Cursuri PIDO

Principalele instrumente juridice internaționale care garantează drepturile omului
Unitate de învăţare Nr. 1
PRINCIPALELE INSTRUMENTE JURIDICE

INTERNAȚIONALE CARE GARANTEAZĂ DREPTURILE
OMULUI
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1………………………………………………...... 2

1.1. Principalele documente internaționale care garantează drepturile omului ..……….. 2
1.2 Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului ………………………….…... 6
1.3. Tratate ce abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului………….. 10

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1……………………………………....... 14
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 16
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1………………………………………………..... 17
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

1
Protecția drepturilor omului

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 să cunoască importanța protecției drepturilor omului;

 să înţeleagă rolul instrumentelor juridice internaționale care garantează
drepturile omului.
1.1 PRINCIPALELE DOCUMENTE INTERNAŢIONALE CARE GARANTEAZĂ

DREPTURILE OMULUI
Principalele acte internaţionale referitoare la drepturile omului cu caracter

de universalitate au fost adoptate după cel de-al doilea război mondial sub
egida Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceste acte stau la baza întregii
construcţii juridice internaţionale referitoare la drepturile omului. Ele
influenţează legislaţiile naţionale ale statelor în această materie, prevederile
lor constituind standarde internaţionale ale drepturilor omului.
Carta Naţiunilor Unite a fost adoptată în scopul creării condiţiilor
Drepturile
necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, a justiţiei şi a
omului
respectării obligaţiilor care decurg din tratatele internaţionale. În realizarea
acestor ţeluri, se reafirmă credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor
şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici.1
Articolul 1 aliniatul (3) al Cartei Naţiunilor Unite declara următorul
scop ca fiind unul dintre obiectivele O.N.U.:
„Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor
internaţionale de natură economică, socială, culturală sau umanitară, şi
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”
Articolele 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite prevăd obligaţiile
O.N.U. şi ale statelor membre care împreună, dar şi separat, vor crea
condiţiile de stabilitate şi de bunăstare necesare unor legături paşnice şi
prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în
drepturi ale popoarelor şi a dreptului de a dispune de ele însele. Pentru
1
Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998, p.6
2

realizarea acestor ţeluri, statele membre ale O.N.U. se obligă să promoveze:

„ ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a braţelor de muncă şi condiţii
de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea problemelor
internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii publice şi al altor
probleme conexe şi cooperare internaţională în domeniile culturii şi
educaţiei; respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţile
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie.”
Carta Naţiunilor Unite aduce ca noutate prin conţinutul său
internaţionalizarea drepturilor omului, acestea devenind obiectivul
comunităţii internaţionale şi nu doar al reglementărilor interne ale statelor.
Faptul că un stat care a ratificat Carta nu poate susţine că drepturile omului
ca subiect cad sub incidenţa exclusivă a jurisdicţiei interne nu înseamnă
totuşi că orice încălcare a drepturilor omului de către un stat membru al
O.N.U. este o problemă de interes internaţional. Înseamnă însă că şi în cazul
absenţei unor obligaţii asumate printr-un tratat un stat nu mai poate afirma
ca prejudicierea propriilor săi cetăţeni, indiferent în ce proporţie sau cât de
sistematic s-ar produce, este o problemă ce ţine exclusiv de jurisdicţia sa
internă. Carta reprezintă un tratat internaţional multilateral, iar statele care
sunt părţi la ea recunosc drepturile omului aşa cum sunt consacrate în
cuprinsul dispoziţiilor acesteia.
Totodată, Carta precizează obligaţia statelor membre O.N.U. de a
coopera cu organizaţia pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Pe baza dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi a noii concepţii ce
rezulta din aceasta cu privire la drepturile omului, Adunarea Generală a
O.N.U. a proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca un prim
instrument internaţional referitor la drepturile omului. Aceasta a dobândit o
importanţă politică şi juridică deosebită de-a lungul timpului datorită
valorilor pe care le promovează şi le apără.
Carta internaţională a drepturilor omului este denumirea sub care
documentele O.N.U. reunesc principalele acte internaţionale referitoare la
drepturile fundamentale ale omului. Aceste documente sunt: Declaraţia

universală a drepturilor omului din 1948, cele două Pacte internaţionale

privind drepturile omului din anul 1976 și Protocolul facultativ la Pactul
privind drepturile civile şi politice.2
Declaraţia universală a drepturilor omului, reprezintă primul
document cuprinzător în sfera drepturilor omului adoptat de o organizaţie
internaţională universală. Datorită importanţei juridice şi politice dobândite
de-a lungul timpului, Declaraţia constituie alături de Magna Charta,
Declaraţia franceză a drepturilor şi Declaraţia de independenţă a Americii,
un reper important în lupta omenirii pentru libertate. Deşi cuprinsă într-un
cadru nu întotdeauna sistematic, Declaraţia are meritul incontestabil de a fi
proclamat ca fundamentale o gamă foarte largă de drepturi şi libertăţi. Din
punctul de vedere al sferei acestor drepturi şi libertăţi, Declaraţia universală
este mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât oricare altă declaraţie de
drepturi ale omului elaborată până în acel moment pe planul legislaţiei
interne.
Declaraţia universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluţie, neavând putere de lege. Scopul
său, conform preambulului este de a oferi un mod de înţelegere comun al
drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor si naţiunilor drept
standard comun de înfăptuire.3
Însă, odată cu trecerea timpului, situaţia s-a schimbat, Declaraţia
transformându-se dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un
document cu valoare de normă juridică. Ceea ce a determinat acest lucru
este faptul că O.N.U., organizaţiile internaţionale sau guvernele, de fiecare
dată când doreau să invoce prevederi referitoare la drepturile omului sau să
reclame o încălcare a acestora, făceau referire şi se bazau pe Declaraţie ca
reprezentând standardul ce trebuia respectat.
Declaraţia Universală cuprinde două categorii de drepturi: drepturi
civile si politice pe de o parte si drepturi economice, sociale şi culturale, pe
de altă parte.
2
Marţian Niciu, Drept internaţional public, Editura Servosat, Arad, 1997, p.206
3
Thomas Buergenthal si Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura ALL, 1996, p.25
4

Declaraţia Universală proclamă următoarele drepturi civile şi

politice: dreptul oricărei persoane la viaţă, la libertate şi la securitatea
persoanei sale; nimeni nu va fi supus torturii, ori unor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante; toţi oamenii sunt egali în faţa
legii şi au dreptul să fie egal ocrotiţi de ea; nimeni nu poate fi arestat, deţinut
sau exilat in mod arbitrar; orice persoană are dreptul să fie ascultată, în mod
echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial; orice
persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni este prezumată ca fiind
nevinovată, până când vinovăţia sa nu a fost dovedită, potrivit legii; nimeni
nu va fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care, în momentul săvârşirii
lor, nu constituiau infracţiuni; nimeni nu va fi supus unor imixtiuni arbitrare
în viaţa sa particulară, în ceea ce priveşte familia, domiciliul sau
corespondenţa sa şi nici unor atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale;
dreptul la libera circulaţie; dreptul la azil politic; dreptul fiecărui om la o
cetăţenie, bărbatul şi femeia au dreptul să se căsătorească şi să întemeieze
o familie; dreptul la proprietate şi de a nu fi lipsit în mod arbitrar de ea;
dreptul omului la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, la libertatea de
opinie şi de exprimare, la libertatea de întrunire şi asociere paşnică; dreptul
oricărei persoane de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale
şi dreptul de acces la funcţii publice.4
În ceea ce priveşte drepturile economice, sociale si culturale,
conform Declaraţiei universale acestea sunt următoarele: dreptul la
securitate socială, dreptul la muncă, la condiţii de muncă echitabile şi la
protecţie împotriva şomajului; dreptul la un salariu egal pentru o muncă
egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure lui şi
familiei sale o existenţă demnă; dreptul de a înfiinţa sindicate, dreptul la
odihnă şi timp liber, precum şi la concedii periodice, plătite; mama şi copilul
au dreptul la un ajutor şi asistenţă socială; dreptul la învăţătură; dreptul
fiecărui om de a lua parte, în mod liber, la viaţa culturală a comunităţii sale
şi la protecţia intereselor sale morale sau materiale decurgând din producţii
ştiinţifice, literare sau artistice ale sale.
4
M.Niciu, op.cit., p.207

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Carta internaţională a drepturilor omului?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 2.
1.2. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului
Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului au fost adoptate de

către Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1966, trecând apoi un deceniu
până când acestea să intre în vigoare în 1976.
Cele două Pacte conţin unele prevederi comune. Astfel, în
preambulul lor se enunţă principiul general că “recunoaşterea demnităţii
inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”
(alin.1). Tot o prevedere comună o constituie şi obligaţia statelor părţi de a
asigura egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii. Ele interzic de asemenea
discriminarea pe bază de rasă, cultură, sex, limbă, religie, opinie politică sau
de altă natură, origine naţională sau socială, avere sau naştere.
Având statut de tratat, aceste Pacte instituie obligaţii juridice pentru
statele părţi, în acest fel problemele legate de recunoaşterea şi respectarea
drepturilor garantate de cele două Pacte reprezentând probleme de interes
internaţional.
Pactul privind drepturile civile şi politice, consacră mai multe
Pactul privind
drepturile drepturi decât Declaraţia Universală şi cu o specificitate mai mare. În
civile și
continuare vom menţiona unele dintre aceste drepturi:
politice
a) Dreptul la viaţă:” Nimeni nu poate fi lipsit de viaţa sa, în mod
arbitrar” (art.6, alin.1). Referitor la pedeapsa cu moartea, printre
altele, Pactul prevede că aceasta nu poate fi pronunţată împotriva
minorilor şi nu poate fi executată împotriva femeilor gravide
(art.6, alin.5);

b) Interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor crude,

inumane sau degradante. Este interzisă supunerea unei persoane
la astfel de practici şi la experienţe medicale sau ştiinţifice, fără
consimţământul acesteia (art.7);
c) Interzicerea sclaviei, comerţului cu sclavi şi a muncii forţate
(art.8);
d) Dreptul omului la libertate şi securitatea persoanei, adică nimeni
nu poate fi deţinut sau arestat în mod arbitrar şi nici nu poate fi
Drepturile
omului lipsit de libertatea sa, decât pentru motive legale şi în
conformitate cu procedura legală (art.19);
e) Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este
în măsură să execute o obligaţie contractuală (art.11);
f) Dreptul fiecărui om la libera circulaţie şi de a-şi alege liber
reşedinţa (art.12);
g) Un străin poate fi expulzat numai pe baza unei hotărâri luată în
conformitate cu legea. Expulzarea se face numai pe baza unei
hotărâri legale, întemeiată pe raţiuni de securitate naţională. Cel
supus expulzării trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta
considerentele care pledează împotriva expulzării sale (art.13):
h) Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalului şi curţilor de justiţie
(art.14);
i) Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu
constituie un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau
internaţional, în momentul în care actele au fost săvârşite
(art.15);
j) Se interzice amestecul arbitrar sau ilegal în viaţa particulară a
omului, în aceea a familiei sale, în domiciliul şi corespondenţa
sa, ca şi să i se aducă atingeri ilegale onoarei şi reputaţiei sale
(art.17),
k) Dreptul omului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
religioasă (art.18);
l) Nimeni nu trebuie să sufere din cauza opiniilor sale (art.19);
m) Dreptul la întruniri paşnice (art.21);
7

n) Orice copil, fără nici o discriminare, are dreptul la ocrotire din

partea familiei sale, a societăţii şi statului (art.24);
o) Dreptul persoanelor care aparţin unor minorităţi etnice,
religioase sau lingvistice de a avea, în comun cu ceilalţi membri
ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica
propria religie şi de a folosi propria lor limbă (art.27).
Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile a înfiinţat
un Comitet al drepturilor omului, compus din 18 membri. Ei sunt aleşi de
către statele părţi la Pact pentru un mandat de 4 ani şi pot fi realeşi. Statele
părţi au obligaţia de a prezenta Comitetului rapoarte asupra măsurilor
adoptate de ele pentru aplicarea drepturilor prevăzute în Pact. Comitetul are
competenţa de a studia rapoartele statelor şi de a prezenta propriile rapoarte
care cuprind şi observaţiile sale generale.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost
completat prin două Protocoale facultative.
Primul este Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile si politice. Acest tratat adoptat de Adunarea
Generală a O.N.U. ca document separat, a fost elaborat pentru a suplimenta
măsurile de realizare a scopurilor Pactului.
El oferă persoanelor particulare care se pretind victime ale unei
încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului
comunicări sau plângeri individuale.5
Persoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului
drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de recurs (art.2).
Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor
particulare care sunt anonime, constituie un abuz al dreptului de petiţionare
sau sunt incompatibile cu dispoziţiile Pactului (art.3).
Plângerile persoanelor particulare acceptate de către Comitet vor fi
transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să dea explicaţii
Comitetului sau dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru
remedierea situaţiei (art.4).
5
Th. Buergenthal si R.Weber, op.cit., p.36
8

Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea

unei persoane particulare, dacă această plângere este în curs de examinare
de către o altă instanţă internaţională.
Al doilea este Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile si politice referitor la abolirea pedepsei
capitale, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1989. În acest scop se
prevede, în primul rând, că din momentul în care un stat ratifică Protocolul,
nici o persoană aflată sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi în al doilea rând,
că fiecare stat parte are obligaţia de a lua măsurile care se impun pentru
abolirea pedepsei cu moartea, pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa. Acest
Protocol facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, însă permite
aplicarea pedepsei capitale în timp de război, pentru crime cu caracter
militar (art.2).
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale.
Acest Pact conţine o listă mai lungă şi mai cuprinzătoare de drepturi
economice, sociale si culturale decât Declaraţia universală.
El recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se
bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a
face parte din sindicate; dreptul la securitate socială, inclusiv asigurare
socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă
satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de
sănătate fizică şi psihică; dreptul fiecăruia la educaţie; dreptul de a participa
la viaţa culturală.
Statele care ratifică acest Pact au obligaţia de a lua măsuri pentru
utilizarea la maximum a resurselor lor disponibile cu scopul de a ajunge
treptat la deplina înfăptuire a acestor drepturi (art.2).
Pactul cere statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care
le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor
(art.16). Aceste rapoarte sunt adresate Secretarului general O.N.U. care le
transmite Consiliului Economic şi Social al organizaţiei.


Pactul privind drepturile civile și politice?
1.3. Tratate ce abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului
Pe lângă Carta internaţională a drepturilor, O.N.U. a adoptat de-a

lungul timpului un important număr de tratate care abordează tipuri
specifice de încălcări ale drepturilor omului. În continuare vom prezenta
câteva dintre aceste tratate.
Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de
genocid a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, fapt
determinat de exterminarea a milioane de evrei şi a altor membri ai unor
grupuri naţionale în timpul celui de-al doilea război mondial.
Convenţia declară că genocidul reprezintă o crimă de drept
internaţional, indiferent dacă este săvârşit pe timp de pace sau pe timp de
război. Crima de război diferă de simpla încălcare a dreptului internaţional,
aceasta din urmă atrăgând răspunderea unui guvern pentru prejudiciile
rezultate fără a implica răspunderea penală a unei persoane, în timp ce crima
de război reprezintă o infracţiune gravă pentru care făptuitorul individual
poate fi pedepsit.6
Convenţia defineşte genocidul ca fiind comiterea unor anumite acte
Genocidul cu intenţia de a distruge, în întregime sau parţial, un grup naţional, etnic,
rasial, sau religios. Actele care constituie genocid sunt:
- a ucide membrii ai grupului;
- a cauza grave vătămări corporale sau mentale membrilor grupului;
- a impune în mod deliberat grupului condiţii de viaţă de natură a cauza
distrugerea sa psihică în întregime sau parţial;
- a impune măsuri menite să împiedice naşterile în cadrul grupului;
- transferarea forţată a copiilor unui grup la un alt grup.
6
Th. Buergenthal si R.Weber, op.cit., p.43
10

Disciriminare Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de

rasială
discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în
1965.
Convenţia interzice discriminarea rasială, pe care o defineşte ca fiind
orice diferenţiere, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă,
culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca scop sau
efect distrugerea ori compromiterea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării
în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în
domeniile politic, economic, social şi cultural sau în alt domeniu al vieţii
publice.
Convenţia condamnă orice propagandă şi toate organizaţiile care se
inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase şi care justifică
sau încurajează astfel discriminarea rasială şi cere statelor părţi să adopte
măsuri pentru eliminarea şi sancţionarea actelor de discriminare.7
Statele părţi la convenţie trebuie să respecte următoarele:
- să nu săvârşească acte sau practici de discriminare rasială;
- să nu încurajeze, să nu apere sau să sprijine discriminarea rasială,
practicată de o persoană sau o organizaţie;
- să ia măsuri oficiale pentru reexaminarea politicii guvernamentale
naţionale şi locale şi să abroge, să modifice sau să anuleze legile şi
Discriminare
față de femei regulamentele care duc la discriminarea rasială;
- să favorizeze organizaţiile şi mişcările integraţioniste multirasiale.
Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare
faţă de femei.
Acest tratat a fost adoptat de Adunarea generală a O.N.U. în 1979 şi
a definit discriminarea faţă de femei ca fiind orice distincţie, excludere sau
restricţie bazată pe sex şi care are ca efect sau scop de a compromite sau
distruge recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de către femei,
indiferent de starea lor matrimonială pe bază de egalitate a femeilor şi
bărbaţilor, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile
politic, economic, social, cultural şi civil, sau în orice alt domeniu.
7
M.Niciu, op.cit.,p.221
11

