fosamax – risc de ulcerații esofagiene. Este mult mai eficientă tratarea
osteoporozei prin produse apicole, naturale.
Cura cu oțetul de mere și miere – cura după dr. Jarvis. Oțetul se face din suc natural
de mere combinat cu miere: fermentat; conține magneziu, potasiu, calciu, fluor, brom, iod
etc. Este un reglator metabolic.
Se administrează câte două lingurițe oțet + 1-2 lingurițe de mire; amestecate bine –
bine, într-o cană cu apă (1-3 ori pe zi); persoanele sănătoase: poate fi administrat oricând; la
cele cu probleme digestive: la ¼ h după masă; la cele cu ulcer activ: nu se administrează.
Dizolvă calciul și urații din articulații; pentru rinichi este foarte bun; reglează
echilibrul acido-bazic, metabolismul grăsimilor, scade colesterolul și acidul uric; foarte bun
pentru cei cu tendințe de depuneri calcice, cu gută, cu infecții renale; indirect: pentru slăbit;
este un excelent energizant pentru omul sănătos.
Fabricarea oțetului de mere și miere: mere spălate, cântărite, rase cu totul pe
răzătoarea mare sau zdrobite; 1 kg mere/2 l apă – 150 g miere /1 l apă; se pun într-un butoiaș
descoperit și se lasă să fermenteze la o temperatură de minim 24 de grade; după două
săptămâni: strecurat, stors prin tifon; sucul – evaluat la loc; la fiecare litru de suc se pun 50 g

de miere; se pune sucul într-un butoiaș legat cu tifon la gură de data aceasta; începe faza a
doua de fermentație, când cidrul rezultat după prima fază, ușor alcoolic, se lasă să fermenteze
40-60 de zile, în funcție de temperatură. Când procesul e gata: deasupra se formează ca o
membrană de 2-3 cm, gelatinoasă și lichidul este limpede; se dă membrana la o parte, se trage
cu furtun în alt vas, trecându-se chiar prin tifon; după două săptămâni se poate folosi; are o
tărie de 4-7 grade; timp de doi ani își păstrează calitățile; cantitatea de miere folosită: 150 g –
maxim – 300 g /litru.
Apilarminul – este triturat de larve de trântori, cu o zi înainte ca larva să fie căpăcită;

conține lăptișor și un precursor hormonal masculin; pentru sportivi, culturiști (pentru
creșterea masei musculare), pentru persoanele cu probleme de dinamică sexuală/activitate
hormonală masculină. În cazuri speciale poate fi folosit și de către femei, dar, în general, este
un produs destinat bărbaților.
Veninul de albine – se folosește în toate cazurile în care imunitatea organismului

trebuie crescută: în reumatisme, în boli antiimune, în spondilită, poliartrita reumatoidă, în
scleroza multiplă; este radioprotector.
Se poate administra sub trei forme:
 înțepături naturale; se folosesc albine tinere; se face mai întâi testul dacă
pacientul este alergic: o înțepătură la gleznă; chiar dacă este alergic, nu va fi
foarte afectat; dacă nu este alergic: va avea un ușor edem 1 – 2 zile; după ce
trece reacția: în funcție de afecțiune, se va urma schema o înțepătură mai multe
zile, apoi 2x2, 3x3, 4x4, 5x5, 6x6 stagnare în platou mai multe zile, apoi
scădem progresiv; pauză; se repetă; numărul maxim de înțepături admise într-o
singură ședință: 12; înțepăturile se vor face în zona afectată de obicei; în
scleroză: pe membre, antebraț, paravertebral, în zone musculare sau articulații;
nu pe gât, față, abdomen sau alte zone sensibile.
 sub formă injectabilă;
 unguente speciale care conțin venin de albine (ex. Apirevin etc.).
XI. Alimentația mijloc important pentru susținerea efortului și

refacerea după efort
Prin aliment se înțelege orice produs care, ingerat, servește la menținerea funcțiilor
vitale ale organismului, asigurându-i creșterea și refacerea celulelor, susținerea efortului
depus, fără a fi dăunător sănătății, ci, dimpotrivă, contribuind la ameliorarea ei.
Între necesarul zilnic de alimente și consumul energetic trebuie să existe un echilibru,
luând în considerare faptul că necesitățile energetice ale unui adult sedentar sunt aproximativ
2000-2800 Kcal/zi. Activitățile fizice din antrenamente și concursuri vor crește costul în
raport cu antrenamentul, durata, tipul și intensitatea efortului.
Aspectul cantitățiv înseamnă cantitatea suficientă de alimente care să satisfacă nevoile
energetice și plastice ale organismului.
Aspectul calitativ se referă la conținutul alimentației care trebuie să fie susținută de
toate substanțele alimentare nutritive (trofine) în cantitățile și proporțiile necesare asigurării
cerințelor energetice.
Trofinele cuprind substanțe alimentare indispensabile omului (protide, glucide, lipide,
săruri minerale, vitamine și apă), iar din punct de vedere al rolului pe care îl indeplinesc în
organism, ele se clasifică în două grupe:

• Cu rol energetic (glucide și lipide);
• Cu rol protector sau de întreținere.
Trofinele cu rol protector pot fi divizate la rândul lor în substanțe cu rol plastic (de
refacere), care includ protidele și unele minerale (Ca, Na, K, P, Cl, etc.) și cele cu rol
catalitic (de reglare a unor reacții biochimice, cum sunt vitaminele, unele minerale (Fe, Co, I,
etc.) și apa.
Sub aspectul importanței lor în alcătuirea rației alimentare, trofinele se clasifică în:
 esențiale;
 neesențiale.
Cele esențiale nu pot fi biosintetizate de organism sau sunt biosintetizate în cantitate
insuficientă și trebuie furnizate prin alimentație sau medicație.
Trofinele neesențiale sunt biosintetizate în organism pe seama altor trofine.
Rația calorică în alimentație
Cheltuielile de energie ale organismului, precum și valoarea energetică a alimentelor
se exprimă în kilocalorii. O kilocalorie este cantitatea de căldură necesară pentru creșterea
temperaturii unui litru de apă, de la 15º la 16ºC.
Energia necesară organismului se obține prin oxidarea intracelulară a substanțelor
nutritive. Lipidele reprezintă sursa energetică cea mai economică pentru organism.
Ca să putem alcătui rația calorică, trebuie cunoscute și înțelese următoarele:
metabolism bazal, acțiunea dinamică specifică a alimentelor, metabolism energetic de efort,
cheltuieli pentru termoreglare și diferitele stări fiziologice.
Metabolism bazal reprezintă cheltuiala de energie a organismului în stare de repaus, la
12-14 ore după ultima masă și suficientă odihnă după muncă, la o temperatură de 20ºC. El se
poate raporta și la m² de suprafață corporală sau kilocorp. În cazul al doilea, metabolismul
bazal se exprimă în kilocalorii/kilocorp/oră.
Metabolismul bazal depinde de următorii factori fiziologici: vârstă, sex, suprafața
corpului, activitatea neuroendocrină, caracterul alimentației, temperatura, precum și de factori
patologice. Astfel, o hiperfuncție a hipofizei, corticosuprarenalelor sau glandei tiroide va
determina o creștere a metabolismului bazal, în timp ce o hipotiroidie va induce scăderea
metabolismului bazal.
Acțiunea dinamică specifică a alimentelor (ADS) reprezintă creșterea cheltuielilor
energetice sub influența ingerării alimentelor, ca urmare a intensificării activității organelor
digestive și a mușchilor somatici solicitați prin actul masticației și deglutiției.
Metabolismul energetic de efort reprezintă necesarul energetic pentru munca fizică și
mai puțin pentru munca intelectuală. În cazul activităților intelectuale, acesta se
caracterizează printr-un necesar calitativ de proteine, vitamine, anumite săruri minerale și mai
puțin prin consum de energie calorică.
Cheltuielile energetice de termoreglare. O cantitate din energia calorică rezultată în
urma proceselor biochimice în organism după ingerarea alimentelor este utilizată sub formă
de căldură pentru menținerea constantă a temperaturii centrale a organismului în jur de 37ºC.
Substanțele alimentare (trofine)
Protidele sunt substanțe organice complexe, ale căror moleculă este constituită din C,
H, O și N. Ele mai pot conține în moleculă N și P și uneori Fe, Mg, Cu, etc. Sunt substanțe
care intră în alcătuirea celulei, având rol de elemente de construcție anatomică și substanțe cu
rol catalitic și funcțional.
Spre deosebire de cazul lipidelor și glucidelor, organismul uman nu are un țesut sau
organ care să depoziteze proteinele. Deoarece proteinele celulare sunt permanent descompuse
și resintetizate, necesarul de proteine continuă și după încetarea creșterii.

