Apocalipsa comunicarii

Primul calaret este critica: a-l critica pe celalalt in loc sa-i prezinti, pur si
simplu, o nemultumire sau o cerere. Un exemplu de critica: „Iar ai intarziat. Nu
te gandesti decat la tine”. O nemultumire ar suna astfel: „E noua. Ai spus ca vei
fi aici la opt. E a doua oara saptamana asta. Ma simt singura si mi-e urat cand
stau asa sa te astept.” Alta critica: „Sunt satula pana peste cap sa-ti strang mereu
lucrurile. Dezordinea ta ma scoate din minti”. Nemultumire: „Sa stii ca,
dimineata, cand vin sa-mi beau cafeaua, ma deranjeaza sa-ti gasesc lucrurile
aruncate prin bucatarie. Trebuie sa fie ordine in jurul meu ca sa ma simt bine.
Crezi ca poti sa pui totul la loc inainte de a te culca?”

O nemultumire legitima, care ar avea toate sansele sa fie ascultata, transformata

in critica va declansa doar resentimente, rea vointa sau un contraatac virulent. E
suficient sa spui doar pe un ton dispretuitor „Ce se intampla cu tine?”

Uimitor la culme in privinta acestor observatii este ca ne par absolut firesti! Stim
mult prea bine cu totii cum nu vrem sa fim tratati. Ar fi insa mai greu de precizat
cum ne-ar placea sa fim tratati. Totusi ne simtim instantaneu recunoscatori cand
cineva ni se adreseaza intr-un mod emotional inteligent.

Ex. Asteptam de mai bine de douazeci de minute ca operatoarea unei companii

aeriene sa-mi spuna ce se intamplase cu rezervarea mea. Trebuia sa plec in
dupa-amiaza aceea, asa ca eram nerabdator si anxios. Cand, in sfarsit, ea mi-a
marturisit ca nu o gaseste, am vazut negru in fata ochilor: „Cum se poate asa
ceva? E inadmisibil! Ce cautati acolo, daca sunteti incapabila sa gasiti o
rezervare?” In clipa cand am pronuntat aceste cuvinte, am simtit deja ca le
regret. Stiam foarte bine ca tocmai o suparasem pe cea de care aveam nevoie
pentru a-mi rezolva problema. Dar nu stiam cum sa dreg lucrurile. Ma gandeam
ca e ridicol sa ma scuz (de fapt, nu e niciodata nici prea devreme, nici prea tarziu
pentru a te scuza). Spre marea mea surpriza, ea a fost cea care m-a scos din
incurcatura. „Cand ridicati tonul, domnule, nu ma pot concentra pentru a va
ajuta”. Aveam noroc: tocmai imi oferise ocazia ideala de a ma scuza fara a-mi
sifona imaginea. Ceea ce am si facut si, cateva secunde mai tarziu, discutam din
nou ca doi adulti care incearca sa rezolve o problema. Cand i-am explicat cat de
importanta era aceasta calatorie pentru mine, ea s-a transformat pe loc intr-o
aliata de nadejde si chiar a incalcat regulamentul pentru a-mi da un loc la un
zbor care, teoretic, era blocat. Ea fusese cea care stapanise intru totul emotiile
conversatiei. Mi-am imaginat-o ducandu-se acasa mult mai destinsa decat mine.
Al doilea calaret, cel mai violent si cel mai primejdios pentru echilibrul nostru
emotional, este dispretul. Bineinteles, dispretul se manifesta prin insulte, de la
cele mai blande – unii spun insinuante – cum ar fi „purtarea dumitale este
necuviincioasa” la cele mai clasice si mai violente, ca: „biata de tine, esti o
idioata”, „nepricopsitule” sau, si mai simplu, dar la fel de redutabil,
„caraghiosule”. Si sarcasmul poate sa faca rau. Ex. „Daca ai fi servitoarea mea
ai face mai bine menajul”. Sarcasmul poate fi amuzant la cinema (eventual), dar
nu e deloc asa in viata de zi cu zi. Cu toate acestea, atunci cand incercam sa ne
aratam spirituali sau inteligenti, de multe ori pe socoteala altora, sarcasmul este
arma la care recurgem cel mai des, uneori chiar cu placere.

