Cetatea Phrateria

Profesorul Constantin C. Giurescu afirma că viaţa unui popor

se leagă strâns de pământul unde locuieşte, acesta determinând
istoria acestuia.
Astfel, cvasiunanimitatea istoricilor şi lingviştilor consideră de origine slavă denumiri precum
Bistriţa (care s-ar traduce „Repedea”), Govora („Zgomotoasa”), Racoviţa (< Racova<v. sl. “racovъ” –
cu/ bogat în raci), Luncavăţ (<v. sl. lonkavъ / „Şiretul”, „Zglobiul”, „Hoţul” – sinonim slav pentru
Lotru), Pesceana (“Nisipoasa”) ş. a. Desigur, în primele trei exemple avem în vedere râurile
corespunzătoare, nu mânăstirile (Bistriţa şi Govora) şi localitatea omonime, care îşi vor împrumuta
denumirile de la apele respective. Nu aducem în discuţie toponime precum Râmnic, Slătioara,
Grădiştea, Ocniţa, Milcoiu, Stanomiru, Berislăveşti, Bratov(o)eşti şi altele, întrucât acestea nu provin
în mod direct din limba slavilor, ci sunt formate pe teren românesc, din apelative (nume comune)
existente în limbă (”râmnic” - eleşteu/iaz cu peşte, sens cu care vocabula se foloseşte şi astăzi în
Moldova; “slăti(ni)oară”, însemnând slatină mică, adică „sărătură, loc cu sare”; “grădişte”, o formă de
relief sau loc al unei vechi aşezări; “ocniţă”, adică „ocnă mică”) – sau de la nume de persoane, cândva
uzuale: Milcu, Stanomir, Berislav, Brativoe. Acestea din urmă, însă, pot servi cu certitudine, la rândul
lor, drept dovezi ale convieţuirii cu o populaţie slav-sudică, de la care le-au împrumutat; la ele, se pot
adăuga multe altele: Neagoe >Ne[a]goiu, Builă >Buila, Ciortea>Ciortea, Breazu>Bre[a]zoi(u),
Glăvu>Glăvi – acesta din urmă devenind, prin articulare, Glăvile etc. La astfel de elemente lexicale se
referă şi lingvistul Iorgu Iordan atunci când atrage atenţia asupra situaţiei că “Singura interpretare
justă care trebuie dată acestui fapt, este că transformarea în toponimice a unor asemenea cuvinte,
este opera populaţiei majoritare din partea locului, adică, în cazul nostru, opera românilor”70; în
speţă, opera vâlcenilor - am putea adăuga cu certitudine! Se cuvine adăugat că nu numai slavii au
lăsat “vestigii” lexicale în limba locuitorilor Vâlcii, ci şi alte seminţii, chiar dacă în mult mai mică
măsură şi tot de natură indirectă: Comanca< n. pr. Coman, a cărui rezonanţă fonetică grăieşte de la
sine; Aldeşti <n. pr. Aldea – considerat de cercetători ca având origine germanică (<v. germ. ald –
bătrân)71, Carcadieşti < n. pr. Carcadia, putând fi de origine peceneago-cumană (în limba turcă, el
înseamnă “judecătorul negru”), la care se pot adăuga şi altele asemănătoare72.
O a treia varianta, tot după niste autori necunoscuti la cota
din Dealul Razboaielor de 467 m altitudine se găseşte punctul numit
Rapa Caramizii. Se spune ca in acest loc ar fi existat unfort construit
de daci sau romani care servea in perioada năvălirilor barbare sa dea
de veste prin focuri aprinse altor forturi precum cel de la Grădiştea-
Vâlcea acestor năvăliri. Astăzi se mai pot identifica ruinele acestui
fort, capitanul acestui fort se spune ca se numea Roescu si ca avea
sub supraveghere toate satele ce erau in imprejurimi, de aici
denumirea de Roesti.
Etimologie Cuvântul „Gradiştea” în limba română înseamnă ridicătură naturală de pământ ce
apare izolată în cadrul unei văi sau în lunca unui râu, în urma unor eroziuni. În limba slavonă
înseamnă locul unei vechi aşezări de apărare puternic fortificată.

95. Obislavu, com. Grădiştea, jud. Vâlcea

Punct: Dealul Muierii
Cod sit: 170391.01
Alexandru Vulpe (IAB), Alexandru Bădescu (MMN), Radu Băjenaru (IAB), Cristinel Fântâneanu
(MJ Vâlcea)
Cetatea hallstattiană timpurie de la Grădiştea
Incinta fortificaţiei, de formă ovoidală cu diametrul maxim de circa 80 de metri, se găseşte
pe un mic platou care domină zona şi se află la începutul unei ramificaţii estice a „Dealului Muierii”.
Primele sondaje au fost făcute de D. Berciu în perioada interbelică, după care au urmat
cercetările arheologice conduse de Floricel Marinescu (Muzeul Militar Naţional) în vara anului 1983.
În perioada 05 -12.07.1999, Muzeul Militar Naţional a reluat cercetările pe acest şantier, principalul
scop fiind familiarizarea colectivului cu terenul şi obiectivul supus investigării, astfel încât cercetările
următoare să se deruleze mai uşor şi cu rezultate mai bune.
Obiectivele vizate în campania anului 1999 au fost următoarele: stabilirea clară a sistemului
constructiv al fortificaţiei; stabilirea raportului stratigrafic dintre fortificaţie şi nivelurile antropice din
incinta cetăţii; depistarea şi sondarea aşezării corespunzătoare fortificaţiei; datarea cu exactitate a
întregului obiectiv.
Datorită timpului foarte scurt, a fost deschisă o singură secţiune, perpendiculară pe latura
sudică a fortificaţiei (36 m lungime, 2 m lăţime, 0,70 m adâncime maximă). Zidul are o lăţime de
peste 5 m, cu paramenţi din blocuri de piatră prinse cu lut. Au fost făcute sondaje la 100 - 150 m SE,
în zona aşezării deschise, urmând ca în campania următoare să insistăm în acea zonă.
Materialul arheologic descoperit nu este numeros datorită faptului că fortificaţia de la
Grădiştea a fost una de refugiu, acest gen de fortificaţie neremarcându-se niciodată prin
descoperirea unei cantităţi mari de urme de locuire. Lipsa acestora nu ne-a permis să încadrăm
cronologic fortificaţia altfel decât cea stabilită în urma vechilor cercetări (în urma săpăturilor din anul
1983, Floricel Marinescu a surprins două niveluri arheologice corespunzătoare secolelor XIII – XI şi,
respectiv, XI – VIII a.Chr.).
Cercetările viitoare de la Grădiştea pot completa informaţiile despre sistemul de fortificaţii
folosit de uniunile tribale traco-getice din această zonă.

Comuna Grădiştea se găseşte aşezată în partea de sud-vest a judeţului Vâlcea şi se

învecinează la est cu comuna Roşiile, la sud cu comuna Livezi, la vest cu comunele Logresti,
Dănciulești și Stejari, comune ale judeţului Gorj iar la nord cu comuna Sineşti. Comuna are o
suprafaţă de 4814 ha şi o populaţie de 2.800 locuitori ce locuiesc în cele 9 sate componente :
Grădiştea, Dobricea, Turburea, Valea – Grădiştei, Străchineşti, Linia, Obislavu, Ţuţuru și Diaconeşti
Grădiştea este atestată documentar în anul 1489, 3 august, într-un hrisov semnat de
v.v. Vlad Călugărul., iar în 1480, într-un hrisov semnat v.v. Basarab cel Tânăr (Ţepeluş ) este
semnalat satul Băeşti ( azi Dobricea ), sat component al comunei Grădiștea.
Dar istoria comunei Grădiştea începe cu mult mai înainte. În anul 1939, profesorul
Dumitru Berciu, făcând săpături în punctul ‘’La Cetate’, găseşte ‘’câteva resturi ale Culturii
Coţofeni şi urmele unei Cetăţi dacice.’’Cetatea datează din perioada de trecere de la cultura
HallStatt la cultura LaTĕne şi se găseşte aşezată pe Dealul Muierii. Pe culmea acestui deal
trecea un drum vechi de culme ce făcea legătura între cetatea getică Sucidava ( Corabia ) şi
capitala dacică Sarmisegetusa, numit Drumul Muierii.
Frateria, scris şi Phrateria. Frateria după Ptolomeiu,
un oraş în Dacia. Frater latinesce, frate românesce
dar nume local purces din frate, sora, tata, mama etc
nu se află nicăiri, deşi în România sé afla localităţile:
Fratesci, Frăţie, Fraţita, etc. Astfel frater din Frateria
nu e latinesc, şi acest nume e mai vechiu decât colonir
sarea noastră. Nu sé scie, că zăcut-a la apă sau la deal,
pentru-că derivaţiunile sunt diferite,
Eu cred, că a zăcut la deal şi atunci numele Frateria
purcede din: barad, brad, brat, frat deal, er nalt,
mare, şi ia loc şi în cazul acesta toate, ce am zis la
Brad ca deal, sé nimeresc şi aci; Ephrata mai târziu
Betlehem, azi Bet Lach'm, stă pe două colnice de 722
metri de înalte, împreunate prin un spate de deal; e
mic, phrat deal, şi ar trebui doi t, ca ta sé însemne loc.
în acest deal e peştera dela Vitleiem. Dacă Frateria a
zăcut la apă, atunci frat purcede din celticul, ffrwd,
flrwt, frond, ce înseamnă rîu, er mare, ia loc, dar' ia e
 deosebi sufix pentru numele de teri, de ţenuturi. Din
cuvintele celtice e azi numele Frat, în anticitate Euphrates
un rîu în Asia, eu aci înseamnă mare, phrat rîu,
e chiar numele Prut, rîul dela otarul României spre
Besarabia, şi atunci Frateria a zăcut la un rîu mare,
căci er aci înseamnă mare; dar' de multe-ori părăul mai
mare decât celelalt încă sé numesce apă mare.
Numiri asemenea sunt: Phraata or. în Media; Fratta
sat în Ungaria, Frătăuţ sat în Bucovina, Fratello sat cu
vii, Fratta Magyiore district şi oraş, Fratte Rosa sat cu
struguri renumiţi în Italia. Fratostiţa munte în judeţul
Dolj; iară pentru apă: Frăţie părău în jud. Vâlce, Fratta
părău în Italia, curge în Brento. Anul X Caransebeş, 26 Noemvrie (8 Decemvrie) 1895
FOAIA DIECESANA Organ al Eparhiei gr. or. rom. a Caransebeşului
John Jackson
A It călător englez, scriitorul John Jackson (+1807) se întorcea tocmai din India şi luase calea
~ Constantinopolului şi a Balcanilor trecând prin Ţara Românească, spre Transilvania; a
poposit la
~ Bucureşti între 1 şi 4 septembrie 1797,``….. Pe drumuri sunt adesea cruci ridicate, unele de
piatră, cele mai multe de lemn, toate sunt însă zugrăvite... cu chipuri de sfmţi.``
Lista cu denumirea de râuri, populaţii şi cetăţi din Dacia după Claudius Ptolomaeus,
menţionate de istoricul G. Popa – Lisseanu în cartea Dacia în autori clasici - Autori greci şi bizantini –

Celebrul astronom şi geograf, Claudius Ptolomaeus a compus numeroase opere de ştiinţă

printre care şi o GEOGRAFIE. În cartea a III-a a acestei geografii, autorul are un capitol privitor la
DACIA cucerită de împăratul Traian. În ceea ce privesc distanţele, autorul menţionează că acestea
„se bazează pe date care nu sunt astăzi de utilizat”.

Claudius Ptolomaeus, Geographia, III, Dacia

Râuri: long. lat.

1. Tibiscus 46 48ş,30’ Timişul

2. Rhabon (Arhabon) 49 43ş,30’ Jiul

3. Aluta 50ş,15’ 44ş Oltul

4. Hierasus 53ş,15’ 46ş,45’ Siretul

5. Danubius – Ister, cu gurile sale.

Locuitori:

Triburi dace 15, în serii de câte 3.

La nord: Anartii, Teuriscii, Cistobocii.

Mai la sud: Prendavensii, Ratacensii şi Caucoensii.

Sub ei: Biezii, Buridensii (sau Buredaeensii) şi Cotensii.

Sub ei: Albocensii, Potulatensii şi Sensii.

Mai la sud: Saldensii, Keiageisii (sau Kiaginsii) şi Piezigii.

Cetăţi: long. lat.

