Umberto Eco – Pendulul lui Foucault

Publicată inițial: 1988

Autor: Umberto Eco

Țară: Italia

Editori: Bompiani, Harvill Secker

Genuri: Roman, Ficțiune speculativă, Ficțiune supranaturală

Pendulul lui Foucault (cu titlul original Il pendolo di Foucault) este un roman al

scriitorului italian Umberto Eco. A fost publicat în 1988.
Pendulul lui Foucault este împărțit în zece părți, fiecare fiind reprezentată de către
un sefirot. Titlul este inspirat de pendulul Foucault, creat pentru a demonstra mișcarea de
rotație a Pământului.
Romanul este impresionant atât datorită extraordinarului presupus plan al
templierilor, cât și al multitudinii de referințe ale autorului
la ocultism, cabala, alchimie și teoria conspirației:
Principalele personaje ale romanului sunt trei prieteni, Belbo, Diotallevi, care
lucrează pentru mica editură Garamond din Milano, și Casaubon (naratorul). Într-o zi ei
primesc vizita unui colonel Ardenti, care dorea să publice o carte despre un plan secret al
cavalerilor templieri de a domina lumea, singura sa sursă fiind un petic de hârtie cu un text
codificat, pe care colonelul pretindea că îl descifrase parțial. A doua zi Ardenti dispare, și
povestea pare să fie uitată.

Casaubon pleacă pentru câțiva ani în Brazilia. La întoarcere se angajează alături

de prietenii săi la editură, unde încep să lucreze la o serie de cărți despre ocultism. Citesc
foarte mult material de această natură și încep să facă tot felul de legături neobișnuite
între diferite evenimente istorice.

Pornită inițial ca o joacă, ei încep să completeze Planul evocat de colonelul

Ardenti, să descopere noi legături nebănuite, astfel încât se prind în propriul joc și ajung
chiar să creadă într-o oarecare măsură că ar putea fi adevărat.

Eco ne demonstreaza cât de relativ e totul. Şi ce mică deosebire este între o operă
literară aparţinând unei literaturi şi altă operă literară, aparţinând altei literaturi.
Acțiunea seamănă pe alocuri cu un thriller psihologic, în alte părți are elemente de
roman polițist, în altele e o dramă despre iubiri eșuate și momente ratate și peste tot are
stilul greoi al literaturii post-moderniste care insistă asupra dificultății, referințelor aruncate
în toate părțile, ironiei.

Tema centrală e ocultismul, care e prezentat într-un mod măreț, dar grotesc. La
începutul romanului abia dacă-și face prezența prin cartea conspirativă a colonelului
Ardenti, dar spre sfârșit începe să înglobeze totul. E ca un joc în care pătrunzi și care te
face să-ți pierzi contactul cu realitatea, să recombini mereu elemente din viața de zi cu zi
în forme complicate. E un joc care devine boală molipsitoare, pe undeva, o nebunie în
care participanții se rătăcesc din ce în ce mai tare.

Editura la care lucrează Belbo și Diotallevi se reprofilează pe ocult atunci când

subiectul începe să se vândă, Casaubon e recrutat ca ajutor și cei trei citesc tone de
manuscrise conspiraționiste, toate repetând cam aceleași elemente. Încep să se joace cu
ideile, să creeze un Plan al lor, să potrivească ideile conspirative ale lui Ardenti cu
conspirațiile în general.

Ce e interesant e că deși inventează, deși datele sunt false, ele ajung să

influențeze realitatea în care trăiesc, modul în care văd lumea, precipitează evenimente
organizate de alții. E un miraj al unor povești ireale, dar care ajung să-i influențeze cât se
poate de real. Deci pe undeva e un roman despre ocultism și despre cei care se lasă
cuprinși de el. L-aș recomanda tuturor pasionaților de ocultism, pentru că merită.

Pe de altă parte, mai e o temă care tot reapare: conflictele violente de pe străzile
satelor și orașelor. În Milano, Casaubon și Belbo fug de studenți revoluționari. În copilărie,
satul lui Belbo a fost prins între două tabere armate. În Paris, la finalul romanului, există
iar proteste studențești. Ocultiștii au violența lor – atât în istoria reală pe care și-o
însușesc, în istoria inventată pe care și-o creează și în prezentul în care trăiesc. E o carte
despre idei filozofice și violență fizică… sau cel puțin așa mi se pare.

Încă un lucru, care merită de luat în considerare: Pendului lui Foucault e scris la
persoana 1, din perspectiva lui Casaubon, așa că până la urmă orice, inclusiv părerile
exprimate de narator, sunt suspecte. Romanul, în totalitatea sa, e alunecos, dubios. La
început complexitatea e bulversantă, ai senzația că trebuie să reții sau să înțelegi toate
detaliile, dar până la final mi-am zis că ele nu sunt importante în sine, ci pentru ceea ce
reprezintă: o mare de idei, date și conexiuni în care te poți îneca. Nu e important atât să
înțelegi tot, cred eu, cât să asiști la tot. Cam cum asistă Casaubon și Belbo la diferite
scene de violență stradală. Dacă te afunzi prea tare în ele, intervine tragedia.

O chestie pe care am remarcat-o, și care e pentru „inițiații” în teorii filozofice

contemporane, e că mereu se alunecă de la o idee la alta, la infinit, fără final. Există un
domeniu al cunoașterii numit semiotică care studiază comunicarea și modul în care
înțelegem diferite semne și coduri. Una dintre teoriile semioticii spune că orice chestie pe
care o folosim ca să înțelegem lumea și să ne înțelegem între noi trimite la alte idei, la alte
concepte. Ca într-un dicționar: cauți un cuvânt, a cărui definiție e formată din alte cuvinte,
pe care le cauți și dai de iar alte cuvinte – dar niciodată de obiectul pe care cuvintele îl
reprezintă.

Planul ocult al celor trei, care alunecă mereu de la una la alta, îmi amintește de
teoria asta: se alunecă mereu de la un concept la alte concepte, se vorbește mereu de
idei, dar în spatele lor nu se găsește acel obiect, acea Idee mistică pe care se presupune
că o reprezintă. E doar o eternă căutare, o învârtire în cercuri. Pentru mine, Pendulul lui
Foucault e și o rezolvare a unei probleme semiotice încă actuale.