CURS 2

NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
2
 DEFINIȚII
• Economia, poate fi definită ca un sistem de procese complexe ce reflectă
faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la
atragerea şi utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuţiei şi
consumului de bunuri pentru satisfacerea nevoilor.
• Nevoile umane sunt dorinţele, preferinţele, aşteptările oamenilor de
a avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri. Ele
apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca
fiindu-le necesar pentru existenţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii
lor. Aceasta constituie latura subiectivă a nevoilor umane. Întipărite în
conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de
consum, nevoile umane dobândesc caracter obiectiv.
• Resursele economice constau în totalitatea elementelor şi
împrejurărilor utilizate ( directe şi indirecte) sau utilizabile, adică pot fi
atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea bunurilor necesare omului.
3
 TRĂSĂTURILE NEVOILOR
• Nevoile umane se caracterizează prin anumite
trăsături:
a) sunt nelimitate ca număr;
b) sunt limitate în capacitate, în sensul că intensitatea
unei nevoi este descrescândă pe măsură ce este
satisfăcută;
c) nevoile sunt concurente şi substituibile;
d) nevoile sunt complementare;
e) nevoia se stinge momentan prin satisfacere.
4
 CARACTERISTICILE RESURSELOR
• Producerea bunurilor şi serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor
presupune utilizarea de resurse specifice în cantitatea şi calitatea adecvată.
Resursele economice constau în totalitatea elementelor şi împrejurărilor
utilizate ( directe şi indirecte) sau utilizabile, adică pot fi atrase şi sunt efectiv
utilizate la producerea bunurilor necesare omului. Premisa primară este
reprezentată de natură, care oferă aproape toate cele necesare existenţei
oamenilor. Folosirea resurselor naturale este rodul activităţii umane,
condiţionată de existenţa resurselor umane. O mare însemnătate au în prezent
resursele informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau
acţiune. Resursele naturale, împreună cu cele demografice, formează
resursele primare. Resursele derivate sunt un rezultat al folosirii
elementelor primare şi potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate
resursele economice .

5
 RARITATEA
• Raritatea exprimă starea de tensiune între resursele economice limitate
şi nevoile nelimitate care trebuie satisfăcute cu ajutorul lor. În teoria
economică neoclasică, raritatea este o realitate universală şi atemporală,
un fenomen general şi absolut, spre deosebire de penurie care este
temporară, conjuncturală şi limitată în spaţiu.
• Legea rarităţii exprimă faptul că volumul, structura şi calitatea
resurselor se modifică mai lent decât volumul, structura şi
intensitatea nevoilor.
• Teoria economică soluţionează problema rarităţii, fie prin creşterea
cantităţii şi calităţii bunurilor produse pe baza alegerii acelor metode şi
tehnologii care permit folosirea eficientă şi economisirea resurselor rare,
fie printr-o mai bună distribuire a bunurilor. Ambele modalităţi conduc,
în ultimă instanţă, la o satisfacere mai bună a nevoilor. 6
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI FUNDAMENTALE
• Problema fundamentală a oricărei economii constă în
alegerea resurselor limitate şi ierarhizarea folosirii lor pentru o
cât mai bună satisfacere a nevoilor în continuă evoluţie. În fond
această problemă implică răspunsurile date la trei întrebări: Ce
şi cât să se producă? Cum? Pentru cine? Prima se
materializează în a vedea cât de multe bunuri se pot produce
cu stocul limitat de resurse disponibile. A doua se referă la
alegerea tehnicii şi tehnologiei pentru a produce cantitatea
pentru care s-a optat din fiecare bun în parte. A treia problemă
se referă la distribuirea bunurilor între membrii societăţii.
7
FRONTIERA POSIBILITĂȚILOR DE PRODUCȚIE

8
 CONCEPTE LEGATE DE FPP
Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie evidenţiază trei concepte:
- raritatea pusă în evidenţă de combinaţiile ce nu pot fi obţinute şi aflate în
afara curbei, în zona producţiei imposibile;
- alegerea, din necesitatea de a alege între punctele care pot fi realizate aflate
pe curbă, puncte ce exprimă toate pachetele aferente;
- costul de oportunitate, - exprimat de panta negativă a curbei care arată că
pentru a se obţine mai mult dintr-un anumit tip de bunuri, se va produce
mai puţin din alt bun.