Rucconium 460,30’ 480,10’

Docidava 470,20’ 480

Porolissum 490 480

Arcobadara 520 480,15’

Triphulum 520,15’ 480,15’

Patridava 530 480,10’

Carsidava 530,20’ 480,15’

Petrodava 530,45’ 470,40’

Ulpianum 470,30’ 470,30’

Napuca 490 470,40’

Patruissa 490 470,20’

Salinae 490,15’ 470,10’

Praetoria 500,30’ 470

Sandava 510,30’ 470,30’

Angustia 520,15’ 470,15’

Utidava 530,10’ 470,40’

Marcodava 490,30’ 470

Ziridava 450,30’ 460,20’

Singidava 480 460,20’

Apulum 490,15’ 460,40’

Zermizirgra 490,30’ 460,15’

Comidava 510,30’ 460,40’

Ramidava 510,50’ 460,30’

Pirum 510,15’ 460

Zusidava 520,40’ 460,15’

Paloda 530 470

Zurobara 450,40’ 450,40’

Lizisis (Aizisis) 460,15’ 450,20’

Argidava 460,30’ 450,15’

Tiriscum 480,30’ 450,15’

Zarmizegethusa regia 470,50’ 450,15’

Aquae 490,30’ 450,40’

Netindava 520,45’ 450,30’

Tiasum 520 450,30’

Tibiscum 470,40’ 440,40’

Zeugma 460,40’ 440,50’

Dierna 470,15’ 440,30’

Acmonia 480 450

Druphegis 470,45’ 440,30’

Frateria 490,30’ 440,30’

Arcinna 490 440,45’

Pinum 500,30’ 440,40’

Amutrium 500 440,45’