După conținutul lor în aminoacizi esențiali, proteinele se împart în trei categorii:
a) proteine cu valoare biologică superioară, prezente în ouă, lapte, carne și pește;
b) proteine cu valoare biologică medie, prezente în soia, fasole uscată, mazăre și
cereale;
c) proteine cu valoare biologică inferioară, care se găsesc în porumb.
Rolul proteinelor în organism
1. În primul rând, proteinele au un rol plastic, de formare și creștere a celulelor și
țesuturilor tinere și de refacere a celulelor uzate.
2. Rol catalitic și funcțional, intrând în structura multor hormoni și enzime.
3. Rol în imunitate, crescând rezistența organismului la infecții, deoarece
proteinele intră în structura globulinelor, care sunt suportul anticorpilor. Gamaglobulina
conține toți aminoacizii esențiali în cantitate mare.
4. Stimulează activitatea nervoasă superioară prin conținutul în fosfor, lucru
important de reținut pentru alimentația sportivilor ce practică acele discipline care solicită în
mod deosebit concentrare nervoasă (scrimă, șah, jocuri sportive, etc.).
5. Rol de construcție, intrând în structura elementelor contractile ale fibrei
musculare.
6. Rol energic, eliberând prin arderea unui gram de proteine în organism o
cantitate de căldură de 4,1 kcal.
În primul rând, proteinele sunt substanțe nutritive mai scumpe.
Au o acțiune specifică mare. Aceasta înseamnă ca pentru a fi arse, organismul
cheltuiește o cantitate de energie din rezerve mai mare decât pentru glucide sau lipide.
Proteinele nu sunt metabolizate complet, până la produșii finali ai oxidării, biologice,
bioxidul de carbon și apa, din arderea lor rezultând uree și acid uric, care sunt eliminate, deși
mai au o oarecare cantitate de energie potențială.
Corpul prezintă trei mari pool-uri de proteine ce pot fi utilizate în condiții de stres
extrem (malnutriție și deficit energetic major):
a) plasma (proteine, aminoacizii);
b) proteinele musculare și aminoacizii intracelulari;
c) proteinele viscerale și aminoacizii intracelulari.
După proveniență, proteinele sunt:
 de origine animală;
 proteine vegetale.
Proteinele de origine animală se găsesc în cantitate mare în carne și produse din
carne, pește, ouă, lapte și brânzeturi.
Proteinele vegetale se găsesc în: pâine, paste făinoase, fructe, dar mai ales în legumele
uscate (soia, fasole, mazăre, linte).
Din valoarea calorică a rației alimentare, se recomandă ca protidele să formeze 12-
15%.
În rația zilnică de proteine, cele de origine animală trebuie să se găsească într-o
proporție mai mare (60%) decât cele de origina vegetala (40%). Aceasta deoarece valoarea
biologică a proteinelor de origine animală este mai ridicată, fapt explicat prin doi factori:
A: Capacitatea mai ridicată a proteinelor animale de a se transforma în
proteine proprii organismului, întrucât conțin în cantitate mare toți aminoacizii esențiali.
B: Coeficientul de utilizare digestivă este egal cu raportul dintre cantitatea de
trofine asimilate și cele absorbite. În cazul proteinelor de origine animală, coeficientul de
utilizare digestivă este mai ridicat decât cele de origine vegetală.
În general, protidele de origine animală au un coeficient de utilizare digestivă de peste
90%, pe când cele vegetale, doar de 70%.

Există totuși un aliment de origine animală – gelatina – care conține protidele
incomplete. În alimentația sportivului, gelatina merită o atenție deosebită deoarece prin
digerarea ei rezultă un aminoacid numit glicocol. Glicocolul sta la baza sintezei creatinei
care se combină cu acidul fosforic cu generare de fosfocreatină (FC), o sursa energetică
principală în contracția musculară.
Rația zilnică de proteine variază în funcție de mai mulți factori: vârstă, sex, condiții
meteorologice și efortul depus.
Din valoarea calorica a rației alimentare, proteinele trebuie să furnizeze 14-18% din
energie.
LIPIDELE
Trofine cu rol energetic, lipidele sunt esteri ai polialcoolilor cu acizi grași cu număr
mare de atomi de carbon insolubili în apă și solubili în solvenți organici.
Lipidele simple conțin C, H, O, iar lipidele complexe mai conțin N, P și S (fosfatide,
cerebrozide).
În organismul uman, se găsesc sub formă de trigliceride, amestecul cel mai
predominant fiind: tripalmitină, tristearină și trioleină.
Lipidele pot fi de origine vegetală și se găsesc în următoarele alimente: alune, nuci,
migdale, măsline, semințe de floarea soarelui, dovleac, soia și porumb. Cele de origine
animală sunt răspândite în următoarele alimente: unt, frișcă, smântână, brânză grasă, lapte,
gălbenuș, carne grasă, creier, ficat, untură de pește etc.
Lipidele reprezintă a doua sursă energetică pentru efortul fizic, mobilizarea lor pentru
furnizarea energiei depinzând de gradul și tipul de efort depus, ca și de disponibilitățile
hidraților de carbon.
Rezervele de grăsimi la bărbați reprezintă 10-12% din greutatea corporală, în timp ce
la femei ponderea este de 20-35%. Lipidele sunt depozitate sub formă de trigliceride formând
țesutul adipos.
Un rol aparte îl au acizii grași din structura lipidelor, care pot fi:
1. acizi grași saturați, la care toți atomii de carbon sunt saturați cu hidrogen. Unii
dintre ei au lanț scurt de atomii de carbon (se găsesc în lapte de cocos) și prezintă
valoare biologică ridicată, iar alți acizi grași saturați au lanț lung de carbon
(palmitic – 16C) și sunt conținuți în grăsimile animale. O dietă bogată în acești
acizi grași saturați crește riscul de diabet, atac de cord, etc.
2. acizi grași nesaturați cu multiple duble legături între atomii de carbon (acid
linolenic, linoleic, arahidonic). Se găsesc, în general, în pește și vegetale.
Acizii grași esențiali (acizi nesaturați) cu mai multe duble legături în molecula
(PUFA) au roluri importante în organism:
1. participă la formarea fosfolipidelor care intră în structura membranelor celulare și
sistemului nervos;
2. sunt necesari pentru formarea și dezvoltarea țesutului epitelial;
3. formează cu colesterolul esteri care se elimină în organism;
4. crește rezistența organismului la infecții;
5. sunt precursori ai prostaglandinelor care funcționează ca mesageri chimici
controlând multe procese tisulare.
Alimentele care conțin acizi grași polinesaturați (PUFA) sunt uleiul de floarea
soarelui, ficat de cod, pește (hering, somn).
Rolul lipidelor în organism

1. Principalul rol este cel energetic. Un gram de lipide oxidat eliberează 9,3 kcal.
2. Reprezintă rezerve concentrate de energie în organism.
3. Rol plastic, intrând în structura celulelor (membrane celulare).

4. Rol de protecție a unor organe interne cum sunt rinichii sau inima, care sunt fixate
pe un strat de grăsime ce le apară de șocuri.
5. Rol termoreglator, stratul de grăsime de rezervă (țesutul adipos) este rău conductor
de căldură și apară organismul împotriva frigului.
6. Pot genera glucide prin procesul de glicogeneogeneză.
7. Servesc ca sursă de vitamine liposolubile A, D, E, F, K. Acizii grași esențiali
reprezentând vitamina F.
GLUCIDELE
Glucidele sau zaharurile sau hidrații de carbon [Cn(H2O)n] sunt substanțe nutritive în
compoziția cărora intră C, H, și O2. Ele se clasifică în: monoglucide (OZE): glucoza,
fructoza, maltoza, galactoza și altele; monoglucide (OZIDE): amidonul, celuloza, glicogenul.
Rolul glucidelor
Glucidele reprezintă principalul rezervor de energie pentru efortul sportiv, fiecare
gram de glucide prin oxidare eliberează 4,1 kcal.
Din necesarul caloric al organismului, 55-60% este acoperit de glucide, ele
consumându-se în cantități mai mari decât celelalte trofine.
O parte din această energie se transformă în mișcare prin intermediul ATP, care este
inițiatorul și suportul contracției musculare. Organismul uman are capacitatea, prin
intermediul ficatului, de a-si forma o rezervă glucidică, sub formă de glicogen. Procesele în
timpul cărora se formează glicogenul sunt glicogeneza (din monoglucide) și gliconeogeneza
(din alte substanțe decât ozele – aminoacizi glicoformatori, gliceraldehida, acid lactic etc.).
Glicogenul este depozitat în ficat în cantități de 150-200 g și în mușchi (300-400 g).
Funcția antitoxică a ficatului este legată de rezervele de glicogen, deci se poate afirma
că glucidele au rol important în detoxifierea organismului după efort.
Glucidele mai au rol plastic, furnizând materie primă pentru biosinteza unor
aminoacizi care intră în constituția proteinelor celulare.
De mare importanță este și rolul lor catalitic, manifestat în cadrul metabolismului
lipidic.
Rația de glucide depinde de mai mulți factori: vârstă, sex, activitate depusă, condiții
de mediu etc.
În medie, nevoia de glucide la sportivi este de aproximativ 10-11 g/kgcorp/24 de ore,
deci aproximativ o cantitate de 600-800 g (Alexandrescu; Rinderu).
Lipidele pot genera glucoză prin neoglicogeneză-hepatică atunci când glicemia scade
mai mult.
În organismul uman, glucidele alimentare au patru destinații: 10% se stochează sub
formă de glicogen hepatic, 40% se stochează sub formă de glicogen muscular, 25% se
transformă în țesut adipos și 25% sunt oxidate până la produșii finali ai oxidării biologice,
bioxidul de carbon și apă.
Comparând zaharurile simple între ele, s-au făcut următoarele constatări :
• pentru aceiași doză, fructoza (levuloza) generează mai mult glicogen decât
glucoza, iar galactoza cel mai puțin, deoarece pentru a genera glicogenul ea
trebuie să fie convertită mai întâi în glucoză;
• absorbția intestinală este diferită în timp. Dacă se consideră viteza de absorbție
pentru glucoză 100, atunci ea este de 115 pentru galactoză, 44 pentru fructoză
și 33 pentru manoză.
S-a constatat ca baza glucidelor din rația alimentară este formată din vegetale. Dintre
acestea menționăm: cerealele (grâu, porumb, orz), pastele făinoase, fructele uscate (prune,