9
 PUNCTELE IMPORTANTE ALE FPP

• Punctul de risipă de resurse este reprezentat de orice punct care este

situat în interiorul FPP. Dacă se prelungesc paralele la axa 0X sau 0Y
până când se realizează intersecția cu FPP se poate determina și care
este mărimea risipei de resurse înregistrate.

• Puncul de optim este reprezentat de orice punct care se situează pe

frontiera posibilităților de producție.

• Punctul de lipsă (sau penurie) de resurse este reprezentat de orice

punct aflat peste frontiera posibilităților de producție
10
 COSTUL DE OPORTUNITATE
• Costul de oportunitate exprimă preţuirea, alegerea (în expresie fizică şi/sau
monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se
face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a desfăşura o
activitate, dintr-o varietate de posibilităţi.
• Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termenii
celei mai bune alternative sacrificate. Insuficienţa resurselor în raport cu
nevoile, conjugată cu incertitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice
resursă, banii şi timpul, fac ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită
sacrificarea celorlalte. Costul de oportunitate măsoară „câştigul” prin
„pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate.
• Calculul costului de oportunitate în cazul activităţii de producţie presupune:
a) determinarea creşterii cantităţii bunului x,(x); b) determinarea mărimii
reducerii bunului y, (y); c) raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la
cantitatea cu care creşte celălalt bun (-y/x). Pentru a opera cu numere
pozitive, întrucât întotdeauna y este negativ, se adaugă semnul minus în faţa
raportului.

11
 COSTUL DE OPORTUNITATE
• Formule:

• Cox=-ΔY/ΔX;
Ne indică la câte unități din bunul Y trebuie să renunțăm pentru a putea
consuma/produce o unitate suplimentară din bunul X

• Coy=-ΔX/ΔY
Ne indică la câte unități din bunul X trebuie să renunțăm pentru a putea
consuma/produce o unitate suplimentară din bunul Y

12
UTILITATEA BUNURILOR
ECONOMICE

NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
2
 BUNURILE ECONOMICE
• Un bun reprezintă orice element al realităţii care este apt să satisfacă o
nevoie de consum personal sau de consum productiv. Dobândesc calitatea de
bunuri acei satisfactori şi acei prodfactori care se disting printr-o dublă
determinare: existenţială şi economică.
• Determinarea existenţială constă în aceea că bunurile trebuie să constituie
entităţi identificabile. Ea este supusă măsurării fizice care evaluează proprietăţile
statice (masă, dimensiune, compoziţie etc.) şi proprietăţile dinamice ale
bunurilor (fiabilitate, intensitatea în timp pentru diferite categorii de fluxuri,
capacitatea de efect util, proprietăţii legate de contactul cu mediul exterior etc.)
şi care sunt exprimate în unităţi de măsură adecvate.
• Determinarea economică circumscrie bunurile la sfera satisfactori şi
prodfactori şi se regăseşte, din punct de vedere al măsurării, în aprecierea
conformanţei acestora cu nevoile umane, calcularea conţinutului lor de factori
primari, valoarea economică şi preţurile.
3
 UTILITATEA – CONCEPT TEHNIC