Convenţia cere statelor ca ele să promoveze o politică de natură să

elimine discriminarea faţă de femei, prin măsuri legislative şi de altă natură.
Astfel de măsuri sunt: înscrierea în constituţiilor statelor a egalităţii în
drepturi a femeii cu bărbatul; sancţionarea de către state a practicilor
discriminatorii faţă de femei.
Convenţia cere statelor părţi să adopte măsuri pentru eliminarea
prejudecăţilor şi a practicilor cutumiare bazate pe ideea de inferioritate sau
superioritate a unuia dintre sexe (art.5). Statelor le mai revine obligaţia de
suprimare, sub orice formă, a comerţului şi a exploatării prostituţiei
feminine (art.6).
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente
crude, inumane sau degradante.
Tortură
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest tratat în anul 1984 şi a
Tratamente
definit tortura ca fiind orice act prin care o durere sau suferinţă ascuţită,
crude, inumane
sau degradante fizică sau mentală, sunt în mod intenţionat aplicate unei persoane în scopul,
în special, de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau
mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act comis de ea sau de o terţă persoană
sau este bănuită că la comis, de a o intimida sau face presiuni asupra ei sau
asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă
oarecare de discriminare, când o astfel de durere sau suferinţă sunt aplicate
de un agent cu funcţii publice sau o altă persoană acţionând cu titlu oficial
sau la instigarea sa, ori cu consimţământul său expres sau tacit (art.1).
Ea prevede că nici o circumstanţă excepţională nu poate fi invocată
pentru justificarea torturii, precum nici ordinul superiorului sau al unei
autorităţi publice.
Statul nu trebuie să expulzeze, să respingă sau să extrădeze o
persoană spre un alt stat, dacă există motive serioase că persoana respectivă
riscă să fie supusă torturii în acel stat (art.3).
Declaraţiile obţinute prin tortură nu pot fi invocate ca probe într-un
proces.
Statelor le revin şi următoarele obligaţii: să includă în legislaţia lor
penală actele de tortură ca infracţiuni care se pedepsesc (art.4); să reţină
persoana bănuită că a săvârşit infracţiunea de tortură, dacă se află pe
12

teritoriul său (art.6); statul care deţine persoana bănuită de săvârşirea

infracţiunii de tortură, dacă nu o extrădează, este obligat să o judece
(art.7),etc.
Convenţia mai prevede că orice persoană victimă a torturii, are
dreptul să se plângă autorităţilor competente ale statului şi de a obţine
reparaţii şi despăgubiri. În cazul când victima a murit, urmaşii ei au dreptul
la o indemnizaţie.
Convenţia privind drepturile copilului a fost adoptată de către
Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1989.
Convenţia defineşte copilul ca fiind orice fiinţă umană, sub vârsta de
Drepturile
copilului 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabilă copilului,
majoratul este stabilit sub această vârstă (art.1).
Ea precizează că familia este mediul natural pentru creşterea şi
bunăstarea copiilor, motiv pentru care ei trebuie să crească în familia lor,
într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere.
Principiul călăuzitor al Convenţiei este enunţat în art.3 alin.(1) care
precizează că în toate acţiunile care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de
instituţii de ocrotire publice sau private, instanţe de judecată, autorităţi
administrative sau organisme legislative, se va avea în vedere în primul rând
interesul copilului.
Convenţia prevede următoarele obligaţii care revin statelor părţi la
ea: să vegheze ca funcţionarea instituţiilor, serviciilor şi lăcaşelor care au
responsabilităţi faţă de copii şi asigură protecţia lor, să fie conforme cu
normele fixate de către autorităţile competente; să vegheze ca nici un copil
să nu fie separat de părinţii săi, cu excepţia cazului când această separaţie
este în interesul copilului; să garanteze copiilor protecţia şi îngrijirile
necesare; să protejeze copiii împotriva folosirii ilicite a stupefiantelor sau
substanţelor psihotrope; să protejeze copiii împotriva oricărei forme de
exploatare sexuală şi violenţă sexuală; să împiedice răpirea, vânzarea şi
comerţul cu copii în acest scop, etc.
Se mai precizează că statele recunosc responsabilitatea şi obligaţia
părinţilor, a membrilor familiei şi a comunităţii de a da copilului orientare
şi sfaturi (art.5). De asemenea, se afirmă principiul potrivit căruia ambii
13

părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului

(art.18).
Copiilor handicapaţi trebuie să li se asigure o viaţă plină şi decentă,
care să asigure participarea lor la viaţa colectivităţii din care fac parte
(art.23).
Copii aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice au
Minorități dreptul la propria viaţă culturală, de a practica propria religie şi de a folosi
etnice,
propria limbă (art.3).
religioase sau
lingvistice

Convenția privind drepturile colilului?
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Instrumente juridice internaționale ce garantează drepturile omului?
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
Răspuns 1.1
Carta internaţională a drepturilor omului este denumirea sub care

documentele O.N.U. reunesc principalele acte internaţionale referitoare la
drepturile fundamentale ale omului. Aceste documente sunt: Declaraţia
universală a drepturilor omului din 1948, cele două Pacte internaţionale
privind drepturile omului din anul 1976 și Protocolul facultativ la Pactul
privind drepturile civile şi politice.
14

Răspuns 1.2
Pactul privind drepturile civile şi politice, consacră mai multe drepturi decât
Declaraţia Universală şi cu o specificitate mai mare. În continuare vom
menţiona unele dintre aceste drepturi:
a) Dreptul la viaţă:” Nimeni nu poate fi lipsit de viaţa sa, în mod
arbitrar” (art.6, alin.1). Referitor la pedeapsa cu moartea, printre altele,
Pactul prevede că aceasta nu poate fi pronunţată împotriva minorilor şi nu
poate fi executată împotriva femeilor gravide (art.6, alin.5);
b) Interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane
sau degradante. Este interzisă supunerea unei persoane la astfel de practici
şi la experienţe medicale sau ştiinţifice, fără consimţământul acesteia (art.7);
c) Interzicerea sclaviei, comerţului cu sclavi şi a muncii forţate (art.8);
d) Dreptul omului la libertate şi securitatea persoanei, adică nimeni nu
poate fi deţinut sau arestat în mod arbitrar şi nici nu poate fi lipsit de
libertatea sa, decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura
legală (art.19);
e) Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în
măsură să execute o obligaţie contractuală (art.11);
f) Dreptul fiecărui om la libera circulaţie şi de a-şi alege liber reşedinţa
(art.12);
g) Un străin poate fi expulzat numai pe baza unei hotărâri luată în
conformitate cu legea. Expulzarea se face numai pe baza unei hotărâri
legale, întemeiată pe raţiuni de securitate naţională. Cel supus expulzării
trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează
împotriva expulzării sale (art.13):
h) Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalului şi curţilor de justiţie
(art.14);
i) Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu
constituie un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în
momentul în care actele au fost săvârşite (art.15);
j) Se interzice amestecul arbitrar sau ilegal în viaţa particulară a
omului, în aceea a familiei sale, în domiciliul şi corespondenţa sa, ca şi să i
se aducă atingeri ilegale onoarei şi reputaţiei sale (art.17),
k) Dreptul omului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă
(art.18);
l) Nimeni nu trebuie să sufere din cauza opiniilor sale (art.19);
m) Dreptul la întruniri paşnice (art.21);
n) Orice copil, fără nici o discriminare, are dreptul la ocrotire din partea
familiei sale, a societăţii şi statului (art.24);
o) Dreptul persoanelor care aparţin unor minorităţi etnice, religioase
sau lingvistice de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria
lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria religie şi de a folosi
propria lor limbă (art.27).
Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile a înfiinţat
un Comitet al drepturilor omului, compus din 18 membri. Ei sunt aleşi de
către statele părţi la Pact pentru un mandat de 4 ani şi pot fi realeşi. Statele
părţi au obligaţia de a prezenta Comitetului rapoarte asupra măsurilor
adoptate de ele pentru aplicarea drepturilor prevăzute în Pact. Comitetul are
15

competenţa de a studia rapoartele statelor şi de a prezenta propriile rapoarte

care cuprind şi observaţiile sale generale.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost
completat prin două Protocoale facultative.
Primul este Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile si politice. Acest tratat adoptat de Adunarea
Generală a O.N.U. ca document separat, a fost elaborat pentru a suplimenta
măsurile de realizare a scopurilor Pactului.
El oferă persoanelor particulare care se pretind victime ale unei
încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului
comunicări sau plângeri individuale.
Persoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului
drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de recurs (art.2).
Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor
particulare care sunt anonime, constituie un abuz al dreptului de petiţionare
sau sunt incompatibile cu dispoziţiile Pactului (art.3).
Plângerile persoanelor particulare acceptate de către Comitet vor fi
transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să dea explicaţii
Comitetului sau dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru
remedierea situaţiei (art.4).
Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea
unei persoane particulare, dacă această plângere este în curs de examinare
de către o altă instanţă internaţională.
Al doilea este Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile si politice referitor la abolirea pedepsei capitale, adoptat
de Adunarea Generală a O.N.U. în 1989. În acest scop se prevede, în primul
rând, că din momentul în care un stat ratifică Protocolul, nici o persoană
aflată sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi în al doilea rând, că fiecare stat
parte are obligaţia de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei
cu moartea, pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa. Acest Protocol facultativ nu
admite rezerve la prevederile sale, însă permite aplicarea pedepsei capitale
în timp de război, pentru crime cu caracter militar (art.2).
Răspuns 1.3
Convenţia privind drepturile copilului a fost adoptată de către Adunarea
Generală a O.N.U. în anul 1989.
Convenţia defineşte copilul ca fiind orice fiinţă umană, sub vârsta de
18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabilă copilului,
majoratul este stabilit sub această vârstă (art.1).
Ea precizează că familia este mediul natural pentru creşterea şi
bunăstarea copiilor, motiv pentru care ei trebuie să crească în familia lor,
într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere.
Principiul călăuzitor al Convenţiei este enunţat în art.3 alin.(1) care
precizează că în toate acţiunile care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de
instituţii de ocrotire publice sau private, instanţe de judecată, autorităţi
administrative sau organisme legislative, se va avea în vedere în primul rând
interesul copilului.
Convenţia prevede următoarele obligaţii care revin statelor părţi la
ea: să vegheze ca funcţionarea instituţiilor, serviciilor şi lăcaşelor care au
16

responsabilităţi faţă de copii şi asigură protecţia lor, să fie conforme cu

normele fixate de către autorităţile competente; să vegheze ca nici un copil
să nu fie separat de părinţii săi, cu excepţia cazului când această separaţie
este în interesul copilului; să garanteze copiilor protecţia şi îngrijirile
necesare; să protejeze copiii împotriva folosirii ilicite a stupefiantelor sau
substanţelor psihotrope; să protejeze copiii împotriva oricărei forme de
exploatare sexuală şi violenţă sexuală; să împiedice răpirea, vânzarea şi
comerţul cu copii în acest scop, etc.
Se mai precizează că statele recunosc responsabilitatea şi obligaţia
părinţilor, a membrilor familiei şi a comunităţii de a da copilului orientare
şi sfaturi (art.5). De asemenea, se afirmă principiul potrivit căruia ambii
părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului
(art.18).
Copiilor handicapaţi trebuie să li se asigure o viaţă plină şi decentă,
care să asigure participarea lor la viaţa colectivităţii din care fac parte
(art.23).
Copii aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice au
dreptul la propria viaţă culturală, de a practica propria religie şi de a folosi
propria limbă (art.3).
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
1. Florica Brașoveanu, Instituții fundamentale ale dreptului internațional

public, Editura Sitech, Craiova, 2016.
2. Marţian Niciu, Drept internaţional public, Editura Servosat, Arad, 1997,
p.206
3. Thomas Buergenthal si Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor
omului, Editura ALL, 1996, p.25
17

Tipologii de drepturi ale omului
TIPOLOGII DE DREPTURI ALE OMULUI
Cuprins Pagina

2.1. Tipologii de drepturi ale omului. ……………………...….……………………….. 2
2.2. Generații de drepturi ale omului …………………………………………………... 6



 să înţeleagă rolul generațiiloe de drepturi ale omului.
1.1 Tipologii ale drepturilor omului.
a) O tipologie a drepturilor din Cartă ar cuprinde, după J.Donnelly,

cinci mari categorii :
(1) drepturi personale şi la subzistență (care asigură o minimă
protecție a vieții şi demnității persoanei);
(2) drepturi juridice ( protejează individul în relația cu statul);
(3) drepturi civile, sociale şi culturale (asigură integrarea activă
Drepturile
omului a individului în societate);
(4) drepturi economice ( care asigură un control asupra naturii
şi condiȚiilor în care se desfăşoară munca);
(5) drepturi politice (care asigură persoanei posibilitatea de a
influenȚa normele şi structurile societăȚii).
b) O tipologie mai complexă rezultă din analiza celor două Pacte.
În cadrul Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice, individul, ca entitate fizică şi morală, este protejat prin
garantarea : dreptului la viață (art.6, par.1), dreptul de a nu fi supus
sclaviei şi servituții (art.8, par.1şi 2), dreptul individului de a i se
recunoaşte personalitatea juridică (art.16), dreptul la viață privată,
onoare şi reputație (art.17), libertatea de a adopta orice credință
religioasă (art.18, par.1 şi 2), protecția familiei (art.23) şi a copiilor
(art.24).
Libertățile personale care protejează poziția individului în societate
reprezintă o altă categorie de garanții. În cadrul acestui grup, Pactul

Internațional cu privire la Drepturile Civile şi Politice prevede: dreptul

la libertate şi securitate personală (art.9), libertatea de mişcare (art.12),
dreptul străinilor de a nu fi expluzați (art.13), libertatea de exprimare a
credinței religioase (art.18, par.3 şi 4), libertatea de opinie şi expresie
(art.19) şi limitarea ei doar de interdicția propagandei pentru război şi
discriminare (art.20), etc
Drepturile politice sunt de asemenea garantate de articolul 25 din
Convenție. Lor li se adaugă libertatea de asociere (art.22) şi de întrunire
paşnică (art.21).
Dacă individul este răspunzător pentru comiterea unei infracțiuni sau de
încălcarea ordinii publice el este protejat de exercițiul abuziv al puterii
publice de existența garanțiilor judiciare. Între acestea Pactul prevede o
serie de principii şi drepturi, cum ar fi: egalitatea indivizilor în fața oricărui
tribunal şi instanțe, dreptul ca litigiul să fie examinat echitabil şi public de
către un tribunal competent, independent şi imparțial, (art.14); reguli
privitoare la tratamentul persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de
libertate (art.10); dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante (art.7). La acestea se adaugă
prevederile speciale legate de pedeasa cu moartea (art.6, par.2-6).
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile şi Politice instituie, de
asemenea, o serie de garanții generale legate de tratamentul egal şi
interzicerea oricărei forme de discriminare (art.26) precum şi egalitatea
în drepturi a bărbatului şi femeii. El prevede protecția identității
culturale, religioase şi lingvistice a minorităților etnice (art.27).
Cel de al doilea Pact cuprinde trei categorii de drepturi menționate chiar
în titlul său: drepturi economice, sociale şi culturale. Drepturile economice
reglementează: dreptul la muncă (art.6), la condiții de muncă decente şi la
un salariu echitabil (art.7), dreptul de a înființa şi asocia în sindicate (art.8),
dreptul la securitate socială (art.9).
Drepturile sociale au în vedere: protecția familiei (art.10), drepturi speciale
referitoare la asistența socială a mamelor (art.10, par.2) şi copiilor
(art.10, para.3), dreptul la un standard decent de viață ce include hrana,

îmbrăcămintea şi locuința (art.11), dreptul la sănătate (art.12), la

îmbunătățirea igienei mediului (art.12, par.2, lit.b) şi la profilaxia
maladiilor epidemice şi profesionale (art.12, par.2, litc), etc.
O categorie distinctă este aceea a drepturilor culturale. Între acestea Pactul
reglementează: dreptul la educație (art.13 şi 14), dreptul de a participa
activ la viața culturală precum şi de a beneficia de progresul ştiințific şi
aplicațiile sale (art.15, par.1, lit.a şi b). Convenția prevede, în articolul
13, că organizarea sistemului şcolar nu este dreptul exclusiv al statului,
părinții putînd opta pentru "instituții de învățămînt, altele decît cele ale
autorității publice, dar conforme cu normele minimale prescrise sau
aprobate de stat în materie de educație" (art. 13, par.3).
Principiile Declarației Universale au fost, de asemenea, dezvoltate în alte
tratate internaționale.
Dintre acestea, un rol esențial în protecția drepturilor omului şi a
libertăților fundamentale îl au :
 Convenția Internațională asupra Eliminării Tuturor
Formelor de Discriminare Rasială ( adoptată în 1965; intrată
în vigoare în 1969);
 Convenția asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare
împotriva Femeii (adoptată în 1979, intrată în vigoare în 1981);
 Convenția împotriva Torturii şi altor Pedepse ori
Tratamente Crude, Inumane sau Degradante (adoptată în
1984, intrată în vigoare în 1987),
 Convenția asupra Drepturilor Copilului (adoptată în 1989,
intrată în vigoare în 1990). Împreună cu Carta ele constituie
nucleul central al drepturilor omului reglementate şi garantate
în Sistemul Națiunilor Unite.
 Convenția cu privire la drepturile tuturor muncitorilor
emigranți şi a membrilor familiilor lor (adoptată în 1990
intrată în vigoare în 2003).

a Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Libertățile personale?
1.2. Generații de Drepturile Omului
Drepturile Omului au evoluat de la reglementări cu caracter general,

care exprimau mai degrabă deziderate şi idealuri, către un sistem complex
care se adresează unor persoane aparținînd unor grupuri cu potențial
ridicat de vulnerabilitate (femei, copii, minorități etnice, lingvistice,
religioase etc) sau aflate în situații cu grad ridicat de risc (refugiați,
persoane traficate, victimele infracțiunilor comise cu violență etc).
Dinamica lor este analizată sub forma generațiilor de drepturi ale omului.
În funcție de gradul de generalitate al drepturilor reglementate, de nivelul
de protecție oferit, de ideologiile care le fundamentează şi de documentele
în care sunt reglementate în doctrină se vorbeşte la ora actuală de patru
generații de drepturi ale omului:
a) Prima generație cuprinde sfera drepturilor şi libertăților
negative menite să protejeze persoana de ingerința excesivă a statului
Prima
generație şi a autorităților publice. Drepturile care aparțin acestei generații sunt
reglementate de Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice.
b) A doua generație cuprinde drepturile reglementate de Pactul
Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale
şi vizează obligații pozitive ale statului de a interveni (de a face)
pentru a asigura valorificarea drepturilor pozitive (la educație, la
siguranță şi sănătate în muncă etc)
c) A treia generație cuprinde o serie de drepturi noi (drepturi
colective) între care dreptul la pace şi securitate, dreptul la dezvoltare,
5

dreptul la dezvoltare durabilă etc. Ele nu sunt prevăzute într-un tratat1

special ci sunt considerate mai degrabă un răspuns la creşterae
interdependențelor şi globalizării, la nevoia de a asigura o alianță între
persoane, societate civilă –stat- corporații etc., în scopul unei mai bune
Drepturile gestionări a problemelor la nivel regional şi global.
omului
d) A patra generație de drepturi ale omului consacră un set complex de
drepturi conceput să protejeze generațiilor viitoare. Ele se referă la dreptul
generațiilor viitoare de a moşteni patrimoniul genetic, cultural şi natural
al omenirii la parametrii calitativi care să le permită dezvoltarea.