Sornum 510,30’ 450

Denumiri care menţin amintirea cetăţilor dacice de pe teritoriul României

1. CEATĂŢUIA – Platoul TINOSUL, com. ARPAŞU de JOS, jud. Sibiu

2. CETATE – Punctul VIORICA, jud. Dolj

3. CETĂŢEAUA – Com. SLIMNIC, jud. Sibiu

4. CETĂŢENII din VALE, jud. Argeş

5. CETĂŢICA – Ceahlău, jud. Neamţ

6. CETĂŢUIA – Com. Niculiţei, jud. Tulcea

7. CETĂŢUIA – Punct, sat Răcătău de Jos, com. Horgeşti, jud. Bacău

8. CETĂŢUIA – Punct, sat Stoicani, com. Folţeşti, jud. Galaţi

9. CETĂŢUIA – Sat Baloţi, com. Deveselu, jud. Mehedinţi

10. CETĂŢUIA – Deal, sat Sărata-Monteoru, com Merei, jud. Buzău

11. DEALUL PISCULUI – Bucureşti

12. GRĂDIŞTEA – Sat Grădiştea, com. Spantov, jud. Ilfov

13. GRĂDIŞTEA MUNCELULUI (Grădiştea de munte), jud. Hunedoara

14. LA CETATE – Lângă Roşiorii de Vede, jud. Teleorman

15. LA CETATE – Cugir, jud. Alba

16. LA CETATE – Dealul Grădeţ, jud. Mehedinţi

17. PIATRA CRAIVEI – Sat Craiva, com. Cricău, jud. Alba

18. PIATRA FRECĂTEI – Sat Piatra, com. Ostroi, jud. Tulcea

19. PIATRA ROŞIE – Com. Boşorod, jud. Hunedoara

20. PIATRA ŞOIMULUI – Dealul Horodişte, jud. Neamţ

21. PISCUL CORNISORULUI – Sat Sălcuţa, jud. Dolj

22. PISCUL CRĂSANI – Com. Balaciu, jud. Ialomiţa

23. POIANA ÎN PISC – Caşolt, com. Roşia, jud. Sibiu

24. CETATE – Lângă Turda, jud. Cluj

25. CETATEA BABII – Moldoveneşti, jud. Cluj

26. CETATE – Bucium, jud. Bihor

27. CETATE – Romita, jud. Sălaj

28. CETATE – Alba Iulia, jud. Alba

29. DEALUL CETĂŢII – Moldoveneşti, jud. Cluj

Autori greci şi bizantini care au scris despre Dacia şi populaţia acesteia

1. HOMER (sec. IX.î.d.Cr.)

2. HERODOT (sec. V î.d.Cr. – 484)

3. EURIPIDES (sec. V î.d.Cr. – 486)

4. THUCYDIDES (sec. V î.d.Cr. –471)

5. PLATO (sec. V î.d.Cr. – 429-348)

6. LYCOPHRON (sec. III î.d.Cr.)

7. APOLLONIUS RHODIUS (sec. III î.d. Cr.)

8. POLYBIUS (sec. II î.d.Cr.)

9. DIODOR din SICILIA (sec. I î.d.Cr.)

10. IOSEPHUS FLAVIUS (sec. 1 d.Cr. – 37-100)

11. STRABO (66 î.d. Cr.- 27 d.Cr.)

12. DIONYSIUS (sec. I d.Cr.)

13. DIOSCORIDES PEDAMUS (sec. I d.Cr.)

14. CLAUDIUS PTOLEMAEUS (sec. II d. Cr.)

15. DIO CASSIUS (- d.Cr.)

16. ARRIANUS (sec II d.Cr.)

17. APPIANUS (sec. I-II d.Cr.)

18. PAUSANIAS ( sec. II d.Cr.)

19. LUCIAN (SEC II d.Cr.)

20. CLAUDIUS AELIANUS (sec. III d.Cr.)

21. PORPHYRIUS (sec. III d.Cr.)

22. PHILOSTORGIUS (368-425 d.Cr.)

23. PRISCUS PANITES (sec. V d.Cr.)

24. ZOSIMUS (sec. V d.Cr.)

25. PROCOPIUS (sec. V-VI d.Cr.)

26. IOANNES LYDUS (sec. VI d.Cr.)

27. IOANNES MALALES (sec. VI d.Cr.)

28. PETRUS PATRICIUS (sec. VI d.Cr.)

29. THEOPHYLACTUS SIMOCATTES (sec. VII d.Cr.)

30. GEORGIUS SYNCELLUS (sec. VIII d.Cr.)

31. THEOPHANES (741-817 d.Cr.)

32. SF: NICEPHORUS (sec. IX d.Cr.)

33. CONSTANTINUS II – PORFIOGENITUS (sec. X d.Cr.)

34. GENESIAS (sec. X d.Cr.)

35. THEOPHYLACTUS (sec. XI d.Cr.)

36. KEKAUMENOS (sec. XI d.Cr.)

37. IOAN SKYLITZES (sec. XI d.Cr.)

38. GEORGIUS CEDRENOS (sec. XI-XII d.Cr.)

39. IOANNES ZONNARAS (sec. XI-XII d.Cr.)

40. MICHAEL ATTALIOTA (sec. XI d.Cr.)

41. ANNA COMNENA (1083-1148 d.Cr.)

42. NICETAS CHONIATES ACOMINATUS (sec. XII d.Cr.)

43. EUSTATHIUS (sec. XII d.Cr.)

44. CONSTANTINUS MANSSES (sec. XII d.Cr.)

45. IOAN CINNAMUS (sec. XII d.Cr.)

46. EPHRAEMIUS (sec. XIII d.Cr.)

47. GEORGIUS ACROPOLITES ( sec. XIII d.Cr.)

48. IOHANNES CANTACUZENOS (sec. XIV d.Cr.)

49. GEORGIUS PHRANTZES (sec. XV d.Cr.)

50. LAONICUS CHALCONDYLAS (sec. XV d.Cr.)

Teritoriul culturii Coţofeni este străbătut de o extrem de bogată reţea
hidrografică. Aria sudică a culturii Coţofeni este străbătută de fluviul Dunărea, deci
acesta era un „râu interior” şi, în acelaşi timp, cu siguranţă o arteră importantă de
comunicaţie.
Intervalul de evoluţie a culturii Coţofeni urmează unei etape de răcire, cu
veri scurte şi răcoroase, datată între 3650-3250 a. Chr. (5600-5200 BP) şi se integrează
într-o perioadă de timp în care s-a manifestat un climat cu veri calde, lungi şi umede
ce a cuprins răstimpul dintre anii 3200-2450 a. Chr. (5150-4400 BP). Această perioadă
urmează direct anului 3200, considerat drept apogeul atins de răcirea climei, aşa cum
o indică analizele asupra microvertebratelor din Munţii Bükk.
Aria de răspândire a culturii Coţofeni
Cele dintâi şi mai numeroase referiri şi discuţii în intervalul cuprins între anul
1867-1917 s-au purtat exclusiv asupra descoperirilor din Transilvania, bine
individualizate. În timpul primului război mondial, prin cercetările întreprinse la
Coţofeni (devenită ulterior staţiunea eponimă a culturii) s-a dovedit că aria acestei
manifestări ocupă şi regiunea Oltenia. După mai mult timp descoperirile de la Bocşa
Montană contribuiau şi ele la lărgirea ariei, prin includerea Banatului. D. Berciu, în
anul 1937, sesiza unitatea acestei manifestări în Oltenia, Banat şi Transilvania dar
remarca şi asemănările cu unele descoperiri din Serbia şi Bulgaria. În repertoriile sale
din anii 1941 şi 1942, M. Roska semnala prezenţa unor urme de aşezări Coţofeni şi în
nord-vestul României. P. Roman trasa în anul 1976 graniţele ariei maxime de
cuprindere a fenomenului Coţofeni: Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania, Crişana,
Maramureş, nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei. În paralel, cercetările
arheologilor sârbi (în nord-estul Serbiei) şi bulgari (în nord-vestul Bulgariei) puneau
în lumină, rând pe rând, atât aşezări cât şi morminte aparţinând culturii Coţofeni.
Un aport important la studierea culturii Coţofeni în perioada sa de definire şi-a
adus-o D. Berciu. Îi datorăm primul repertoriu al descoperirilor din Oltenia în anul
1939, prilej cu care vorbeşte deja de “varianta transilvăneană şi bănăţeană a aceleiaşi
civilizaţii”. Ulterior va extinde denumirea de civilizaţie/complex Coţofeni şi la
provinciile Transilvania şi Banat. În anul 1960 vorbeşte în termeni distincţi de
“cultura Coţofeni şi complexul cu ceramică ornamentată cu împunsături succesive
(Furchenstichkeramik) din Transilvania”.
În anul 1962, Gh. Bichir deosebeşte cultura Coţofeni de cultura Câlnic, ultimei
fiindu-i specifică ceramica decorată cu împunsături successive.
Zona de nord-est a Olteniei a fost spaţiul ales cu predilecţie spre cercetare de
către Gh. Petre-Govora, care a precizat repere importante pentru o caracterizare
similară celei din Transilvania, în special prin utilizarea împunsăturilor succesive ca
tehnică la ornamentarea ceramicii. Autorul avansează ipoteza unei supravieţuiri a
comunităţilor Coţofeni în ceea ce denumeşte ca fiind Coţofeni IV sau chiar Coţofeni
V. finalul evoluţiei culturii Coţofeni în jur de 2500 a. Chr.
Eneolitic / epoca cuprului / perioadă de tranziţie spre epoca bronzului /
bronz timpuriu
Întrucât cultura Coţofeni a evoluat într-o perioadă destul de lungă de timp,
caracterizată prin schimbări structurale ample, în care unele fenomene specifice
eneoliticului dispar, iar altele purtătoare ale modului de viaţă caracteristic epocii
bronzului se nasc, încadrarea descoperirilor de acest tip a acoperit toate „plajele”
posibile: neolitic final, eneolitic, perioadă de tranziţie spre epoca bronzului, epoca
timpurie a bronzului. Această lipsă de coerenţă şi consecvenţă terminologică a generat
numeroase confuzii, îndeosebi la nivelul caracterizării fenomenului Coţofeni.
Aşezările culturii Coţofeni
Efortul de reconstituire a habitatului uman în preistorie este direct tributar
informaţiei oferite de o săpătură arheologică şi, poate, şi mai mult faptului că această
acţiune, fie ea şi sistematică, este una distructivă. La acest incovenient se adaugă faptul
că aproape fără excepţie, în arealul culturii Coţofeni săpăturile arheologice au vizat
doar anumite sectoare ale unei aşezări, au fost investigate doar parţial unele complexe
(locuinţe, gropi, anexe, alte construcţii).
IV.1.1. Aria de cuprindere a unei aşezări
Mai cu seamă pe fondul lipsei unui exerciţiu metodologic în cercetarea
românească, aria de cuprindere a unei aşezări Coţofeni este greu de stabilit, cu toate că
au fost propuse mai multe metode de evaluare pentru aşezările preistorice. Teritoriul
„controlat” de o comunitate îngloba, desigur, zonele în care se desfăşurau activităţile
economice (cultivarea pământului, păşunatul) dar şi zonele cu resurse utile (lemn,
minerale, lut), ultima de multe ori aflată la o depărtare poate apreciabilă de vatra
aşezării. Este probabil ca hotarele unor aşezări să se interfereze în zonele periferice de
unde se exploatau lemnul sau resursele utile, care puteau constitui materii prime
pentru comunităţi învecinate.
Clasificarea aşezărilor Coţofeni poate fi făcută prin adoptarea mai multor
criterii, anume:
1. Cel al poziţionării pe formele de relief ocupate.
2. În relaţie cu existenţa/lipsa unor lucrări defensive: aşezări
deschise/fortificate.
3. În funcţie de durata locuirii: aşezare permanentă/locuire sezonieră.
4. Importanţa aşezării în zona din care face parte: aşezare principală/aşezare
secundară.
Aceste criterii cu care putem opera nu vor răspunde însă niciodată mulţumitor
unor întrebări care să ne dea posibilitatea de a procesa informaţia pe baza unor
clasificări analoage celor utilizate în etnologie sau antropologie. Lipsa unor cercetări
sistematice de amploare nu face posibilă, în niciunul din cele cca. 1500 (!) de situri
Coţofeni cunoscute, precizarea exactă a tipului de sat din acea vreme. Nu putem
aprecia întinderea, modul de organizare, structura sa, astfel încât să putem discuta, la
modul clar de sate răsfirate, sate de tip adunat, sate compacte etc.
Pot fi distinse: 1. Aşezări situate pe forme de relief joase (luncile apelor, pe
insule, grinduri; 2. Aşezări situate pe terase; 3. Aşezări/locuiri de înălţime; 4. Locuiri
în peşteri; 5. Locuiri în abri-uri.
Poate fi remarcată ocuparea tuturor formelor de relief şi popularea îndeosebi a
zonei de deal şi munte până la aproape 1200 m (Piatra Ilişovei). Desigur, acest tip de
habitat este în strânsă legătură cu activităţile economice desfăşurate de comunităţile
Coţofeni.
IV.1.4. Amenajări antropice Coţofeni în aşezările deschise
O categorie aparte a aşezărilor Coţofeni o formează cele de înălţime cu terase
artificiale întâlnite Agrişteu, Blandiana, Boarta, Căpud, Câlnic, Craiva, Orlat, Şincai,
Şoroştin, Bretea Mureşeană, Galaţi şi Deva. Aceste aşezări constituiau cel mai probabil
centre zonale, cu funcţii social-economice, politice şi religioase.
Analizele pe microzone permite stabilirea caracterului permanent/sezonier al
locuirilor, cu condiţia să fie întreprinse atât cercetări de teren cât şi săpături
sistematice de amploare.
Ar fi ideal dacă am putea preciza destinaţia reală a unei construcţii, pe care de
cele mai multe ori, probabil dintr-un mod destul simplist de a vedea şi rezolva
„problemele”, a fost catalogată, pur şi simplu, drept locuinţă. Arhitectura Coţofeni,
subordonată şi ea concepţiei spaţiale, de căutări optime pentru proiectarea „spaţiului
interior” se circumscrie pe deplin modelelor eneoliticului şi epocii bronzului din aria
sud-est europeană.
Nu putem să nu constatăm, ca un neajuns, numărul redus al locuinţelor
cercetate în aria Coţofeni raportat la numărul impresionant al punctelor cu
descoperiri; acelaşi lucru poate fi spus şi despre datele sumare avute la dispoziţie
referitoare la unele dintre aceste complexe.
IV.2.1. Tipologie şi terminologie legate de aspectul locuinţelor
Propunem clasificarea locuinţelor, în raport cu solul în/pe care sunt construite,
cât şi de tipul/amploarea construcţiilor, în trei mari categorii:
A. Locuinţe adâncite de tip bordei
B. Locuinţe parţial adâncite (termen preferat în locul celui impropriu de
semibordeie)
C. Locuinţe de suprafaţă
C.1. Case
C.2. Colibe
A. Locuinţe adâncite de tip bordei (≥ - 0,60 m) sunt cunoscute în peste 30 de
situri Coţofeni
B. Locuinţe parţial adâncite (0-0,60 m) se cunosc din 24 de locuiri Coţofeni.
C. Locuinţe de suprafaţă
C.1. Case, repertoriate în 24 de situri
C.2. Colibe, repertoriate în 15 situri
Un alt criteriu, secundar, de clasificare a locuinţelor se opreşte asupra formei
lor. Întâlnim, astfel, locuinţe de formă patrulateră (rectangulară), circulară, ovală. Dar
întâlnim şi locuinţe de „formă neregulată”, tip practic inexistent, însă care exprimă în
mod elocvent limitele metodei arheologice ce defineşte un complex pe baza resturilor
păstrate sau observate de arheolog. Putem distinge, din această perspectivă, a formei,
patru tipuri de locuinţe, după forma precizată la momentul descoperirii lor:
a. circulare; b. circulare; c. ovale; d. formă nedeterminată.
O construcţie unicat pentru mediul Coţofeni a fost cercetată integral la Vinţu
de Jos-Deasupra Satului (AB) Particularitatea este dată de compartimentarea
interiorului în trei sectoare diferite: camera propriu-zisă, bucătărie şi o mică absidă.
Locuinţa (?) aparţinei subfazei Coţofeni Ia.
Singurul tip principal întâlnit la casele Coţofeni este cel cu patru laturi. Casele
(de suprafaţă) de formă patrulateră de la Câlnic sau Şincai erau prevăzute uneori cu
două camere, fiind un tip specific fazei Coţofeni III.
IV.2.2. Problematica locuinţelor cu vatră interioară
O problemă importantă de discutat în contextul interpretării caracterului
sezonier/permanent al unei aşezări este cea a locuinţelor cu vetre interioare.
Statistica pe care am realizat-o ne indică faptul că avem doar şase bordeie, trei
locuinţe parţial adâncite şi două colibe care au beneficiat de vatră interioară. În
schimb, peste 45 de case aveau vatră.
Ne aşteptam, logic, ca unele sate Coţofeni desemnate fără echivoc în literatură
drept aşezări importante/principale/permanente, precum cele de la Câlnic-Dealul
Mare (AB), Şincai-Cetatea Păgânilor (MH), Boarta-Cetăţuie (SB), Ostrovul Corbului-
Botul Cliciului-km. 911 (MH), Basarabi-Cetate (DJ) sau Deva-Dealul Cetăţii (HD) să
fie formate din locuinţe cu vatră interioară. Datele prezente confirmă caracterul
desemnat al aşezărilor.
IV.2.3. Consideraţii privind arhitectura culturii Coţofeni
Factorii de mediu (climă, natura solurilor, materialele disponibile) dar şi gradul
de dezvoltare tehnică a unei societăţi şi-au pus amprenta în mod cert asupra tipurilor
de locuinţe construite. Existenţa unor cunoştiinţe empirice este certă.
Un model de orientare spre aspectul decorativ ni-l oferă bucăţile de pereţi
ornamentaţi descoperite la Draşov-Gorganul (AB), Căpud-Măgura Căpudului (AB),
Deva-Dealul Cetăţii (HD) şi Cetea-Picuiata (AB). Ornamentica a fost realizată prin
modelare, incizie şi impresiune cu şnurul, probabil incrustate cu pastă albă. Ele sunt
specifice fazei Coţofeni III.
IV.2.4. Tehnici de construcţie a locuinţelor
 a. Fundaţia. Pentru ridicarea unor case avem consemnate mici „şanţuri de
fundaţie”.
b. Podina. În cazul multor locuinţe de suprafaţă Coţofeni nivelul de călcare a
fost amenajat sub forma unei podine solide, realizată din lut bătătorit. Situaţia este
documentată la multe case din aşezarea de la Câlnic. În schimb, la Şincai-Cetatea
Păgânilor se menţionează că podina majorităţii locuinţelor de suprafaţă era formată
dintr-o masă compactă, făţuită, de lut ars, cu urmede pari şi nuiele asemenea celor
eneolitice; uneori podinele erau placate cu lespezi.

c. Scheletul, pereţii . În pre- şi protoistoria Europei s-au folosit două sisteme de