• Utilitatea, sub aspect tehnic, reprezintă

capacitatea reală sau presupusă a unui bun de
a satisface o nevoie, proprietate care decurge şi
se exprimă prin trăsături, caracteristici şi
însuşiri intrinseci ale fiecărui bun sau clase
omogene de bunuri de consum personal, de
bunuri de capital, de servicii sau informaţii.
4
 UTILITATEA – CONCEPT ECONOMIC
• Utilitatea capătă sens economic când sunt îndeplinite trei condiţii;
• a) existenţa unei relaţii între calităţile sau caracteristicile bunurilor şi
una din nevoile oamenilor sau societăţii. Utilitatea este intrinsecă fiecărui
bun, decurge din proprietăţile acestuia, dar capătă sens economic doar în
relaţia cu o anumită nevoie socială.
• b) Relaţiile necesare dintre caracteristicile bunurilor şi nevoile
oamenilor trebuie cunoscute şi înţelese. Oamenii trebuie să fie convinşi că
prin calităţile lor, bunurile consumate le aduc un serviciu, o satisfacţie. Nu are
importanţă dacă aceste convingeri sunt sau nu fundamentale ştiinţific. Dacă
oamenii nu cunosc caracteristicile bunurilor, capacitatea acestora de a
satisface o anumită nevoie, bunurile rămân nefolosite sau nu au utilizare.
• c) Comunitatea, în ansamblul ei, trebuie să fie capabilă să folosească
caracteristicile bunurilor la satisfacerea nevoilor. Nu este suficient ca un
bun să fie cunoscut ca util, el trebuie ca să poată fi folosit.

5
 TEORIA UTILITĂȚII CARDINALE
• Teoria utilităţii cardinale a fost formulată de fondatorii
marginalismului (Walras, Jevons, Menger). Ei au elaborat ipoteza
existenţei unui consumator capabil să exprime printr-un număr
cantitatea de utilitate care decurge din consumul unui volum determinat
dintr-un bun. Unităţile de măsură speciale folosite în acest scop au fost
denumite utils (adică unităţi de utilitate).Cu ajutorul acestora, potrivit
teoriei utilităţii cardinale, este posibil să se măsoare satisfacţia oferită de
un nivel dat al consumului unui anumit bun economic.
• Ipoteza măsurării directe a utilităţii printr-un număr s-a dovedit
inacceptabilă din mai multe motive: aprecierea utilităţii fiind subiectivă,
este imposibil să comparăm utilitatea aceluiaşi bun prin prisma diferiţilor
indivizi,
6
 UTILITATEA TOTALĂ
• Utilitatea totală este satisfacţia resimţită de un individ în urma consumării unor
cantităţi succesiv dintr-un bun, într-o perioadă dată
• În cazul unui bun X, care poate fi consumat în cantităţi x , mai mari sau mai
mici, utilitatea totală, Ut, poate fi exprimată prin funcţia: Ut = f (x).
• Considerând că utilitatea poate fi exprimată prin numere cardinale, funcţia
de utilitate totală are mai multe proprietăţi. În primul rând, este continuă, adică
între două valori ale lui X, funcţia Ut poate lua atâtea valori, câte valori ia x. Din
punct de vedere economic, aceasta presupune că bunul este perfect divizibil în
doze omogene. O asemenea ipoteză este realistă în cazul că bunul este lichid, gaz,
energia şi altele, dar nu se extinde la toate bunurile. În al doilea rând, dacă se are
în vedere fenomenul saturaţie, funcţia Ut este la început crescătoare, atinge un
punct de maxim, de saturaţie, după care devine descrescătoare

7
GRAFICUL UTILITĂȚII TOTALE

8
 FUNCȚIA DE UTILITATE
• În cazul mai general al diferitelor bunuri, funcţia de utilitate se modifică. Dacă
se au în vedere două bunuri, X şi Y, utilitatea totală este exprimată de funcţia:
• Ut = f(x,y).
• O asemenea funcţie de utilitate implică două ipoteze:
• a) independenţa utilităţilor. Pentru fiecare din bunurile X şi Y se stabileşte o
funcţie de utilitate totală:
• Utx = f1(x) şi Uty = f2 (y),
• de unde
• Ut = Utx + Uty, unde g(x,y) = f1(x) + f2(y).
• Utilitatea totală resimţită prin consumarea cantităţii x1 şi y1 din bunul Y este
egală cu Utx1+Uty1. Această ipoteză nu este corespunzătoare pentru că diferitele
consumuri nu sunt independente unele de altele.
• b) dependenţa utilităţilor. Consumurile diferitelor bunuri sunt legate între ele în
cadrul unui program de consum. Îmbinarea funcţiilor de utilitate ale diferitelor
bunuri permite construirea unei suprafeţe de utilitate prin reunirea utilităţii totale a
consumurilor simultane a diferitelor bunuri
9
 UTILITATEA MARGINALĂ