Deseori, expresiile fetei sunt suficiente pentru a comunica dispretul: ochii dati
peste cap ca raspuns la ceea ce s-a spus, colturile gurii lasate in jos si ochii
ingustati, ca reactie fata de celalalt... Cand aceste semne vin din partea cuiva cu
care convietuim sau lucram, ele ne strapung drept in inima si, practic, fac
imposibila orice rezolvare pasnica a situatiei. Cum sa judeci sau sa vorbesti
linistit, cand mesajul pe care-l primesti nu evoca decat dezgustul?

Al treilea si al patrulea calaret sunt contraatacul si retragerea totala. Cand esti

atacat, cele doua solutii la care recurge imediat creierul emotional sunt atacul
sau fuga (faimoasa reactie lupta sau fugi). Aceste reactii au fost gravate in
genele noastre in decursul a milioane de ani de evolutie. Ele sunt, intr-adevar
cele mai eficiebnte optiuni... pentru insecte sau reptile. In toate conflictele,
problema contraatacului este ca are numai doua rezultate posibile.

In cel mai rau caz, el duce la escaladarea violentei; ranit de contraatacul meu,
celalalt supraliciteaza. Desigur, acest calaret este foarte activ in Orientul
Mijlociu, dar si in toate colturile lumii unde cuplurile se destrama. Ciclul se
perpetueaza pana cand se ajunge la despartirea fizica a beligerantilor si la
distrugerea relatiei, printr-o concediere, un divort.. sau un omor.

In cel mai bun caz, contraatacul „reuseste” si clalalt este invins de verva noastra
sau victoria este obtinuta – asa cum fac adesea parintii cu copii si, uneori
barbatii cu femeile – ci o palma! Legea celui mai tare si-a spus cuvantul si
reptila din noi e multumita. Insa, prin forta lucrurilor, aceasta victorie il lasa pe
cel infrant ranit si lezat. Iar aceasta rana nu face decat sa adanceasca prapastia
emotionala si sa agraveze dificultatea de a trai laolalta. Un contraatac violent nu
l-a inspirat niciodata pe celalalt sa-si ceara iertare sau sa-si imbratiseze
agrasorul. Totusi, chiar si in relatiile foarte tensionate, aceasta este solutia dupa
care tanjim.

Cealalta optiune, retragerea totala, este o specialitate masculina de natura sa

exaspereze femeile. Ea anticipeaza de obicei ultima faza de dezagregare a unei
relatii, fie ca e vorba de un mariaj sau de o colaborare profesionala.
Dupasaptamani sau luni de critici, de atacuri si contraatcuri, unul dintre
protagonisti sfarseste prin a parasi campul de lupta, cel putin din punct de vedere
emotional. In timp ce celalalt cauta sa-i vorbeasca, el se incrunta, se uita in jos
sau se ascunde in spatele ziarului, „asteptand sa treaca”. Celalalt exasperat de
aceasta atitudine care consta in ignorarea lui completa, vorbeste din ce in ce mai
tare, iar apoi incepe sa tipe.

Este etapa in care farfuriile incep sa zboare sau, atunci cand persoana care se
transforma intr-un „zid de piatra” este femeia, etapa in care o incaseaza.
Violenta fizica este o tentativa disperata de a reinnoda legatura cu celalalt, de a-l
face sa inteleaga emotiile pe care le traim si sa ne simta durerea. Evident, toate
aceste lucruri sunt in zadar.

Retragerea emotionala nu e o modalitate eficienta de a solutiona conflicte.

Finalul e cel mai adesea dezastruos.