construcţie a locuinţelor: Fachwerk şi Blockbau. Ridicarea unor astfel de locuinţe,
care cereau anumite cunoştiinţe tehnice, nu ar fi fost posibilă fără contribuţia unor
meşteşugari. Pentru locuinţele Coţofeni poate fi avută în vedere tehnica Fachwerk, ce
presupunea ridicarea unui schelet portant realizat din stâlpi de dimensiuni variabile şi
pereţii ridicaţi dintr-o împletitură de pari şi nuiele. Pentru izolare, această textură
lemnoasă urma să fie acoperită pe ambele feţe cu o lipitură din lut amestecat cu paie
sau pleavă tocate (chirpiciul). Un alt tip de casă ce putea fi cunoscut de comunităţile
Coţofeni este casa „pe tălpi”.
d. Acoperişul. În cazul unora dintre locuinţele de tip bordei sau parţial
adâncite, ori chiar în situaţia unor locuinţe de suprafaţă mai modeste acoperişul putea
fi format din straturi de pământ şi paie (sau stuf) aşezate peste scheletul lemnos.
Pentru case presupunem utilizarea paielor sau stufului.
e. Problema iluminatului
Nu există dovezi ale existenţei unor ferestre care să asigure iluminatul natural.
O sursă de lumină artificială o oferea focul din vatră, atunci când aceasta exista. Nu
cunoaştem recipiente special folosite la iluminat, dar pot fi invocate aici „altăraşul”, de
la Secuieni-Silaş (HR) şi “candela”, cum am numit-o noi, de la Gheja (MS), un mic vas
cilindric ce era atârnat şi care poartă urme de ardere secundară.
IV.2.5. Relaţia materie primă-locuinţe
Aici trebuie avute în vedere materiile prime necesare şi cele existente în
vecinătatea unei locuri, cunoaşterea caracteristicilor fiecărora (lemn, lut, piatră etc.).
IV.2.6. Anexe gospodăreşti
Cu greu pot fi delimitate construcţiile destinate locuirii de anexele
gospodăreşti, cu funcţii economice. În general, orice construcţii/complexe cu un plan
sau inventar oarecum mai aparte li s-au destinat funcţii rituale, deşi multe vor fi avut
un rol economic, de anexe gospodăreşti.
Unele compartimentări de la Câlnic şi Vinţu de Jos au fost interpretate drept
bucătării. La Şeuşa avem un „depozit” de cereale.
IV.2.7. Sistematizarea aşezărilor Coţofeni
Lipsa unor cercetări sistematice ne împiedică să cunoaştem modul de
organizare internă a unei aşezări. Singura aşezare la care se observă respectarea unui
anumit plan este cea de la Câlnic.
IV.3. Vetre
Forma şi structura unei vetre se pare că nu diferă de la o zonă la alta În
general, o vatră are un pat / postament, care poate fi realizat din pământ, pietre sau
cioburi de vase. Partea superioară a vetrei putea fi acoperită cu un strat subţire de lut,
netezit cu grijă, aşa numita făţuială.
Forma vetrelor poate diferi. Se cunosc vetre de formă circulară (cele mai
numeroase), dar şi de formă rectangulară şi ovală, dar nici unele nu pot constitui un
indicator cronologic. Se cunosc şi vetre cu gardină, ce au marginea înălţată, unele înformă de
potcoavă. În funcţie de modalităţile de constuire, am identificat trei tipuri:
Tip I. Vetre simple ; tip II. vetre ridicate pe un pat de cioburi/pietre sau postament; tip.
 III. Vetre cu gardină.
În 18 aşezări cercetate vetrele au fost descoperite în interiorul locuinţelor, în
rest ele fiind ridicate în afara unor complexe. Din cele zece descoperiri făcute în
peşteri în doar două cazuri vetrele erau în interiorul unor locuinţe (Băniţa-Peştera
Bolii şi Rabicha-Peştera Magurata). Unele locuinţe beneficiau de câte două vetre:
Câlnic (Locuinţa 6 , cu vetrele însă la adâncimi diferite) şi Şincai.
Unele vetre au fost asociate unor practici rituale, precum cele din zona de cult
de la Cetea-Picuiata (AB), Bârseşti-Chiciurla (VL) şi Aiud (AB).
IV.4. Cuptoare
Deşi reduse numeric, cuptoarele din aria Coţofeni sunt semnalate, dar nu şi
publicate, de cele mai multe ori, corespunzător (Câlnic, Cucerdea, Hereclean,
Ostrovul Corbului-km. 911, Poiana Ampoiului-Piatra Corbului, Şincai-Cetatea
Păgânilor şi Rabicha-Peştera Magurata).
Se pot distinge două tipuri principale de cuptoare folosite de comunităţile
Coţofeni: Tip I. Cuptoare cu cupola rotundă (Câlnic, Şincai); Subtipul 1. Cuptoare cu
cupola rotundă şi interiorul în forma de U (Ostrovul Corbului); Tip II. Cuptoare cu
boltă, de formă dreptunghiulară (Rabicha-Peştera Magurata).
Referitor la funcţionalitatea cuptoarelor, cele aflate în interiorul locuinţelor
deserveau casa şi puteau fi folosite la coacerea pâinii. Cuptorul de la Ostrovul
Corbului ne indică utilizarea sa probabilă în activităţi de reducere a minereului.
IV.5. Gropi
O statistică pe care o anticipăm încă din aceste rânduri ne relevă faptul că doar
în 47 de situri Coţofeni (!) din cele 1500 cunoscute avem informaţii despre existenţa
gropilor, ceea ce reprezintă doar un procent de cca. 4% (!).
În funcţie de forma în plan a gropilor, în cultura Coţofeni distingem cinci
tipuri principale: I. circulare; II. ovale; III. circular-ovale; IV. Semicirculare; V.
dreptunghiular alungite; la acestea se adaugă VI. formele neregulate.
Tipologia profilelor gropilor ne indică existenţa gropilor cu fundul drept, cu
fundul alveolat, cele de tip clopot, de tip sac ori cu pereţi oblici.
Un număr restrâns de gropi au fost descoperite în interiorul locuinţelor
(Câlnic-Dealul Mare, Şeuşa-Gorgan, Şincai-Cetatea Păgânilor). Alteori gropile au fost
săpate între locuinţe sau în vecinătatea lor (Boiu-Măgulicea, Câlnic-Dealul Mare,
Girişu de Criş-Râturi, Gligoreşti-Holoame, Hereclean-Dâmbu Iazului, Sebeş-Papuc,
Şeuşa-Gorgan, Şincai-Cetatea Păgânilor, Tăşnad-Sere).
Referitor la funcţionalitatea lor, gropile putea servi în scopuri domestice,
pentru scoaterea lutului, ca gropi menajere sau de provizii. În cazul altora, pe care le
vom discuta separat, într-un alt capitol, ele au servit în practici rituale. În cadrul culturii
Coţofeni sunt mnţionate şi aşa-numite rezervoare pentru colectat apa (Câlnic). La Câlnic şi Şeuşa sunt
cunoscute puţuri, ultimul cu o depunere cultică.
VIAŢA ECONOMICĂ. OCUPAŢII ŞI MEŞTEŞUGURI
Viaţa economică a comunităţilor Coţofeni este subordonată tipului de relief, a
prezenţei unor materii prime sau minerale şi roci utile, a relaţiilor de schimb pe care
întreţinea cu alte populaţii din aceeaşi arie culturală sau învecinate. Dar în toate
cazurile credem că putem aprecia că un sat Coţofeni avea o economie autarhică.
Ocupaţiile principale trebuie să fi fost creşterea animalelor şi cultivarea pământului,
alături de care într-o proporţie variabilă se derulau şi alte activităţi, în aşezare sau în
afara ei: olăritul, torsul şi ţesutul, culesul, vănătoarea, „mineritul” etc.
V.1. OCUPAŢII
V.1.1. Creşterea animalelor
Un model de sinteză a relaţiei habitat-ocupaţii a fost oferit culturii Coţofeni,
pentru prima dată, de către D. Berciu. Potrivit acestuia, triburile Coţofeni erau
crescătoare de vite în turme în căutare permanentă de păşuni pentru turme, fapt care
ar fi explicat prezenţa unor locuiri până la înălţimi mari în Carapaţi.
Concluziile ce se desprind dintr-un atare enunţ trebuie să ţină cont în special
de rezultatele expertizelor faunistice. Procentul în care bovinele sunt majoritare întrun
sit Coţofeni, cel de 75 %, este unul covârşitor. Dominanţa acestor specii este
caracteristică atât pentru Transilvania, cât şi pentru Banat şi sudul Olteniei. Excepţia o
constituie Munţii Apuseni, unde majoritare sunt ovicaprinele. Un echilibru între
bovine şi ovicaprine îl avem în aşezarea de la Moldova Veche. Urmează ca prezenţă,
suinele şi câinele, ultimul atestat în umăr mare (şapte indivizi) în aşezarea de la
Poiana Ampoiului, probabil în strânsă relaţie cu activitatea pastorală. Cu totul
sporadic este prezent şi calul (Equus caballus) în locuirile de la Băniţa, Cicău şi Şincai.
Un prim aspect ce se desprinde din prezentarea studiilor faunistice este
procentul majoritar deţinut de speciile de animale domestice în toate siturile Coţofeni
supuse analizei: Bocşa Montană 64%, Boiu 75%, Cicău 79%, Ghida 70 %, Livezile
93,38 %, Moldova Veche 67,17 %, Poiana Ampoiului 93,6 %, Şincai 92,9%, Tărtăria
84,62 %, Ţebea 82,85. Între acestea, în 75 % dintre cazuri predomină oasele de
bovine, urmate de cele de ovicaprine.
La Băniţa-Peştera Bolii (HD) a fost surprins un strat de bălegar coroborat cu
existenţa unui ţarc pentru animale. Pentru Banat, S. M. Petrescu bănuieşte la rându-i
existenţa unor staule în gura peşterilor.
V.1.1.1.1. Problema tipului de păstorit
Câteva cuvinte despre des invocata transhumanţă la comunităţile Coţofeni. Ea
a fost exprimată de către unii specialişti (Al. Vulpe, H. Ciugudean, C. Becker etc.).
Prin definiţie însă, transhumanţa are la bază deplasări anuale sau sezoniere, cu turme
mari, în căutarea hranei, ce implică un nomadism accentuat. Or, predominaţa
bovinelor în cultura Coţofeni ca şi numărul mic al animalelor sacrificate întâlnite în
aşezări nu ne permite să împărtăşim un astfel de punct de vedere. Situaţia este sugestiv
redată de cifrele cele mai mari de ovicaprine, din faza Coţofeni III: Poiana Ampoiului
– 32, Livezile – 20, Boiu şi Ţebea – 17. Păstoritul chiar în zonele înalte s-a făcut, cel
mai probabil, în turme mici. Cel mult putem vorbi de dubla pendulaţie, legat de
calendarul pastoral de bază, anume văratul de munte şi iernatul în zona fâneţelor ori
în aşezare. Păstoritul transhumant este un fenomen mult mai complex şi străin
preistoriei sau antichităţii, care apare în Europa abia în cursul evului mediu.
V.1.1.1.2. Economia şi subzistenţa
Puţinele aşezări cercetate sistematic şi, cu atât mai puţin exhaustiv, nu permit
formarea unei imagini coerente asupra acestei probleme. Singurul exemplu studiat
arheologic, arheozoologic şi istoric, este cel al aşezării Coţofeni de la Poiana
Ampoiului-Piatra Corbului (AB), de pe firul văii Ampoiului, în urma căruia s-a putut
constata lipsa aproape totală a coastelor şi vertebrelor de animale care ar fi putut fi
consumate ca hrană afumată în afara aşezării-matcă.
Un model devenit clasic în încercarea de a exprima modificările survenite în
strategiile de subzistenţă a comunităţilor preistorice a fost oferit de A. Sherratt, ce
poate fi aplicat şi culturii Coţofeni. Dacă prima fază din evoluţia culturii ilustrează un
tip de economie şi de habitat tipice comunităţilor eneolitice, în faza a III-a aceşti
parametri vor fi cei comuni începutului epocii bronzului de la nordul Dunării.
V.1.2. Creşterea păsărilor
Ne sunt semnalate oase de păsări în complexe Coţofeni doar la Filiaş-Alsókövesföld
(HG), într-o groapă şi la Şincai-Cetatea Păgânilor (MS) într-o locuinţă şi o
groapă, dar nu ştim, din păcate dacă sunt de păsări domestice sau sălbatice.
V.1.3. Cultivarea pământului
În cadrul hranei omului preistoric şi, în speţă, a comunităţilor culturii Coţofeni
un loc important l-au ocupat cerealele. Descoperirile şi analizele paleobotanice din
ultimii ani ne permit precizarea plantelor cultivate şi folosite pentru consum.
În sedimentele prelevate de la Cetea-Picuiata (AB), Petreştii de Jos-Peştera
Ungurească (CJ) au fost identificate seminţe de grâu carbonizate din specia Triticum
monococcum. La Poiana Aiudului-Dealu Velii (AB) a fost descoperit un vas cu
grăunţe de mei carbonizate depus ritual. Seminţe de cereale sunt menţionate şi de la
Româneşti-Peştera cu Apă (TM) şi de la Şincai-Cetatea Păgânilor (MS). O descoperire
aparte o avem la Şeuşa-Gorgan (AB) unde a fost cercetat un siloz ce conţinea peste 3
kg. seminţe carbonizate din care cca. 80 % aparţineau speciei de grâu Triticum
diccocum, urmate cantitativ de specia grâul eikorn şi Triticum monococcum. Unele
cereale au fost depuse ca ofrande în zona muntoasă (Poiana Aiudului, Cetea).
În legătură cu cultivarea pământului stau, în mod direct, şi numeroasele unelte
folosite la săpat şi prăşit (săpăligi sau brăzdare din corn de cerb), la cules, în cazul
gramineelor (dinţi de seceră) sau la producerea făinii (râşniţe şi zdrobitoare din
piatră). Există şi dovezi indirecte ale cultivării pământului cu ajutorul plugului tras de
animale. Oasele de bovideele din aşezarea Coţofeni II de la Cicău-Sălişte (AB)
aparţineau unor indivizi adulţi cu o deformare ce arată folosirea acestora la tracţiune,
fie la arat, fie la tracţiunea unor vehicule (sănii, căruţe).
V.1.4. Horticultura
Este bănuită de Fr. Roth ca practicată în aşezarea de la Câlnic-Dealul Mare
(AB), dar din păcate ne lipsesc orice date concrete în sprijinul unei asemenea
afirmaţii.
V.1.5. Vânătoarea
La vremea evoluţiei culturii Coţofeni, vânătoarea constituia o ocupaţie
secundară menită să completeze necesarul de hrană, blană şi oase/coarne obţinut din
creşterea animalelor domestice.
Cele mai des vânate şi consumate mamifere sălbatice erau cervideele (Cervus
elaphus, Capreolus capreolus L.). Remarcăm în cadrul aşezării Coţofeni de la Poiana
Ampoiului un individ de cerb lopătar (Cervus dama) şi doi indivizi de elan (Alces
alces), deocamdată apariţii singulare în această cultură. Sub aspectul proporţiilor,
urmează porcul mistreţ (Sus scrofa ferus), foarte consumat în aşezarea de la Moldova
Veche. Bourul (Bos primigenius) îl regăsim destul de des, în aşezările cercetate la
Ghida, Moldova Veche, Şincai şi Livezile. Zimbrul, probabil uneori greu de departajat
de bour, este consemnat în materiaul faunistic de la Şincai şi Bocşa Montană. Restul
speciilor de mamifere sălbatice (bursucul, iepurele sălbatic, capră sălbatică, hârciog,
vulpe, pisică sălbatică, urs. Doar pe Dunăre, la Moldova Veche întâlnim şi castorul
(Castor fiber). Deci, vânatul mic este, procentual, scăzut. Într-un procent infim
întâlnim şi oase de păsări sălbatice: la Poiana Ampoiului avem un os de raţă sălbatică
(Anas platyrhynchos), iar la Şincai cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix).
Vânătoarea în cursul acestei perioade se practica, probabil, îndeosebi cu arcul
şi săgeata. Unele vârfuri de săgeţi realizate din silex (Dubova, Cetea, Sebeş)
descoperite în aşezările Coţofeni pledează pentru această modalitate de a vâna, alături
de cea cu capcane.
V.1.6. Culesul
O activitate economică menită să suplinească necesarul de hrană era culesul
din natură, fie de plante sau fructe, fie de melci sau scoici din apele râurilor.
V.1.6.1. Culesul moluştelor şi melcilor
Valvele unor melci sau scoici de râu descoperite în aşezările Coţofeni ne
determină să le discutăm separat, în cotextul activităţilor de cules. Un consum mare
este înregistrat în două aşezări din sudul ariei, la Braneţ-Piscu Rusului (OT), unde
avem, într-un bordei, 60 de cochilii de melci de grădină şi la Moldova Veche-Ostrov
(CS), unde au fost găsite peste o mie de cochilii de moluşte (1117 resturi),
reprezentând 48 % din materialul faunistic al aşezării. Alte două grămezi de melci de
grădină au fost găsite pe klippa de calcar de la Galaţi-Bulbuce (AB).
V.1.7. PescuitulDovezile practicării pescuitului în cadrul acestei culturi sunt sărace atât în
dovezi directe (oase sau solzi de peşte) cât şi indirecte (unelte). Oase de peşte au fost
prelevate de la Dubova-Cuina Turcului (MH), Băile Herculane-Peştera Oilor (CS) şi
Ostrovul Corbului. Întâmplător sau nu, în primele două localităţi au apărut şi
singurele cârlige de cupru pentru undiţă (Băile Herculane-Peştera Hoţilor, Băile
Herculane-Peştera Oilor şi probabil Dubova-Cuina Turcului).
Nu este esclus ca unele greutăţi de lut discoidale, perforate central, descoperite
în unele aşezări Coţofeni, precum la Şincai-Cetatea Păgânilor (MS), Păsăreni-Comori
(MS) să fi fost utilizate la năvoadele de pescuit.
MEŞTEŞUGURI
V.2.1. Olăritul
Olăritul Coţofeni trebuie să fi fost, în primul rând, apanajul unor meşteşugari
specializaţi, cu o practică îndelungată în domeniu. Un rol important trebuie să îl fi
jucat meşterii itineranţi şi “târgurile” pentru desfacerea produselor.
Argumentele în favoarea existenţei unei specializări rezidă în omogenitatea
formelor, a tehnicilor de decorare şi a motivelor decorative, identice pe un spaţiu vast.
Doar meşterii olari, care probabil îşi desfăceau produsele ambulant, pe traseul
drumurilor comerciale, puteau fi cei care „induceau” moda veselei Coţofeni. Apare
clar faptul că se producea, constant, o mare cantitate de vase destinate consumului
zilnic sau ocazional. Se pot bănui anumite centre de olărit care, cu timpul, au dictat
particularităţile zonale, pe baza cărora astăzi putem defini aşa-numitele variante
regionale ale culturii Coţofeni. Puţinele cuptoare cunoscute în aria Coţofeni nu ne
permite să epuizăm discuţia în sensul dorit.
V.2.1.1. Unelte folosite de olari
Uneltele folosite de meşterii olari sunt foarte puţine şi, cel puţin o parte,
nesigure ca funcţionalitate. Aici am putea include calapoadele de lut şi uneltele din os,
corn, silex pentru decorat ceramica.
V.2.2. Torsul şi ţesutul
Torsul şi ţesutul, în cazul de faţă, îl putem analiza doar din prisma dovezilor