• utilitatea marginală exprimă variaţia utilităţii totale provocată de

modificarea cu o unitate a cantităţii din bunul X utilizată pentru
satisfacerea unei nevoi în decursul unei perioade de timp considerate.
Primii marginalişti, raţionând asupra unei nevoi divizibile ce poate fi
satisfăcută de bunul X, apreciau că dacă se consumă doze succesive,
nevoia se diminuează iar utilitatea bunului X se reduce şi devine nulă
când se atinge punctul de saţietate. Utilitatea cantităţii (dozei)
marginale este cea care determină utilitatea bunului.

10
 CARACTERISTICILE UTILITĂȚII MARGINALE
• 1) legătura între utilitatea totală şi utilitatea marginală a unui bun se
exprimă sub forma legii utilităţii marginale descrescânde: utilitatea fiecărei
unităţi (doze) suplimentare deţinute şi/sau consumate dintr-un bun (adică
utilitatea marginală) se modifică pe măsură ce creşte cantitatea consumată
(deţinută); cel mai adesea ea se reduce când consumul creşte. Această relaţie
se regăseşte în ceea ce este cunoscut a fi prima lege a lui Gossen: intensitatea
satisfacţiei resimțite în urma consumului unui bun scade pe măsură ce creşte
cantitatea consumată din bunul respectiv
• 2) Dacă funcţia de utilitate totală este derivabilă, relaţia între utilitatea totală
şi utilitatea marginală poate fi exprimată sub o formă matematică simplă.
În cazul unui singur bun, pentru o funcţie de utilitate totală Ut = f(x), continuă
şi derivabilă, utilitatea marginală poate fi reprezentată de derivata întâi a
acestei funcţii în raport cu x sau prin limita raporturilor diferenţelor Ut şi x,
când x tinde spre zero. 11
GRAFICUL UTILITĂȚII MARGINALE

12
RELAȚIA UTILITATE TOTALĂ-UTILITATE
MARGINALĂ
Cantitatea (doza) x Utilitatea totală Ut Utilitatea marginală Um

1 10 10

2 18 8

3 24 6

4 28 4

5 30 2

6 30 0

7 28 -2

8 24 -4

13
 TEORIA UTILITĂȚII ORDINALE
• Ordonarea preferinţelor este o operaţiune ce se execută în toate situaţiile în
care veniturile se află sub nivelul nevoilor de acoperit pe seama lor. Pentru
explicarea modelului de realizare a ordonării preferinţelor în funcţie de
utilitatea bunurilor, presupunem că persoana are de a face raţionamente
asupra unui număr finit de bunuri diferite, care formează “coşul de bunuri”
sau “programul de consum”. “Coşul de bunuri” sau “programul de consum”
desemnează diferite combinaţii de bunuri de la care consumatorul
scontează să obţină o anumită utilitate totală. “Programele de consum” se
află sub incidenţa unei multitudini de factori de natura complexă,
exprimând obiceiurile, tabieturile, gusturile şi preferinţele unui
consumator. Ele poartă, pe lângă amprenta propriei personalităţi, şi o
puternică încărcătură socială indusă prin mass-media.

14
 RELAȚIA DE PREFERINȚĂ
• Gusturile consumatorului se exprimă printr-o relaţie de preferinţă care
comportă trei posibilităţi:
• - preferinţa strictă, notată , în situaţia în care consumatorul preferă
combinaţia X combinaţiei Y:
• (x1, x2)  (y1, y2)
•
• - indiferenţă, notată  , când consumatorul nu preferă o anume
combinaţie:
• (x1, x2)  (y1, y2)
• - preferinţă slabă, notată , când consumatorul preferă combinaţia X
combinaţiei Y, sau îi este indiferent dacă alege.
15
POATE FI MĂSURATĂ FERICIREA?