caise, smochine, stafide, curmale etc.), leguminoase uscate (fasole, soia, linte, mazăre etc.),
pâinea, cartofii, fructele și zarzavaturile.
Alte alimente bogate în glucide sunt: zahărul, mierea, bomboanele, siropurile,
dulcețurile, rahatul.
Dintre produsele alimentare de origine animală, menționăm: laptele, ficatul, stridiile
etc.
Din acest motiv, glucidele necesare organismului trebuie să fie furnizate în proporție
de 65-70% de către polizaharide (amidon), care se digeră treptat și nu produc hiperglicemie și
numai în proporție de 30-35% de către monoglucide. Din restul de amidon neabsorbit, care
ajunge în colon, se formează un mediu bun de cultură pentru flora microbiană, cu rol în
sinteza vitaminelor din grupa B.
Puterea de îndulcire a zaharurilor este diferită. Dacă se consideră 100 pentru zahăr,
pentru fructoză este de 128 și pentru galactoză 70.
Mineralele
Numai 21 din cele 92 de elemente chimice cunoscute sunt necesare în funcționarea și
construcția corpului uman. Dintre acestea, doar patru – carbon, hidrogen, oxigen și azot –
provin din compuși organici (hidrați de carbon, lipide, proteine), două – sulful și fosforul – se
află în combinație cu aceste substanțe organice. Restul de elemente rămase (15 elemente),
cunoscute ca minerale, asigură o gamă largă de funcții necesare în cantități diferite, de la
grame (Na, K), la miligrame și chiar mai puțin (pentru cele denumite trace elements, cum
sunt cromul și molibdenul).
Mineralele au rol important în procesele de transmitere nervoasă, în activitatea unor
enzime și în contracția musculară. Deficitul de minerale în dietă poate genera afecțiuni ca
anemia (lipsa fierului) sau hipotiroidismul (cauzat de deficitul de iod). Se pare ca o deficiență
a zincului scade răspunsul sistemului imunitar, ceea ce înseamnă o mai mare receptivitate a
organismului privind infecțiile (gât, rinite, afecțiuni ale plămânilor).
Este bine de reținut că, în unele situații, ingestia unor cantități mult mai mari decât
cele recomandate poate dăuna organismului. Din acest motiv, aceste recomandări trebuie să
fie respectate întocmai, pentru ca o supradozare a unui element poate implica supradozarea
altora. De exemplu, fierul consumat în exces reduce aportul de zinc, crom și cupru.
Făcând parte din seria trofinelor, mineralele au rol catalitic (săruri de Fe, I, Cu, Co) și
plastic (săruri de Ca, Mg, Na, P și K). Unele minerale sunt aduse în cantități diferite prin
alimente, unele într-o cantitate mai mare (Cl, Na, Ca, K, S), altele într-o cantitate mai mică
(Cu, Mg, Zn, I, Fe). Mineralele se elimină prin urină și transpirație.
Rezervele minerale
La nivelul diverselor țesuturi ca și la nivelul compartimentelor intra și extracelulare,
conținutul în minerale este diferit.
Sângele este bogat în sodiu și clor, în vreme ce osul are un conținut foarte bogat în
calciu și fosfor, iar mușchii, potasiu și magneziu. Însă, aceste minerale nu sunt tot timpul
disponibile, ci formează o rezervă metabolică mineral funcțională, rezervă care, în realitate,
este foarte mică, deoarece mineralele sunt legate sau sunt părți ale unor sisteme sau structuri
funcționale.
Sodiul
Omul acumulează necesarul de sodiu sub forma clorurii de sodiu (sarea de bucătărie).
Sodiul are rol în metabolismul apei (ionul de sodiu reține apa), în echilibrul acido-bazic și în
echilibrul osmotic și, din această cauză, el se găsește în toate umorile organismului: sânge,
limfă, lacrimi etc. De asemenea, sodiul mărește excitabilitatea neuromusculară și tonusul
neuromuscular.

Din organism, sodiul este eliminat prin transpirație, urină și fecale. Dacă pierderea
aceasta nu se face la timp, pot apărea tulburări multiple care dereglează funcțiile celulelor
intime.
Clorura de sodiu se găsește în lapte, brânzeturi, carne, legume și fructe, Frunze de
pătrunjel, spanac, roșii, varză etc.
Potasiul
Principalul cation intracelular, potasiul, se găsește în lichidul intracelular într-o
concentrație de 40 de ori mai mare decât în lichidul extracelular. El are rol în contracția
musculară, transmiterea impulsului nervos, potențialul de membrane și menținerea în limite
normale a presiunii sanguine. De asemenea, participă la metabolismul glucidic, urmărind
ciclul metabolic al glucidelor și deplasându-se din ficat în mușchi cu glucoza și din mușchi
spre ficat cu acidul lactic.
Potasiul plasmatic are o influență privind transmiterea influxului nervos, crește
excitabilitatea neuromusculară și participă la formarea acetilcolinei. Excesul ori deficitul de
potasiu generează blocarea transmiterii excitației.
Potasiul intervine, de asemenea, în contracția mușchilor scheletici și a miocardului, o
hipo sau hiperpotasemie determinând modificări ale EKG.
Eliminarea potasiului se realizează prin urină și, într-o mică măsură, prin fecale și
transpirație.
Magneziul
În organism, continuului de magneziu se ridică la 20-30 g, din care 40% este
intracelular (în special, în celula musculară), 60% în schelet și doar 1% în lichidul
extracelular. Magneziul este un mineral esențial prezent în circa 300 de enzime necesare
metabolismului energetic și proceselor de biosinteză. Înainte de a fi implicate în orice reacție
catalizată enzimatică, în fiecare moleculă de ATP se combină cu un ion de magneziu. Este un
cofactor care caracterizează numeroase enzime de fosforilare și un activator pentru
numeroase alte enzime implicate în sinteza proteinelor. Fracțiunea extracelulară de 1%
intervine alături de calciu în excitabilitatea neuromusculară, în unele momente sinergic, în
altele antagonic. În compartimentul extracelular, este tot magneziul activ metabolic. Aportul
alimentar asigură 350-400 mg/zi, alimente bogate în magneziu fiind cerealele, legumele și
fructele (banana, mure, ciuperci, nuci, alune, plante verzi, pentru că magneziul este un
component al clorofilei).
Nivelul sanguin fiziologic este de 1,5-2,2 mEq/l (40-45% sub formă legală). Absorbția
se realizează în intestinul subțire în proporție de 35%, iar eliminarea se face predominant
prin urină și mai puțin prin fecale și transpirație.
Calciul
Aproximativ 1200 g de calciu se află în organism din care 99% se găsește la nivelul
scheletului. 1% este prezent în lichidul extracelular și structurile intracelulare ale țesuturilor
moi. Acest procent reprezintă pool-ul metabolic activ. Sărurile de calciu, în special fosfatul
tricalcic, sunt responsabil de rezistența osoasă, această duritate neînsemnând că osul este inert
din punct de vedere biochimic. Din contră, celulele osoase preiau și eliberează continuu
calciu și fosfați. Acest turn-over este crescut în efort. Hormonii care controlează absorbția
calciului și metabolismul acestuia sunt secretați de paratiroide (parathormonul, calcitonina).
Calciul are rol în coagularea sanguină și în contracția musculară. Ionii de calciu sunt eliberați
din rezervoare în interiorul celulei musculare pentru a se putea realiza cuplarea actină –
miozină și implicit contracția musculară. Rolul calciului în organism este imens, deși cea mai
mare cantitate se află în os. Dacă dieta este săracă în calciu, ionii de calciu necesari
contracției musculare vor fi furnizați de către os, fapt ce duce la scăderea rezistenței osoase
(fractură, întârzierea refacerii după traumatisme).

Principala sursă de calciu o constituie alimentele, un adult normal având nevoie de
0,8 – 1 g/zi, iar necesarul pentru un sportivi este de 1,5 – 18 g/zi.
Principalele alimente care conțin calciu sunt: laptele, iaurtul, brânzeturile, pâinea de
secară, frunzele de pătrunjel, varza, ridichile, mazărea, fasolea, soia, conopida, frunzele
oleaginoase, alunele, nucile.
Calciul se absoarbe la nivel intestinal în prezența vitaminei D3 (colecalciferol).
Nivelul sanguin al calciului este de 9-11% (calcemia), din aceasta 40% este legat de albumine
și 55% este ionizat. Nivelul calciului plasmatic nu reflectă starea reală a calciului, pentru că
în condițiile unei scăderi, acesta este furnizat de către calciul din os.
Calciul se elimină renal într-o cantitate zilnică de 40 de mg prin transpirație și fecale
(calciul din fecale este considerat calciu neabsorbit). La adulți, absența calciului în intestinul
subțire se realizează în proporție de 30%. Excreția urinară va fi alimentată de aportul
alimentar, crescut în cazul în care acesta este bogat în proteine, mai ales atunci când nivelul
fosfaților este constant.
Fosforul
Organismul omului conține 600-900 g de fosfor concentrat în proporție de 80-85%
din schelet și dinți, restul sub formă de fosfolipide și fosfoprotide în nuclei celulari și
protoplasmă, ceea ce obligă la asigurarea de calciu în cantitate normală în vederea refacerii
țesuturilor, nuclei având rol deosebit în diviziunea celulară. De asemenea, intervine în
metabolismul glucidelor, protidelor și lipidelor, precum și în metabolismul energetic
(nucleotide și conjuncție cu vitamina B)
Pentru 24 de ore, un adult are nevoie de 1,5-2 g de fosfor, iar pentru un sportiv, mai
ales dacă practică eforturi ce reclamă încordare nervoasă maximă (tir, șah, gimnastică etc.),
necesarul se ridică la 3-3,5 g.
Principalele alimente care conțin fosfor sunt: ouă (gălbenuș), carne, ficat, icre, pește,
lapte și produsele lactate, ceapă, morcovi, mazăre verde, ciuperci, spanac, frunze de pătrunjel,
prune, nuci, legume uscate etc.
La nivelul intestinului subțire, se realizează absorbția în proporție de 70%, de două ori
mai mult decât în cazul calciului.
În principal, excreția se produce prin urină, fecale (fracțiunea neabsorbită) și prin
transpirație (în cantități minime).
Fierul
Constituent important al hemoglobinei (60-70%), al mioglobinei (10%) și al multor
enzime, fierul are rol important în transportul oxigenului la nivel celular sub formă de
oxihemoglobină și participă în procesul de eritropoeză.
O sursă bună de fier este ficatul. Absorbția fierului poate fi influențată și de alte
substanțe printre care menționăm vitamina C, care crește absorbția fierului, în timp ce o dietă
bogată în fibre, ceaiul, cafeaua, fosfatul de calciu reduc absorbția. Administrarea
medicamentoasă de fier trebuie făcută cu mare atenție pentru că fierul în exces este dăunător.
Absorbția fierului se realizează la nivelul intestinului subțire, valorile fiziologice în sânge
fiind de 115±25 mg%.
Cantitatea totală de fier în organism este de 2-5 mg, rezervele găsindu-se sub formă de
hemosiderină și feritină în ficat, splină, măduva osoasă, într-o proporție de 30-33%.
Zincul
Element important în creșterea și dezvoltarea țesuturilor (în special muscular), zincul
este o componentă activă în peste 100 de enzime care intervin în funcții vitale, inclusiv în
generarea ATP-ului. Zincul este în prezent în mare cantitate în os și în mușchi, însă fără să fie
activ metabolic.
Se recomandă o cantitate de 12-15 mg pe zi.