Generații de drepturi ale omului?
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

În loc de această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
rezumat
Generații de drepturi ale omului?
1
Declarația asupra Dreptului la Dezvoltare adoptată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluȚia 41/128 din 4
Decembrie 1986
6

Răspuns 2.1
Libertățile personale care protejează poziția individului în societate

reprezintă o altă categorie de garanții. În cadrul acestui grup, Pactul
Internațional cu privire la Drepturile Civile şi Politice prevede: dreptul
la libertate şi securitate personală (art.9), libertatea de mişcare (art.12),
dreptul străinilor de a nu fi expluzați (art.13), libertatea de exprimare a
credinței religioase (art.18, par.3 şi 4), libertatea de opinie şi expresie
(art.19) şi limitarea ei doar de interdicția propagandei pentru război şi
discriminare (art.20), etc
Drepturile politice sunt de asemenea garantate de articolul 25 din
Convenție. Lor li se adaugă libertatea de asociere (art.22) şi de întrunire
paşnică (art.21).
Dacă individul este răspunzător pentru comiterea unei infracțiuni sau de
încălcarea ordinii publice el este protejat de exercițiul abuziv al puterii
publice de existența garanțiilor judiciare. Între acestea Pactul prevede o
serie de principii şi drepturi, cum ar fi: egalitatea indivizilor în fața oricărui
tribunal şi instanțe, dreptul ca litigiul să fie examinat echitabil şi public de
către un tribunal competent, independent şi imparțial, (art.14); reguli
privitoare la tratamentul persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de
libertate (art.10); dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante (art.7). La acestea se adaugă
prevederile speciale legate de pedeasa cu moartea (art.6, par.2-6).
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile şi Politice instituie, de
asemenea, o serie de garanții generale legate de tratamentul egal şi
interzicerea oricărei forme de discriminare (art.26) precum şi egalitatea
în drepturi a bărbatului şi femeii. El prevede protecția identității
culturale, religioase şi lingvistice a minorităților etnice (art.27).
Cel de al doilea Pact cuprinde trei categorii de drepturi menționate chiar
în titlul său: drepturi economice, sociale şi culturale. Drepturile economice
reglementează: dreptul la muncă (art.6), la condiții de muncă decente şi la
un salariu echitabil (art.7), dreptul de a înființa şi asocia în sindicate (art.8),

dreptul la securitate socială (art.9).
Răspuns 2.2
Drepturile Omului au evoluat de la reglementări cu caracter general,
care exprimau mai degrabă deziderate şi idealuri, către un sistem complex
care se adresează unor persoane aparținînd unor grupuri cu potențial
ridicat de vulnerabilitate (femei, copii, minorități etnice, lingvistice,
religioase etc) sau aflate în situații cu grad ridicat de risc (refugiați,
persoane traficate, victimele infracțiunilor comise cu violență etc).
Dinamica lor este analizată sub forma generațiilor de drepturi ale omului.
În funcție de gradul de generalitate al drepturilor reglementate, de nivelul
de protecție oferit, de ideologiile care le fundamentează şi de documentele
în care sunt reglementate în doctrină se vorbeşte la ora actuală de patru
generații de drepturi ale omului:
d) Prima generație cuprinde sfera drepturilor şi libertăților negative
menite să protejeze persoana de ingerința excesivă a statului şi a
autorităților publice. Drepturile care aparțin acestei generații sunt
reglementate de Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice.
e) A doua generație cuprinde drepturile reglementate de Pactul
Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale
şi vizează obligații pozitive ale statului de a interveni (de a face)
pentru a asigura valorificarea drepturilor pozitive (la educație, la
siguranță şi sănătate în muncă etc)
f) A treia generație cuprinde o serie de drepturi noi (drepturi colective)
între care dreptul la pace şi securitate, dreptul la dezvoltare, dreptul la
dezvoltare durabilă etc. Ele nu sunt prevăzute într-un tratat2 special ci
sunt considerate mai degrabă un răspuns la creşterae interdependențelor
şi globalizării, la nevoia de a asigura o alianță între persoane, societate
civilă –stat- corporații etc., în scopul unei mai bune gestionări a
2
Declarația asupra Dreptului la Dezvoltare adoptată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluȚia 41/128 din 4
Decembrie 1986
8

problemelor la nivel regional şi global.

d) A patra generație de drepturi ale omului consacră un set complex de
drepturi conceput să protejeze generațiilor viitoare. Ele se referă la dreptul
generațiilor viitoare de a moşteni patrimoniul genetic, cultural şi natural
al omenirii la parametrii calitativi care să le permită dezvoltarea.

p.206

Organisme de monitorizare a implementării drepturilor omului, înființate pe baza Cartei
Națiunilor Unite
ORGANISME DE MONITORIZARE A IMPLEMENTĂRII

DREPTURILOR OMULUI, ÎNFIINȚATE PE BAZA Cartei
Națiunilor Unite
Cuprins Pagina

3.1. Consiliul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului ..………………………...….. 2
3.2 Înaltul comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului ……………………... 4
3.3. Departamentul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului …. 5


Națiunilor Unite


 să înţeleagă rolul organismelor internaționale de monitorizare a
implementării drepturilor omului.
3.1. Consiliul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului
Prin rezoluția Adunării Generale a ONU, nr.10449 din 15 Martie 2006, s-

a înființat Consiliul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului. El va
înlocui Comisia pentru Drepturile Omului criticată, în ultima decadă,
pentru politizare excesivă. Consiliul, se precizează în rezoluție, are un
număr de 47 de membrii. Ei au fost aleşi prin vot nominal de către
Adunarea Generală a ONU la 9 mai 2006. Şedința inaugurală a Consiliului
Drepturile
pentru drepturile Omului a avut loc la 19 iunie, 2006. Sediul Consiliului
omului
va rămîne la Geneva. Rezoluția Adunării Generale a fost votată cu 170 de
voturi pentru, 4 împotrivă (United States, Israel, insulele Marshall şi
Palau ) şi 3 abȚineri (Venezuela, Iran şi Belarus). Consiliul va prelua
atribuțiunile pe care le-a avut Comisia pentru drepturile omului.
Politica Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului este realizată,
prin intermediul Adunării Generale, de un important număr de organizații.
Una dintre cele mai importante organizații interguvernamentale cu atribuții
în domeniul drepturilor omului a fost Comisia pentru Drepturile Omului.
Ea a fost înființată în 1946 de Consiliul Economic şi Social şi, pe
parcursul a 60 de ani, a realizat coordonarea întregii politici, a studiilor
pe problematica drepturilor omului. Ea a fost activ implicată în codificarea
a noi norme de drept internațional al drepturilor omului. Ea a asigurat
monitorizarea respectarea drepturilor omului în toată lumea. Constituită
din reprezentanții a 53 de State membre, Comisia ar fi trebuit să creeze
cadrul de manifestare şi dezbatere al statelor, organizațiilor
guvernamentele şi nonguvernamentale, în legătură cu problematica

Națiunilor Unite
drepturilor omului.
Inițial, Comisia şi-a orientat activitatea în direcția definirii şi codificării
standardelor internaționale în materia drepturilor omului. În ultimele
două decenii Comisia pentru Drepturile Omului a creat un sistem de
proceduri speciale destinat investigării încălcărilor drepturilor omului. În
cadrul sesiunii anual a Comisiei, atît statele cît şi organizațiile non-
guvernamentale prezentau informări cu privire la diferite situații care sunt
în atenția lor. Pe baza examinării acestor situații au fost desemnate
grupuri de experți mandatați să examineze situațiile la fața locului, să
poarte discuții cu guvernele, să realizeze asistență, şi să condamne
încălcările.
În ultima decadă, Comisia şi-a îndreptat atenția în direcția promovării
drepturilor economice, sociale şi culturale precum şi a dreptului la
dezvoltare. Au fost create în acest scop o serie de grupuri de lucru
mandatate cu analiza efectelor datoriei externe şi a sărăciei extreme
asupra drepturilor omului.
Printre prioritățile agendei de lucru a Comisiei s-au numără promovarea
drepturilor femeii şi protecția drepturilor copilului. De atenție specială au
beneficiat:
 situația copiilor în conflictele armate,
 violența împotriva femeii,
 traficul cu femei şi fete.
 drepturile grupurilor vulnerabile, în special ale minorităților
etnice, religioase şi lingvistice precum şi ale populațiilor
indigene.
Din 1948 Comisia a fost asistată de o Subcomisie pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecția Minorităților (transformată în Subcomisia
pentru Promovarea şi Protecția Drepturilor Omului) alcătuită din 26 de
experți independenți din întreaga lume. Subcomisia a creat la rîndul său
mai multe grupuri de lucru mandatate cu protecția drepturilor
populațiilor indigene, minorităților şi grupurilor vulnerabile. Printre
problemele de care s-au ocupat Comisia au fost şi formele actuale de

Națiunilor Unite
sclavie (munca forțată, adopția ilegală şi pseudo-legală care urmăreşte
exploatarea copiilor precum şi exploatarea sexuală în timp de război etc).

Consiliul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului?
3.2. Înaltul comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului
În perioda premergătoare Conferinței de la Viena, Națiunile Unite şi-au

intensificat eforturile de promovare şi implementare a drepturilor omului.
Acest efort a fost coordonat de Comisia pentru Drepturile Omului şi a
beneficiat de sprijinul Secretariatului Centrului NaȚiunilor Unite pentru
Drepturile Omului. În 1993, Adunarea Generală a întărit sitemul
promovării şi implementării drepturilor omului prin crearea postului de
Înalt Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului1.
Mandatat să coordoneze toate programele Națiunilor Unite în materia
drepturilor omului şi să le îmbunătăȚescă eficiența, Înaltul Comisar a
devenit principalul responsabil al promovării şi implementării drepturilor
omului în sistemul Națiunilor Unite. Acționând sub directa autoritate a
Secretarului General, ca reprezentantul său în domeniul drepturilor
omului, Înaltul Comisar raportează Adunării Generale, Consiliului
Economic şi Social şi Comisiei pentru Drepturile Omului. Departamentul
Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului
funcționează ca Secretariat al Comisiei pentru Drepturile Omului şi
focalizează întreaga activitate a Națiunilor Unite pentru activitățile
desfăşurate în domeniul drepturilor omului.
1
Funcția de Înalt Comisar al Națiunilor Unite pentre Drepturile Omului a fost creată prin Rezoluția 48/141 a
Adunării Generale a ONU din 7 ianuarie 1994.
4

Națiunilor Unite
În 1997, în cadrul unui amplu proces de reorganizare şi îmbunătățire a
eficienței Organizației Națiunilor Unite, Secretarul General Kofi Annan a
aşezat drepturile omului în centrul întregii activități a Națiunilor Unite.
Secretarul General a organizat activitatea Națiunilor Unite în patru
domenii fundamentale - pacea şi securitatea, politicile economice şi
sociale, cooperarea în domeniul dezvoltării, şi politicile umanitare - iar
drepturile omului ca un al cincilea domeniu care le intersectează pe toate
celelalte. Drepturile omului devin astfel nucleul central al întregii activități
a Națiunilor Unite. În contextul acestor măsuri de reorganizare
Departamentul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului şi Centrul
Drepturile pentru Drepturile Omului au fuzionat într-o singură structură,
omului
Departamentul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile
Omului.

Înaltul comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului?
3.3. Departamentul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.
Sediul departamentului este la Geneva. Activitatea sa este asigurată de

200 de persoane, precum şi de departamente naționale organizate în toată
lumea. În cadrul noii structuri mandatul Înaltului Comisar al Națiunilor
Unite pentru Drepturile Omului are patru componente esențiale: a.)
realizarea parteneriatului global pentru drepturile omului, b.) prevenirea
încălcărilor drepturilor omului şi acțiunea în caz de urgență, c.)
promovarea drepturilor omului, a democrației şi dezvoltării, a păcii
durabile şi d.) coordonarea sistemului global al Națiunilor Unite al
programelor pentru drepturile omului.
De asemenea, în cadrul mandatului lărgit, Înaltului Comisar al Națiunilor
Unite sprijină activitaea Comisiei pentru Drepturile Omului pe problemele
5

Națiunilor Unite
promovării drepturilor femeilor şi copiilor, combaterii discriminării rasiale,
protecției grupurilor vulnerabile şi a minorităților.

Omului?


Organisme de monitorizare a implementării drepturilor omului.
Răspuns 3.1
Prin rezoluția Adunării Generale a ONU, nr.10449 din 15 Martie 2006, s-

a înființat Consiliul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului. El va
înlocui Comisia pentru Drepturile Omului criticată, în ultima decadă,
pentru politizare excesivă. Consiliul, se precizează în rezoluție, are un
număr de 47 de membrii. Ei au fost aleşi prin vot nominal de către
Adunarea Generală a ONU la 9 mai 2006. Şedința inaugurală a Consiliului
pentru drepturile Omului a avut loc la 19 iunie, 2006. Sediul Consiliului
va rămîne la Geneva. Rezoluția Adunării Generale a fost votată cu 170 de
voturi pentru, 4 împotrivă (United States, Israel, insulele Marshall şi
Palau ) şi 3 abȚineri (Venezuela, Iran şi Belarus). Consiliul va prelua
6

Națiunilor Unite
atribuțiunile pe care le-a avut Comisia pentru drepturile omului.
Politica Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului este realizată,
prin intermediul Adunării Generale, de un important număr de organizații.
Una dintre cele mai importante organizații interguvernamentale cu atribuții
în domeniul drepturilor omului a fost Comisia pentru Drepturile Omului.
Ea a fost înființată în 1946 de Consiliul Economic şi Social şi, pe
parcursul a 60 de ani, a realizat coordonarea întregii politici, a studiilor
pe problematica drepturilor omului. Ea a fost activ implicată în codificarea
a noi norme de drept internațional al drepturilor omului. Ea a asigurat
monitorizarea respectarea drepturilor omului în toată lumea. Constituită
din reprezentanții a 53 de State membre, Comisia ar fi trebuit să creeze
cadrul de manifestare şi dezbatere al statelor, organizațiilor
guvernamentele şi nonguvernamentale, în legătură cu problematica
drepturilor omului.
Inițial, Comisia şi-a orientat activitatea în direcția definirii şi codificării
standardelor internaționale în materia drepturilor omului. În ultimele
două decenii Comisia pentru Drepturile Omului a creat un sistem de
proceduri speciale destinat investigării încălcărilor drepturilor omului. În
cadrul sesiunii anual a Comisiei, atît statele cît şi organizațiile non-
guvernamentale prezentau informări cu privire la diferite situații care sunt
în atenția lor. Pe baza examinării acestor situații au fost desemnate
grupuri de experți mandatați să examineze situațiile la fața locului, să
poarte discuții cu guvernele, să realizeze asistență, şi să condamne
încălcările.
În ultima decadă, Comisia şi-a îndreptat atenția în direcția promovării
drepturilor economice, sociale şi culturale precum şi a dreptului la
dezvoltare. Au fost create în acest scop o serie de grupuri de lucru
mandatate cu analiza efectelor datoriei externe şi a sărăciei extreme
Printre prioritățile agendei de lucru a Comisiei s-au numără promovarea
drepturilor femeii şi protecția drepturilor copilului. De atenție specială au
beneficiat:

Națiunilor Unite
 situația copiilor în conflictele armate,
 violența împotriva femeii,
 traficul cu femei şi fete.
 drepturile grupurilor vulnerabile, în special ale minorităților
etnice, religioase şi lingvistice precum şi ale populațiilor
indigene.
Din 1948 Comisia a fost asistată de o Subcomisie pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecția Minorităților (transformată în Subcomisia
pentru Promovarea şi Protecția Drepturilor Omului) alcătuită din 26 de
experți independenți din întreaga lume. Subcomisia a creat la rîndul său
mai multe grupuri de lucru mandatate cu protecția drepturilor
populațiilor indigene, minorităților şi grupurilor vulnerabile. Printre
problemele de care s-au ocupat Comisia au fost şi formele actuale de
sclavie (munca forțată, adopția ilegală şi pseudo-legală care urmăreşte
exploatarea copiilor precum şi exploatarea sexuală în timp de război etc).
Răspuns 3.2
În perioda premergătoare Conferinței de la Viena, Națiunile Unite şi-au

intensificat eforturile de promovare şi implementare a drepturilor omului.
Acest efort a fost coordonat de Comisia pentru Drepturile Omului şi a
beneficiat de sprijinul Secretariatului Centrului NaȚiunilor Unite pentru
Drepturile Omului. În 1993, Adunarea Generală a întărit sitemul
promovării şi implementării drepturilor omului prin crearea postului de
Înalt Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului2.
Mandatat să coordoneze toate programele Națiunilor Unite în materia
drepturilor omului şi să le îmbunătăȚescă eficiența, Înaltul Comisar a
devenit principalul responsabil al promovării şi implementării drepturilor
omului în sistemul Națiunilor Unite. Acționând sub directa autoritate a
Secretarului General, ca reprezentantul său în domeniul drepturilor
omului, Înaltul Comisar raportează Adunării Generale, Consiliului
Economic şi Social şi Comisiei pentru Drepturile Omului. Departamentul
2
Funcția de Înalt Comisar al Națiunilor Unite pentre Drepturile Omului a fost creată prin Rezoluția 48/141 a
Adunării Generale a ONU din 7 ianuarie 1994.
8

Națiunilor Unite
Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului
funcționează ca Secretariat al Comisiei pentru Drepturile Omului şi
focalizează întreaga activitate a Națiunilor Unite pentru activitățile
desfăşurate în domeniul drepturilor omului.
În 1997, în cadrul unui amplu proces de reorganizare şi îmbunătățire a
eficienței Organizației Națiunilor Unite, Secretarul General Kofi Annan a
aşezat drepturile omului în centrul întregii activități a Națiunilor Unite.
Secretarul General a organizat activitatea Națiunilor Unite în patru
domenii fundamentale - pacea şi securitatea, politicile economice şi
sociale, cooperarea în domeniul dezvoltării, şi politicile umanitare - iar
drepturile omului ca un al cincilea domeniu care le intersectează pe toate
celelalte. Drepturile omului devin astfel nucleul central al întregii activități
a Națiunilor Unite. În contextul acestor măsuri de reorganizare
Departamentul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului şi Centrul
pentru Drepturile Omului au fuzionat într-o singură structură,
Omului.
Răspuns 3.3
Sediul departamentului este la Geneva. Activitatea sa este asigurată de
200 de persoane, precum şi de departamente naționale organizate în toată
lumea. În cadrul noii structuri mandatul Înaltului Comisar al Națiunilor
Unite pentru Drepturile Omului are patru componente esențiale: a.)
realizarea parteneriatului global pentru drepturile omului, b.) prevenirea
încălcărilor drepturilor omului şi acțiunea în caz de urgență, c.)
promovarea drepturilor omului, a democrației şi dezvoltării, a păcii
durabile şi d.) coordonarea sistemului global al Națiunilor Unite al
programelor pentru drepturile omului.
De asemenea, în cadrul mandatului lărgit, Înaltului Comisar al Națiunilor
Unite sprijină activitaea Comisiei pentru Drepturile Omului pe problemele
promovării drepturilor femeilor şi copiilor, combaterii discriminării rasiale,
protecției grupurilor vulnerabile şi a minorităților.