16
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI

NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
2
 CURBELE DE INDIFERENȚĂ
• Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilităţii este curba de
indiferenţă (curba de izoutilitate) introdusă în teoria economică de V.Pareto şi
dezvoltată ulterior de J.R.Hicks, G.Debreu, M.Allais etc.
• Pentru asigurarea posibilităţilor de exprimare grafică a utilităţii, să
presupunem că un consumator are la dispoziţie bunurile X şi Y cu ajutorul
cărora se pot efectua o infinitate de combinaţie (“coşuri de consum”). Acestea
pot fi grupate în două categorii:
• - “coşuri” (“programe”) ce asigură acelaşi nivel de utilitate sau satisfacţie;
• - “coşuri” (“programe”) care asigură niveluri diferite de utilitate sau
satisfacţie;
• Ansamblul combinaţiilor de bunuri X şi Y care permit obţinerea aceluiaşi nivel
de satisfacţie (utilitate) reprezintă o curbă de indiferenţă. O curbă de
indiferenţă reprezintă un nivel dat al utilităţii, care este măsurată doar din
punct de vedere ordinal. În fig.3.4 sunt reprezentate curbel de de indiferenţă
3
REPREZENTARE GRAFICĂ

4
 CARACTERISTICILE CURBELOR DE
INDIFERENȚĂ
• Pentru un consumator, curbele de indiferenţă prezintă mai multe caracteristici
interesante:
• a) Prin definiţie, variaţia utilităţii totale Ut între două puncte situate pe o
curbă de indiferenţă este nulă.
• b) Ca expresie directă a principiului tranzitivităţii, o curbă superioară
(internă) unei alte curbe semnifică un nivel de utilitate mai ridicat, în timp ce,
dimpotrivă, o curbă inferioară (externă) corespunde unei utilităţi totale mai mici.
Evident, se presupune că nu există saturaţie pentru nici unul din bunurile
considerate.
• c) O curbă de indiferenţă constituie o limită; drept urmare, unui punct pe
curbă nu-i corespunde decât o singură abscisă şi o singură ordonată. În consecinţă,
în planul XOY trece o singură curbă de indiferenţă, ceea este conform principiului
continuităţii.
• d) Ca expresie a legii utilităţii marginale descrescânde şi a nonsaturării
nevoilor, curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. O eventuală porţiune
crescătoare a acestor curbe ar fi expresia relaţiilor de strictă preferinţă şi nu a
relaţiilor de indiferenţă.
• e) Două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta.
5
 TIPOLOGIA BUNURILOR ECONOMICE
• Bunurile complementare se caracterizează prin aceea că nu îşi pot manifesta utilitatea independent
unele de altele: autoturism - carburant; zahăr - ceai; unt - pâine; stilou - hârtie etc. În funcţie de gradul
de complementaritate, apreciat ca raport între indicele variaţiei consumului din bunul principal şi
indicele variaţiei consumului din bunul complementar, se disting:
• a) bunuri strict complementare, în cazul în care acestea se consumă, în totalitate sau aproape în
totalitate, împreună: asigurare casco - automobil; marcă poştală - plic; nasturi - îmbrăcăminte etc. În
acest caz curba de indiferenţă nu reprezintă decât o singură combinaţie semnificativă şi o creştere a
cantităţii disponibile doar a unui bun din cele două nu schimbă utilitatea consumatorului.
• b) bunuri parţial complementare, în cazul în care indicele de complementaritate se
îndepărtează de 1. Situaţia apare când bunurile au mai multe întrebuinţări, parţial se consumă împreună
dar au şi alte utilizări: zahăr - ceai, dar şi zahăr - prăjituri.
• Bunurile substituibile sunt a celea care, de regulă, în anumite limite se pot înlocui unele cu
altele, având caracteristici şi utilităţi similare: unt - margarină; zahăr - zaharină; automobil - tren etc. În
raport cu gradul de substituibilitate, bunurile se grupează în: a) bunuri perfect substituibile, atunci când
utilitatea înlocuitorului este egală sau aproape egală cu a bunului înlocuit: consumatorul are de ales
între două mărci de benzină Super ce au acelaşi caracteristici; sau între două perechi de pantofi produse
de firme diferite. b) bunuri parţial substituibile, în cazul în care substituirea nu se poate face decât într-
o anumită proporţie.
• Bunurile neutre, sunt acelea care nu sunt dorite de un consumator, pentru el bunul respectiv
este indiferent, nu îi produce nici o satisfacţie şi nu îl consumă: carne pentru un vegetarian , o carte
pentru un analfabet 6
 RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUIRE
• Dacă două bunuri sunt substituibile, plecându-se de la o funcţie de utilitate de
forma:Ut = f(x,y),
• în care x şi y sunt cantităţile consumate din două bunuri diferite, se poate
determina o mărime denumită rata marginală de substituire.
• Rata marginală de substituire între bunurile Y şi X este egală cu cantitatea
din bunul X care este necesară pentru a compensa pierderea de utilitate ca urmare a
diminuării cu o unitate a consumului din bunul Y astfel încât să se menţină acelaşi
nivel de satisfacţie.
• Din punct de vedere economic, semnificaţia noţiunii de rata marginală de
substituţie este de prag până la care se justifică să se facă substituţia bunurilor.
• Rata marginală de substituire se determină potrivit relaţiei