Cele mai bogate alimente în zinc sunt: carnea, ficatul, algele, scoicile, laptele,
brânzeturile. Alimentele bogate în hidrați de carbon sunt mai sărace în zinc, iar o dietă bogată
în fibre scade absorbția zincului și chiar biodisponibilitatea lui din alimentele cu conținut
mare de zinc.
Sulful
Sulful este un element cu rol catalizator în oxidările tisulare. Ajută la eliminarea
toxinelor de oboseală.
Alimente bogate în sulf sunt: ouă, carne, fasole uscată, linte, lapte și produse lactate
(în special, cele proaspete) etc. Brânza de vaci proaspătă este recomandată ca aliment de
protecție pentru ficat datorită metioninei pe care o conține (un aminoacid sulfurat).
Iodul
Rolul iodului în organism este important, deoarece el are ca acțiune principală
asigurarea secreției de tiroxină de către glanda tiroidă. De asemenea, ajută la creșterea
normală a corpului, are rol în dinamică circulatorie, reglarea oxidărilor intracelulare și în
funcționarea normală a sistemului nervos și neuromuscular.
Necesarul de iod în organism este foarte mic. Această cantitate mică se asigură printr-
o alimentație complexă. Iodul se adaugă în alimentație sub formă medicamentoasă (tablete de
iodură de potasiu). Varza nu se va administra prea des sportivului, deoarece conține substanțe
care inhibă secreția de hormon tiroidian.
Cuprul, cromul și seleniul sunt minerale care se găsesc în corpul uman în cantități
mici. Ele sunt așa-numitele trace-elements.
Cuprul
Element esențial organismului uman, cuprul are rol în metabolismul energetic,
refacerea celulară, protecția împotriva radicalilor liberi. Cuprul intră în componența multor
enzime. Adițional, cuprul influențează metabolismul fierului (formarea hemoglobinei). În
condiții de repaus, nivelul plasmatic al cerulo-plasminei (principala proteină care leagă cuprul
în plasmă) indică starea cuprului.
Prin transpirație, cuprul se pierde din organism și din această cauză este recomandată
o dietă suplimentară de cupru pentru sportivii care efectuează eforturi intense sau de lungă
durată.
Cromul
Cromul este o substanță esențială pentru reglarea glucozei sanguine, deoarece
acționează și ca un cofactor al insulinei. Deficitul de crom în organism are ca urmare:
scăderea acțiunii insulinei, alternarea nivelului normal al glicemiei, diabetul zaharat (uneori).
Pentru că este un cofactor al insulinei, cromul are o importanță deosebită pentru un
sportiv. Stresul, efortul, infecțiile diferite, traumele psihice antrenează un deficit al cromului
în organism. În cazul unor eforturi, cromul este în deficit pentru că se pierde prin urină,
pierdere care se accentuează când dietele sunt bogate în hidrați de carbon (mai ales, mono și
dizaharidele).
Necesarul de crom este estimate la 50-200 µg pe zi, dar studii recente au arătat că în
dieta adultului cantitățile zilnice de crom sunt sub această limită.
Rata absorbției cromului se situează intre 0,3 la 1% pentru compușii anorganici și
între 5 și 15% pentru cromul legat de compușii organici.
Alimentele bogate în crom sunt: broccoli, ciupercile, cerealele. O dietă bogată în fibre
scade absorbția cromului. Excreția crește în cazul unei alimentații bogate în hidrați de carbon.
Seleniul
Este o componentă importantă a enzimei glutation peroxidaza care împreună cu
vitamina E reglează neutralizarea hidroxiperoxizilor, așadar având proprietăți antioxidante.
Seleniul intervine în procesele de reparare a membranelor celulare afectate de efort fizic

intens. Un deficit de seleniu duce la afectarea țesutului muscular, la apariția oboselii
musculare și chiar la cardiomiopatii.
În timpul efortului, seleniul poate preveni peroxidarea lipidică indusă de efort și astfel
poate diminua gradul de alterare celulară, mai ales în țesuturile active din mușchi sau
țesuturile care pot fi supuse unei ischemii locale gastrice (gastrointestinal) prin derivarea
fluxului sanguine.
Zilnic, se recomandă în dietă o cantitate de 20-100 µg de seleniu.
Alimentele cele mai bogate în selenium sunt cerealele (în funcție de compoziția
solului pe care au fost cultivate).
Vitaminele
Vitaminele au fost descoperite de biochimistul C. Funk care a constatat ca alimentele
conțin anumiți factori esențiali în menținerea sănătății. El a denumit acești factori vitamine,
cuvânt care provine de la cuvântul latin vita (viață) și amine – compuși care conțin azot.
Termenul a rămas în literatura de specialitate, deși unele vitamine nu conțin azot.
Vitaminele sunt compuși organici prezenți în alimentele ingerate. Ele sunt
indispensabile vieții pentru creșterea, repararea și funcționarea normală a țesuturilor
organismului uman. Necesarul de vitamine trebuie asigurat din surse exterioare organismului
umane. Excepție fac vitamina D și niacină.
În prezent se cunosc 13 vitamine notate cu literele alfabetului. În afara vitaminelor A,
C, D, E, K, există grupa vitaminelor B: tiamina (B1), riboflavina (B2), piridoxina (B6),
ciancobalamina (B12), biotina (H), acidul folic (Bc), niacina (PP) și acidul pantotenic (B5).
Vitaminele din grupa B (în număr de opt) sunt notate cu cifre arabe. Acest grup de opt
vitamine au fost îndepărtate ulterior. Vitaminele P, U, B15 și B17 nu sunt vitamine. Ele
reprezintă:
• vitamina P face parte din grupul flavonoidelor; se găsesc în citrici și legume;
• vitamina U se găsește în legume verzi și varză;
• vitamina F este reprezentată de acizii grași esențiali (acidul linoleic și
arahidonic), se găsește în uleiul de floarea soarelui, măsline, germeni de
porumb;
• vitamina B15 (acidul pangamic) intervine în activitatea enzimelor respiratorii
cu efect în creșterea consumului de oxigen și a rezistenței organismului la
hipoxie; rolul ei ca și al vitaminei B17 în organism este contestat de
specialiștii din domeniu considerându-le periculoase pentru organism.
Vitaminele pot fi clasificate în două grupe mari:
1. vitaminele hidrosolubile (care se dizolvă în apă) – vitamina C și cele din grupul B;
2. vitamine liposolubile (care se dizolvă în grăsimi) – vitamina A, D, E, K.
Caracteristicele acestor grupe sunt:
Vitaminele hidrosolubile:
• sunt foarte răspândite în natură;
• sunt foarte sensibile la acțiunea agenților mediului extern (temperatură, oxigen,
umiditate, lumină, radiații);
• trec ușor în apa de prelucrare culinară sic ea de fierbere;
• cer o aciditate gastrica normala pentru a fi eliminate din alimentele ingerate și
pentru a nu fi distruse;
• administrarea lor trebuie făcută după masă, când secreția este mai redusă;
• după absorbție, trec ușor în sânge, țesuturi, umori (urina, lichid cefalo-rahidian,
placenta, lapte, sudoare);

• nu se depozitează în organism, fapt ce duce la carențe instalate rapid;
• participă la procesele eliberatoare de energie și de aceea se numesc și
enzimovitamine.
Vitaminele liposolubile:
• sunt mai puțin răspândite în natură;
• la acțiunea factorilor de mediu externi, sunt mai puțin sensibile; excepție face
vitamina A care este sensibilă la acțiunea oxigenului;
• în timpul prelucrării culinare, se distrug mai greu;
• absorbția lor cere o secreție normală de bilă și sucuri pancreatice necesare
digestiei grăsimilor;
• utilizarea lor se reduce când tranzitul intestinal este accelerat;
• pătrund mai greu în țesuturi și, uneori;
• nu se elimina prin urină;
• excesul lor duce la o stocare în ficat, astfel semnele de carență apar mai târziu;
• predominant, participă la procesele morfogenetice având acțiune asemănătoare
hormonilor, din care cauză se mai numesc și hormonovitamine.
Vitaminele participă la multe reacții biochimice care transformă alimentele în energie.