indirecte care au concurat la realizarea fibrelor şi a ţesăturilor: fusaiole, greutăţi
pentru războiul de ţesut, mosoarele de lut. O altă sursă indirectă este oferită de
impresiunile de şnur folosite la decorarea ceramicii.
V.2.3. Industria osului şi cornului (IMDA)
Cu siguranţă, aşa cum s-a mai subliniat, industria osului şi cornului sau IMDA,
în limbajul curent utilizat astăzi, are un aport important în reconstituirea unor aspecte
paleotehnologice şi paleoeconomice. Problematică a fost abordată de pe poziţii
diferite, fie a specialistului în paleofaună şi paleotehnologie, fie a arheologului, mai
puţin familiarizat cu instrumentarul necesar unei interpretări corecte a acestor unelte.
În procesul de realizare a diferitelor piese din os şi corn (unelte, podoabe,
arme) pot fi distinse două etape principale: 1. achiziţia materiilor prime şi 2. Fabricarea
pieselor. Aşa cum sublinia şi C. Beldiman această categorie de bunuri era realizată din
necesităţi cotidiene ce nu implica neapărat un meşteşug specializat, dovadă fiind şi
lipsa unor ateliere Coţofeni.
V.2.3.1. Artefacte de os
Pot fi distinse: A. Vârfuri (sule/străpungătoare); B. Pumnale; C. Cuţite; D. Dălţi
/dăltiţe; E. Spatule; F. Răzuitoare; G. Netezitoare; H. Săgeţi ; I. Ace; J. Săpăligi /
plantatoare ; K. Patine.
V.2.3.1.1. Procedee de realizare
C. Beldiman constată, în cazul vârfurilor, o anume preferinţă a comunităţilor
Coţofeni pentru utilizarea procedeului percuţiei directă/despicare în etapa fasonării,
atunci când era urmărită realizarea unor porţiuni înguste a părţii distale, ce urma să
devină partea activă. În cazul lotului IMDA de la Cerişor-Peştera Cauce (format din
şapte piese) au fost aplicate şapte procedee de fasonare/finisare, în timp ce la Şeuşa-
Gorgan (AB) au fost observate nouă procedee de fasonare/finisare.
V.2.3.1.2. Funcţionalitate
În cazul vârfurilor, ce beneficiază de cea mai mare varietatea tipologică,
acestea ar fi putut fi folosite ori ca străpungătoare de piele (pentru perforare), la
asamblarea unor piei de animale sau la coaserea materialelor textile, la împletitul unor
fibre vegetale sau animale, fie ca instrumente pentru decorarea ceramicii în tehnica
împunsăturilor successive. O piesă de la Şeuşa-Gorgan care, tipologic, se încadrează în
categoria pandantivelor (fiind perforată), prin existenţa unei părţi proximale foarte
ascuţite şi urme de uzură evidente o recomandă ca vârf.
V.2.3.1.3. Contextele de provenienţă a pieselor
Cele mai multe piese de os sau corn provin din contexte domestice. În cazuri
excepţionale acestea provin şi din complexe cu caracter cultic (Şeuşa-Gorgan, Cetea-
Picuiata).
V.2.3.2. Artefacte de corn
Spre deosebire de cazul piesele realizate din os, procesul legat de achiziţieconfecţionarea
artefactelor din corn era mult simplificat; coarnele puteau fi culese din
natură în perioada căderii lor (lunile ianuarie-februarie) (bois de chute) ori erau
procurate în urma sacrificării animalelor vânate şi detaşării coarnelor de pe craniu
(bois de massacre).
Am clasificat uneltele în: A. Săpăligi / plantatoare - cele mai des întâlnite
unelte din corn descoperite în aşezările Coţofeni, fapt ce sugerează utilitatea unei
astfel de piese; B. Brăzdare de plug; C. Vârfuri (sule/străpungătoare) ; D. Topoaretârnăcop;
E. Pumnale; F. Dălţi / dăltiţe; G. Dornuri; H. Lustruitoare.
Metoda folosită de noi în discutarea separată a uneltelor de os şi a celor de corn
ne permite, la final, să vedem ponderea pe materii prime şi pe tipuri. Astfel, putem
concluziona că din os, de departe cele mai numeroase obiecte confecţionate erau cele
incluse în categoria vârfurilor, cu utilitatea de străpungătoare sau sule, ca număr
apropiat urmate de dăltiţe şi pumnale. În ce priveşte uneltele confecţionate din corn,
cele mai des întâlnite sunt săpăligile, urmate de vârfuri, ponderea celorlalte unelte
fiind foarte mică. Aşadar, în producerea uneltelor şi armelor lucrate din os şi corn se
aveau în vedere calităţile de duritate şi maleabilitate cât şi posibilităţile de procurare a
materiei prime. IV.5. Industria litică
Se poate constata lipsa unei consecvenţe la nivelul limbajului folosit de
specialişti în desemnarea unor categorii de artefacte realizate din piatră şlefuită, motiv
pentru care am întâmpinat dificultăţi în definirea unor tipuri. Probleme serioase leam
întâmpinat în cazul utilajului litic cioplit, lipsa unor lucrări de specialitate pe
marginea acestora piese fiind evidentă.
IV.5.1. Artefacte din piatră şlefuită
A. Topoare
Categoria cea mai bogată în descoperirile industriei pietrei şlefuite sunt
topoarele. Se cunosc din aşezări, zone de cult sau în descoperiri izolate, cele din urmă
nesigure ca atribuire culturală. În această categorie de unelte/arme noi am diferenţiat
două tipuri principale: topoare neperforate şi topoare perforate.
Tip A. Topoare neperforate
A.1. Topoare de formă trapezoidală; A.2. Topoare de formă dreptunghiulară
(topoare-daltă). Un topor unicat deocamdată pentru cultura Coţofeni, confecţionat
din obsidian, este cel de la Presaca-Piatra Bratii (AB); A.3. Topoare-pană.
Tip B. Topoare perforate
B.1.Topoare de formă amigdaloidală formează tipul cel mai caracteristic din
aria culturii Coţofeni, devenit specific mai cu seamă ultimei sale faze. Toporul
amigdaloidal se pare că se „modelează” în aria culturii Coţofeni, el fiind perpetuat şi în
aria grupurilor culturale ulterioare de la începutul epocii bronzului din Transilvania.
B.2. Topoare-ciocan (topoare-pană); B.3. Topoare cu ceafa cilindrică („de
luptă”) cu două subtipuri B.3.1. cu corpul arcuit şi B.3.2. cu corpul drept; B.4. Topoare
naviforme; B.5. Topoare poligonale; B.6. Topoare de cult.
O dovadă a confecţionării topoarelor de piatră şlefuite sunt şi cepurile rezultate
în urma perforării lor descoperite în unele aşezări. Materia primă din care sunt
confecţionate topoarele din piatră şlefuită este foarte variată. De multe ori erau
utilizate resursele locale, dar erau alese întotdeauna rocilor dure: bazalt, trahit,
andezit etc.
B. Buzdugane se cunosc din puţine descoperiri, unele nesigure (Câlnic-Dealul
Mare , Dalnicului şi Chendrea-Valea Cenhei.
C. Dăltiţe
În categoria dăltiţelor am inclus piesele şlefuite de mici dimensiuni, plate, cu
forme diferite.
Tip A. Dăltiţe de formă dreptunghiulară; Tip B. Dăltiţe din cepuri de topor.
D. Cuţi / polizoare; E. Lustruitoare; F. Percutoare; G. Galeţi; H. Ghiulea; I.
Vârfuri (?);J. Râşniţe şi frecătoare. Râşniţele erau lucrate din diferite roci, în general
dure (bazalt, conglomerate) dar şi din gresii locale, extrase din malurile văilor. Forma
este cea comună râşniţelor de mână preistorice: o placă de formă dreptunghiulară cu
colţurile rotunjite. Frecătoarele sunt lucrate din acelaşi roci.
K. Cuţite curbe (Krummesser)
Mai multe cuţite curbe lucrate din piatră descoperite în aşezări Coţofeni III au
fost atribuite culturii Coţofeni. Prezenţa cuţitelor curbe din piatră în cultura Coţofeni
rămâne o sarcină de lămurit pe viitor. Singurul cuţit curb de piatră descoperit într-un
complex Coţofeni este cel de la Bretea Mureşeană, aflat într-o locuinţă de suprafaţă
Coţofeni III.
IV.5.1. Utilajul litic cioplit (unelte, aşchii, resturi de debitaj, nuclee)
Deceniile de cercetări în siturile culturii Coţofeni au scos la lumină un număr
semnificativ de piese litice cioplite. Probabil că se impune să depăşim momentul de a
mai fi tributari unui mod de percepere şi discuţie a „uneltelor de silex” mereu prin
comparare cu epoca neolitică.
IV.5.1.1. Ateliere de prelucrare a utilajului litic cioplit
Urmele unor ateliere de cioplit uneltele din silexuri, silicolite sau cuarţit sunt
cunoscute din mai multe zone. În Transilvania le avem atestate la Meteş-La Peşteră
(AB) şi la Poiana Ampoiului-Piatra Corbului (AB) folosind sursele locale, la VinereaŢelina
de Sus (AB) şi Racoşu-Piatra Detunata (BV). În Bihor menţionăm descoperirile
din Peştera Igriţa (BH). Din Banat cunoaştem resturile presupuse ale unui atelier
Coţofeni la Sacu-Islaz (CS). O legătură între artefacte şi surse am putut-o realiza prin
cercetările de la Bulbuc-Piatra Tomii (AB) şi Cetea-Picuiata (AB).
IV.5.1.2. Tipuri de unelte din roci cioplite
Tip A. Lamele (A 1. Lame retuşate; A 2. Lame neretuşate; A 3. Lame
denticulate); tip B. Piese encoches; tip C. Piese componente de seceră; tip D.
Gratoare ; tip E. Racloare (E.1. Piese în formă de felii de lămâie); tip F. Cuţitaşe; tip. G.
Străpungătoare; tip H. Percutoare ; tip I. Vârfuri de săgeată – reprezintă categoria cea
mai evoluată de piese litice cioplite, fiind întâlnit tipul cu baza concavă (Dubova-
Cuina Turcului, Peştera Igriţa, Cetea-Picuiata, Sebeş-Râpa Roşie).
Utilajul litic cioplit este slab documentat pentru perioada de început a culturii
Coţofeni. Amintim aici locul de debitaj de la Vinere-Ţelina de Sus şi cele câteva piese
din aşezările de la Aiud, Filiaş, Miceşti, Tisa sau Vinţu de Jos. Surprinde şi numărul
foarte mic al uneltelor din piatră şi silex cunoscute din descoperirile Coţofeni suddunărene,
în Bulgaria, ca de altfel şi în aria culturii Kostolac din Serbia.
Desigur, dacă privim comparativ cu perioada anterioară, neolitică, industria
 litică cioplită a culturii Coţofeni ne apare ca una într-un evident regres. Cauzele
acestui regres pot fi multilpe: epuizarea unor surse de silex de bună calitate, încetarea
unor schimburi cu obsidian sau silexuri „de import” din alte regiuni sau modificări în
tipul de economie. Este cert că în această perioadă, comunităţile Coţofeni şi-auremodelat
strategia procurării materiei prime, trecând la identificarea, exploatarea şi
utilizarea resurselor de roci silicioase locale, ce se pretau clivării prin percuţie, luând
„cu asalt” Munţii Apuseni. Nu este exclus ca o parte a locuirilor Coţofeni din zona
muntoasă a acestui lanţ să stea în legătură şi cu exploatările şi posibilul comerţ cu
aceste roci utile.
Descoperiri funerare certe
Am considerat ca descoperiri funerare certe 14 descoperiri din România
localizate la Baia de Fier-Peştera Muierii (GJ), Băile Herculane-Peştera Hoţilor (CS),
Cârna-Branişte (DJ), Cârna-Măgura Tomii (DJ), Cucerdea-Podei-Via lui Turcu (MS),
Măceşu de Jos (OT), Medieşu Aurit-La Leşu (SM), Negoi-Măgura lui Dumitru Radu
ipologia mormintelor Coţofeni
Mormintele întâlnite în cadrul culturii Coţofeni se pot clasifica, în funcţie de
tipul lor, în două mari categorii: Tipul A: morminte/necropole plane şi Tipul B,
morminte/necropole tumulare. În fiecare din cele două grupe s-a practicat atât
înhumaţia cât şi incineraţia.
Tipul A
Morminte/necropole plane
În cadrul înmormântărilor plane (morminte izolate, grupe sau cimitire) se
practica atât înhumaţia cât şi incineraţia.
Înhumaţia este atestată sigur prin două înmormântări în peşteri, cea a unui
copil la Băile Herculane-Peştera Hoţilor (CS), trei morminte în Peştera Igriţa (BH) şi
Baia de Fier-Peştera Muierii (GJ) la care alăturăm, ca posibil, mormântul dublu
nesigur din Peştera cu Apă de la Vadu Crişului (BH). Singurele morminte de
înhumaţie plane din afara peşterilor sunt cele două morminte descoperite în stratul
Coţofeni la Cucerdea-Podei-Via lui Turcu (MS).
Mormintele de incineraţie plane sunt ceva mai bine reprezentate. Majoritata
lor se concentrează pe linia Dunării: Cârna-Măgura Tomii (DJ), Ostrovu Corbului-
Botu Piscului (MH), Ostrovul Şimian (MH), Gospodin Vir-Padina (Serbia), Ostrov-
Blatoto (ob. 2) (Bulgaria). La extremitatea opusă, în nordul ariei Coţofeni a fost
cercetată necropola de la Medieşu Aurit-La Leşu (SM). Nu avem încă o imagine clară a
modului în care arătau aceste cimitire. La Medieşu Aurit mormintele sunt deranjate,
însă cele păstrate atestă depunerea resturilor umane incinerate în amfore, folosite ca
urne. În vecinătatea lor au apărut însă fragmetele de la alte vase Coţofeni (chiar şi o
ceaşcuţă lângă M 1) care ar putea fi asociate urnelor. La Cârna erau prezente mai
multe vase şi chiar o piesă de cupru. Trei vase întregi sunt prezente şi în mormântul
de la Ostrovu Corbului-Botu Piscului (MH).
Un caz aparte îl avem la Ostrovul Şimian (MH), unde una dintre urne (o
ceaşcă) a fost aşezată pe pietre. O parte din resturile cinerare au fost depuse în urnă iar
o parte au fost presărate împrejurul urnei. Peste urnă au fost aşezate pietre de râu,
formând o mică movilă. Oasele incinerate ale altor defuncţi au fost depuse direct în
urne, dar sunt menţionate şi depuneri direct pe solul antic, în jurul cărora au fost
descoperite fragmentele a patru vase ceramice. Aceste elemente de rit şi ritual
prezintă unele asemănări cu cele practicate în necropola Baden de la Pilismarót-
Basaharc.
Din cele cinci morminte Kostolac-Coţofeni aflate în necropola de la Gospodin
Vir-Padina (Serbia), două aveau resturile cinerare în urne.
Tipul B
Morminte tumulare
În tumulii în care au fost descoperite accidental sau pe cale sistematică
înmormântări Coţofeni sunt prezente ambele rituri.
Înhumaţia este atestată atât în tumulii aflaţi la nord de Dunăre (Cârna-
Branişte , Rast-Măgura Barbului, Suharu), cât şi la sud de fluviu, în cei din Bulgaria
(Kneza şi Tărnava). Toate mormintele erau acoperite cu ocru roşu. O situaţie mai
complexă a fost observată în cazul Tumulului I; aici opt din cele zece morminte erau
de înhumaţie. Morţii au fost aşezaţi fie pe partea dreaptă, chirciţi, fie pe spate, cu
picioarele depărtate, în gropi patrulatere acoperite cu bârne. Inventarul lor era adesea
format din vase ceramice întregi.
Incineraţia în tumuli este atestată în mediul Coţofeni la Negoi-Măgura lui
Dumitru Radu (DJ), Ostrovul Şimian (MH), Tărnava (Bulgaria) şi Tolisavac-Banjevci
(Serbia).
VIII.1.5. Înmormântările tumulare din Munţii Apuseni şi problematica
apartenenţei lor la cultura Coţofeni. Scurt istoric al cercetărilor
Cea mai mare concentrare de morminte tumulare descoperite fie izolat, fie în
grupuri sau necropole se concentrează în Munţii Trascăului şi Petrindului, cu
ramificaţii pe Dealul Feleacului şi Munţii Zarandului, cu o posibilă extindere şi spre
culoarul mijlociu al Mureşului şi în „patrulaterul aurifer”.
Problematica ridicată de înmormântările tumulare în mediul Coţofeni necesită
o discuţie mult mai amplă, necesară în momentul de faţă cu atât mai mult cu cât ne
lipseşte o astfel de abordare, dar şi din dorinţa de a departaja acele descoperiri certe de
cele interpretate mult prea uşor ca aparţinând acestei culturi. Cele mai discutate
înmormântări tumulare din Munţii Apuseni sunt cele de la Livezile-Dealul Sârbului
(AB), care prin vechimea cercetărilor au adunat o bibliografie bogată pe marginea lor.
La acestea s-au alăturat cele de la Poiana Aiudului-Dealul Velii şi altele numeroase.
Dar, atât informaţiile păstrate cât şi concluziile sunt contradictorii.
Incineraţia
Ne mărginim aici doar a aminti şi acele descoperiri funerare Coţofeni cu
morminte sigure de incineraţie, fie plane, fie tumulare: Cârna-Măgura Tomii (DJ),
Ostrovu Corbului-Botu Piscului (MH), Ostrovul Şimian (MH), Gospodin Vir-Padina
(Serbia), Ostrov-Blatoto (ob. 2) (Bulgaria), Medieşu Aurit-La Leşu (SM) şi Tărnava
(Bulgaria). Prezenţa lor este atestată pe întreg arealul culturii Coţofeni şi în toate
fazele de evoluţie.
ORGANIZARE SOCIALĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ
Concepută să răspundă nevoilor societăţii, prin intermediul unor relaţii
nescrise, convenabile, organizarea socială este o reflectare a modului de viaţă, a
ocupaţiilor, a credinţelor.
Încă din anul 1950, D. Berciu vede cazul aşezării Coţofeni de la Câlnic ca un
model în ce priveşte dovada existenţei unor familii pereche patriarhale, cu anexe
proprii, dar cu o fântână folosită în comun de întreaga aşezare. Famililor-perechi
patriarhale le-au fost atribuite locuinţele de mici dimensiuni.
Divizarea societăţii coţofeniene este la fel de greu de conturat, precum în cazul
altor societăţi anistorice. Puţinele indicii avute la dispoziţie în acest sens nu ne oferă
decât o imagine, din păcate, mult prea fragmentară încât să poată fi supusă unei
discuţii efective.
Formarea unor uniuni de triburi este presupusă încă de la începutul
eneoliticului. Cazul culturii Coţofeni, cu o arie teritorială extrem de vastă şi o
vitalitate debordantă, impune luarea în calcul a tuturor acestor coordonate. Luând
exemplul culturii Cucuteni, ca potenţială paralelă pentru lumea coţofeniană, aici s-a
emis deja ipoteza ascunderii în spatele unor aşa-zise „aspecte regionale” a unor uniuni
de triburi, ce au ca numitor comun şi factor de coeziune stilul decorării ceramicii.
 Cetatea straveche a Gorjului
Viata satului - Sorina STAICULESCU
(citeste alte articole de acelasi autor »)
Anul 11, nr. 3532. Sâmbătă, 07 Octombrie 2006 Gazeta de Sud
Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