Națiunilor Unite

p.206
10

Mecanisme convenționale şi extraconvenționale de monitorizare a implementării
Drepturilor Omului în sistemul Națiunilor Unite.
Mecanisme convenționale şi extraconvenționale de monitorizare a

implementării Drepturilor Omului în sistemul Națiunilor Unite.
Cuprins Pagina

4.1. Mecanisme Convenționale de monitorizare a implementării Drepturilor Omului…. 2
4.2 Mecanisme Convenționale de monitorizare a implementării Drepturilor Omului...... 4




 să înţeleagă rolul mecanismelor convenționale și extraconvenționale de
monitorizare a implementării drepturilor omului.
În sistemul Națiunilor Unite există două tipuri de mecanisme de

monitorizare a drepturilor omului. Un prim mecanism, numit
"convențional", se referă la comitetele create de către principalele tratate
în materia drepturilor omului. Pe lângă acesta, a fost creat un sistem de
monitorizare independent de cadrul tratatelor, cunoscut sub numele de
"mecanisme extra-convenționale" sau "proceduri speciale" ale Comisiei
Drepturile
pentru drepturile Omului.
omului
4.1. Mecanisme Convenționale de monitorizare a

implementării Drepturilor Omului.
Prin tratate au fost create şapte comitete specializate pentru
monitorizarea acțiunilor statelor părți în direcția implementării prevederilor
documentelor internaționale în materia drepturilor omului:
a.) Comitetul pentru Drepturile Omului, monitorizează implementarea

Convenției Internaționale asupra Drepturilor Civile şi Politice.
Activitatea sa este asigurată de 18 experți independenți a căror
competență în domeniul drepturilor omului beneficiază de recunoaştere
internațională. Comitetul a început să funcționeze din momentul intrării în
vigoare a Convenției (1976). Primul Protocol Facultativ, intrat învigoare
adată cu Convenția, autorizează Comitetul să primească şi să examineze
plîngeri ale persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor lor civile
şi politice. Comitetul este de asemenea însărcinat să monitorizeze
aplicarea celui de al doilea Protocol Facultativ asupra abolirii Pedepsei

cu Moartea.
b.) Comitetul pentru Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale
monitorizează implementarea Convenției Internaționale asupra
Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale. Constituit din 18 experți
independenți a căror competenȚă în materia drepturilor omului
beneficiază de recunoaştere internațională, Comitetul a fost creat de
Consiliul Economic şi Social în 1985, la nouă ani după intrarea în vigoare
a Convenției. Spre deosebire de alte comitete ai căror membri sunt aleşi
de statele părți pentru respectiva convenție şi raportează adunării
Generale, membrii Comitetului asupra Drepturilor Economice, Sociale şi
Culturale sunt aleşi de Consiliul Economic şi Social, căruia îi şi
raportează.
c.) Comitetul pentru Elimiarea Discriminării Rasiale monitorizează
implementarea Convenției Internaționale asupra Eliminării tuturor
Formelor de Discriminare Rasială. Activitatea sa este asigurată de 18
experți şi a început să funcționeze în 1969, după intrarea în vigoare a
Convenției. Este cel mai vechi organism de monitorizare creat în cadrul
unuei convenții.
d.) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este
compus din 23 de experți independenți şi monitorizează implementarea
Convenției asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva
Femeii, din 1981.
e.) Comitetul Împotriva Torturii monitorizează Convenția împotriva
Torturii şi altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante.
Comitetul funcționeză din 1987 iar activitatea sa este asigurată de 10 experți
independenți.
f.) Comitetul pentru Drepturilor Copilului este compus din 18 experți
independenți şi monitorizează din 1991 implementarea Convenției asupra
Drepturilor Copilului.
g)Comitetul pentru muncitorii emigranți.


Comitetul pentru Drepturile Omului?
4.2. Mecanisme extraconvenționale de monitorizare a implementării
Drepturilor omului. Proceduri Speciale al Consiliului pentru Drepturile

Omului (înființate de fosta Comisie pentru Drepturile Omului).
Natura neconvențională, ad hoc, a procedurilor speciale realizate sub

auspiciile Comisiei pentru Drepturile Omului a permis un răspuns mai
flexibil la încălcările grave ale drepturilor omului, decât cel al
organismelor create de diferite tratate. Aceste proceduri se realizează cu
sprijinul unor experți în drepturile omului, împuterniciți prin mandate
speciale, ca Raportori Speciali, Reprezentanți, Experți Independenți, sau ca
Grup de lucru (atunci când sunt investiți prin acelaşi mandat). Ei
examinează, monitorizează şi raportează Comisiei pentru Drepturile
Omului fie asupra situației drepturilor omului în anumite state şi teritorii
ori asupra unor fenomene globale care generează încălcări grave ale
drepturilor omului în lumea întreagă. Anumite mandate speciale sunt
încredințate Secretarului General sau reprezentanților săi speciali.
Peste 20 de mandate monitorizează la ora actuală drepturile omului în țări
cum ar fi Afganistanul, Cambogia, Republica Democrată Congo, Iran,
Iraq, Rwanda, şi în fosta Jugoslavie. Adunarea Generală a desemnat un
Reprezentant Special al Secretarului General pentru situația copiilor în
conflictele armate. Fosta Comisie pentru Drepturile Omului a desemnat un
Reprezentant special al Secretarului General şi a stabilit un important număr
de mandate tematice asupra:
i. detenției arbitrare,

ii. formelor actuale de rasism, discriminarea rasială şi

xenofobiea
iii. execuțiile extrajudiciare,
iv. libertatea de opinie şi expresie,
v. independența judecătorilor şi avocaȚilor,
vi. intoleranța religioasă,
vii. dreptul la dezvoltare,
viii. dreptul la educație,
Drepturile ix. vînzarea de copii,
omului
x. prostituția copiilor,
xi. tortura, şi
xii. violența împotriva femeii.
Există, de asemenea, Grupuri de Lucru care monitorizează şi raportează
despre: formele actuale de sclavie, populații indigene şi minorități.
Subcomisia pentru Drepturile Omului a desemnat Raportori Speciali şi
Experți Independenți mandatați să realizeze studii asupra unor probleme
cum ar fi:
xiii. drepturile omului şi distribuția veniturilor,
xiv. practicile tradiționale care afectează sănătatea femeii şi a
copiilor-fete,
xv. violul şi sclavia sexuală în timpul conflictelor armate,
xvi. privatizarea închisorilor,
xvii. terorismul şi drepturile omului,
xviii. drepturile omului şi progresul ştiințific.
Mandate tematice au fost de asemenea încredințate Secretarului General
pe problemele cum ar fi: drepturile omului şi ştiința juridică, drepturile
omului şi exodul în masă al unor grupuri şi populații, drepturile omului
şi terorismul, violul şi abuzul asupra femeii în zonele de conflict armat din
fosta Jugoslavia, represaliile împotriva persoanelor care cooperează cu
organismele Națiunilor Unite pentru drepturile omului, etc.


Mecanisme extraconvenționale de monitorizare a implementării
Drepturilor Omului?


Mecanisme convenționale și extraconvenționale de monitorizare a

implementării drepturilor omului.
Răspuns 4.1
Comitetul pentru Drepturile Omului, monitorizează implementarea

Convenției Internaționale asupra Drepturilor Civile şi Politice. Activitatea
sa este asigurată de 18 experți independenți a căror competență în
domeniul drepturilor omului beneficiază de recunoaştere internațională.
Comitetul a început să funcționeze din momentul intrării în vigoare a
Convenției (1976). Primul Protocol Facultativ, intrat învigoare adată cu
Convenția, autorizează Comitetul să primească şi să examineze plîngeri ale
persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor lor civile şi politice.
Comitetul este de asemenea însărcinat să monitorizeze aplicarea celui de
al doilea Protocol Facultativ asupra abolirii Pedepsei cu Moartea.

Răspuns 4.2
Natura neconvențională, ad hoc, a procedurilor speciale realizate sub

auspiciile Comisiei pentru Drepturile Omului a permis un răspuns mai
flexibil la încălcările grave ale drepturilor omului, decât cel al organismelor
create de diferite tratate. Aceste proceduri se realizează cu sprijinul unor
experți în drepturile omului, împuterniciți prin mandate speciale, ca
Raportori Speciali, Reprezentanți, Experți Independenți, sau ca Grup de
lucru (atunci când sunt investiți prin acelaşi mandat). Ei examinează,
monitorizează şi raportează Comisiei pentru Drepturile Omului fie asupra
situației drepturilor omului în anumite state şi teritorii ori asupra unor
fenomene globale care generează încălcări grave ale drepturilor omului în
lumea întreagă. Anumite mandate speciale sunt încredințate Secretarului
General sau reprezentanților săi speciali.
Peste 20 de mandate monitorizează la ora actuală drepturile omului în țări
cum ar fi Afganistanul, Cambogia, Republica Democrată Congo, Iran, Iraq,
Rwanda, şi în fosta Jugoslavie. Adunarea Generală a desemnat un
Reprezentant Special al Secretarului General pentru situația copiilor în
conflictele armate. Fosta Comisie pentru Drepturile Omului a desemnat un
Reprezentant special al Secretarului General şi a stabilit un important
număr de mandate tematice asupra:
i. detenției arbitrare,
ii. formelor actuale de rasism, discriminarea rasială şi xenofobiea
iii. execuțiile extrajudiciare,
iv. libertatea de opinie şi expresie,
v. independența judecătorilor şi avocaȚilor,
vi. intoleranța religioasă,
vii. dreptul la dezvoltare,
viii. dreptul la educație,
ix. vînzarea de copii,
x. prostituția copiilor,
xi. tortura, şi
xii. violența împotriva femeii.

Există, de asemenea, Grupuri de Lucru care monitorizează şi raportează

despre: formele actuale de sclavie, populații indigene şi minorități.
Subcomisia pentru Drepturile Omului a desemnat Raportori Speciali şi
Experți Independenți mandatați să realizeze studii asupra unor probleme
cum ar fi:
xiii. drepturile omului şi distribuția veniturilor,
xiv. practicile tradiționale care afectează sănătatea femeii şi a copiilor-
fete,
xv. violul şi sclavia sexuală în timpul conflictelor armate,
xvi. privatizarea închisorilor,
xvii. terorismul şi drepturile omului,
xviii. drepturile omului şi progresul ştiințific.
Mandate tematice au fost de asemenea încredințate Secretarului General pe
problemele cum ar fi: drepturile omului şi ştiința juridică, drepturile omului
şi exodul în masă al unor grupuri şi populații, drepturile omului şi
terorismul, violul şi abuzul asupra femeii în zonele de conflict armat din
fosta Jugoslavia, represaliile împotriva persoanelor care cooperează cu
organismele Națiunilor Unite pentru drepturile omului, etc.

p.206

Proceduri de comunicare a încălcărilor drepturilor omului în sistemul Națiunilor Unite.
Proceduri de comunicare a încălcărilor drepturilor omului în sistemul

Națiunilor Unite.
Cuprins Pagina

5.1. "Procedura 1503" ……………………………………………………………………...…. 2
5.2. "Procedura Protocolului Facultativ".......................................................................... 5




 să înţeleagă rolul procedurilor de comunicare a încălcării drepturilor
omului.
Proceduri de comunicare a încălcărilor drepturilor omului

în sistemul Națiunilor Unite.
La prima sa întrunire, în 1947, Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile

Omului a subliniat că sunt necesare proceduri care să permită comunicarea
încălcărilor flagrante ale drepturilor omului. Procedurile stabilite s-au
Drepturile
omului îmbunătățit devenind, în timp, un instrument important în procesul
implementării şi respectării drepturilor omului.
În 1959 Consiliul Economic şi Social a decis ca o listă confidențială de
comunicări adresate Națiunilor Unite cu plîngerile referitoare la
încălcările drepturilor omului să fie trimisă la Comisia pentru Drepturile
Omului şi Sub-Comisia pentru prevenirea Discriminării şi Protecția
Minorităților. Guvernele şi statele la care se făcea referire primeau copii,
iar răspunsurile lor erau, de asemenea, trimise comisiei pentru Drepturile
Omului.
Începând din 1967, Consiliul Economic şi Social a autorizat Comisia
pentru Drepturile Omului şi Sub-Comisia pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecția Minorităților să examineze informațiile
relevante pentru încălcările flagrante ale drepturilor omului şi libertăților
fundamentale din toate statele. Consiliul a decis să mandateze Comisia
cu "realizarea unor studii detaliate asupra situațiilor care ar pute releva
încălcări flagrante şi constante ale drepturilor omului, a unor rapoarte şi
recomandări adresate Consiliului."
Un alt pas important a fost făcut în 1970, odată cu adoptarea de către

Consiliul Economic şi Social "a procedurii de analiză a comunicărilor

referitoare la încălcările drepturilor omului şi libertăților fundamentale".
Aceasta este cunoscută sub numele de "procedura 1503" după numărul
rezoluției Consiliului care a adoptat-o. Ea nu se ocupă de cazurile
individuale, ca atare, ci cu situațiile care afectează un număr mare de
oameni pe o perioadă îndelugată de timp. Posibiliatea de a trata cazurile
individuale a devenit efectivă din 1976, odată cu intrarea în vigoare a
primului Protocol Facultativ al Convenției asupra Drepturilor Civile şi
Politice. Deosebirea dintre cele două proceduri constă în faptul că prima
se referă la examinarea situațiilor şi cea de a doua de analiza plîngerilor
individuale.
5.1. "Procedura 1503" este destinată examinării situațiilor care conduc
la "încălcări flagrante" ale drepturilor omului. Lunar, un Grup de lucru,
alcătuit din cinci experți ai Sub-Comisiei pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecția Minorităților - actualmente Sub-Comisia pentru
Promovarea şi Protecția Drepturilor Omului - primesc de la Secretarul
General al Națiunilor Unite o listă de comunicări, cu descrierea fiecărui
caz, şi a răspunsurilor primite de la guverne. Lista este, de asemenea,
remisă membrilor Comisiei pentru Drepturile Omului. Grupul de lucru
analizează toate comunicările şi răspunsurile primite de la guverne, şi
selectează, pentru a fi supuse dezbaterii Sub- Comisiei, cazurile pentru
care exită dovezi ale încălcării flagrante a drepturilor omului şi libertăților
fundamentale, respectiv, situații care afectează un număr mare de oameni,
pe perioade îndelungate de timp. Sub-Comisia, la rîndul său analizează
comunicările remise de Grupul de lucru şi decide dacă situațiile respective
trebuie aduse la cunoştința Comisiei pentru Drepturile Omului. Comisia
decide dacă este necesar un studiu detaliat al unei anumite situații
particulare, precum şi instituirea unui grup ad hoc pentru a realiza o
investigație la fața locului (dar numai cu consimțământul statului în
care au loc încălcările menționate în comunicare).
Pentru a decide ce comunicări sunt acceptate pentru examinare, Sub-
Comisia pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecția Minorităților a

stabilit o serie de norme procedurale. Conform acestor reguli, o

comunicare:
i. nu trebuie să contravină principiilor Cartei Națiunilor
Unite, Declarației Universale a Drepturilor Omului, sau
altor tratate ori convenții asupra drepturilor omului.
ii. ea nu poate fi admisă decît dacă aprecierile prezentate
constituie temeiuri rezonabile (se iau în considerare
inclusiv răspunsurile primite de la guvernele respective)
care atestă încălcarea flagrantă a drepturilor omului şi
libertăților fundamentale.
iii. comunicările pot fi admise dacă sunt formulate de
persoane individuale sau grupuri care pretind a fi victime
ale încălcării drepturilor omului.
iv. de asemenea, ele pot fi admise şi atunci cînd sunt remise de
orice persoană sau grup de persoane, care, în mod direct,
au luat cunoştință de aceste încălcări. Atunci cînd
comunicările sunt aduse la conoştință de organizații
nonguvernamentale, condiția, pretinsă de normele
procedurale, este ca ele să acționeze cu bună credință şi în
concordanță cu principiile recunoscute ale drepturilor
omului.
v. comunicarea trebuie să descrie fapte, scopul petiției
precum şi drepturile care au fost încălcate.
vi. de regulă, o comunicare care foloseşte un limbaj abuziv
sau care aduce insulte statului împotriva căruia este
formulată nu este luată în considerare. Dacă celelalte
cerinȚe sunt îndeplinite, şi după eliminarea formulărilor
jignitoare, astfel de comunicări sunt totuşi admise.
vii. nu sunt admise comunicările care încalcă principiile Cartei
Națiunilor Unite sau au o motivație politică.
viii. pentru a fi admisă, o comunicare trebuie să probeze că
au fost epuizate toate căile interne de soluționare sau că

acestea sunt ineficiente şi durata lor în timp este

nejustificat de mare.
Toate acțiunile întreprinse în cadrul "procedurii 1503" rămîn
confidențiale cel puțin pînă în momentul în care Comisia raportează
Consiliului Economic şi Social. Pînă în acest stadiu, documentele şi
întîlnirile organismelor implicate au caracter privat şi confidențial. Din
1978, Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului anunță, în cadrul
sesiunilor publice, numele Țărilor care sunt examinate.
În anii 80 Națiunile Unite primeau, prin intermediul acestei
proceduri în jur de 25 000 plîngeri pe an. Numărul lor a atins recordul de
300.000 în 1993. În ultimii ani media a fost cam de 50.000. Procedura
1503 a fost prezentă într-un important număr de țări. Între 1972 şi 1999,
75 de state au făcut obiectul investigațiilor. Dintre acestea 20 au fost din
Africa, 23 din Asia, 15 în America latină, 12 în Europa de est, şi 5 în
Europa occidentală.

Procedura 1503?
5.2. Procedura "Protocolului facultativ"
Procedura "Protocolului facultativ" a fost reglementată de Convenția

Internațională asupra Drepturilor Civile şi Politice şi primul său
Protocolul Facultativ1. Ambele documente au intrat în vigoare la data de
23 martie 1976. Statele părți la Convenție şi Protocol recunosc dreptul
Comitetului Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului de a primi şi
analiza comunicări remise de persoane fizice care pretind că drepturile
1
Romania a ratificat Pactul Internațional asupra Drepturilor Civile şi Politice prin Decretul nr.212 publicat îm
Buletinul Oficial al României, partea I, nr.146 din 20 noiembrie 1974; Protocolul a fost ratificat la 28 iunie
1993 prin Legea nr.39, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.193 din 30 iunie 1993.

civile şi politice le-au fost încălcate de stat.