Formând grupa biocatalizatorilor împreună cu hormonii, guvernează totalitatea reacțiilor din
organism. Dacă depozitul de vitamină scade, se produce o deteriorare a sănătății, iar în cazuri
severe poate surveni chiar moartea.
Vitaminele nu au valoare calorică, nu furnizează energie și nu influențează apetitul.
Necesarul zilnic de vitamine poate fi asigurat de un regim alimentar echilibrat, adaptat
nevoilor organismului.
Organismul uman poate să-și procure vitaminele din mediul extern (sursă exogenă)
prin alimentație de legume și fructe și din mediul intern (sursă endogenă) prin formarea în
corp a unor vitamine (de exemplu: vitamina A se formează din carotenul ingerat din legume –
morcovi, roșii; vitamina D – din expunerea la ultraviolete).
În funcție de vârstă, sex, unele stări fiziologice (gravidie, alăptare) și de efortul depus
se determină necesarul de vitamine.
Aportul corect de vitamine duce la creșterea capacității de muncă a organismului,
precum și la creșterea rezistenței față de boli. Este bine ca vitaminele să fie consumate în
stare naturală din alimente. Iarna și primăvara, se consumă legume și fructe conservate care
au un procent vitaminic mai redus. Este recomandabil ca în aceste sezoane să se completeze
necesarul de vitamine sub forma medicamentoasă. De asemenea, este bine ca legumele și
fructele să se introducă în apă după ce aceasta a început să fiarbă.
Beta-carotenul (provitamina A)
Carotenii sunt sintetizați din plante sub opt forme, care include carotenii, xantophilii,
retrocarotenii, apocarotenii etc. Acestea sunt substanțe naturale cu grad de toxicitate foarte
mic. Unul dintre carotene – beta-carotenul – este convertit la om în vitamina A, care existe
sub trei forme: retinol, retinal și acid retinoic. Aceștia împreună cu analogii acidului retinoic
sintetic sunt retionizii. Termenul „retinoizi” nu include carotenii.
Vitamina A (retinol, vitamina antixeroftalmică)
Vitamina A este un alcool polietilenic ciclic format în organism, plecând de la
provitamina A din alimente (alfa, beta și gama caroten), de asemenea, este liposolubilă și se
prezintă sub două forme chimice diferite: vitamina A1 – predominante la animalele
superioare și vitamina A2 abundentă în ficatul peștilor.
Alimentele principale bogate în vitamina A și beta caroten sunt: portocale, morcovi,
spanac, varza, roșii, vinete, dovlecei, fasole, mazăre, caise, piersici, ficat, ouă (gălbenuș), unt.

Funcțiile vitaminei A sunt:
• indispensabilă pentru creșterea și menținerea normală a epiteliilor, mucoaselor, pielii;
• menținerea sănătoasă a dinților, părului, unghiilor;
• constituent al pigmentului vizual;
• intervine în metabolismul lipidelor și (după unii autori) în cel a glucidelor, mărind
rezervele de glicogen din organism;
• favorizează funcția de reproducere;
• stimulează oxidarea tisulare;
• rol inflamator.
Necesarul zilnic de vitamina A este de 4000-5000 UI pentru un adult și 1000-2500 UI
pentru un copil.
Vitamina D (colecalciferol, ergocalciferol)
Substanța cu caracter mai mult hormonal decât vitamina, formată în derm, sub efectul
iradierii de ultraviolete, din 7 dehidrocolesterol (provitamina D3); vitamina D are rol în
metabolismul fosfocalcic, favorizând absorbția digestive a calciului, face să crească
schimburile calcice la nivel osos în perioada de creștere și se opune pierderilor de urină a
calciului și a fosfaților.
Principalele alimente care conțin vitamina D sunt: untul, gălbenușul de ou,
cașcavalul, ficatul, peștele (somn), dar în cantități mici.
Funcțiile vitaminei D sunt:
• intervine în metabolismul calciului și fosforului, menținând mineralizarea osoasă și
concentrația de fosfați din mușchi;
• stimulează absorbția intestinală a calciului;
• maturează fibrele de colagen din oase pentru mineralizare;
• stimulează retroresorbția tubulară renală de calciu și fosfat;
• scade producția de PTH (parathormon);
• are rol în menținerea răspunsului imun.
Necesarul zilnic de vitamina D este de 200-400 UI pentru un adult.
Vitamina E (tocoferol, vitamina fertilității)

Este o vitamină liposolubilă, conținând un nucleu benzenic purtător al unei funcții
fenol și un lanț lateral izoprenic. Tocoferolii cu structura apropiată (mai răspândiți alfa, beta
și gama) intervin ca antioxidanți în cursul reacțiilor de oxido-reducere celulară.
Principalele surse pentru vitamina E sunt: germeni de grâu, legumele verzi, uleiurile
vegetale, margarina, gălbenușul de ou, untul, ficatul. Pâinea neagră are un conținut mai bogat
în vitamina E decât cea albă.
Funcțiile vitaminei E sunt următoarele:
• ajută la formarea eritrocitelor și le protejează de hemoliză;
• favorizează creșterea și reproducerea;
• intervine în asimilarea calciului și fosforului;
• favorizează depozitarea glicogenului în ficat și mușchi;
• prin proprietățile antioxidante, ajută la micșorarea consumului de oxigen;
• crește capacitatea funcțională a mușchilor prin îmbunătățirea circulației capilare și o
utilizare mai bună a oxigenului;
• protejează acizii grași esențiali, având o acțiune hipoglicemiantă prin reducerea
peroxidării lipidice.

Necesarul zilnic de vitamina E este de 10-30 mg (12-15 UI). La sportivi, se
recomandă o cantitate de până la 50-70 mg.
Vitamina K (vitamina antihemoragică)
Vitamina K este liposolubilă, ea derivând din metilnaftochinonă sau menadion.
Vitamina K provine din alimente (frunze verzi) și, cu deosebire, din flora bacteriană
intestinală.
Sursele principale sunt: varza, spanacul, legumele verzi, uleiurile vegetale, ficatul de
porc.
Funcțiile vitaminei K sunt următoarele:
• indispensabilă biosintezei hepatice pentru nenumărați factori plasmatici ai
coagulării (factor antihemolitic B, protrombina, proconvertina etc.) ceea ce
explică acțiunea antivitaminelor K;
• intervine în lanțul oxido-reducerilor celulare.
Necesarul zilnic de vitamina K este de 50-140 µg. Carența în vitamina K provoacă

apariția unui sindrom hemoragipar.
Vitamina B1 (clorhidrat de tiamină, aneurină)
Constituită dintr-un nucleu pirimidic și un nucleu tiazolic, această vitamina are ca
surse principale drojdia de bere uscată, grâne intacte, sfeclă, carne (porc), varză, morcovi,
cartofi, nuci.
Ea este sintetizată și în intestinul gros uman. Orezul decorticat și glucidele purificate
(bomboane, zahăr) sunt lipsite de vitamina B1.
Vitamina B1 are următoarele funcții:
• sub formă fosforilată este cofactor al enzimelor ce intervin în special în
metabolismul glucidic, din acest motiv cerințele de vitamina B1 sunt în raport
cu aportul glucidelor;
• rol important în decarboxilarea oxidative a piruvatului în acetil coenzina A;
• ajută la creșterea depozitelor de glicogen în ficat și mușchi;
• intervine în metabolismul lipidic, favorizând sinteza lor în glucide
(lipogeneza) și în metabolismul proteinelor;
• ajută la desfășurarea normală a proceselor biochimice nervoase facilitând
transmiterea influxului nervos prin activitatea acetilcolinei;
• influențează metabolismul apei; în lipsa ei se produc edemele;
• scade nivelul de oboseală și mărește capacitatea de efort a organismului prin
stimularea activității sistemului nervos central.
Necesarul zilnic (în medie) de vitamina B1 pentru un adult este de 1,5-2 mg (0,6 mg
pentru 100 calorii), iar pentru cei ce fac eforturi fizice și intelectuale doza crește până la 3-5
mg
Vitamina B2 (riboflavină)
Vitamină hidrosolubilă, de culoare galbenă, aparținând flavinelor, vitamina B2 este
constituită dintr-un nucleu de metal isoal-loxarin, purtător al unui lanț ribitil.
Principalele surse ale acestei vitamine sunt: laptele, brânza, ficatul, frunzele verzi.
Intestinul gros uman este locul unde ea se sintetizează sub acțiunea florei intestinale
microbiene.
Vitamina B2 are următoarele funcții:
• sub formă de esteri fosforici ( flavina-mononucleotid și flavina ademin-dinucleotid)
combinați cu proteine formează flavono-proteine sau fermenți galbeni. FAD și FMN
sunt coenzimele numeroaselor dehidrogenze care intervin în multe reacții de oxido-
reducere;

• prin această, intervin în metabolismului hidraților de carbon, lipidelor, proteinelor și
consura la menținerea integrității membranelor mucoaselor;
• ajută la eliberarea energiei la nivel celular;
• in metabolismul lipidic favorizează sinteza unor grăsimi fosforate (fosfolipide), iar
în cel glucidic scade glicemia; în metabolismul proteic, favorizează sinteza
proteinelor umane, adjutant la procesul de creștere a celulelor.
Necesarul zilnic este de 1.7-2 mg pentru un adult sănătos, iar pentru sportive el poate
crește la 8-10 mg (mai ales în disciplinele care cer un efort mai mare de rezistență –
maraton, ciclism etc.). Acitaminoza se manifesta prin senzații de arsură, oboseală, crampe
musculare, stomatită, glosită. În aceste cazuri, doza administrată va crește la 10, chiar 15 mg
pe zi.
Niacina (vitamina PP, antipelargra, acid nicotinic, niacinamida, vitamina B3)
Drojdia de bere uscată, produsele din cereale, ficatul, carnea, peștele, legumele sunt
sursa niacinei. Ea este coenzina FAD și NADP cu rol însemnat în reacțiile de oxido-reducere
si, prin urmare, în metabolismul hidraților de carbon, lipidelor și proteinelor. Ajuta și la o
bună funcționare a sistemului nervos.
Funcții:
• acidul nicotinic are acțiune hipocolesterolemiantă și vasodilatatoare;
• intervine în sinteza acizilor, grași glicoliza și respirație celulară;
• niacina poate fi obținută din aminoacidul triptofan; unii autori consideră ca
influențează capacitatea de efort aerob;
• administrate în cantități mari are însă efect invers, de scădere a mobilizării acizilor
grași, fapt care, în condițiile unui efort, duce la creșterea utilizării hidraților de carbon
și a ratei utilizării glicogenului, cu scăderea performantei.
Necesarul zilnic este de 13-19 mg (6,6 echivalenți niacinici pentru 1000 kcal).
Vitamina B6 (priridoxina, piridoxal, piridoxamina)
Această vitamină este hidrosolubilă, derivată din piridină, ale cărei forme alcoolică,
aminata (piridoxina) sau aldehidica (piridoxal) sunt egal active. Fosfatul piridoxal (PAL) este
coenzima multor sisteme enzimatice ale metabolismului aminoacizilor.
Principalele surse de vitamina B6 sunt: drojdia de bere uscată, ficat, pește, cereale,
legume, pâine neagră. Se sintetizează în intestinul gros sub acțiunea florei microbiene.
Funcțiile vitaminei B6 sunt enumerate mai jos:
• intervine în metabolismul azotului: transaminare, sinteza porfirinelor și a
hemului, conversia triptofanului în niacină, metabolismul acidului linoleic –
foarte important pentru sporturile dominante de forță;
• favorizează gluconeogeneza, intervine în metabolismul glucidelor;
• participă la sinteza colesterolului și a fosfolipidelor, grăsimi ce intră în
constituția sistemului nervos;
• îmbunătățește activitatea miocardului și metabolismului muscular.
Necesarul zilnic este de 1,8-2,2 mg; pentru sportivii care se află în perioada
competițională, doza este de 15 mg. Asociată cu vitamina C și E, ajută la creșterea
performanței.
Acidul folic (vitamina B9)

