TEMĂ ŞI VIZIUNE DESPRE LUME ÎN FLORI DE MUCIGAI

Introducere
Mai mult decât un curent literar, modernismul este un mod universal valabil
de raportare a sinelui la lume. Începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea, se
constată schimbările produse în mentalitatea oamenilor: revoluţia industrială,
descoperirile ştiinţifice, contestarea religiei. Prin toate acestea, omul îşi pierde
poziţia privilegiată şi certitudinea într-o ordine superioară, se înstrăinează şi nu se
mai poate raporta la realitatea exterioară. Modernismul artistic este expresia pe care
această criză a individului o primeşte, în diversele orientări şi curente moderniste:
simbolismul, expresionismul, avangarda, suprarealismul etc. Atitudinea
experimentală şi spiritul necanonic ale lui Tudor Arghezi se potrivesc cel mai bine
acestui curent, caracterizat în primul rând printr-o dispoziţie negatoare faţă de toate
formele „clasice” de artă.
Introducerea textului + 2 trăsături ale modernismului
Şi cum Cuvinte potrivite adună inclusiv textele de tinereţe, abia apariţia
Florilor de mucigai (1931), cu arta poetică omonimă ce deschide volumul, poate fi
considerată drept începutul autentic al modernismului arghezian. Volumul Flori de
mucigai se realizează în viziune modernă, determinată de estetica urâtului. Astfel,
esteticul, spaţiu privilegiat de manifestare a frumosului, se deschide şi spre zone
considerate până la Arghezi ca fiind nepoetice: trivialul, abjectul, macabrul,
monstruosul. Urmând principiile scriitorului francez Charles Baudelaire, poetul
român asumă o serie de însuşiri artistice moderniste – poetica absenţei,
transcendenţa goală, spaima dezintegrării universului.
La nivelul versificației, Tudor Arghezi utilizează tehnica ingambamentului,
prin care poeții moderni proclamă superioritatea conţinutului ideatic asupra
modului de exprimare.
Mai mult, asintaxismul din versul sau nu o mai am cunoscut redă efectele
stângace ale scrisului cu unghia. Căci topica argheziană urmează şi ea efortul şi
distorsiunile unei subiectivităţi în criză, dar a cărei mână nu conteneşte a scrie.
Numirea temei
Anticipată de versurile din Testament – Din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite/Eu am ivit cuvinte potrivite; Făcui din zdrenţe muguri şi coroane; Din bube,
mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi – poetica exprimată în Flori
de mucigai trimite la ideea unei creaţii lipsite de inspiraţie divină. De aceea, până şi
arta poetică se transformă într-o confesiune a secătuirii puterii creatoare.
Scrierea cu unghiile de la mâna stângă nu e doar o alternativă oarecare, ci o
afirmare răspicată a morţii poeziei „inspirate”(contrapoetică, poetică a absenței).
2 secvențe/imagini semnificative
Iar două imagini fundamentale care conturează această contrapoetică dau
seama tocmai de răsturnarea funcţiilor „normale” ale creaţiei lui Arghezi: atât
impulsul creator, cât şi produsul lui devin ipostaze ale absenţei.
Pe de-o parte, incipitul poeziei Flori de mucigai anunţă scrierea stihurilor
cu unghia pe tencuială. Gestul nu evocă doar durerea fizică a actului, ci mai
degrabă caracterul rudimentar al instrumentului grafierii şi materialul impopriu pe
care cuvintele se aştern. E vorba aici de un efort al unui creator ce nu mai are
mijloace de exprimare – sau cele disponibile sunt, deja, tocite –, şi tocmai de aceea
foloseşte la maximum resurse improprii, cărora le descoperă potenţialitatea.
Pe de altă parte, produsul creator surprinde aceeaşi poetică a absenţei: Sunt
stihuri fără an/Stihuri de groapă/De sete de apă/Şi de foame de scrum,/Stihurile
de- acum. Versurile argheziene câştigă aşadar aura unor profeţii ale eternităţii
chinului şi ale lipsei salvării. Absenţa e marcată prin sintagme precum fără an, sete
de apă, foame. Concomitent, vocea poetică realizează că o astfel de viziune n-ar fi
putut să apară decât acum, adică în modernism.
2 elemente de construcție
De altfel, critica literară semnalează în ceea ce s-ar putea numi poetica
absenţei o întreagă orientare a liricii moderne, pe care Arghezi o şi exemplifică la
toate nivelele textului.
În primul rând, titlul construit oximoronic şi intertextual (cu
baudelairenele Flori ale răului) sugerează „răul” organic al lumii pe care poetul va
căuta să îl transpună artistic. Căci, florile sale nu sunt cu mucigai, ci de mucigai,
adică nu apar ca urmare a unei degradări/contaminări, cât îşi conţin natura „urâtă”
chiar de la naştere.
În al doilea rând, simetria incipit-final redă aceeaşi viziune asupra lumii şi a
creaţiei. Scrierea cu unghia pe tencuială din primul vers îşi găseşte un
corespondent în ultimul stih al poeziei. Accentuând ideea unui demers creator
nefiresc, sintagmele din finalul poemului – unghiile de la mâna stângă – nuanţează
impasul, dar în acelaşi timp şi soluţia procesului artistic: creaţia, prin
„stângăciile” ei, redă lipsa de sens a universului.
 De asemenea, simbolurile religioase – taurul lui Luca, leul lui Marcu,
vulturul lui Ioan –devin în textul arghezian tot atâtea feţe ale atitudinii negatoare,
subordonându-se aceleiaşi poetici a absenţei. Pe de o parte, refuzul intervenţiei
evangheliştilor semnifică prăbuşirea fiinţei umane, dispariţia spiritualităţii creştine.
Pe de altă parte, prin această optică poate fi interpretată şi omisiunea celui de-al
patrulea apostol – Matei, al cărui protector este îngerul.
În concluzie, poezia Flori de mucigai este o artă poetică modernistă în
privinţa concepţiei despre procesul de creaţie şi despre creator. Modernitatea
textului se remarcă atât la nivel formal, prin prezenţa versurilor libere, cât şi la
nivelul conţinutului, prin plasarea subiectului liric pe o poziţie negatoare atât faţă
de tradiţie, cât şi faţă de sine, pentru că negarea şi alienarea sunt constante ale
modernismului.

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.