• RMSyx =

• unde RMSyx este rata marginală de substituire a bunului Y prin bunul X, y -

cantitatea cu care se reduce consumul bunului Y, x - cantitatea cu care sporeşte
consumul bunului X pentru a compensa reducerea consumului Y, astfel încât
utilitatea totală să rămână constantă.
7
 PROPRIETĂȚILE RMS
• Rata marginală de substituire, RMS, posedă câteva proprietăţi deosebite.
• 1. Evoluează continuu şi descrescător pe măsură ce are loc substituirea între
bunuri, ceea ce înseamnă că RMS respectă convexitatea curbei de indiferenţă. Cu
cât bunul Y este substituit într-un ritm mai rapid de către bunul X , cu atât panta
curbei de-a lungul căreia se face substituirea este mai puternică.
• 2. Dacă bunurile sunt infinit divizibile, rata marginală de substituire se poate
defini pornind de la valoarea, în punctul respectiv, a pantei curbei de indiferenţă.
A şi B sunt două puncte situate pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ceea ce înseamnă
că se obţine o satisfacţie egală dacă se consumă y5 + x1 sau y3 + x2.
• Rata marginală de substituire este egală cu raportul invers al utilităţilor marginale
a bunurilor X şi Y. Această proprietate se poate demonstra cu ajutorul principiului
compensării pierderii şi câştigului de utilitate în cazul unei deplasări de-a lungul
unei curbe de indiferenţă
8
 ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
• Consumatorul se află în echilibru atunci când pentru venitul (bugetul)
dat şi la preţuri determinate exogen, obţine maximum de utilitate.
• Teoria echilibrului consumatorului a evoluat şi oferă răspunsuri
din ce în ce mai satisfăcătoare. Iniţial, optimizarea a rezultat din
maximizarea utilităţilor măsurabile cardinal şi a fost exprimată prin
teorema egalizării utilităţilor marginale ponderate. Apoi, optimizarea
rezultă dintr-un echilibru realizat în condiţiile existenţei unei
constrângeri bugetare, plecând de la curbele de indiferenţă potenţiale. În
prezent, preferinţele consumatorului sunt revelate prin alegerile sale
efective şi raţionamentul are la bază curbele de indiferenţă efective.

9
 ECUAȚIA BUGETARĂ

• Fie V, bugetul de care dispune consumatorul pentru perioada considerată; el nu

poate fi depăşit şi trebuie cheltuit în totalitate pentru că, prin ipoteză, nu există
posibilitate de economisire. Consumatorul are la dispoziţie bunurile X şi Y, din
care poate să aleagă anumite cantităţi, iar preţurile acestora sunt px şi py. Ceea
ce poate efectiv să-şi permită consumatorul în raport cu venitul disponibil şi
preţurile pieţei este pus în evidenţă de constrângerea bugetară şi analizată cu
ajutorul aşa-numitei linii bugetare.
• Constrângerea bugetară poate fi exprimată prin ecuaţia:
• V = x . px + y . py.
• Din constrângerea bugetară rezultă că