In Gorj, de-a lungul Amaradiei, se intinde comuna Logresti cu cele sapte sate ale sale:
Coltesti, Frunza, Târgu Logresti, Mosteni, Popesti, Maru, Seaca. Localitatea fost atestata documentar
de-abia de câteva sute de ani. Totusi, urme ale unor asezari omenesti vechi de mai bine de trei mii de
ani demonstreaza ca zona respectiva a fost locuita cu mult inainte de aparitia crestinismului.

Este vorba de o cetate datând din secolele XIII - XI i.Ch. „Aceste urme au fost descoperite pe
santierul arheologic care a functionat in vecinatatea comunei pâna in 1999. Este un loc de o
deosebita importanta pentru noi, urme ale unei civilizatii vechi de trei milenii! Eu am facut demersuri
pentru continuarea cercetarilor, care s-au sistat inexplicabil. Din pacate, am aflat ca Primaria Logresti
nu mai are nici un drept asupra terenului respectiv de peste treizeci si cinci de ani!“, a spus primarul
Ion Baluta.

Cetatea hallstattiana, numita azi Gradistea, s-a aflat pe teritoriul comunei pâna in anul 1968,
in punctul Dealul Muierii. Asa cum reiese din actele detinute de primarie, prin '48, obstea cetatenilor
din Logresti - numita „Progresul“ - avea in posesie terenurile aflate de jur-imprejurul cetatii. Iar unul
dintre satele apropiate a purtat pâna acum câtiva ani numele de Cetate - astazi preschimbat in Maru.

„Prin Legea nr. 2/1968, s-au modificat limitele teritoriale ale localitatii Logresti“, a spus Ion
Baluta. „Cetatea a intrat astfel in teritoriul vâlcean, si anume pe raza localitatii Gradistea“.

Pentru ca aceasta modificare nu i se pare deloc corecta, primarul Logrestiului s-a apucat de
mai bine de doi ani de cercetari cu privire la apartenenta ruinelor vechi de trei mii de ani. Pentru
aceasta, a luat legatura cu savanti de la Bucuresti, cu sprijinul carora spera sa realizeze proiectul pe
care si l-a propus.

„Vreau sa se continue cercetarile arheologice! Urme ale unei civilizatii datând din secolul XIII
inainte de Cristos nu trebuie lasate nestudiate. Apoi, zona respectiva reprezinta un punct de atractie
atât pentru localnici, cât si pentru turisti. Intentionez, deci, sa o transform intr-un obiectiv turistic, sa
amenajez o cale de acces ca românii si strainii sa poata merge sa vada urme ale unei stravechi
civilizatii“.

Cercetari neglijate

Cercetari la Gradistea s-au facut inca din 1939, de catre D. Berciu, care si-a publicat studiile in
„Arheologia preistorica a Olteniei“. Mult mai târziu - abia in 1983 - Muzeul Militar National a reluat
activitatile de cercetare in zona, dar numai pentru trei luni. Specialistii s-au intors pe santier in 1999,
dar, din diverse motive, din cele trei saptamâni preconizate pentru sapaturi nu s-a lucrat efectiv
decât o saptamâna. Câteva puncte ale planului de studiu au fost totusi atinse: stabilirea clara a
sistemului constructiv al fortificatiei, stabilirea raportului statigrafic dintre fortificatie si nivelurile
antropice din incinta cetatii, datarea cu exactitate a intregului obiectiv. Materialul arheologic nu este
numeros, intâi din cauza timpului scurt aflat la dispozitia cercetatorilor, apoi deoarece cetatea era de
refugiu. Incinta fortificatiei, de forma ovoidala, cu diametrul maxim de 80 de metri, se gaseste pe un
mic platou care domina zona si se afla la inceputul unei ramificcatii estice a Dealului Muierii.
Cercetarile ulterioare pe care intentioneaza primarul Ion Baluta sa le sprijine ar putea completa
cunostintele detinute pâna acum despre sistemului de fortificatii folosit de uniunile tribale traco-
getice din Oltenia.

Pestera Muierii (nu a Muierilor cum scriu unii)

Data: Wednesday, November 12 @ 17:28:40 EET
Topic: Descoperiri arheologice

În partea de est a judetului Gorj, la mica distanta de Baia de Fier, se afla pîrîul Galbenul. Pe
dreapta lui se afla una din cele mai fru-moase pesteri din tara. Din 1962 a fost iluminata electric.
„Dovezi, privind locuirea pesterii, dateaza din paleoliticul inferior, asa cum atesta” descoperirile
arheologice. „În 1952, în pestera s-a descoperit un craniu” si alte fosile. „Se considera ca acestea
apartin unei femei în vîrsta de 40-50 de ani, de tip Homo sapiens fossilis, care a trait pe aceste
meleaguri în urma cu circa 29.000 de ani”[130]. A fost numita de unii cercetatori „Pestera Muierilor”,
ceea ce modifica sensul etnoistoric al toponimului. Spun aceasta deoarece coloana vertebrala a unui
deal ce porneste din muntele Papusa si strabate vechiul plai Vîlceanul, plasa Amaradia si plasa
Gilortului, „se termina aproape de Dunare, dincolo de Locusteni, judetul Dolj”, si dealul acesta se
numeste „Dealul Muierii”. El serveste (se spunea în 1901) „de drum moca-nilor ce cobor cu oile de la
munte pentru a evita trecerea rîurilor, care în general primavara sint crescute”.