Comunicările primite de la persoanele fizice sunt analizate de Comitet în
sesiuni speciale, care nu sunt publice. Scrisorile şi documentele Comitetului
sunt confidențiale.
Pentru ca o comunicare să fie admisă ea trebuie:
 să fie semnată şi să provină de la o persoană aflată sub jurisdicția
unui stat care a ratificat Protocolul Facultativ. De regulă,
comunicarea trebuie să aparțină persoanei ale cărei drepturi au
fost încălcate. Totuşi, dacă aceasta este în imposibilitatea de a
trimite plîngerea, ea poate fi remisă şi de o persoană care
justifică calitatea de a acționa în numele victimei presupusei
încălcări. Persoana care nu are o astfel de legătură cu victima nu
poate remite comunicarea.
 plîngerea trebuie să fie compatibilă cu prevederile Convenției şi
nu poate fi luată în considerare dacă aceeaşi problemă se află
deja în curs de examinare în cadrul unei alte proceduri
internaționale
 toate căile interne de atac trebuie să fi fost epuizate înainte ca o
astfel de plîngere să fie adresată Comitetului.
Grupul de lucru pentru Comunicări poate cere presupusei victime sau
statului să furnizeze, într-un termen precizat, în formă scrisă, informații
suplimentare. Odată ce comunicarea a fost declarată admisă Comitetul
cere statului implicat să explice şi să clarifice problema precum şi ce
Drepturile anume a întreprins în acest scop. Statul are la dispoziție un termen de 6

omului luni pentru a răspunde. Autorul plîngerii are, de asemenea, posibilitatea de
a face comentarii pe marginea răspunsului statului. Procedura Protocolului
facultativ pune în poziție de egalitate autorul plângerii şi statul implicat.
Fiecare parte are posibilitatea de a face comentarii şi intervenții pe
marginea motivelor invocate de cealaltă parte. Ulterior Comitetul îşi
exprimă punctul propriu de vedere şi îl remite autorului plîngerii şi statului
în cauză. Procedura de analiză a comunicărilor este confidențială. Sunt
însă întotdeauna făcute publice punctele de vedere formulate de

Comitetul pentru Drepturile Omului în cazul comunicărilor admise,

precum şi deciziile care le resping.
c.) Alte proceduri de comunicare înființate prin tratate. În afară de cele
două sisteme descrise mai sus, alte trei tratate asupra drepturilor
omului reglementează proceduri care permit remiterea, în anumite
condiții, de plîngeri individuale, respectiv Convenția asupra Eliminării
Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, Convenția împotriva Torturii
şi altor Tratamente şi Pedepse Crude, Inumane sau Degradante, precum şi
Convenția asupra Eliminării Tuturor formelor de Discriminare împotriva
Femeii.
Articolul 14, paragraful 1, din Convenția asupra Eliminării Tuturor
Formelor de Discriminare Rasială prevede că "orice stat parte poate
declara, în orice moment, că recunoaşte Comitetului competența de a
primi şi examina comunicări provenind de la persoane sau grupuri de
persoane, ținînd de jurisdicția sa, care se consideră victime ale încălcării,
de către statul parte, a unor drepturi prevăzute în prezenta Convenți.
Comitetul nu primeşte nici o comunicare privind un stat parte care nu a
făcut o astfel de declarație."
Comunicările sunt admise doar dcă au fost epuizate toate căile interne de
soluționare.
În cadrul Convenției împotriva Torturii şi a altor Pedepse ori Tratamente
Crude, Inumane sau Degradante articolul 22 prevede că "orice stat parte
la prezenta Convenție, poate, în virtutea prezentului articol, să declare
în orice moment că recunoaşte competența Comitetului de a primi şi
examina comunicări prezentate de către sau în numele unor persoane
particulare care țin de jurisdicția sa şi care pretind că sunt victime ale
unei încălcări, de către statul parte, a prevederilor Convenției. Comitetul
nu va primi nici o comunicare în care este implicat un stat parte care nu
a făcut o asemenea declarație."
În cadrul reglementărilor din Convenția asupra Eliminării Tuturor
Formelor de Discriminare împotriva Femeii, începând din martie 1999,
odată cu adoptarea Protocolului facultativ de către Comisia cu privire la

Statutul Femeii, sunt admise comunicări individuale cu privire la

încălcările drepturilor prevăzute de această convenție. Plângerile pot fi
adresate Comitetului pentru Eliminarea Discriminării împotriva femeii.
Tot de la această dată, Comitetul se poate implica mai activ în încălcările
flagrante şi sitematice ale drepturilor femeii.
Există şi alte mecanisme de supraveghere a implementării şi respectării
drepturilor omului, care funcționează sub egida unor agenții specializate ale
Organizației Națiunilor Unite. Organizația Internațională a Muncii (ILO)
şi Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Ştiință şi Cultură
(UNESCO) au creat diferite mecanisme de apărare a drepturilor omului.
De exemplu, o procedură specială de apărare a dreptului la asociere
funcționează în cadrul Organizației Internaționale a Muncii. Pe baza ei pot
fi formulate plîngeri împotriva statelor care nu s-au obligat, prin alte
tratate, să respecte acest drept. De asemenea, Comitetele de experți care
funcționează în cadrul Organizației Națiunilor Unite Pentru Educație,
Ştiință şi Cultură, primesc regulat rapoarte de la guvernele statelor care
au adoptat documentele acestei agenții cu privire la măsurile de
implementare a drepturilor din acest domeniu.
În ce priveşte Convenția pentru Drepturile Copilului, din păcate, nu
reglementează vreo procedură specială de comunicare a încălcării
drepturilor copilului. Comitetul pentru Drepturile Copilului poate cere,
conform prevederilor art. 44, par. 4, "informații relevante referitoare la
implementarea Convenției". De asemenea, astfel de informații pot fi
solicitate de la Guverne, dacă există date care indică încălcări grave ale
drepturilor copilului.

Procedura "Protocolului facultativ"?
În loc de
rezumat Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 5.
8

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.


Națiunilor Unite.
Răspuns 5.1
"Procedura 1503" este destinată examinării situațiilor care conduc la

"încălcări flagrante" ale drepturilor omului. Lunar, un Grup de lucru, alcătuit
din cinci experți ai Sub-Comisiei pentru Prevenirea Discriminării şi Protecția
Minorităților - actualmente Sub-Comisia pentru Promovarea şi Protecția
Drepturilor Omului - primesc de la Secretarul General al Națiunilor Unite o
listă de comunicări, cu descrierea fiecărui caz, şi a răspunsurilor primite de
la guverne. Lista este, de asemenea, remisă membrilor Comisiei pentru
Drepturile Omului. Grupul de lucru analizează toate comunicările şi
răspunsurile primite de la guverne, şi selectează, pentru a fi supuse dezbaterii
Sub- Comisiei, cazurile pentru care exită dovezi ale încălcării flagrante a
drepturilor omului şi libertăților fundamentale, respectiv, situații care
afectează un număr mare de oameni, pe perioade îndelungate de timp. Sub-
Comisia, la rîndul său analizează comunicările remise de Grupul de lucru şi
decide dacă situațiile respective trebuie aduse la cunoştința Comisiei pentru
Drepturile Omului. Comisia decide dacă este necesar un studiu detaliat al
unei anumite situații particulare, precum şi instituirea unui grup ad hoc pentru
a realiza o investigație la fața locului (dar numai cu consimțământul statului
în care au loc încălcările menționate în comunicare).

Pentru a decide ce comunicări sunt acceptate pentru examinare, Sub-Comisia

pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecția Minorităților a stabilit o serie
de norme procedurale. Conform acestor reguli, o comunicare:
i. nu trebuie să contravină principiilor Cartei Națiunilor Unite,
Declarației Universale a Drepturilor Omului, sau altor tratate ori convenții
ii. ea nu poate fi admisă decît dacă aprecierile prezentate constituie
temeiuri rezonabile (se iau în considerare inclusiv răspunsurile primite de la
guvernele respective) care atestă încălcarea flagrantă a drepturilor omului şi
libertăților fundamentale.
iii. comunicările pot fi admise dacă sunt formulate de persoane
individuale sau grupuri care pretind a fi victime ale încălcării drepturilor
omului.
iv. de asemenea, ele pot fi admise şi atunci cînd sunt remise de orice
persoană sau grup de persoane, care, în mod direct, au luat cunoştință de
aceste încălcări. Atunci cînd comunicările sunt aduse la conoştință de
organizații nonguvernamentale, condiția, pretinsă de normele procedurale,
este ca ele să acționeze cu bună credință şi în concordanță cu principiile
recunoscute ale drepturilor omului.
v. comunicarea trebuie să descrie fapte, scopul petiției precum şi
drepturile care au fost încălcate.
vi. de regulă, o comunicare care foloseşte un limbaj abuziv sau care
aduce insulte statului împotriva căruia este formulată nu este luată în
considerare. Dacă celelalte cerinȚe sunt îndeplinite, şi după eliminarea
formulărilor jignitoare, astfel de comunicări sunt totuşi admise.
vii. nu sunt admise comunicările care încalcă principiile Cartei Națiunilor
Unite sau au o motivație politică.
viii. pentru a fi admisă, o comunicare trebuie să probeze că au fost
epuizate toate căile interne de soluționare sau că acestea sunt ineficiente şi
durata lor în timp este nejustificat de mare.
Toate acțiunile întreprinse în cadrul "procedurii 1503" rămîn confidențiale
cel puțin pînă în momentul în care Comisia raportează Consiliului Economic
10

şi Social. Pînă în acest stadiu, documentele şi întîlnirile organismelor

implicate au caracter privat şi confidențial. Din 1978, Preşedintele Comisiei
pentru Drepturile Omului anunță, în cadrul sesiunilor publice, numele Țărilor
care sunt examinate.
În anii 80 Națiunile Unite primeau, prin intermediul acestei proceduri
în jur de 25 000 plîngeri pe an. Numărul lor a atins recordul de 300.000 în
1993. În ultimii ani media a fost cam de 50.000. Procedura 1503 a fost
prezentă într-un important număr de țări. Între 1972 şi 1999, 75 de state au
făcut obiectul investigațiilor. Dintre acestea 20 au fost din Africa, 23 din
Asia, 15 în America latină, 12 în Europa de est, şi 5 în Europa occidentală.
Răspuns 5.2
Procedura "Protocolului facultativ" a fost reglementată de Convenția

Internațională asupra Drepturilor Civile şi Politice şi primul său
Protocolul Facultativ2. Ambele documente au intrat în vigoare la data de
23 martie 1976. Statele părți la Convenție şi Protocol recunosc dreptul
Comitetului Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului de a primi şi
analiza comunicări remise de persoane fizice care pretind că drepturile
civile şi politice le-au fost încălcate de stat.
Comunicările primite de la persoanele fizice sunt analizate de Comitet în
sesiuni speciale, care nu sunt publice. Scrisorile şi documentele Comitetului
sunt confidențiale.
Pentru ca o comunicare să fie admisă ea trebuie:
 să fie semnată şi să provină de la o persoană aflată sub jurisdicția
unui stat care a ratificat Protocolul Facultativ. De regulă,
comunicarea trebuie să aparțină persoanei ale cărei drepturi au
fost încălcate. Totuşi, dacă aceasta este în imposibilitatea de a
trimite plîngerea, ea poate fi remisă şi de o persoană care
justifică calitatea de a acționa în numele victimei presupusei
încălcări. Persoana care nu are o astfel de legătură cu victima nu
2
Romania a ratificat Pactul Internațional asupra Drepturilor Civile şi Politice prin Decretul nr.212 publicat îm
Buletinul Oficial al României, partea I, nr.146 din 20 noiembrie 1974; Protocolul a fost ratificat la 28 iunie
1993 prin Legea nr.39, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.193 din 30 iunie 1993.
11

poate remite comunicarea.

 plîngerea trebuie să fie compatibilă cu prevederile Convenției şi
nu poate fi luată în considerare dacă aceeaşi problemă se află
deja în curs de examinare în cadrul unei alte proceduri
internaționale
 toate căile interne de atac trebuie să fi fost epuizate înainte ca o
astfel de plîngere să fie adresată Comitetului.
Grupul de lucru pentru Comunicări poate cere presupusei victime sau
statului să furnizeze, într-un termen precizat, în formă scrisă, informații
suplimentare. Odată ce comunicarea a fost declarată admisă Comitetul
cere statului implicat să explice şi să clarifice problema precum şi ce
anume a întreprins în acest scop. Statul are la dispoziție un termen de 6
luni pentru a răspunde. Autorul plîngerii are, de asemenea, posibilitatea de
a face comentarii pe marginea răspunsului statului. Procedura Protocolului
facultativ pune în poziție de egalitate autorul plângerii şi statul implicat.
Fiecare parte are posibilitatea de a face comentarii şi intervenții pe
marginea motivelor invocate de cealaltă parte. Ulterior Comitetul îşi
exprimă punctul propriu de vedere şi îl remite autorului plîngerii şi statului
în cauză. Procedura de analiză a comunicărilor este confidențială. Sunt
însă întotdeauna făcute publice punctele de vedere formulate de
Comitetul pentru Drepturile Omului în cazul comunicărilor admise,
precum şi deciziile care le resping.

p.206
12

Sisteme instituționale regionale de consacrare și protecție a drepturilor omului
Sisteme instituționale regionale de consacrare și protecție a drepturilor

omului
Cuprins Pagina

6.1. Sistemul regional interamerican ……………………………....……………………...…. 2
6.2. Sistemul regional african........................................................................................... 6

6. 3. Asia și problema drepturilor omului ……………………………………………… 9




 să înţeleagă rolul sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului.
Sistemele regionale de consacrare si protectie a drepturilor omului

Dupa adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului
dezvoltarea cea mai adecvată a protecției acestora se plaseaza in plan
regional, in cadrul unor organizatii internationale regionale create in scopul
promovarii cooperarii intre statele din anumite arii geografice, de regula
continente. Unul dintre domeniile cooperarii interstatale pe plan regional
este dat de garantarea protectiei efective a drepturilor omului prin incheierea
Drepturile unor conventii care, pe de o parte proclama drepturile protejate, iar pe de
omului
alta instituie un mecanism de control jurisdictional al modului in care statele
isi respecta angajamentele asumate, prin crearea, de regula a posibilitatii
formularii de plangeri individuale impotriva statelor semnatare.
6.1. Sistemul regional interamerican

Sistemul regional interamerican de consacrare si garantare a
drepturilor omului functioneaza in cadrul Organizatiei Statelor Americane
(OSA). OSA este principala organizatie internationala interguvernamentala
la nivel regional american, avand sediul la Washington. Organizatia are 35
de membri, precum si 30 de observatori permanenti printre care si Uniunea
Europeana, iar tratatul constitutiv ale acesteia este Carta OSA.
Sistemul american de protectie a drepturilor omului a cunoscut o
evolutie interesanta. El a inceput prin a avea o fizionomie proprie, pentru ca
apoi sa se alinieze, in liniile sale esentiale, celui european. De altfel, trebuie
mentionat faptul ca preocuparile instituirii unui sistem institutionalizat de
protectie a drepturilor omului pe continentul american le preced pe cele
europene in materie. Intr-adevar preambulul Cartei OSA prevede printre

altele, ca „misiunea istorica a Americii este aceea de a oferi omului un

pamant al libertatii si un mediu favorabil deplinei sale dezvoltari a
personalitatii sale si realizarii justelor lui aspiratii”. De aceea, Carta
porneste de la vointa de a consolida, pe acest continent, in cadrul unor
institutii democratice, „un regim al libertatii individuale si de justitie
sociala, bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului”.
Pornind de la aceste premise la 2 mai 1948, la Bogota a fost adoptata
Declaratia americana a drepturilor si indatoririlor omului. Asadar,
aceasta Declaratie precede Declaratia Universala a ONU, adoptata la 10
decembrie 1948, si se distinge de ea prin enuntarea unor indatoriri ale
omului, dar se aseamana prin faptul ca are caracter declarator, fiind lipsita
de un mecanism de constrangere care sa asigure controlul asigurarii
respectarii dispozitiilor sale de catre statele semnatare. Retinem insa faptul
ca Declaratia americana a drepturilor si indatoririlor omului este primul
document care proclama in plan international, dar regional, drepturi ale
omului.
Declaratia consacra atat drepturi civile si politice, cat si drepturi
economice, sociale si culturale, foarte asemanatoare cu cele cuprinse in
Declaratia Universala, insa, spre deosebire de sistemul ONU si de sistemul
european de protectie a drepturilor omului, care consacra doar in general
indatoriri ale omului, Declaratia americana stabileste si cateva indatoriri
concrete: datoria fata de societate, fata de copii si parinti; datoria de a se
instrui; datoria de a vota;datoria de a respecta legea; datoria de a fi utili
comunitatii si natiunii; datoria de a plati taxele; datoria de a munci, datoria
de a se abtine de la activitati politice intr-o tara straina.
Pasul urmator a fost facut prin crearea Comisiei interamericane a
drepturilor omului in 1959, in baza unei rezolutii fara forta obligatorie,
adoptata in cadrul unei reuniuni consultative. Totusi, prin comportamentul
statelor participante, care au dorit crearea ei, Comisia a dobandit la acel
moment o baza legalade facto. Abia prin adoptarea Protocolului de la
Buenos Aires, in 1967 a fost institutionalizata formal Comisia

interamericana a drepturilor omului, prin amendarea corespunzatoare a

Cartei Organizatiei Statelor Americane.
Curtea interamericana este organul jurisdictional specializat al
OSA, format tot din 7 membri, resortisanti ai statelor membre, independenti,
alesi dintre juristii care se bucura de o inalta autoritate morala, au o
competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului si indeplinesc acele
conditii necesare ocuparii unor inalte functii judiciare in statele membre.
Mandatul acestora este de 6 ani cu posibilitatea reinnoirii lui o singura data.
Curtea are o competenta jurisdictionala si una consultativa.
a) Competenta jurisdictionala a Curtii este facultativa deoarece
orice stat contractant poate, potrivit Conventiei, la momentul depunerii
instrumentelor de ratificare sau de aderare, ori in orice moment ulterior, sa
declare recunoasterea competentei obligatorii a Curtii, de plin drept si fara
un acord special, de a statua asupra tuturor litigiilor privitoare la aplicarea
sau interpretarea Conventiei.
Curtea poate fi sesizata numai de catre statele parti la Conventie si
de Comisie. Ea examineaza fondul cauzei, pronunta si comunica hotararea
adoptata si urmareste executarea acesteia. Intotdeauna Curtea poate fi
sesizata numai dupa definitivarea procedurilor prevazute de Conventie
pentru Comisie.
In situatia in care Curtea constata incalcarea unui drept prevazut de
Conventie, ea ordona sa-i fie lasat partii vatamate exercitiul acelui drept si
dispune repararea consecintelor incalcarii, precum si plata unei juste
despagubiri reclamantului. In cazurile de o gravitate deosebita, ce reclama
examinarea lor cu celeritate, si pentru evitarea producerii unor daune
ireparabile reclamantului, Curtea poate, cu prilejul examinarii fondului, sa
ordonemasurile provizorii pe care le considera adecvate. Mai mult, daca
aceste masuri sunt necesare intr-o anumita cauza chiar inainte de sesizarea
Curtii, ea poate dispune luarea lor la sesizarea Comisiei, ceea ce inseamna
ca plangerea respectiva este in curs de examinare de catre Comisie.
Hotararile Curtii sunt motivate si definitive. Exista doar
posibilitatea contestatiei asupra sensului sau intinderii hotararii, situatie in

care tot Curtea se pronunta la cererea uneia dintre parti, in termen de 90 de

zile de la data comunicarii hotararii. In ceea ce priveste executarea
hotararilor pronuntate de catre Curte statele se angajeaza sa se conformeze
acestora, iar obligatia referitoare la acordarea despagubirilor banesti va fi
executata, in statul interesat, conform procedurii de executarea a hotararilor
impotriva statului, reglementata de legislatia sa interna.
b) Sub aspectul competentei consultative Curtea, la cererea statelor -
chiar daca un stat nu este parte la Conventie - si a organismelor OSA
adopta avize consultative pentru interpretarea Conventiei sau altor tratate
referitoare la drepturile omului in statele americane.
În privinta raporturilor care exista între Organizatia Statelor
Americane si Curtea interamericana a drepturilor omului sunt de retinut
demersurile intreprinse pentru a asigura si a intari autonomia Curtii, in
calitatea ei de tribunal international al drepturilor omului. Astfel, pe temeiul
unui acord incheiat intre Secretariatul General al OSA si Curte, intrat in
vigoare la 1 ianuarie 1998, aceasta a primit autonomie
administrativa completa si dreptul de a gestiona propriul buget, ceea ce
include promovarea unei politici proprii de recrutare a functionarilor grefei
si de achizitionare a bunurilor necesare functionarii ei.
In continuare vom analiza cateva aspecte jurisprudentiale ale
Curtii interamericane a drepturilor omului. Desi s-a afirmat ca jurisprudenta
Curtii interamericane ar fi modesta comparativ cu cea a Curtii similare
europene, cercetarea acesteia apare ca o activitate deosebit de interesanta,
mai ales prin raportare la conditiile locale specifice in care ea isi desfasoara
activitatea de control a protectiei drepturilor omului: conflicte armate locale
prelungite, stari exceptionale, miscari teritoriale separatiste, etc.
Un prim aspect il reprezinta dispunerea frecventa, in cursul
examinarii cauzelor a unor masuri provizorii. Astfel, in cauza Prison
d`Urso Branca c/ Brazilia, prin decizia din 18 iunie 2002, la cererea
Comisiei, Curtea a obligat statul parat la luarea unor asemenea masuri
pentru protejarea vietii unor detinuti amenintati de alte persoane aflate in
detentie. In alta cauza, Comunidad de Paz de San Jose de Aparado c/