Acidul folic se găsește, în special, în frunzele proaspete ale vegetalelor, carne, ficat,
drojdie uscată, fructe.
Funcțiile sale sunt:
1. rol important în hematopoeză prin măturarea celulelor stem din măduva osoasă și,
îndeosebi, a sistemului eritrocitar;

2. intervine în sinteza purinelor și pirimidinelor;
3. ajută la funcționarea normală a tractului intestinal;
4. previne anumite anemii.
Necesarul zilnic de acid folic este de 400 µg.
Vitamina B12 (cianocobalamina)

Constituită dintr-un nucleotid și un nucleu tetrapirolic, cobalamina conține și un atom
de cobalt. Vitamina B12 se gaseste în ficat, carne, ouă, lapte și produse lactate.
Funcții:
• această vitamină, precum și derivații săi intră în constituția coenzimelor-cobamidele;
• intervine în reacțiile de izomerizare cu transfer intramolecular de bioxid de carbon
(izomerizarea metilmalonil coenzima A în succinil, coenzima A) și în reacțiile de
transmetilare (homo-cisteina metilată în metionină, metilarea uracilului în tiamină);
• de asemenea, acționează ca protector la nivel hepatic pentru evitarea încărcării
acestuia cu grăsimi;
• deține un rol important în eritropoeză, în creștere;
• are acțiune anabolizantă din cauza intervenției sale în sinteza acizilor nucleici, ca și în
refacerea celulară prin favorizarea sintezei proteinelor.
Necesarul zilnic de vitamina B12 este de 2 µg (50 gama). Sportivii, cu deosebire cei
care trebuie să-și mărească masa musculară, au nevoie de 0,1-0,2 mg (150-200 gama) doză
ce va fi asociată cu o alimentație bogată în protide.
Biotina (vitamina B8, vitamina H, vitamina antiseboreică)

Biotina este o substanță organosulfurată și aparține grupului de vitamine B. Ea este
sintetizată de anumite vegetale și microbe.
Alimentele bogate în biotină sunt: ficat, rinichi, gălbenuș de ou, nuci, legume uscate,
conopidă.
Comportându-se ca o coenzimă, funcțiile ei sunt:
• fixarea bioxidului de carbon în reacțiile de transcarboxilare, decarboxilare a
acidului oxalacetic;
• intervine în metabolismul aminoacizilor și în sinteza acizilor grași;
• este un factor de creștere necesar numeroaselor organisme.
Necesarul zilnic de biotină este de 100-200 µg (0,1-0,2 mg).
Acidul pantotenic (vitamina B5, bepanten)

În alimentele de origine animală și vegetală, acidul pantotenic este foarte larg
răspândit.
Funcțiile lui sunt:
1. intervine în metabolismul glucidic și lipidic ca o componentă a acetilocoenzimei
A;
2. intervine în sinteza unor hormoni;
3. stimulează regenerarea țesuturilor.
Necesarul zilnic de acid pantotenic este de 4-7 mg; pentru sportivii care efectuează
efort fizic nu există date edificatoare privind doza necesară.

Vitamina B15 (acidul pangamic)

Contribuind la creșterea rezistenței organismului în hipoxie, această vitamină este cea
mai utilizată de sportive (în special, în antrenamentul la altitudine).
Funcțiile acidului pangamic sunt:
• crește sinteza glicogenului și a coeficientului de utilizare a bioxidului de carbon;
• are acțiune asupra miocardului și ficatului.
Necesarul zilnic de vitamina B15 pentru sportive este de 300 mg/zi timp de 3 zile.
Vitamina C (acidul ascorbic)

Sursele în care se poate găsi vitamina C sunt: citrice, kiwi, varză, cartofi, ardei,
căpșuni, agrișe, mere, ceapă.
Funcțiile vitaminei C sunt:
• are rol esențial pentru țesutul osteoid, prin urmare, în menținerea sănătoasă a oaselor
și dinților;
• intervine în absorbția fierului, favorizează hematopoeza, intervine în procesele de
coagulare;
• intervine în formarea colagenului, proteină cu rol structural, așadar, cu rol în
rezistența vasculară, vindecarea plăgilor;
• are rol în apărarea organismului în față infecțiilor;
• scade permeabilitatea capilarelor sanguine;
• crește glicogenul hepatic, pentru a proteja ficatul de depuneri de grăsimi, mărește
acțiunea antitoxică a ficatului;
• întârzie apariția oboselii la sportive, dacă vitamina C este asociată cu B1, în special în
eforturile de lungă durată;
• intervine în sinteza de carnitină;
• este folosită în sinteza unor hormon și are un posibil rol în acomodarea la căldură;
• are rol ca vitamina antioxidante în prevenirea cancerului.
Necesarul zilnic de vitamina C este de 60 mg (1 mg/kgcorp). În condițiile unui climat

cald, ale unui efort muscular intens, ale unei alimentații bogată în grăsimi și ale unor boli
infecțioase, doza poate crește până la 150-200 mg/oră, iar în perioada competițională se pot
administra 300-400 mg. Aceste doze nu vor fi depășite pentru că există pericolul apariției
unor tulburări digestive (diaree, crampe), insomnii.

XII. RECUPERARE MEDICALĂ

Reumatismul
Reumatismul poate lua două forme: articular acut și abarticular (la mușchi). Este o
boală infecțioasă declanșată de infecția cu streptococ betahemolitic (în sânge) ca urmare a
unor abcese, infecții urinare etc., apărute cel mai adesea în copilărie. Reumatismul se poate
instala la nivelul oricărui organ. Când atacă mușchii, poate genera miozită (inflamația
mușchilor). Tratamentele moderne sunt eficiente astfel încât streptococul este înlăturat
definitiv. Analize: ASLO și VSH.
În reumatismul infecțios acut tratamentul cu antibiotice este obligatoriu.
Reumatismul articular acut se tratează cu reflexoterapie, gimnastică, sejur în stațiuni
balneare; nu se aplică masaje. Se recomandă și apiterapie pentru întărirea factorilor imunitari:
cura cu tinctură de propolis: la adulți – 20 picături de 3 ori pe zi; la copii mai mari de 6 ani –
10-15 picături; la copii mici – 3-5 picături; cura cu oțet de mere și miere; consum sporit de
miere.
Spondilita anchilozantă
Spondilita anchilozantă este dificil de diagnosticat din timp întrucât nu se manifestă
dureros. Este mai frecventă la bărbați și evoluează spre anchilozarea lentă a CV.
Când apar, durerile sunt vagi și localizate în zona sacro-iliacă, cervicală și a centurii
scapulo-humerale, sub forma unor pusee periodice (o dată la 6 luni).
Inflamația cuprinde treptat întreaga coloană vertebrală și fie o deformează sub forma
unei cocoașe, fie că blochează gâtul (brad). La radiografie are aspectul unui trunchi de
bambus sau a unei linii de tramvai cu trei șine, ca urmare a sudurilor dintre apofizele spinoase
și cele laterale.
Analiza prin care se diagnostichează se numește SA.
Tratamentul în faza incipientă constă în cura cu oțet de mere și miere și tinctură de
propolis, sejur în stațiuni balneare cu lacuri sărate, soare și nămol (Amara, Lacul Sărat), cu
scopul întăririi sistemului imunitar al organismului.
La un nivel mai ridicat al evoluției bolii se aplică masaj terapeutic, gimnastică,
reflexoterapie.
În faza să cea mai gravă, boala anchilozează coastele și sternul ceea ce duce la
insuficiență respiratorie și cardiacă.
Poliartrita reumatoidă
Poliartrita reumatoidă este mai frecventă la femei și debutează încet, fără simptome
deosebite. Se manifestă prin dureri ale articulației degetului mijlociu după care se întinde la
toată mâna, apoi la cot, umăr, articulații. În faze avansate se formează noduri în articulații.
Diagnosticul se pune în urma analizei reumatoide.
Tratamentul constă în reflexoterapie și cură cu tinctură de propolis.
În cazul spondilitei și poliartritei: la cea mai mică bănuială tratamentul trebuie
început; dacă așteptăm confirmarea diagnosticului va fi prea târziu, boala avansând mult prea
mult; tratament intensiv: apiterapie, reflexoterapie, masaj terapeutic, gimnastică medicală
articulară; în funcție de stadiul bolii – tratamentul adecvat: exerciții respiratorii, masaj sedativ
al cutiei toracice.