Tot în anul 1901 se mentiona ca „în partea despre comuna Saca se afla niste ruine, într-o
poiana zisa Cetatea

SĂ CĂUTĂM CETĂŢILE GRĂDIŞTEA

ing. Dumitru Vochescu

Grădiştea, este recunoscută după ultimele studii ca nume dacic. Chiar dacă mulţi au spus că
este nume slav, nu avem motive să nu cercetam istoria lor. Chiar dacă ar fi slav, ar însemna că
cetăţile existau la venirea lor pe aceste meleaguri. Important este că aceste cetăţi trebuie cercetate
acum, şi cu mijloace tehnologice moderne.

În primul rând observăm că cetăţile dacice, Sarmizegetusa Regia, ca şi Sarmizegetusa Ulpia

Traiana, au purtat în timpul istoriei noastre numele de Grădiştea. Localităţi cu numele Grădiştea au
existat pe lângă mari aşezări ca: Bucureşti, Craiova, Arad, Reşita, Slatina, Brăila, Giurgiu, Călăraşi, pe
lângă cetatea Histria din lacul Razlem, (Is-Tria) sau pe principale căi de comunicaţie, sau căi de
retragere, cum ar fi cetatea Grădiştea din jud. Vâlcea, amplasată pe drumul fără poduri ce trece de la
Dunăre pe Drumul Domnului de Rouă, la Romula pe Drumul Muierii, trecând prin Craiova, Dealul
Muierii, Poiana Muierii, Vârful Lui Pătru, până la Grădiştea de Munte, Sarmizegetusa –Regia.

Important este că nu s-a făcut încă un studio cuprinzând toate toponimele existente în ţară şi
în afara ei. De exemplu, Constantin Daicoviciu, pe când săpa la Sarmizegetusa Regia, a descoperit în
apropiere de Alba-Iulia, o cetate într-un loc care se chema Grădiştea, în jurul căreia s-au cules
legende despre nişte încăperi subterane foarte asemănătoare cu cele de la Grădiştea –Vâlcea.

În Republica Moldova se găsesc mai multe comune cu numele Grădiştea.

În Serbia, pe Valea Timocului, într-o regiune locuită de români, pe unde există şi palatele în
care s-a născut Constantin cel Mare, dac, care a ajuns împărat al Romei, cunoscut de noi ca Sfântul
Constantin, pentru creştinarea imperiului Roman, se găseşte localitatea Velica Grădiştea (Marea
Grădişte).
 Mai multe localităţi din fosta Yugoslavia mai poartă denumirea Grădiştea, şi cred că se mai
găsesc în Bulgaria şi Macedonia.

Am crescut lângă cetatea Grădiştea de Vâlcea pe Dealul Muierii, şi am fost (verb.....) de

legendele acestei cetăţi. Interesant era că deşi se situa la o cotă mai înaltă decât restul dealului, în
platoul ei exista un izvor cu apă curată, unde ciobanii care mergeau cu oile la păstorit între munte şi
Valea Dunării, făceau un popas mai lung. Vitele căutau neapărat să bea apă din acest izvor.

Legenda spunea că sub cetate se găsesc nişte subterane mari unde se găseau buţi cu miere şi
mari depozite de bani şi bijuterii. Cetatea subterană ar fi fost făcută de nişte uriaşi nemuritori, care îi
ajutau pe oameni să se apere de invazia căpcăunilor, şi de multe ori îi primeau să se adăpostească în
cetate. Cetatea subterană avea câteva uşi secrete, care se deschideau la o dată anume, o sărbătoare
pe care unii bătrâni o ştiau. Se zice că nişte oameni, aflând data deschiderii, au pândit şi au intrat în
cetate. Fiecare a luat câte un sac de bani şi au ieşit. Numai doi inşi, mai lacomi s-au întors înapoi să
mai ia câte un sac. În acest timp uşa s-a închis şi ei au rămas în interior. Ei au trăit în cetate unde
aveau de mâncare şi băutură până când uşa s-a deschis din nou.

La ieşire au observat că trecuse multă vreme de la intrarea lor şi oamenii nu-i mai cunoşteau.
Mai mult, au aflat că nici banii nu mai mergeau, că lumea nu-i mai cunoştea.

Se mai spunea că din cetate porneau canale subterane care aveau nişte ieşiri secrete ce
răspundeau peste ceva distanţe. La aceste ieşiri, la zilele sorocite, înainte de deschidere se aprindeau
nişte flăcări unde jucau banii. Aşa se zice că au găsit mulţi intrările, dar nu s-au întors la timp şi au
rămas închişi.

Adevărul este că foarte mulţi oameni au găsit comori de aur şi argint. Se crede că multe
comori au fost reale şi au existat mulţi norocoşi. Se poate ca mare parte din aceste comori au fost
păstrate moştenire de către urmaşi, care din cauza legilor aspre din România nu au fost valorificate.

Cred că este momentul să se dea nişte legi care permită valorificarea acestor comori care
numai aşa ar intra în patrimonial naţional.

Este timpul să se treacă la o cercetare sistematică a acestor vetre de cultură materială, în

care am putea găsi urme ale vieţuirii strămoşilor noştri, unelte, arme, cimitire, construcţii, şi de ce nu,
documente scrise care ar completa golurile cu privire la limba vorbită pe aceste locuri.

Practic, lucrarea noastră trebuie să înceapă cu nişte studii organizate la care să se înroleze
mase mari de oameni cuprinşi de un entuziasm al găsirii unor dovezi ale limbii şi culturii noastre
milenare. Să ne cunoaştem trecutul şi să ne mândrim cu el. Ce poate fi mai frumos?

Se va întocmi harta cu toponimele Grădiştea, ca şi al altor toponime interesante.

Să realizăm monografii cu fiecare localitate, şi să ne creăm un site- pe internet sau în marile

biblioteci.

Să ne dotăm cu aparatură performantă de căutare a metalelor, a gropilor de necropole, a

cavităţilor subterane.

Să iniţiem concursuri de cercetare a aparaturii necesare, între inventatori şi cercetători.

 Să iniţiem expediţii tematice de cercetare în care să punem în evidenţă trasee şi puncte
turistice interesante pe teritoriul nostru.

Voi începe cu Grădiştea de Vâlcea, pe care deocamdată o cunosc mai bine.

Să folosim societăţile de alpinism şi trasee turistice, cum este Pelendava din Craiova.

Să antrenăm în jurul lor o mare parte din studenţi şi elevi, sub îndrumarea corpului didactic.
Câteva ziare şi posturi de radio şi televiziune să conducă şi să popularizeze aceste expediţii.

Se va începe de la Dunăre, cu şoseaua pavată: Drumul Domnului De Rouă, până la Romula. Se

va continua spre Craiova, pe Drumul Muierii, drum de salvare către munţi şi păduri, a femeilor,
copiilor, bătrânilor şi a vitelor, în timp ce combatanţii luptau pentru apărarea pământului.

De la Craiova se porneşte pe Dealul Muierii, amplasat între bazinele Olteţului şi Amaradiei. Pe

acest drum se circula intens în timpul războiului, când podul peste Amaradie de la Negoeşti era
defect şi Amaradia venea învolburată.

De la Grădiştea, se va continua pe Dealul Muierii spre Muntele Muierii, cu nişte popasuri

pentru vizitarea Peşterii Muierilor, şi a peşterii Polovraci.

La Muntele Muierii, întâlnim vestita Poiană a Muierii, pe care Nicolae Deleanu a descris-o
atât de frumos în romanul “Nedeia din Poiana Miresii”. Critica şi cenzura din acea vreme i-au impus
acest titlu, considerând că Poiana Muierii ar fi un titlu indecent.

N. Deleanu, ne arata că de Sânziene, singura sărbătoare păgână din calendarul nostru se

făcea la Poiana Muierii, o mare Nedeie, unde veneau negustori din toate provinciile româneşti şi
unde puneau la cale nunti şi încuscriri între romanii nevoiţi să trăiască între hotare diferite.

De la Poiana Muierii, se merge la Vârful lui Pătru, unde găsim construcţii dacice, iar de aici
până la Grădiştea de Munte, sau Sarmizegetusa Regia, drumul este cunoscut.

Acest drum al refugiului a dus la păstrarea Fiinţei Naţionale a românilor în timpul vitregiilor
cu care ne-au dăruit timp de 1000 de ani migraţia popoarelor..

Tocmai în această noapte a istoriei, epoca năvălirilor, în care timp a avut loc şi creştinarea
noastră, avem aşa de puţine date istorice şi documente scrise, trebuie să facem orice efort care ne-ar
aduce cât de puţină lumină.

Expediţia ce urmează să o întreprindem va fi crucială. Vom merge cot la cot pe toata lăţimea
dealului, cu detectoare de metale şi detectoare sonore şi nu ne va scăpa nici un bănuţ şi nici-o
necropolă cu vre-un os de strămoş.

Cu câteva buldozere, se va crea o şosea turistică fără poduri şi inundaţii şi se va putea instala
o întreagă reţea de centrale eoliene care ar mări zestrea energetică a ţării.

Orice obiectiv arheologic şi istoric va putea fi transformat într-un obiectiv turistic, iar
obiectivele turistice duc la dezvoltarea industriei locale.
Plecam toamna si treceam muntii Sureanu pe la Varful lui Patru, spre Obarsia Lotrului.
Novacii ii lasam la dreapta, si ajungeam la un deal lung, de il faceam in patru zile incheiate, Dealu
Muierii ii zicea. Si ajungeam la calea ferata si o tineam pana in Lixandria (Alexandria). Acolo, fiecare
mergea dupa rostu' lui, sa isi gaseasca locuri de iernat cu oile. Eu am nimerit la Dor Marunt, de la
Lehliu mai jos. Era al mai bogat sat din tat Baraganul, numai ca nu dadeau voie la ciobani pe
pamantul lor. Ma uitam si imi ardeau ochii de ce vedeam: brazde intregi, pline de resturi ramase de
la recolte, sfecla, tuleie de porumb si de grau. Va dati seama?! Ce sa mai zic, ala era raiul oilor mele!
As fi facut orice, ca sa le pot tane acolo! Si am vorbit cu primarul, un om tare gospodar si... nu stiu ce
i-o fi placut la mine. I-am zis ca trebe musai sa ma intorc acasa, ca am o problema, si sa fie bun sa imi
las oile acolo trei zile. Cand a zis ca imi da voie, nu stiam ce sa fac de fericire. Am stat trei zile ascuns
prin porumb si prin coclauri, sa nu ma vada nimeni si sa ma creada plecat. Trei zile si trei nopti nu m-
am aratat si mergeam numai noaptea, pe campuri, la oite, sa le vad si sa vorbesc cu ele. Mai ceva ca
ibovnicii eram. Si apoi am ramas cu ele si ce fericire a fost pe noi! I-am dat primarului o oaie facuta
pastrama, atata mi-a cerut. In alti ani, i-am dat si doua, si trei, da' tot mi se parea ca-mi cumpar raiul
pe nimic. Si dupa aceea, in fiecare an am mers la Dor Marunt, si toti ciobanii se mirau de norocul meu
si nu intelegeau cum am facut. Da' am facut, ca eu nu am avut bucurie mai mare in viata, decat sa imi
stiu mioarele fericite. Asta mi-a fost viata. Oile. Elegie de primavara - Povestile lui Mos Stefan, La 95
de ani, Mos Stefan,Formula AS, Nr. 1024, 15.06.2012 - 21.06.2012
Arhiva existenţei umane a acestei localităţi gorjeneşti de pe valea Amărăzuii poate să fie
cercetată şi din legendele pe care oamenii locului le transmit de la o generaţie la alta. Numele satului
Piscoiu din comuna Stejari vine de la o legendă care s-a transmis din tată-n fiu până astăzi.

Haralambie Bodescu: „Universul imaginar – simbolic a folclorului din zona Amaradiei de sus”
Haralambie Bodescu: „Universul imaginar – simbolic a folclorului din zona Amaradiei de sus”
de Emil DIACONU
Vizionari: 445
23 Iulie 2010 Ora: 15:36

Anul trecut, cu puţine zile înainte de a pieri într-un tragic accident de circulaţie, colegul şi
prietenul meu, profesorul Haralambie Bodescu, a publicat, la Editura Centrului Judeţean pentru
Conservarea şi Promovarea Tradiţiei Culturale Gorj, studiul antropologic intitulat „Universul imaginar
– simbolic a folclorului din zona Amaradiei de sus”, primul studiu riguros şi documentat care vizează
viaţa spirituală a locuitorilor din aceasta zonă geografică a Gorjului.