Columbia, tara care se afla in stare exceptionala, datorita conflictelor armate

locale de peste 40 de ani, tot la cererea Comisiei, prin decizia din 2000, la
cererea a 80 de persoane dintr-o comuna, supuse unor amenintari grave
privitoare la viata si bunurile lor, din partea unor grupari armate ilegale,
Curtea a dispus luarea unor masuri provizorii cu caracter preventiv care sa
evite producerea unor pagube ireparabile reclamantilor.
Un al doilea aspect face referire la o serie de hotarari importante ale
Curtii in cauze deosebit de complexe. Astfel, in cauza Barrios Altos c/
Peru din 3 septembrie 2001, Curtea a decis ca masurile de amnistie, de
prescriere sau de inlaturare a responsabilitatii care conduc la
impiedicarea urmaririi si pedepsirii persoanelor care se fac vinovate de
grave incalcari ale drepturilor omului, cum sunt comiterea de acte de
tortura, executiile extrajudiciare sau arbitrare, disparitiile fortate, sunt
inadmisibile deoarece aduc atingere drepturilor inamovibile recunoscute in
dreptul international al drepturilor omului. In cauza Bulacio c/ Argentinadin
18 septembrie 2003, Curtea a statuat in sensul ca persoanele aflate in
detentie au dreptul sa traiasca in conditii compatibile cu demnitatea lor,
iar statele trebuie sa le garanteze dreptul la viata si la un tratament uman,
intrucat ele au responsabilitatea centrelor de detentie. In consecinta modul
in care este tratat un detinut trebuie atent examinat, avand in vedere
vulnerabilitatea deosebita a detinutului (urmare a controlului total exercitat
de autoritatile statului asupra acestei categorii de persoane), mai ales atunci
cand este vorba de un minor.

Curtea interamericană de protecție a drepturilor omului?
6.2. Sistemul regional african
Statele africane au adoptat la 23 mai 1962, la Addis Abeba Carta

Organizatiei Unitatii Africane (OUA) prin care se reafirma adeziunea

statelor membre la principiile Declaratiei Universale a drepturilor omului.

Inspirata de Uniunea Europeana, Uniunea Africana (care a inlocuit in 2002
OUA) a fost creata pentru realizarea unei mai bune integrari, guvernari si
stabilitati pe continentul african, avand in vedere dificultatile mari prin care
au trecut statele africane in ultimele decenii.
In 1981 se adopta Carta africana a drepturilor omului si ale
popoarelor, la Nairobi, Carta care intra in vigoare abia in 1986, in prezent
fiind ratificata de 53 de state africane.
Carta constituie izvorul sistemului african de protectie a drepturilor
omului care fata de sistemele european si cel american, prezinta doua
deosebiri: proclama si drepturi ale popoarelor, pe de o parte, iar pe de alta
consacra si obligatii ale indivizilor.
Drepturile individuale sunt cele clasice: dreptul la viata, dreptul de
a nu fi tinut in sclavie, dreptul de a nu fi supus torturii, egalitatea si protectia
egala in fata legii, libertatea si securitatea personala, dreptul la un proces
echitabil, libertatea de gandire, constiinta si religie, libertatea de informare
si de exprimare, libertatea de circulatie, libertatea de reuniune, dreptul de
proprietate. Carta consacra si dreptul de a participa la activitatea publica si
unele drepturi sociale, precum dreptul la munca, la sanatate si la educatie.
Drepturile colective (ale popoarelor) consacrate de Carta pornind de
la particularitatile spatiului african, marcat profund de procesul de
decolonizare, dar si de conflictele care au urmat acestuia si de dorinta de
constituire a unor state nationale dupa modele europene sunt:
- dreptul la egalitate al popoarelor, intrucat nimic nu poate justifica
dominatia unui popor de catre altul;
- dreptul la autodeterminare in domeniile politic, economic si social, cu alte
cuvinte dreptul la existenta al fiecarui popor, drept imprescriptibil si
inalienabil;
Drepturile
omului - dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub
dominatie recurgand la orice mijloc recunoscut de comunitatea
internationala; ele au chiar dreptul la asistenta din partea statelor parti la
Carta in lupta lor pentru eliberare;

- dreptul de libera dispozitie asupra bogatiilor si resurselor naturale, drept

ce trebuie exercitat in interesul exclusiv al populatiilor; astfel, in caz de
expropriere, poporul are dreptul la legitima recuperare a bunurilor sale
precum si la o indemnizatie adecvata; mai mult, statele parti se angajeaza
sa elimine orice forma de exploatare economica straina, mai ales cea
practicata de monopolurile internationale;
- dreptul la dezvoltare economica, sociala si culturala, statele bucurandu-
se in mod egal de patrimoniul comun al umanitatii;
- dreptul la pace nationala si internationala, in acest scop statele parti
angajandu-se sa interzica persoanelor care au drept de azil sa desfasoare
activitati subversive indreptate impotriva tarii lor de origine sau a oricarei
alte tari parte la Carta. De asemenea se interzice ca teritoriile lor sa fie
utilizate ca baza pentru activitati subversive sau teroriste indreptate
impotriva oricarui stat parte la Carta.
- dreptul la un mediu inconjurator satisfacator, propice dezvoltarii.
Carta africana este singura conventie internationala in domeniu
care mentioneaza si indatoririle individului fata de familie si societate,
fata de stat si de alte colectivitati recunoscute de lege si fata de comunitatea
internationala. De asemenea fiecare individ are indatorirea de a-si respecta
semenii fara nici o discriminare, de a intretine cu ei relatii care sa permita
promovarea salvgardarii si intarirea respectului si tolerantei reciproce.
Trebuie sa mentionam totusi ca aceste obligatii sunt insa mai degraba de
natura morala si sociala decat juridica.
Spre deosebire de comunicarile interstatale, plângerile
individuale sunt supuse unui proces de triere, Comisia fiind autorizata sa
decida, cu votul majoritatii absolute a membrilor sai pe care dintre ele le va
examina. Distinct de acest aspect plangerea va trebui apoi
declarata admisibila (indicarea identitatii reclamantului, compatibilitatea ei
cu dispozitiile Cartei, epuizarea cailor interne de atac, etc.), si abia apoi se
va trece la examinarea pe fond a acesteia. Comisia intocmeste apoi un
raport, cuprinzand descrierea situatiei si concluziile la care a ajuns, pe care

il inainteaza statelor implicate si Conferintei sefilor de state si de guverne.

Aceasta din urma va decide daca si ce masuri sa adopte.
Retinem insa ca toate masurile luate atat in materia comunicarilor
interstatale, cat si in cea a plangerilor individuale se opresc la stadiu
de recomandari si raman confidentiale pana in momentul in care
Conferinta sefilor de state si de guverne decide altfel. Observam asadar ca
putem vorbi mai degraba de o competenta parajudiciara a Comisiei, decat
de o veritabila competenta jurisdictionala.
6. 3. Asia și problema drepturilor omului
În Asia nu exista un sistem regional de protectie a drepturilor

omului, similar celor european, interamerican sau african. Se pare ca un
asemenea mecanism, care sa reuneasca statele intregului continent, nu ar fi
viabil, intrucat din cauza intinderii geografice, lipsei unei istorii comune si
a nivelurilor foarte diferite de dezvoltare economica, statele Asiei nu
formeaza o entitate coerenta. Aceasta face aproape imposibila realizarea
consensului necesar adoptarii unor standarde comune in materia drepturilor
omului.
Este motivul pentru care se fac eforturi de creare a unui mecanism
subregional de protectie a drepturilor omului in cadrul ASEAN (Asociatia
Natiunilor Asiei creata în 1967). În acest sens la reuniunea din 1993
Ministrii Afacerilor Externe din statele membre ale organizatiei au convenit
ca ASEAN sa aiba in vedere posibilitatea infiintarii unui asemenea sistem.

Sistemul regional african de protecție a drepturilor omului?

În loc de
rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.


Sisteme regionale de protecție a drepturilor omului.
Răspuns 6.1
Curtea interamericana este organul jurisdictional specializat al
OSA, format tot din 7 membri, resortisanti ai statelor membre, independenti,
alesi dintre juristii care se bucura de o inalta autoritate morala, au o
competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului si indeplinesc acele
conditii necesare ocuparii unor inalte functii judiciare in statele membre.
Mandatul acestora este de 6 ani cu posibilitatea reinnoirii lui o singura data.
Curtea are o competenta jurisdictionala si una consultativa.
pentru Comisie.
10


ordonemasurile provizorii pe care le considera adecvate. Mai mult, daca
În privinta raporturilor care exista între Organizatia Statelor
vigoare la 1 ianuarie 1998, aceasta a primit autonomie
administrativa completa si dreptul de a gestiona propriul buget, ceea ce
include promovarea unei politici proprii de recrutare a functionarilor grefei
si de achizitionare a bunurilor necesare functionarii ei.
Răspuns 6.2
Statele africane au adoptat la 23 mai 1962, la Addis Abeba Carta

Organizatiei Unitatii Africane (OUA) prin care se reafirma adeziunea
statelor membre la principiile Declaratiei Universale a drepturilor omului.
11

In 1981 se adopta Carta africana a drepturilor omului si ale
inalienabil;
- dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub
12


Spre deosebire de comunicarile interstatale, plângerile
13



p.206
14

Sistemul regional interamerican de protecție a drepturilor omului
Cuprins Pagina

7.1. Sistemul regional interamerican ……………………………....……………………...…. 2
7.2. Curtea interamericană ........................................................................................... 6




 să înţeleagă rolul sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului.
7.1. Sistemul regional interamerican

Sistemul regional interamerican de consacrare si garantare a
drepturilor omului functioneaza in cadrul Organizatiei Statelor Americane
(OSA). OSA este principala organizatie internationala interguvernamentala
la nivel regional american, avand sediul la Washington. Organizatia are 35
Drepturile
de membri, precum si 30 de observatori permanenti printre care si Uniunea
omului
Europeana, iar tratatul constitutiv ale acesteia este Carta OSA.
Sistemul american de protectie a drepturilor omului a cunoscut o
evolutie interesanta. El a inceput prin a avea o fizionomie proprie, pentru ca
apoi sa se alinieze, in liniile sale esentiale, celui european. De altfel, trebuie
mentionat faptul ca preocuparile instituirii unui sistem institutionalizat de
protectie a drepturilor omului pe continentul american le preced pe cele
europene in materie. Într-adevar preambulul Cartei OSA prevede printre
altele, ca „misiunea istorica a Americii este aceea de a oferi omului un
pamant al libertatii si un mediu favorabil deplinei sale dezvoltari a
personalitatii sale si realizarii justelor lui aspiratii”. De aceea, Carta
porneste de la vointa de a consolida, pe acest continent, in cadrul unor
institutii democratice, „un regim al libertatii individuale si de justitie
sociala, bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului”.
Pornind de la aceste premise la 2 mai 1948, la Bogota a fost adoptata
Declaratia americana a drepturilor si indatoririlor omului. Asadar,
aceasta Declaratie precede Declaratia Universala a ONU, adoptata la 10
decembrie 1948, si se distinge de ea prin enuntarea unor indatoriri ale
omului, dar se aseamana prin faptul ca are caracter declarator, fiind lipsita
de un mecanism de constrângere care sa asigure controlul asigurarii

respectarii dispozitiilor sale de catre statele semnatare. Retinem insa faptul

ca Declaratia americana a drepturilor si indatoririlor omului este primul
document care proclama in plan international, dar regional, drepturi ale
omului.
Declarația consacra atat drepturi civile și politice, cât și drepturi
economice, sociale și culturale, foarte asemanatoare cu cele cuprinse in
Declarația Universala, însa, spre deosebire de sistemul ONU și de sistemul
european de protectie a drepturilor omului, care consacra doar in general
indatoriri ale omului, Declaratia americana stabileste și cateva indatoriri
concrete: datoria fata de societate, fata de copii si parinti; datoria de a se
instrui; datoria de a vota;datoria de a respecta legea; datoria de a fi utili
comunitatii si natiunii; datoria de a plati taxele; datoria de a munci, datoria
de a se abtine de la activitati politice intr-o tara straina.
Pasul urmator a fost facut prin crearea Comisiei interamericane a
drepturilor omului in 1959, in baza unei rezolutii fara forta obligatorie,
adoptata in cadrul unei reuniuni consultative. Totusi, prin comportamentul
statelor participante, care au dorit crearea ei, Comisia a dobandit la acel
moment o baza legalade facto. Abia prin adoptarea Protocolului de la
Buenos Aires, in 1967 a fost institutionalizata formal Comisia
interamericana a drepturilor omului, prin amendarea corespunzatoare a
Cartei Organizatiei Statelor Americane.
Principalele atributii ale Comisiei, ca organism al Cartei, constau in
a promova respectarea si apararea drepturilor omului in spatiul american si
a servi, in acest domeniu, ca organ consultativ al organizatiei. Retinem
asadar crearea acestui prim organism interamerican de protectie a
drepturilor omului, cu o competenta, inca limitata.
El va fi incadrat intr-un sistem de protectie in domeniu instituit
prin Conventia americana privitoare la drepturile omului. Potrivit art.
33 din Conventie, organele instituite spre a controla modul in care statele
semnatare isi indeplinesc obligatiile asumate sunt: Comisia interamericana
a drepturilor omului si Curtea americana a drepturilor omului.

Evolutia prezentata mai sus conduce la concluzia ca, in cazul

Comisiei interamericane a drepturilor omului putem vorbi de doua functii
distincte: una care subsumeaza atributiile sale in raport cu toate statele
membre ale OSA, ca organism al Cartei, si una care subsumeaza atributiile
sale in raport cu statele parti ale Conventiei, ca organism al acesteia.
În Preambulul Conventiei statele semnatare recunosc principiul
potrivit caruia drepturile fundamentale ale omului nu deriva din
apartenenta juridica a individului la un anumit stat; acestea au la baza insesi
atributele fiintei umane, care justifica protectia lor internationala, ca o
completare a protectiei prevazuta de legislatia interna a statelor americane.
Cat priveste sursele de inspiratie ale Conventiei, preambulul
mentioneaza explicit Carta OSA,Declaratia americana a drepturilor
omului, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, si, desi nu face
referire directa la Conventia europeana in materie, si aceasta a constituit o
sursa de inspiratie, in special in privinta sistemului institutional de control
pe care il instituie.
Conventia reglementeaza dreptul la recunoasterea calitatii de subiect
de drept a oricarei persoane, dreptul la viata, dreptul la integritatea
persoanei, interzicerea sclaviei, libertatea persoanei, dreptul la un proces
echitabil, principul legalitatii incriminarii si al neretroactivitatii legii penale,
dreptul la despagubiri in caz de condamnare pe nedrept, dreptul la onoare si
reputatie, libertatea de constiinta si religie, libertatea de gandire si
exprimare, libertate de reuniune si asociere, dreptul de proprietate. De
asemenea, Conventia recunoaste dreptul la protectia familiei, dreptul la
nume, la nationalitate, libertatea de miscare si dreptul la resedinta, principiul
egalitatii in fata legii si altele. La aceste drepturi reglementate de Conventie
trebuie adaugate si cele cuprinse in protocoalele aditionale.
Dupa cum am aratat organele Conventiei interamericane a
drepturilor omului sunt Comisia si Curtea.
Comisia interamericana reprezinta toate statele membre ale OSA
si este formata din 7 membri, persoane care se bucura de o inalta morala si
au o competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului, alesi de

Adunarea Generala a OSA, de pe o lista de cate 3 candidati propusi de

guvernele statelor membre. Durata mandatului este de 4 ani cu posibilitatea
realegerii o singura data. Comisia are urmatoarele atributii:
- sa dezvolte constientizarea importantei drepturilor omului in randul
popoarelor Americii;
- sa recomande guvernelor atunci cand considera util, adoptarea de
masuri in favoarea apararii drepturilor omului in raport cu dispozitiile
interne, inclusiv cele constitutionale;
- sa intocmeasca studii si rapoarte,
- sa solicite informatii guvernelor statelor membre asupra masurilor
pe care acestea le adopta in domeniul drepturilor omului si sa furnizeze avize
in domeniu statelor membre ale organizatiei care le solicita;
- sa adopte masuri privitoare la petitiile si comunicarile care ii sunt
supuse atentiei;
- sa prezinte un raport anual privind activitatea sa Adunarii Generale
a OSA.
Comisia poate fi sesizata cu privire la pretinse incalcari ale
drepturilor prevazute de Conventie atat de catre particulari (plangeri
individuale), cat si de catre statele contractante (comunicari interstatale),
cudeosebirea ca, in timp ce competenta Comisiei privitoare la examinarea
plangerilor individuale decurge direct din textul Conventiei, cea privitoare
la examinarea sesizarilor statale este supusa conditiei existentei
unei declaratii exprese de recunoastere a competentei Comisiei din partea
statului interesat. Aceasta declaratie poate fi facuta pe durata nedeterminata,
pe un anumit termen sau cu prilejul examinarii unei anumite plangeri.
Asadar, in cazul plangerilor individuale, capacitatea procesuala
activa apartine oricarui particular, persoana fizica sau subiect colectiv de
drept, iar capacitatea procesuala pasiva apartine oricarui stat parte la
Conventie, pe cand in cazul cererilor interstatale capacitate procesuala
activa si pasiva au numai statele parti la Conventie, care au facut o declaratie
expresa, dar facultativa de acceptare.