Discopatiile
Discopatiile reprezintă afecțiuni ale discului intervertebral având drept cauze cifozele,
lordozele, coloana rectilinie, sedentarism.
Tratament: masaj terapeutic de regenerare, gimnastică de întreținere.
Discopatiile netratate duc la depunerea de substanță calcică între apofizele laterale sub
formă de osteofite (ciocuri), determinând contracții musculare. Ele mai pot evolua și în
direcția iritării rădăcinii nervoase ce determină hipoxia nervului și în final spondiloza.
Terminația -oză = degenerare iar –ita = inflamare.
Discopatia lombară poate fi, fie sub forma lombalgiei (dureri ale CV în zona
lombară), fie sub forma lombosciaticii (dureri al CV în zona lombară și ale piciorului). În
astfel de cazuri nu este afectat doar discul, ci și ligamentele.
Tratamentul alopat frecvent uzitat în astfel de cazuri și anume infiltrațiile cu
hidrocortizon, deși calmează durerile, duc în timp la sclerozarea țesuturilor și la ruperea
tendoanelor.
Lombalgia (discopatia acută) se tratează cu masaj cu gheață (local) și cu laser. Sunt
contraindicate băile fierbinți. Masajul terapeutic se aplică numai după ieșirea din criză iar
gimnastica doar la final.
Netratată, lombalgia duce la hernia de disc, apoi la parestezie sau chiar la pareză.
Se manifestă prin dureri violente pe traseul nervului sciatic (în zona L5-S1, L3-L4).
Tratament: în prima fază doar repaus la pat; apoi, dacă se ia decizia intervenției
chirurgicale, se începe un tratament preoperator ce urmărește delordozarea coloanei lombare
prin relaxarea mușchilor și dilatarea spațiilor intervertebrale. În timpul acestui tratament,
pacientul va avea o pernă sub genunchi dacă este așezat cu față în sus, și sub glezne și
pântece dacă este așezat cu față în jos. Dacă stă pe o parte se recomandă cu picior întins și
unul flexat spre piept. Tratamentul constă în masaj cu gheață aplicat paravertebral și fesier în
zona dureroasă, laser (cu efect decongestiv și antiinflamator), reflexoterapie, timp de 5-10
minute de 3 ori pe zi, în serii de 5-15 zile, de-a lungul a 5-6 luni. Pe măsură ce pacientul își
revine, se renunță la masajul cu gheață și se trece la gimnastică ușoară executată din poziția
întins pe spate.
Intervenția chirurgicală constă în curățarea sau chiar îndepărtarea discului afectat.
După o astfel de operație este absolut necesar un tratament de recuperare având ca scop
evitarea sclerozării țesutului. Cel mai adesea un astfel de tratament se continuă pentru tot
restul vieții; el constă în masaj terapeutic executat cel puțin o dată pe săptămână, sau măcar
două serii de 10-15 ședințe de două ori pe an.
Periartrita
Periartrita este inflamația țesuturilor (bureletul și capsula) care înconjoară o
articulație; este provocată de forțarea articulației sau tendoanelor.
(Artrita este inflamația articulației, arterita este inflamația unui vas de sânge, flebita
este inflamația unei vene, iar tromboflebita este inflamația venei însoțită de apariția unui
cheag de sânge).
Periartrita scapulo-humerala (PSH) este cea mai frecventă dintre formele de
periartrită.
În prima fază, umărul este dureros. Netratată, evoluează spre faza a doua: cuprinde
articulația, iar durerea devine acută și apare în special noaptea. În faza a treia sunt cuprinse
tendoanele și mușchii, iar în ultima faza are loc blocarea umărului ca urmare a depunerilor de
calciu.
Tratamentul este gradat în funcție de faza de evoluție a bolii: în prima fază – masaj
terapeutic și gimnastică ușoară activă; în faza a doua – masaj cu gheață, laser, reflexoterapie

și fără gimnastică; în faza a treia – masaj, reflexoterapie, gimnastică; în faza a patra –
kinetoterapie pentru ruperea aderențelor, masaj de relaxare în cazul contracturilor și
blocajelor, gimnastică ușoară, sejur în stațiune balneară.
Tuberculoza osoasă
Tuberculoza osoasă duce la înmuierea osului prin apariția unor fistule osoase și este
adeseori urmarea tuberculozei pulmonare (bacilul lui Koch) care devine rezistentă și atacă
sistemul osos. Ea poate evolua spre gibozitate (cocoașă) datorită infecției cu morbul lui Pott.
Tratamentul constă în kinetoterapie de echilibrare, masaj selectiv tot pentru
echilibrare (excitant și relaxant), alimentație. După echilibrarea musculaturii se urmărește
tonifierea musculaturii paravertebrale și abdominale.
Artrozele
Artrozele sunt afecțiuni articulare degenerative (de uzură) caracterizate prin alterarea
distructivă a cartilagiilor sau fibrocartilagelor articulare. Ele apar datorită lipsei de mișcare,
inflamațiilor articulației, traumatismelor (fracturi).
Gonartroza este artroza genunchiului, iar coxartroza este cea a șoldului.
Pot exista și forme parțiale de artroză la coloana vertebrală: cervical inferior, dorsal.
Mai rar, pot apărea și la articulațiile pumnului, umărului și gleznei ca urmare a unor
fracturi sau chiar la articulația temporo-mandibulară.
Tratamentul constă în cura cu oțet de mere și miere, lăptișor da matcă, tinctură de
propolis. Laser la nivelul articulației, masajul pentru tonifierea musculaturii și creșterea
metabolismului local; regim alimentar și controlul greutății; gimnastică medicală (fără
greutate pe genunchi/șold etc.); gimnastică în apă, băi sau cataplasme cu tărâțe și foi de varză.
La articulațiile mici se recomandă gimnastica în apă caldă, iar la articulațiile mari se
poate face încălzirea acestora și cu foehnul.
Scolioze și cifoze
Vârsta optimă de începere a tratamentului: de mici; depistate la timp, pot fi corectate;
la fete: până la 24 – 25 ani; la băieți: 26-28 ani.
Tratamentul de bază cuprinde: kinetoterapie (inclusiv subacvatică, înot); masajul este
adjuvant, va fi un masaj selectiv pentru reechilibrarea musculaturii; în anumite situații poate
fi adjuvantă și reflexoterapia; cura balneară, helioterapie, eventual cura cu nămol. La
kinetoterapie: nu există programe standard; trebuie conceput un program pentru fiecare
persoană în parte; în general se merge pe gimnastica asimetrică.
Luxația
Luxația este deplasarea anormală a două suprafețe articulare care își pierd raporturile
lor normale și sunt menținute permanent în această situație. Luxația poate fi completă când
cele două suprafețe articulare nu mai au nici un fel de contact, ori incompletă (subluxație)
când mai există un oarecare contact între suprafețele articulare.
O dată cu ieșirea osului din articulație are loc și ruperea bureletului și capsulei
articulare (traumă mecanică).
Tratament: aparat gipsat. Tratamentul de recuperare: apiterapie de regenerare;
gimnastică articulară pe membrul sănătos, reflexoterapie; după scoaterea aparatului gipsat: și
LT; apoi masaj și gimnastică până la recuperare.
Subluxația congenitala de șold

La fete, dacă apare scolioza, trebuie verificat și șoldul, să nu fie o subluxație
congenitală de șold. Problema, deși datează de la naștere, poate să se manifeste în

adolescență, când se ia în greutate sau la prima sarcină. Dacă diferența este de 3 cm,
subluxația poate fi corectată prin tehnici speciale de reechilibrare și gimnastică medicală.

Examenul:
- pacientul cu spatele la noi; terapeutul, de la 1,5-2 m de pacient, în spatele acestuia,
urmărește linia umerilor; dacă sunt diferențe de nivel; urmărește apoi vârful omoplaților, dacă
sunt mai sus sau mai jos și musculatura paravertebrală;
- pacientul din profil: terapeutul urmărește, dintr-o parte, tangenta ceafă – umeri –
fese; se urmărește unghiul maxim de cifoză/lordoză;
- pacientul cu fața spre terapeut; acesta urmărește simetria claviculelor, chiar a
mameloanelor și simetria șoldurilor.
Examenul pentru trenul inferior

- pacientul în picioare: se urmărește linia genunchilor, plica genunchiului, bolta
plantară. Când centrul de greutate este pe tricepsul sural (pe gambă avem ca o gâlmă ) –
pacientul, fie poartă tocuri, fie are platfus.
- pacientul pe canapea cu fața în sus: echilibrăm și relaxăm șoldurile; apropiem
călcâiele (tălpile), pentru a vedea eventualele diferențe de lungime; ca să fim siguri; măsurăm
membrele inferioare din creasta iliacă anterioară până la maleola internă; dacă diferența este
mai mică de 3 cm, poate fi corectata;
- la genunchi: se verifică rotula (lateral și longitudinal); facem presiune sub rotulă cu
degetul (depistăm dacă este lichid); se face flexia coapsei pa bazin; dacă sunt
crepitații/cracmente: avem gonartroză, în diverse stadii; pentru menisc: forțăm prin rotirea
gambei (în flexie la 90 de grade) față de coapsă; dacă simțim „cârâieli/cracmente/crepitații”
avem o afecțiune a meniscului; - când apare joc lateral avem deficiențe ligamentare.
Tratament: în funcție de gravitate: kinetoterapie; masaj terapeutic; laser terapeutic.
Fracturile
Fracturile - constau în fisurarea sau ruperea osului.
În cazul fracturilor tratamentul de recuperare începe încă în timpul aparatului gipsat.
Pacientul urmează o dietă cu alimente bogate în calciu; se va face masaj și gimnastică a
membrului sănătos, stimulând astfel circulația și revigorarea somatică a membrului gipsat
prin influx nervos; apoi gimnastică și cu membrul care este în ghips – contracții izometrice;
dacă degetele sunt libere: mișcări de flexie, extensie, tot ce ne permite.
Consolidarea efectivă a osului fracturat are loc într-un interval de 6-12 luni, astfel că
după îndepărtarea aparatului gipsat este absolut necesar un tratament intensiv de recuperare
ce constă în LT pe locul fracturat, masaj (mai întâi sedativ apoi excitant), gimnastică
izometrică (serii de contracții: 4 – 5 sec. și de relaxare: 8 – 10 sec.); la scoaterea aparatului
gipsat constatăm că membrul este tumefiat datorită stazei limfatice și venoase – masaj intens
de decongestionare și drenaj limfatic.
Prin geluiri, fricțiuni și laser se urmărește îndepărtarea depunerilor de calciu vicios de
pe traiectul de fisură. Se mai recomandă cataplasme/băi călduțe cu tărâțe și cataplasme cu
frunze de varză, și ținerea picioarelor ridicate pe pernă.
Prepararea amestecului de tărâțe: se pune un pumn de tărâțe într-un vas cu apă; vasul
se pune la fiert și se lasă apoi la răcit până la temperatura corpului; cu membrul bolnav se fac
mișcări în vasul cu apă și tărâțe; dacă nu: se strecoară și se aplică cataplasme cu tărâțele
respective; compoziția se refolosește mai multe zile, dimineața și seara înainte de culcare
(doarme cu ea); este foarte bogată în vitamina B (întreg complexul de vitamine B).
Se poate face și reflexoterapie.