Scriu despre acest studiu complex, rod al unei munci, documentate şi atent efectuate, de
aproape patruzeci de ani (cum mărturisea autorul), din mai multe motive, unele similare cu cele
expuse de bunul meu prieten, profesorul universitar Ionel Buşe, în prefaţa studiului, intitulat cu
modestie „câteva cuvinte”. M-am născut şi trăiesc pe aceste meleaguri care ş-au pus amprenta
asupra devenirii mele, am fost "format" în această "morală a locului" şi am gustat din frumuseţea
nebănuită a folclorului din zonă şi din dulceaţa vorbei de aici. Apoi, laud meritat truda domnului
profesor de a lăsa o opera care "vorbeşte" decisiv de dragostea dumnealui faţă de tot ceea ce ţine de
oamenii alături de care a trăit şi cărora le-a fost pildă nepreţuită şi de dorinţa ca trecutul, tradiţia,
farmecul şi spiritualitatea locului sa nu se piardă. În al treilea rând, pentru că magister mi-a fost
model şi coleg, ani de zile fiind sedus de dulceaţa unei voci blânde şi de harul unui povestitor care ne
hipnotiza destăinuindu-se. Şi mai am un motiv pentru care îi voi fi mereu recunoscător - şi pentru
care mulţumesc divinităţii -, am avut privilegiul să-mi fie destăinuite povestiri, legende, anecdote,
gânduri, idei care au ajuns apoi să devină pagini de carte. Am discutat, am ascultat încântat de
încântarea dumnealui de a ne dezvălui acest tezaur inestimabil şi captivant care l-a sedus şi l-a
cucerit definitiv, îndemnându-l să-l cerceteze şi să-l analizeze.

Acum, când scriu, nu-mi vine a crede că acest om extraordinar numai este. Aştept încă să mai
apară de undeva şi să-i aud vocea fermecătoare. Dar...

Studiul cuprinde un "Incipitum" şi patru părţi: "Geneza şi spirit"; "Legendă şi mit"; "Universul
imaginar-simbolic"; "Snoave şi expresi pitoreşti", cărora autorul le-a adăugat o bibliografie (destul de
consistentă) şi un "Mic glosar zonal". În final, profesorul Ion Popescu-Brădiceni, prieten bun al
autorului, semnează un scurt "Profil de autor".

Partea cea mai amplă a cărţii, adevărata ei esenţă, este a treia, intitulată "Universul imaginar-
simbolic", care cuprinde: "Preliminarii", 1."Topos mitic", 2. "Realitate şi simbol", 3. "Eposul baladesc",
4. "Credinţă şi simbol", 5. "Armonie şi splendoare", 6. "Univers şi simbol erotic", 7. "Comuniune şi
simbol", 8. "Simbolul deveniri şi primeniri spiritului", 9. "Simbolul nunţii şi vânătoarea iniţiatică", 10.
"Simbolul trecerii prin vămi", 11. "Magie şi simbol" şi 12. "Manifestări ale sacrului".

În Incipitum, autorul dezvăluie motivul care l-a îndemnat să alcătuiască studiul, plecând de la
câteva articole publicate anterior în "Tradiţii bustuchinene": convingerea că, după ce satul românesc
arhaic a murit , "prin comunism", pentru prima dată în istoria sa şi a înviat numai şi numai prin
mentalitate şi tradiţie , acum este pândit de un alt pericol acela nivelator , de "şablonizare" a valorilor
popoarelor, odată cu integrarea unor naţiuni în Uniunea Europeană. Standardizarea previzibilă ar
putea denatura specificul naţional încă văzut ca o unitate în diversitate. Autorul este convins că este
"un dac veritabil" şi de aici rezultă setea nestăvilită de a şti cât mai mult şi cât mai multe despre
cultura populară şi despre civilizaţia sătească de pe valea Amaradiei (din nord).

Apoi, în peste două sute de pagini, cercetătorul înfăţişează idei (pe care le demonstrează în
stil original) fundamentale despre origini, istorie, obiceiuri, tradiţii, datini, grai, credinţe plimbându-
ne printr-o lume pe care o cunoaşte bine şi care i se destăinuie sub ochiu-i atent. Realitatea se
croşetează armonios cu legenda; realul cu mitul şi cu supranaturalul fac casă bună aproape pe
nesimţite .

După ce sunt remarcate idei despre credinţa oamenilor de aici în nemurire, ca şi despre
continuitatea dacilor pe valea Amaradiei (dovezi fiind cetatea Muierii - aflată pe dealul cu acelaşi
nume -, ceramica, diferitele obiecte casnice ş.a., dar şi toponime, obiceiuri, credinţe, cuvinte, autorul
ne plimbă dintr-o lume, de-nceputuri (în care Dumnezeu şi Sfântul Petru se plimbă pe pământ
asemenea unor bătrânei care hărăzesc destine umane), în alta a legendei (în care Dumnezeu şi
Necuratul au creat antagonismele: omul-maimuţa, trandafirul-măceşul, ploaia-seceta, binele-răul,
bogăţia-sărăcia, viaţa-moartea etc), apoi în alta, în care supranaturalul se diluează în real (ca în
legenda în care "Jidovii", oameni uriaşi cad răpuşi de potop) moartea, asemenea unei bătrâne din
satul gorjean, pare plină de umanitate dar nu-şi uită rostul, ursitoarele trasează soarta nou-
născuţilor, iar ielele, strigoii, moroi şi muma-pădurii nu dau pace oamenilor, ci chinuie în miez de
noapte, iar adesea îi şi pocesc).

Legenda nu exclude adevărul atunci când explică toponimii (Dealul Muierii, Pojaru,
Bustuchin, ş.a.) ritualurile sunt de când lumea, marcând momentele importante din viaţa omului
(naşterea, botezul, nunta, moartea) descrise în toata profunzimea lor şi cu toată posesia
fermecătoare, care le caracterizează. Nu lipsesc credinţa şi magia, căci oamenii, de aici cred în magie
şi ştiu cum se dă în bobi, cum se închină la Sfinţi, cum se descântă, mai ales de deochi, cum să invoce
divinitatea să dea ploi sau vreme bună, cum decurge un gurban rudăresc, ce incantaţie se face aici şi
ce cutume trebuie să respecte, cum să se comporte la diferite sărbători, care le marchează existenţa,
cum sa fie buni creştini şi mai ales cum sa devina oameni.

Prin această simbioza de lumi, care este lumea satelor din sus-ul Amaradiei, ne plimbă
cercetătorul şi naratorul Haralambie Bodescu. Asemenea unei plimbări prin vis, încântându-ne cu
legendele, poveştirile anecdotele şi zicerile cărora le-a găsit cu măiestrie locul potrivit în paginile
cărţii dovedindu-ne că "veşnicia s-a născut la ţară" şi că legenda şi superstiţia sunt simboluri în
mişcare care – zicea Mircea Eliade - "Nu piere niciodată".
 Talentul autorului rezultă nu numai din culegerea informaţiilor, şi specificarea surselor, ci mai
ales din integrarea şi interpretarea lor, oferindu-ne "o imagine completă despre gândirea populara,
aflată în corelaţie cu pitorescul din această zonă geografică” (Ionel Buşe).

Miturile, legendele, baladele, cântecele, snoavele, credinţele, obiceiurile şi tradiţiile din acest
plai de Românie sunt prezentate succesiv, fiind prefigurate şi pregătite de diverse şi aprofundate
clarificării teoretice, care demonstrează lecturile solide ale domnului profesor din lucrările unor
mitologii cercetători şi culegători de folclor, istorici ai religiilor, antropologi, filozofii, esteticieni,
literaţi, sociologi de la noi şi de pretutindeni, care au rolul de a-l pregăti pe cititorul studiului, să intre
avizat în acest imaginar tradiţional inestimabil locuitorilor .

Vocaţia de filolog competent şi documentat este demonstrată de autor în subcapitolul

"Scene şi expresii pitoreşti", care ni-l relevă bun cunoscător al graiului oltenilor de aici "îmbătat", şi
fermecat de dulceaţa şi polisemia cuvântului din care ştie să se înfrupte.

Conchidem subliniind încă odată că volumul reprezintă un veritabil studiu de antropologie

culturală, o hermeneutică interesantă care are la bază un bogat material folcloric, rod al strădaniei şi
priceperii unui veritabil cercetător. Cartea îşi dovedeşte valoarea şi necesitatea în aceste timpuri în
care, aflaţi în continuă grabă, neglijăm rosturile şi învăţăturile lumi de altădată, cu repere şi cutume
care îşi aveau importanţa lor şi când veritabilele valorii sunt înlocuite de himere asupra cărora mai tot

timpul ni se atrage atenţia spunându-ni-se ca ar fi valori moderne. Anul I

(IV) Nr. 85
Cetatea straveche a Gorjului
Viata satului - Sorina STAICULESCU
(citeste alte articole de acelasi autor »)

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

In Gorj, de-a lungul Amaradiei, se intinde comuna Logresti cu cele sapte sate ale sale:
Coltesti, Frunza, Târgu Logresti, Mosteni, Popesti, Maru, Seaca. Localitatea fost atestata documentar
de-abia de câteva sute de ani. Totusi, urme ale unor asezari omenesti vechi de mai bine de trei mii de
ani demonstreaza ca zona respectiva a fost locuita cu mult inainte de aparitia crestinismului.

Este vorba de o cetate datând din secolele XIII - XI i.Ch. „Aceste urme au fost descoperite pe
santierul arheologic care a functionat in vecinatatea comunei pâna in 1999. Este un loc de o
deosebita importanta pentru noi, urme ale unei civilizatii vechi de trei milenii! Eu am facut demersuri
pentru continuarea cercetarilor, care s-au sistat inexplicabil. Din pacate, am aflat ca Primaria Logresti
nu mai are nici un drept asupra terenului respectiv de peste treizeci si cinci de ani!“, a spus primarul
Ion Baluta.

Cetatea hallstattiana, numita azi Gradistea, s-a aflat pe teritoriul comunei pâna in anul 1968,
in punctul Dealul Muierii. Asa cum reiese din actele detinute de primarie, prin '48, obstea cetatenilor
din Logresti - numita „Progresul“ - avea in posesie terenurile aflate de jur-imprejurul cetatii. Iar unul
dintre satele apropiate a purtat pâna acum câtiva ani numele de Cetate - astazi preschimbat in Maru.
 „Prin Legea nr. 2/1968, s-au modificat limitele teritoriale ale localitatii Logresti“, a spus Ion
Baluta. „Cetatea a intrat astfel in teritoriul vâlcean, si anume pe raza localitatii Gradistea“.

Pentru ca aceasta modificare nu i se pare deloc corecta, primarul Logrestiului s-a apucat de
mai bine de doi ani de cercetari cu privire la apartenenta ruinelor vechi de trei mii de ani. Pentru
aceasta, a luat legatura cu savanti de la Bucuresti, cu sprijinul carora spera sa realizeze proiectul pe
care si l-a propus.

„Vreau sa se continue cercetarile arheologice! Urme ale unei civilizatii datând din secolul XIII
inainte de Cristos nu trebuie lasate nestudiate. Apoi, zona respectiva reprezinta un punct de atractie
atât pentru localnici, cât si pentru turisti. Intentionez, deci, sa o transform intr-un obiectiv turistic, sa
amenajez o cale de acces ca românii si strainii sa poata merge sa vada urme ale unei stravechi
civilizatii“.

Cercetari neglijate

Cercetari la Gradistea s-au facut inca din 1939, de catre D. Berciu, care si-a publicat studiile in
„Arheologia preistorica a Olteniei“. Mult mai târziu - abia in 1983 - Muzeul Militar National a reluat
activitatile de cercetare in zona, dar numai pentru trei luni. Specialistii s-au intors pe santier in 1999,
dar, din diverse motive, din cele trei saptamâni preconizate pentru sapaturi nu s-a lucrat efectiv
decât o saptamâna. Câteva puncte ale planului de studiu au fost totusi atinse: stabilirea clara a
sistemului constructiv al fortificatiei, stabilirea raportului statigrafic dintre fortificatie si nivelurile
antropice din incinta cetatii, datarea cu exactitate a intregului obiectiv. Materialul arheologic nu este
numeros, intâi din cauza timpului scurt aflat la dispozitia cercetatorilor, apoi deoarece cetatea era de
refugiu. Incinta fortificatiei, de forma ovoidala, cu diametrul maxim de 80 de metri, se gaseste pe un
mic platou care domina zona si se afla la inceputul unei ramificcatii estice a Dealului Muierii.
Cercetarile ulterioare pe care intentioneaza primarul Ion Baluta sa le sprijine ar putea completa
cunostintele detinute pâna acum despre sistemului de fortificatii folosit de uniunile tribale traco-
getice din Oltenia. (Ediţie din arhivă) Anul 11, nr. 3532. Sâmbătă, 07 Octombrie 2006, Gazeta de Sud

Muzeul Satului Radinesti

Secţia etnografică cuprinde obiecte şi unelte vechi din gospodăria oamenilor:

Râsniţa - Moara săracului

un topor din neolitic găsit la Dănciuleşti şi donat muzeului de către profesorul Dumitru
Şeclăman,
cosoare de tăiat via folosite de strămoşii noştri daci,
unelte de spart şindrila,
un vârf de lance,
o secure tip 1907,
obiecte şi arme din trecutele războaie,
râşniţa sau “moara săracului”,
teasc pentru extracţia mierii.