Dupa primirea sesizarii Comisia examineaza in primul rand

indeplinirea conditiilor prealabile de admisibilitate:
a) epuizarea tuturor cailor interne de actiune in justitie;
b) respectare termenului de 6 luni de la data primirii deciziei interne
definitive;
c) obiectul plangerii sau al comunicarii sa nu se afle pe rolul unei alte
instante internationale;
d) plangerile individuale sa contina numele, cetatenia, profesia,
domiciliul si semnatura persoanei sau a persoanelor care depun
plangere.
In situatia in care Comisia declara admisibila o sesizare, o comunica
statului interesat si apoi trece la examinarea ei pe fond, cu posibilitatea
reglementarii pe cale amiabila a litigiului. In cazul unui esec al incercarii de
solutionare amiabila se pronunta cu privire la fondul cauzei si decide asupra
transmiterii acesteia Curtii interamericane sau formuleaza recomandari
pentru state, urmarind punerea lor in executare.
In cazurile grave si urgente Comisia poate intreprinde o ancheta, dar
numai in urma obtineriiconsimtamantului prealabil al statului pe teritoriul
caruia se pretinde a fi fost comisa incalcarea incriminata a unui drept
prevazut de Conventia interamericana si numai cu privire la cereri sau
comunicari ce indeplinesc conditiile de admisibilitate.

Comisia interamericane a drepturilor omului ?
7.2. Curtea interamericana
este organul jurisdictional specializat al OSA, format tot din 7 membri,

resortisanti ai statelor membre, independenti, alesi dintre juristii care se
bucura de o inalta autoritate morala, au o competenta recunoscuta in
domeniul drepturilor omului si indeplinesc acele conditii necesare ocuparii

Drepturile unor inalte functii judiciare in statele membre. Mandatul acestora este de 6
omului
ani cu posibilitatea reinnoirii lui o singura data. Curtea are
o competenta jurisdictionala si una consultativa.
pentru Comisie.
ordone masurile provizorii pe care le considera adecvate. Mai mult, daca


În privinta raporturilor care exista intre Organizatia Statelor
vigoare la 1 ianuarie 1998, aceasta a primit autonomie administrativa
completa si dreptul de a gestiona propriul buget, ceea ce include promovarea
unei politici proprii de recrutare a functionarilor grefei si de achizitionare a
bunurilor necesare functionarii ei.
În continuare vom analiza cateva aspecte jurisprudentiale ale
Curtii interamericane a drepturilor omului. Desi s-a afirmat ca jurisprudenta
Curtii interamericane ar fi modesta comparativ cu cea a Curtii similare
europene, cercetarea acesteia apare ca o activitate deosebit de interesanta,
mai ales prin raportare la conditiile locale specifice in care ea isi desfasoara
activitatea de control a protectiei drepturilor omului: conflicte armate locale
prelungite, stari exceptionale, miscari teritoriale separatiste, etc.
Un prim aspect il reprezinta dispunerea frecventa, in cursul
examinarii cauzelor a unor masuri provizorii. Astfel, in cauza Prison
d`Urso Branca c/ Brazilia, prin decizia din 18 iunie 2002, la cererea
Comisiei, Curtea a obligat statul parat la luarea unor asemenea masuri
pentru protejarea vietii unor detinuti amenintati de alte persoane aflate in
detentie. In alta cauza, Comunidad de Paz de San Jose de Aparado c/
Columbia, tara care se afla in stare exceptionala, datorita conflictelor armate
locale de peste 40 de ani, tot la cererea Comisiei, prin decizia din 2000, la
cererea a 80 de persoane dintr-o comuna, supuse unor amenintari grave
privitoare la viata si bunurile lor, din partea unor grupari armate ilegale,
Curtea a dispus luarea unor masuri provizorii cu caracter preventiv care sa
evite producerea unor pagube ireparabile reclamantilor.

Un al doilea aspect face referire la o serie de hotarari importante ale

Curtii in cauze deosebit de complexe. Astfel, in cauza Barrios Altos c/
Peru din 3 septembrie 2001, Curtea a decis ca masurile de amnistie, de
prescriere sau de inlaturare a responsabilitatii care conduc la
impiedicarea urmaririi si pedepsirii persoanelor care se fac vinovate de
grave incalcari ale drepturilor omului, cum sunt comiterea de acte de
tortura, executiile extrajudiciare sau arbitrare, disparitiile fortate, sunt
inadmisibile deoarece aduc atingere drepturilor inamovibile recunoscute in
dreptul international al drepturilor omului. In cauza Bulacio c/ Argentinadin
18 septembrie 2003, Curtea a statuat in sensul ca persoanele aflate in
detentie au dreptul sa traiasca in conditii compatibile cu demnitatea lor,
iar statele trebuie sa le garanteze dreptul la viata si la un tratament uman,
intrucat ele au responsabilitatea centrelor de detentie. In consecinta modul
in care este tratat un detinut trebuie atent examinat, avand in vedere
vulnerabilitatea deosebita a detinutului (urmare a controlului total exercitat
de autoritatile statului asupra acestei categorii de persoane), mai ales atunci
cand este vorba de un minor.
In concluzie, vom evidentia care sunt particularitatile sistemului
interamerican de protectie a drepturilor omului, prin raportare la sistemul
european similar:
1. Drepturile recunoscute prin Conventia interamericana si prin
protocoalele sale aditionale sunt nu numaicivile si politice, dar si
economice, sociale si culturale;
2. Nu toate cele 34 de state membre ale OSA au ratificat Conventia
interamericana; numai 25 au semnat-o, 24 au ratificat-o, iar dintre acestea
numai 21 au acceptat jurisdictia contencioasa obligatorie a Curtii
interamericane.
3. Statele semnatare nu au integrat Conventia interamericana in
sistemele lor nationale de drept, spre deosebire de sistemul european, cu
alte cuvinte aceasta nu se poate aplica in mod direct in statele respective,
deci nu poate constitui temei juridic pentru solutionarea unor litigii in plan
national.

4. Curtea interamericana exercita ea insasi controlul executarii

hotararilor sale de catre statele in cauza, spre deosebire de sistemul
european, in care supravegherea executarii hotararilor este asigurata de
Comitetul Ministerial al Consiliului Europei. Sistemul interamerican este
unul deficitar, si din acest motiv s-a recunoscut necesitatea crearii, in cadrul
OSA a unui mecanism international de supraveghere a executarii hotararilor
Curtii, cu atat mai mult cu cat doar 3 state – Columbia, Costa Rica si Peru,
au instituit proceduri interne care garanteaza executarea hotararilor Curtii.
5. Competenta jurisdictionala a Curtii interamericane este una
facultativa, intrucat este nevoie de o declaratie a statelor de a accepta
competenta Curtii, spre deosebire de sistemul european in care statele
accepta competenta Curtii europene a drepturilor omului prin chiar
ratificarea sau aderarea la Conventie.

Particularitatile sistemului interamerican de protectie a drepturilor
omului?



Națiunilor Unite.
10

Răspuns 7.1
Comisia interamericana reprezinta toate statele membre ale OSA si este
formata din 7 membri, persoane care se bucura de o inalta morala si au o
competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului, alesi de Adunarea
Generala a OSA, de pe o lista de cate 3 candidati propusi de guvernele
statelor membre. Durata mandatului este de 4 ani cu posibilitatea realegerii
o singura data. Comisia are urmatoarele atributii:
- sa dezvolte constientizarea importantei drepturilor omului in randul
popoarelor Americii;
- sa recomande guvernelor atunci cand considera util, adoptarea de
masuri in favoarea apararii drepturilor omului in raport cu dispozitiile
interne, inclusiv cele constitutionale;
- sa intocmeasca studii si rapoarte,
- sa solicite informatii guvernelor statelor membre asupra masurilor
pe care acestea le adopta in domeniul drepturilor omului si sa furnizeze avize
in domeniu statelor membre ale organizatiei care le solicita;
- sa adopte masuri privitoare la petitiile si comunicarile care ii sunt
supuse atentiei;
- sa prezinte un raport anual privind activitatea sa Adunarii Generale
a OSA.
Comisia poate fi sesizata cu privire la pretinse incalcari ale
drepturilor prevazute de Conventie atat de catre particulari (plangeri
individuale), cat si de catre statele contractante (comunicari interstatale),
cudeosebirea ca, in timp ce competenta Comisiei privitoare la examinarea
plangerilor individuale decurge direct din textul Conventiei, cea privitoare
la examinarea sesizarilor statale este supusa conditiei existentei
unei declaratii exprese de recunoastere a competentei Comisiei din partea
statului interesat. Aceasta declaratie poate fi facuta pe durata nedeterminata,
pe un anumit termen sau cu prilejul examinarii unei anumite plangeri.
11

Asadar, in cazul plangerilor individuale, capacitatea procesuala

activa apartine oricarui particular, persoana fizica sau subiect colectiv de
drept, iar capacitatea procesuala pasiva apartine oricarui stat parte la
Conventie, pe cand in cazul cererilor interstatale capacitate procesuala
activa si pasiva au numai statele parti la Conventie, care au facut o declaratie
expresa, dar facultativa de acceptare.
Dupa primirea sesizarii Comisia examineaza in primul rand
indeplinirea conditiilor prealabile de admisibilitate:
a) epuizarea tuturor cailor interne de actiune in justitie;
b) respectare termenului de 6 luni de la data primirii deciziei interne
definitive;
c) obiectul plangerii sau al comunicarii sa nu se afle pe rolul unei alte
instante internationale;
d) plangerile individuale sa contina numele, cetatenia, profesia,
domiciliul si semnatura persoanei sau a persoanelor care depun
plangere.
In situatia in care Comisia declara admisibila o sesizare, o comunica
statului interesat si apoi trece la examinarea ei pe fond, cu posibilitatea
reglementarii pe cale amiabila a litigiului. In cazul unui esec al incercarii de
solutionare amiabila se pronunta cu privire la fondul cauzei si decide asupra
transmiterii acesteia Curtii interamericane sau formuleaza recomandari
pentru state, urmarind punerea lor in executare.
In cazurile grave si urgente Comisia poate intreprinde o ancheta, dar
numai in urma obtineriiconsimtamantului prealabil al statului pe teritoriul
caruia se pretinde a fi fost comisa incalcarea incriminata a unui drept
prevazut de Conventia interamericana si numai cu privire la cereri sau
comunicari ce indeplinesc conditiile de admisibilitate.
Răspuns 7.2
Particularitatile sistemului interamerican de protectie a drepturilor
omului, prin raportare la sistemul european similar:
12

1. Drepturile recunoscute prin Conventia interamericana si prin

protocoalele sale aditionale sunt nu numaicivile si politice, dar si
economice, sociale si culturale;
2. Nu toate cele 34 de state membre ale OSA au ratificat Conventia
interamericana; numai 25 au semnat-o, 24 au ratificat-o, iar dintre acestea
numai 21 au acceptat jurisdictia contencioasa obligatorie a Curtii
interamericane.
3. Statele semnatare nu au integrat Conventia interamericana in
sistemele lor nationale de drept, spre deosebire de sistemul european, cu
alte cuvinte aceasta nu se poate aplica in mod direct in statele respective,
deci nu poate constitui temei juridic pentru solutionarea unor litigii in plan
national.
4. Curtea interamericana exercita ea insasi controlul executarii
hotararilor sale de catre statele in cauza, spre deosebire de sistemul
european, in care supravegherea executarii hotararilor este asigurata de
Comitetul Ministerial al Consiliului Europei. Sistemul interamerican este
unul deficitar, si din acest motiv s-a recunoscut necesitatea crearii, in cadrul
OSA a unui mecanism international de supraveghere a executarii hotararilor
Curtii, cu atat mai mult cu cat doar 3 state – Columbia, Costa Rica si Peru,
au instituit proceduri interne care garanteaza executarea hotararilor Curtii.
5. Competenta jurisdictionala a Curtii interamericane este una
facultativa, intrucat este nevoie de o declaratie a statelor de a accepta
competenta Curtii, spre deosebire de sistemul european in care statele
accepta competenta Curtii europene a drepturilor omului prin chiar
ratificarea sau aderarea la Conventie.

p.206
13

Sistemul regional african de protecție a drepturilor omului
Cuprins Pagina

8.1. Sistemul regional african ……………………………………....……………………...…. 2
8.2. Sistemul de control ……........................................................................................... 4




 să înţeleagă rolul istemelor regionale de protecție a drepturilor omului.
8.1. Sistemul Statele africane au adoptat la 23 mai 1962, la Addis Abeba Carta
regional Organizatiei Unitatii Africane (OUA) prin care se reafirma adeziunea
african statelor membre la principiile Declaratiei Universale a drepturilor omului.
În 1981 se adopta Carta africana a drepturilor omului si ale
Drepturile
omului


inalienabil;


Carta africana a drepturilor omului si ale popoarelor?
8.2. Sistemul de control
Sistemul de control al respectarii drepturilor consacrate de Carta africana

este asemanator celui american si celui european existent pana la 1
noiembrie 1998. El consta din doua organe: Comisia africana a drepturilor
omului si popoarelor si Curtea africana a drepturilor omului si popoarelor.
Comisia africana este creata direct pe temeiul Cartei si este
compusa din 11 membri independenti alesi dintre personalitatile africane
care se bucura de inalta consideratie, recunoscute pentru integritatea,
impartialitatea si inaltele lor calitati morale, competente in domeniu, de
Conferinta sefilor de state si de guverne a Uniunii Africane. Mandatul este
de 6 ani si poate fi reinnoit.
Comisia este competenta sa solutioneze comunicari
interstatale care, daca nu sunt rezolvate pe calea unor negocieri intre statele
interesate si indeplinesc conditiile de admisibilitate (epuizarea cailor interne
de atac) pot fi cercetate pe fond. Examinarea se finalizeaza cu un raport care
trebuie intocmit intr-un termen rezonabil, dar nu in mai mult de 12 luni de
la sesizarea Comisiei, ce se transmite partilor interesate si Conferintei sefilor
de state si de guverne a Uniunii. Raportul va cuprinde si recomandarile pe
care Comisia le considera utile.
Spre deosebire de comunicarile interstatale, plangerile


Drepturile
omului
Pentru a suplini lipsa unei reale proceduri jurisdictionale, pe temeiul
art. 66 din Carta care permite adoptarea unor protocoale sau acorduri care
sa-i completeze dispozitiile statele membre ale Uniunii Africane au adoptat
la 9 iunie 1998 Protocolul relativ la Carta africana a drepturilor omului
si popoarelor privind crearea unei Curti africane a drepturilor omului
si popoarelor, care a intrat in vigoare la 25 ianuarie 2004.
Dispozitiile cuprinse in acest Protocol sunt similare celor privitoare
la Curtea europeana si cea interamericana, cu diferenta ca numarul
judecatorilor Curtii africane este de 11. Curtea poate fi sesizata de
Comisie, statul contractant care a sesizat Comisia, statul contractant al carui
resortisant este victima unei incalcari a drepturilor omului, organizatii
interguvernamentale africane. Un element de originalitate este acela ca,
potrivit art. 5 paragraful 3 al Protocolului, instanta africana poate permite
persoanelor individuale si organizatiilor neguvernamentale care dispun de
statutul de observator pe langa Comisia africana sa introduca cereri direct in
fata Curtii, cu conditia ca statul in cauza sa fi facut in prealabil o declaratie
de acceptare a competentei Curtii de a examina asemenea cereri.

Comisia africana a drepturilor omului si popoarelor?



Sistemul regional african de protecție a drepturilor omului.
Răspuns 8.1
În 1981 se adopta Carta africana a drepturilor omului si ale
deosebiri: proclama și drepturi ale popoarelor, pe de o parte, iar pe de alta
consacră și obligații ale indivizilor.
6


inalienabil;

Răspuns 8.2
Comisia africană este creata direct pe temeiul Cartei si este

compusa din 11 membri independenti alesi dintre personalitatile africane
care se bucura de inalta consideratie, recunoscute pentru integritatea,
impartialitatea si inaltele lor calitati morale, competente in domeniu, de
Conferinta sefilor de state si de guverne a Uniunii Africane. Mandatul este
de 6 ani si poate fi reinnoit.
Comisia este competenta sa solutioneze comunicari interstatale
care, daca nu sunt rezolvate pe calea unor negocieri intre statele interesate si
indeplinesc conditiile de admisibilitate (epuizarea cailor interne de atac) pot
fi cercetate pe fond. Examinarea se finalizeaza cu un raport care trebuie
intocmit intr-un termen rezonabil, dar nu in mai mult de 12 luni de la
sesizarea Comisiei, ce se transmite partilor interesate si Conferintei sefilor
de state si de guverne a Uniunii. Raportul va cuprinde si recomandarile pe
care Comisia le considera utile.
Spre deosebire de comunicarile interstatale, plangerile

Pentru a suplini lipsa unei reale proceduri jurisdictionale, pe temeiul

art. 66 din Carta care permite adoptarea unor protocoale sau acorduri care
sa-i completeze dispozitiile statele membre ale Uniunii Africane au adoptat
la 9 iunie 1998 Protocolul relativ la Carta africana a drepturilor omului
si popoarelor privind crearea unei Curti africane a drepturilor omului
si popoarelor, care a intrat in vigoare la 25 ianuarie 2004.

p.206

Sistemul instituțional de consacrare și protecție a drepturilor omului la nivel regional
european
Sistemul instituțional de consacrare și protecție a drepturilor omului la

nivel regional european
Cuprins Pagina

9.1. Aspecte generale …………………….………………………....……………………...…. 2
9.2. Sistemul institutional de consacrare si protectie a drepturilor omului la nivel 2

regional european ……....................................................................................................


european


 să înţeleagă rolul sistemului regional european de protecție a drepturilor
omului.
9.1. Aspecte Unitatea Europei este o constructie care se sprijina pe credinte, idei si
generale mentalitati comune sau complementare, rod al unui proces istoric

indelungat, in care diversitatea, mai ales etnica, dar și religioasa, a început
sa se transforme din izvor al violentei destructive in fundament al tolerantei.
Captivantul domeniu de cercetare al drepturilor omului releva ca Europa, in
marea sa diversitate, devine, progresiv, un formidabil laborator de
experimentare, retinandu-se si necesitatea de a „reinventa dreptul comun”.
Dreptul european al drepturilor omului s-a consacrat ca o ramura a
dreptului european si ca o realitate fără precedent.
Este fara echivoc ca daca o armonizare este dorita, orice uniformizare
Drepturile trebuie respinsa: notiunea Europei trebuie sa fie inteleasa „dupa o multipla
omului si deplina complexitate”.