Entorsa
Entorsa - este o leziune traumatică articulară (capsulo-ligamentară), produsă de o
mișcare forțată, bruscă, ce antrenează întinderea, ruptura sau smulgerea tendoanelor sau
ligamentelor, fără deplasarea suprafețelor articulare.
Entorsa poate fi ușoară, medie sau gravă. În formele sale cele mai grave pot avea loc
și rupturi de fibre musculare sau chiar de mușchi întregi și de tendoane sau ligamente. Cele
mai frecvente, sunt entorsa gleznei sau a genunchiului.
Tratamentul de recuperare constă în repaus total/imobilizarea articulației, masaj cu
gheață de 2-3 ori pe zi, laser, masaj ușor cu crema antiinflamatorie (Heat Lotion - crema roșie
Aloe Vera, Diclofenac, Fastum Gel, Voltaren, creme pe bază de spânz, arnică, mentă etc.); se
poate face și reflexoterapie. După aparenta recuperare (după faza acută) se va face masaj
terapeutic de restabilire și kinetoterapie (gimnastica de întărire a ligamentelor, slăbite ca
urmare a laxității posttraumatice a articulației).
Boli metabolice
Diabetul - este o boală metabolică ce afectează pancreasul; acesta fie nu mai produce
insulină deloc, fie o produce dar în cantitate insuficientă, astfel încât zaharoza nu mai poate fi
metabolizată. Zaharoza circulantă în sânge distruge țesuturile și vasele de sânge în special pe
cele din retină (ceea ce duce la retinopatie diabetică), pe cele din membrana rinichilor (scapă
în sânge substanțe ce trebuiau prelucrate) și din membrele superioare și inferioare (ceea ce
duce la neuropatia diabetică ce generează arterita diabetică, ce se manifesta îndeosebi prin
crampe în moletă).
Diabetul poate fi insulinodependent (apariție juvenilă) sau în timpul vieții (se tratează
cu sulfamidă și regim alimentar).
Semnele sale clinice sunt sete, bulimie, uscăciune în gură, urinări în cantități mari.
Valorile normale ale zahărului în sânge sunt de 70-140. Până în 180-200 se
controlează cu sulfamidă și regim alimentar. Peste 200 apare glucozoria (zahăr în urină).
Tratamentul constă din regim alimentar, regim de viată și mișcare, lăptișor de matcă
(scade glicemia și previne degradarea țesuturilor), cura cu polen, cura cu oțet de mere și
miere (– cu precauție, numai la cei cu glicemie sub 130); efort fizic mediu (gimnastică
medicală moderat sau simple plimbări în parc), reflexoterapie (minim 15-20 de ședințe de
două ori pe an, iar în rest cel puțin o ședință pe lună, ideal una pe săptămână, pentru
întreținere), cura balneară în climat sedativ, de cruțare (nu pe litoral, nici la cote înalte),
fitoterapie (frunze de salvie, de afin - conțin insulină vegetală, fasole uscată).
Guta - este o boala metabolică ce poate apărea și dintr-o predispoziție ereditară dar și
din excese alimentare - multe purine (proteine) provenite preponderent din carnea animalelor
tinere. Aceste purine, prin metabolizare, generează cantități mari de acid uric pe care rinichiul
nu reușește să le elimine și care se depune subcutanat pe articulație sub forma de cristale
(trofii). Creșterea concentrației acestuia în sânge se numește hiperuricemie. La depunerea de
trofii peste un anumit nivel se declanșează criza gutoasă. Articulația se umflă (TUMOR), se
înroșește (RUBOR), se încălzește (CALOR) și devine dureroasă (DOLOR). Durerea este
pulsatorie.
Cel mai frecvent se întâlnește la bărbați, în special după depășirea vârstei de 40 de ani.
Se manifestă prin crize de artrită acută, localizată deseori la articulația halucelui, îndeosebi
noaptea. Atipic, poate fi atacată și articulația genunchiului.
Tratamentul alopat pentru gută este Colchicina care este însă toxic: atacă ficatul,
rinichii, ochii și dă diaree severă. Pentru stagnarea creșterii nivelului de acid uric se
administrează Milurit și Alopurinol. Aceste medicamente nu rezolvă însă problema, ci doar
îndepărtează crizele; în plus, dau și dependență.

Tratamentul natural presupune mai întâi un regim alimentar fără alcool, carne grasă,
porc, vânat, carne tânără, grăsimi, fasole, spanac, ștevie; cură cu oțetul de mere și miere;
tinctură de propolis pentru reglare metabolică; reflexoterapie – foarte benefică; cura cu ape
minerale (Călimănești, Olănești, Căciulata), izvoare.
Osteoporoza
Poate apărea la orice vârstă, dar cel mai frecvent la femei după menopauză; la bărbați
după 40 de ani sau după traumatisme.
Tratamentul fizioterapic: cure cu lăptișor de matcă (2-5 g./cură – pauză, apoi iar cură);
tinctură de propolis; cură cu oțet de mere și miere; cură cu polen; gimnastică ușoară; cură
balneară; regim alimentar bogat în produse care conțin Calciu.
Afecțiuni gastrice
Ulcer
Nu trebuie să se ajungă la ulcer. Regim alimentar, care constă, în primul rând, din
mese regulate și cantitativ mici. Masa: un singur fel; mese mici și dese 3-5/zi; fără lichide în
timpul meselor; echilibru cu factorii de stres; în funcție de afecțiune: fie lapte cald cu miere,
fie, dimpotrivă, iaurt; tinctură de propolis diluat în lapte (dacă îl suportă), în ceai călduț (nici
rece, nici fierbinte, fără extreme) – îndulcit cu o miere pe care o suportă cel mai bine.
Reflexoterapia: foarte indicată.
Constipația
Stare patologică caracterizată prin dificultatea sau imposibilitatea de eliminare a
materiilor fecale; cauzele sunt multiple.
Tratament fizioterapic: regim alimentar, puțin și bogat; lichide multe; reflexoterapie
(insistență și pe bilă, nu numai pe intestine și colon), apiterapie; tărâțe în apă/lapte cu miere,
fructe; gimnastică obligatorie; când tranzitul intestinal se normalizează – să avem grijă să-l
menținem.
Migrena rebelă
Cauzată adesea de trio-ul: tulburări biliare, afecțiuni ovariene, după anestezii.
Tratamentul: reflexoterapie, masaj cervical, masajul capului, feței și frunții.
Obezitatea
Reprezintă creșterea greutății cu mai mult de 5 kg față de greutatea normală (la bărbați
greutatea normală este exprimată astfel: înălțimea în cm – 100; la femei: înălțimea în cm –
105; ce depășește: reprezintă tendințe de îngrășare – până la obezitate).
Cauzele obezității: alimentația; sedentarismul; cauze glandulare.
Terapia:
 regim alimentar adecvat în raport cu efortul depus;
 gimnastică de întreținere;
 reflexoterapie (insistență și pe sistemul endocrin).
Dieta: fără alimente rafinate, fără grăsimi; multe legume și fructe, crudități.
Toate informațiile prezentate în acest curs reprezintă proprietatea exclusivă a Casei de

Sănătate Dragomir SRL și se pot utiliza de către cursanți doar pentru uz personal și nu
pot fi reproduse în nici o formă, de orice fel, incluzând forma scrisă, imagini,
prelucrări audio-video, orice tip de suport sau orice altă formă, fără permisiunea
explicită, acordată în scris de către Casa de Sănătate Dragomir SRL, reprezentată de
profesorul Cristian Dragomir.

MANUAL MASAJ MODUL III - VERSIUNEA Noiembrie 2016 - Corectata

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANUAL MASAJ MODUL III - VERSIUNEA Noiembrie 2016 - Corectata

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S.C.

CASA DE SĂNĂTATE DRAGOMIR SRL

MANUAL MASAJ TERAPEUTIC

(SPECIALIZARE ÎN MASAJUL MEDICAL,

Profesor Cristian Dragomir

copyright@ S.C. Casa de Sănătate Dragomir SRL 2020

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 1

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 2

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 3

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 4

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 5

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 6

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 7

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 8

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 9

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 10

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 11

Articulația coxo-femurală (articulația șoldului)

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 12

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 13

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 14

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 15

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 16

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 17

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 18

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 19

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 20

Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 21

Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral

Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 22

Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral

Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 23

Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral

Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 24

Mișcare Mușchi Nervi Spațiul intervertebral

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 25

II. BIOMECANICĂ ȘI KINETOLOGIE (vezi și anexa

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 26

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 27

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 28

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 29

Elementele de orientare ale corpului omenesc

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 30

Cercetarea mobilității articulare (bilanțul articular)

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 31

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 32

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 33

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 34

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 35

Principiile de bază ale kinetoterapiei

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 36

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 37

STATURA Bărbați Femei

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 38

Bineînțeles ca există întotdeauna și excepții: extremele – statura foarte mică și statura

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 39

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 40

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 41

CURS Modulul III: MASAJ TERAPEUTIC 42