Dreptul european al drepturilor omului?
9.2. Sistemul de control
Sistemul institutional de consacrare si protectie a drepturilor omului la nivel

regional european prezinta urmatoarele trasaturi particulare:

european
a) din punct de vedere al modului de protectie a drepturilor omului este

cel mai eficient sistem, bazandu-se in principal pe Curtea europeana a
drepturilor omului;
b) este un sistem complex care se desfășoara pe trei planuri, in cadrul a
trei organizatii internationale distincte a caror profunzime instituționala este
invers proportionala cu aria lor de acoperire geografica:
1. Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) a luat
fiinta in 1994 prin institutionalizarea Conferintei pentru Securitate si
Cooperare in Europa (CSCE), fiind cea mai intinsa, dar si cea mai fragila
structura de integrare europeana. Depasind granitele geografice ale
continentului aceasta organizatie este formata din 55 de state, astfel: pe langa
cele 46 de state care alcatuiesc Consiliul Europei, regasim printre membri si
urmatoarele state: Vatican, Belarus, cinci state ex –URSS, Statele Unite ale
Americii si Canada.
2. Uniunea Europeana/Comunitatile Europene, reprezinta cea mai
restransa, dar si cea mai profunda structura de integrare europeana, cu
obiective economice, monetare si politice bine definite, cu institutii care
depasesc caracterul interguvernamental si cu un sistem normativ extrem de
complex, fiind alcatuita din 28 de state membre.
3. Consiliul Europei, creat in 1949 prin Statutul de la Londra, este planul
intermediar al integrarii europene, mai amplu, dar mai putin profund decat
Uniunea Europeana, mai restrans, dar mai solid structuratdecat OSCE.
Consiliul Europei este alcatuit din 46 de state membre care au ca si numitor
comun protejarea democratiei, statului de drept si a drepturilor omului, asa
cum precizeaza Statutul de la Londra.
Sitemul european este construit sub forma cercurilor concentrice,
Drepturile
omului avand ca nucleu dur statele membre ale Uniunii Europene, iar ca zona
periferica statele care sunt numai membre ale OSCE.
Scopul initial al acestor organizatii regionale europene a fost acelasi
- mentinerea pacii in Europa – insa mijloacele folosite pentru atingerea
acestui scop au fost diferite:

european
- OSCE, creata in ideea mentinerii unui compromis intre blocul comunist si

cel occidental, in epoca razboiului rece, considerata un forum de dialog
dintre est si vest, a utilizat masuri de securitate regionala pentru mentinerea
pacii in Europa;
- Uniunea Europeana a ales calea economica, acest domeniu fiind singurul
vizat de cele trei comunitati initial. S-au luat masuri de cooperare economica
pe de o parte, iar pe de alta de control a productiei principalelor materii prime
necesare in caz de razboi (carbunele si otelul).
- Consiliul Europei a considerat ca mentinerea pacii in Europa se poate
realiza prin consolidarea regimurilor democratice, prin protejarea
drepturilor omului. Creat dupa cel de-al doilea razboi mondial de statele
democratice din vestul Europei, filosofia ce sta la baza infiintarii Consiliul
Europei porneste de la premisa ca statele democratice nu intra in razboi
unele cu altele, ele fiind capabile sa gaseasca alte solutii pentru rezolvarea
eventualelor diferende, asa incat daca se reuseste mentinerea unor regimuri
democratice se obtine mentinerea pacii.
Calea aleasa a fost asadar, in acest caz ,asigurarea regimurilor
democratice in regiune si prevenirea regimurilor totalitare, acestea din urma
fiind in fapt cauze ale celui de-al doilea razboi mondial. Cum se pot asigura
insa regimurile democratice? Instituind o protectie solida a drepturilor
omului, intrucat intr-un stat unde exista institutii de protejare a drepturilor
omului, unde exista mecanisme de protectie, unde indivizii isi cunosc
drepturile, exista un risc foarte scazut de izbucnire a conflictelor armate.
Trebuie subliniat faptul ca problematica protectiei drepturilor
omului a existat inca de la inceput doar in cadrul Consiliului Europei, in
timp ce Uniunea Europeana si OSCE abia ulterior infiintarii lor au dobandit
o dimensiune privitoare la „drepturile omului” care nu exista initial.
3. Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)
OSCE este o organizatie internationala la nivel regional european,
creata in mod evolutiv si avand trasaturi speciale.
Originea ei se afla in Conferinta pentru securitate si cooperare in
Europa, o conferinta diplomatica internationala la nivel regional european,
4

european
tinuta la Helsinki, in 1975. Conferinta s-a incheiat prin adoptareaActului

final al Conferintei de la Helsinki, document politic, fara caracter de
tratat international. Ulterior, aceasta conferinta internationala s-a
transformat, potrivit Actului final al Conferintei de la Hesinki intr-un
proces, prin organizarea de reuniuni periodice privind urmarile Conferintei.
Procesul de transformare a CSCE intr-o organizatie internationala s-
a declansat la reuniunea de la Paris, in anul 1990, cad s-a adoptat Carta de
la Paris pentru o noua Europa, pornind de la schimbarile majore care au
avut loc in Europa prin disparitia lagarului comunist si nevoia de instaurarea
democratiei in toate statele europene, la baza careia sa se aseze respectarea
fiintei umane si a statului de drept. Se creeaza astfel un sistem institutional
permanent al acestui proces.
Finalul acestei evolutii are loc in 1994, in cadrul reuniunii la nivel
inalt de la Budapesta, moment in care s-a schimbat si denumirea in
Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa.
Domeniul de actiune al OSCE este extrem de larg, cooperarea si
securitatea in Europa, care includ o importanta dimensiune privind
drepturile omului. In materia drepturilor omului insa, accentul este pus
pedimensiunea afirmativa, de consacrare a drepturilor omului, iar nu pe
dimensiunea de garantare si aparare concreta a drepturilor omului.
In cadrul acestei organizatii au fost adoptate o serie de documente
internationale fara forta juridica obligatorie, cu valoare de soft-law, care
contin prevederi referitoare la drepturile omului. Astfel, Actul final al
CSCE din 1975 a enumerat printre principiile generale ce trebuie respectate
in relatiile dintre state si pe acela al respectarii drepturilor omului si
libertatilor fundamentale, inclusiv libertatea de gandire, constiinta si religie.
Preocuparea pentru promovarea drepturilor omului a continuat si
dupa inlaturarea regimurilor comuniste din Europa de Est si s-a reflectat in
documentele adoptate la reuniunile de la Viena (1989), Paris(1989) si
Copenhaga(1990) ale CSCE. Documentul de la Copenhaga pune in lumina
valorile democratiei, statului de drept si libertatii fiecarui stat de a-si alege

european
sistemul politic, economic si cultural propriu, aratand ca intre drepturile

omului si guvernarea democratica exista o legatura indestructibila.
In 1991, la Moscova, a fost creat un mecanism care sa asiste statele
participante la CSCE in rezolvarea problemelor ce tin de dimensiunea
umana a Conferintei. In cadrul acestui mecanism, un numar de experti au
fost trimisi in misiuni de asistenta in statele care si-au dobandit recent
independenta.
La intalnirea la varf care a avut loc la Helsinki, in 1992, statele
participante au luat nota de abuzurile comise impotriva minoritatilor in
diferite zone din Europa si au decis infiintarea Biroului Inaltului Comisar
pentru Minoritatile Nationale – personalitate internationala eminenta,
avand o lunga experienta in domeniu, impartiala, desemnat pentru o
perioada de 3 ani. Acesta are contacte directe cu partile aflate in conflicte
care pot reprezenta o amenintare la adresa securitatii in zona OSCE, si
anume, membri ai grupurilor minoritare si autoritati statale, in vederea
promovarii dialogului, increderii si cooperarii dintre ele. Mijloacele de
actiune ale Inaltului Comisar al OSCE pentru minoritati nationale au
caracter nejurisdictional.
Infiintarea acestui organism reprezinta principala realizare a OSCE, mai
ales ca debutul activitatii acestuia a avut loc intr-un moment in care in cadrul
ONU inca nu se adoptase Declaratia asupra drepturilor persoanelor
apartinand minoritatilor nationale sau etnice, religioase sau lingvistice ( 8
decembrie 2002) si nici nu se adoptase de catre Consiliul
Europei Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale (1995).
O alta institutie cu rol in promovarea drepturilor omului este Biroul
pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului (denumirea initiala a
acestui organ a fost Biroul alegerilor libere), cu sediul la Varsovia, a carui
activitate se concentreaza asupra asistentei acordate statelor membre OSCE
in procesul de democratizare.Scopul initial acestei institutii era de a facilita
contactele si schimbul de informatii asupra alegerilor in statele participante,
principalele sale atributii fiind:

european
§ primirea de informatii asupra datelor, procedurilor si rezultatelor oficiale

ale alegerilor nationale organizate in statele participante;
§ intocmirea de rapoarte de observare a alegerilor si furnizarea acestora, la
cererea guvernelor, parlamentelor si organizatiilor private interesate.
Din 1992, o data cu schimbarea denumirii institutiei, aceasta capata noi
atributii, cum ar fi:
§ sa serveasca drept cadru institutional pentru schimbul de informatii asupra
asistentei tehnice, precum si asupra programelor nationale si internationale
destinate sa sprijine noile democratii in dezvoltarea institutiilor lor;
§ sa dezvolte cooperarea cu Consiliul Europei in scopul utilizarii bazei de
date a acestuia referitoare la resurse si servicii;
§ sa stabileasca legaturi cu organizatiile neguvernamentale active in
domeniul dezvoltarii institutiilor democratice.
3. Uniunea Europeana/Comunitatile Europene

In literatura de specialitate se apreciaza ca Uniunea Europeana este mai mult
decat o organizatie internationala, dar mai putin decat un stat, manifestandu-
se o impletire de interese ale statelor (la nivelul Consiliului Uniunii
Europene), ale popoarelor (Parlamentul European), la nivelul Uniunii
Europene (Comisia europeana) si la nivelul statului de drept (Curtea de
Justitie a Comunitatilor Europene). Organele comunitare care
au competente exprese in protectia drepturilor fundamentale sunt:
1. Parlamentul European - compus din reprezentantii popoarelor
statelor reunite in Comunitati, alesi prin vot universal direct. Parlamentul
este competent in ceea ce priveste petitiile adresate de cetatenii Uniunii. Toti
cetatenii Uniunii, precum si orice persoana fizica sau juridica cu resedinta
sau sediul statutar intr-un stat membru, are dreptul de a adresa Parlamentului
o petitie asupra unui subiect care tine de domeniile de activitate ale
Comunitatilor Europene si care il priveste in mod direct. Petitia poate fi
facuta individual sau in asociere. Intrucat Parlamentul nu este o institutie
specializata in materia drepturilor fundamentale petitia nu trebuie sa se
refere numai la protectia drepturilor fundamentale.
7

european
2. Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene - formata din 28 de

judecatori si asistata de mai multi avocati generali. Prin jurisprudenta sa
Curtea a avut un rol esential in protectia drepturilor fundamentale,nefiind
insa o instanta specializata in acest sens
3. Ombudsmanul - singura structura specializata pe problema protectiei
drepturilor omului din cadrul Uniunii Europene. Dreptul de sesizare este
recunoscut resortisantilor Uniunii, dar si celor care au domiciliul/resedinta
sau pentru persoane juridice sediul social in cadrul UE., asa incat
protectia nu este rezervata numai cetatenilor UE. Ombudsmanul are
competente cu privire la „administrarea defectuoasa”, intrucat cetatenii au
dreptul la „o buna administrare” din parte institutiilor Uniunii. Asadar
activitatea ombudsmanului se va limita exclusiv la acest domeniu, acesta
neprotejand si alte drepturi fundamentale ale cetatenilor Uniunii.
Cu privire la institutiile care pot forma obiectul unei petitii adresate
ombudsmanului retinem urmatoarea exceptie: Curtea de Justitie a
Comunitatilor Europene (cand aceasta face referire la activitatea sa
jurisdictionala)nu intra in aceasta categorie, deoarece ombudsmanul nu
poate fi instanta de recurs.
Elementul de specificitate al Uniunii Europene consta in
utilizarea sintagmei „drepturi fundamentale” – sintagma utilizata in
general in cadrul sistemelor juridice nationale, in opozitie cu expresia
„drepturile omului” utilizata in general in cadrul sistemului international de
protectie.
Un aspect important care trebuie mentionat este ca cele trei tratate care stau
la baza Uniunii Europene nu contin prevederi privind protectia drepturilor
fundamentale. In anii 1950, cand au fost infiintate Comunitatile Europene,
artizanii acestora au pus accentul pe restaurarea economiei Europei, grav
afectata de razboi, considerandu-se ca drepturile fundamentale vor fi
protejate de Consiliul Europei si ca procesul de integrare economica nu va
conduce la incalcarea acestora.
Treptat, prin largirea domeniului de actiune si prin sporirea competentelor,
Uniunea Europeana nu a mai putut sa se dezintereseze de problema
8

european
drepturilor omului, aceasta devenind in prezent prin evolutia conjugata a

dreptului comunitar conventional, derivat si jurisprudential, un element
central.

Sistemul institutional de consacrare si protectie a drepturilor omului la nivel
regional european – trăsături.


Sistemul regional european de protecție a drepturilor omului.
Răspuns 9.1
Unitatea Europei este o constructie care se sprijina pe credinte, idei si
mentalitati comune sau complementare, rod al unui proces istoric
indelungat, in care diversitatea, mai ales etnica, dar și religioasa, a început
sa se transforme din izvor al violentei destructive in fundament al tolerantei.
Captivantul domeniu de cercetare al drepturilor omului releva ca Europa, in
marea sa diversitate, devine, progresiv, un formidabil laborator de
experimentare, retinandu-se si necesitatea de a „reinventa dreptul comun”.

european
Dreptul european al drepturilor omului s-a consacrat ca o ramura a

dreptului european si ca o realitate fără precedent.
Este fara echivoc ca daca o armonizare este dorita, orice uniformizare
trebuie respinsa: notiunea Europei trebuie sa fie inteleasa „dupa o multipla
si deplina complexitate”.
Răspuns 9.2
Scopul initial al acestor organizatii regionale europene a fost acelasi
- mentinerea pacii in Europa – insa mijloacele folosite pentru atingerea
acestui scop au fost diferite:
- OSCE, creata in ideea mentinerii unui compromis intre blocul comunist si
cel occidental, in epoca razboiului rece, considerata un forum de dialog
dintre est si vest, a utilizat masuri de securitate regionala pentru mentinerea
pacii in Europa;
- Uniunea Europeana a ales calea economica, acest domeniu fiind singurul
vizat de cele trei comunitati initial. S-au luat masuri de cooperare economica
pe de o parte, iar pe de alta de control a productiei principalelor materii prime
necesare in caz de razboi (carbunele si otelul).
- Consiliul Europei a considerat ca mentinerea pacii in Europa se poate
realiza prin consolidarea regimurilor democratice, prin protejarea
drepturilor omului. Creat dupa cel de-al doilea razboi mondial de statele
democratice din vestul Europei, filosofia ce sta la baza infiintarii Consiliul
Europei porneste de la premisa ca statele democratice nu intra in razboi
unele cu altele, ele fiind capabile sa gaseasca alte solutii pentru rezolvarea
eventualelor diferende, asa incat daca se reuseste mentinerea unor regimuri
democratice se obtine mentinerea pacii.

p.206
10

Procedurile europene judiciare de protecție a drepturilor omului
Procedurile europene judiciare de protecție a drepturilor omului
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10………�

Limbă

Cursuri PIDO

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Cursuri PIDO

Încărcat de

Drepturi de autor:

Principalele instrumente juridice internaționale care garantează drepturile omului

Unitate de învăţare Nr. 1

PRINCIPALELE INSTRUMENTE JURIDICE

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1………………………………………………...... 2

1.3. Tratate ce abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului………….. 10

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Protecția drepturilor omului

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 să cunoască importanța protecției drepturilor omului;

1.1 PRINCIPALELE DOCUMENTE INTERNAŢIONALE CARE GARANTEAZĂ

Principalele acte internaţionale referitoare la drepturile omului cu caracter

Protecția drepturilor omului

realizarea acestor ţeluri, statele membre ale O.N.U. se obligă să promoveze:

Protecția drepturilor omului

universală a drepturilor omului din 1948, cele două Pacte internaţionale

Protecția drepturilor omului

Declaraţia Universală proclamă următoarele drepturi civile şi

Protecția drepturilor omului

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 2.

1.2. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului

Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului au fost adoptate de

Protecția drepturilor omului

b) Interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor crude,

Protecția drepturilor omului

n) Orice copil, fără nici o discriminare, are dreptul la ocrotire din

Protecția drepturilor omului

Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea

Protecția drepturilor omului

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 4.

1.3. Tratate ce abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului

Pe lângă Carta internaţională a drepturilor, O.N.U. a adoptat de-a

Protecția drepturilor omului

Disciriminare Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de

Protecția drepturilor omului

Convenţia cere statelor ca ele să promoveze o politică de natură să

Protecția drepturilor omului

teritoriul său (art.6); statul care deţine persoana bănuită de săvârşirea

Protecția drepturilor omului

părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului

Test de autoevaluare 1.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 13.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Instrumente juridice internaționale ce garantează drepturile omului?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Carta internaţională a drepturilor omului este denumirea sub care

Protecția drepturilor omului

Protecția drepturilor omului

competenţa de a studia rapoartele statelor şi de a prezenta propriile rapoarte

Protecția drepturilor omului

responsabilităţi faţă de copii şi asigură protecţia lor, să fie conforme cu

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. Florica Brașoveanu, Instituții fundamentale ale dreptului internațional

Protecția drepturilor omului

Unitate de învăţare Nr. 2

TIPOLOGII DE DREPTURI ALE OMULUI

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2………………………………………………...... 2

Protecția drepturilor omului

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

 să cunoască importanța protecției drepturilor omului;

1.1 Tipologii ale drepturilor omului.