• y=

10
 METODA ANALITICĂ A ECHILIBRULUI
CONSUMATORULUI
Metoda substituţiei de determinare a echilibrului consumatorului presupune luarea în considerare
a funcţiei de utilitate cu două variabile independente de tipul:
Ut = f(x,y),
căreia îi corespunde restricţia bugetară de forma:
V = xpx + ypy.
Din această restricţie reiese că:
V  xpx
y  .
py
Înlocuind în funcţia Ut pe y cu expresia sa de calcul, vom obţine o funcţie de utilitate de o
singură variabilă.
 V  xpx 
Ut= f  x , 
 .
 py 
O funcţie oarecare atinge nivelul maxim atunci când sunt întrunite două condiţii:
a) derivata de ordinul întâi a funcţiei de utilitate (care are semnificaţia de utilitate,
marginală) devină nulă:
Ut’= f’(t) = 0.
Cum raportul dintre utilităţile marginale este egal cu raportul dintre preţuri,
dy p
  x ,
dx py
ţinând seama de expresia lui y în funcţie de x, utilitatea va fi maximă pentru:
dUt
 0  Utx(  p x / p y )  0 .
dx

De unde rezultă
Ut x px Ut x Ut  y
   . 11
Ut y py px py
GRAFICUL ECHILIBRULUI CONSUMATORULUI

12
 DESCRIEREA GRAFICULUI
• Pentru ca un punct de tangenţă să desemneze combinaţia de bunuri care
oferă maximum de satisfacţie, el trebuie să fie situat în acelaşi timp pe cea
mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă, care descrie preferinţele
consumatorului dar şi pe linia bugetară aferentă venitului disponibil care
ilustrează constrângerile cărora consumatorul trebuie să le facă faţă.
• Poziţia punctului M în plan permite atât caracterizarea nivelului de
utilitate maximă a consumatorului în funcţie de venit, cât şi structura
consumului (coordonatele M şi M). Consumatorul se află în stare de
echilibru când, înlocuind un bun cu altul, utilitatea totală nu se modifică. El
a repartizat optim venitul astfel încât există egalitate între utilitatea
marginală a cantităţii de bun X care poate fi cumpărat cu venitul şi
utilitatea marginală a cantităţii din bunul Y ce poate fi achiziţionată cu
acelaşi venit.
13
 LEGEA A DOUA A LUI GOSSEN
În stare de echilibru, utilităţile marginale ale bunurilor cumpărate sunt egalizate în toate
modalităţile de folosire a venitului. Acest rezultat este cunoscut sub denumirea de a doua lege a
lui Gossen: raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor sau utilităţile
marginale împărţite la preţuri sunt egale.
d y Umx
Într-adevăr, în orice punct al unei curbe de indiferenţă, RMS    . Panta dreptei
d x Um y
dy px
bugetului este egală cu   . Punctul M fiind situat în punctul de tangenţă al dreptei
dx py
bugetului la curba de indiferenţă U2, permite să se scrie:

Umx p x Umx Umy

  
Umy p y px py
14
 CURBA ENGEL
Dacă nivelul venitului se modifică (preţurile bunurilor rămân constante), dreapta bugetului se
deplasează paralel cu ea însuşi spre dreapta sau spre stânga, după cum venitul creşte sau scade,
majorând sau reducând domeniul de opţiune al cumpărătorului.
y y y

M4 M4 M4
M3 M3 M3
M2 M2 M2
M1 M1 M1

0 (a) x 0 (b) x 0 (c) x

Fig. 3.13. Curba consumului în raport cu venitul (Curba Engel).
15
CEREREA DE BUNURI
ECONOMICE

NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
2
 LEGEA CERERII
• Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii invers proporţionale între
cantitatea achiziţionată de oameni dintr-un anumit bun economic şi
preţul pe care trebuie să-l plătească.
• La preţuri mai mari se achiziţionează mai puţin, la preţuri mai mici vor
achiziţiona cantităţi mai mari dintr-un anumit bun economic. De regulă,
explicaţia care se dă relaţiei inverse dintre cantitatea cerută şi preţ este
următoare: când preţul bunului creşte, cumpărătorul caută soluţii pentru
economisirea acestuia şi recurge la substituire cu alte bunuri mai ieftine.
Dacă preţul scade, efortul de economisire se deplasează la alte bunuri,
iar produsul se utilizează pentru a substitui bunuri mai scumpe

3
 CERERE – CANTITATE CERUTĂ
• Cererea şi cantitatea cerută nu se confundă. În teoria economică, cererea
este o relaţie între două variabile specifice, preţul şi cantitatea. Cererea
este întotdeauna un şir de preţuri şi un şir de cantităţi pe care oamenii ar
dori să le cumpere la preţurile respective. O deplasare de-a lungul şirului
(curbei) reprezintă o modificare a cantităţii cerute şi nu o modificare a
cererii. Cantitatea cerută creşte sau scade după cum se modifică preţul -
scade sau creşte, dar cererea rămâne neschimbată, întrucât cerere este
reprezentată de întreaga curbă.
• Pentru ca să crească cererea, ar trebui să se întâmple ceva care să
dea posibilitatea consumatorilor să achiziţioneze la orice preţ o cantitate
mai mare de bunuri, adică să mute la dreapta şi în sus întreaga curbă a
cererii

4
 MODIFICAREA CERERII

p
350-
D2 D0 D1
300-

250-

200-

150-

100-

400 500 600 Q

Fig. 4.2. Modificarea cererii. 5
 SITUAȚII ATIPICE ALE CERERII
• Un bun Giffen este un bun inferior pentru care cantitatea cerută creşte o dată cu preţul şi
scade atunci când preţul scade, în condițiile în care venitul crește sau scade. Acest lucru este
posibil atunci când consumatorii au venituri reduse şi cea mai mare parte a venitului lor este
cheltuit pe bunuri strict necesare subzistenţei. Dacă preţul unui bun inferior scade,
consumatorii vor solicita o cantitate mai redusă din aceste bunuri, vor folosi venitul lor real
excedentar pentru a cumpăra alte bunuri.
• Bunurile Veblen sunt bunuri de „lux” ca bijuteriile, parfumurile, opere de artă,
îmbrăcămintea şi încălţămintea scumpă. O diminuare a preţului bunurilor de „lux” nu
determină o sporire a cererii întrucât aceste bunuri rămân accesibile numai unei anumite
categorii de cumpărători. În plus, bunurile de „lux” cu preţuri reduse numai prezintă interes
pentru snobi şi, în consecinţă, s-ar putea să nu mai fie cerute. O dată cu creşterea preţului,
creşte şi interesul cumpărătorilor snobi şi există posibilitatea să urmeze o creştere a cererii de
piaţă – situaţie ce constituie o abatere de la legea cererii.
• Există situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există
posibilitatea ca unii cumpărători să achiziţioneze mai mult de la unele firme, chiar dacă
preţurile sunt mai ridicate, pe motivul unei economii de timp. Cumpărătorii acceptă să
plătească un preţ mai ridicat, compensând diferenţa de preţ prin alocarea timpului economist
altor activităţi producătoare de venit. În această situaţie legea cererii nu este încălcată,
deoarece în preţul plătit, alături bunul achiziţionat, este inclus şi costul de oportunitate al
timpului economist. 6
 FACTORII DETERMINANȚI AI CERERII

1. NEVOIA SOCIALĂ

2. VENITUL CONSUMATORULUI

3. PREȚUL BUNULUI ANALIZAT

4. PREȚUL ALTOR BUNURI

5. PREFERINȚELE CONSUMATORULUI

7
 VENITUL CONSUMATORULUI
Din perspectiva corelaţiei venituri-cerere,şi a modului în care se manifestă efectul de substituţie şi
efectul de venit, bunurile se împart în bunuri “normale” şi bunuri “inferioare”.
Bunurile “normale” sunt considerate acelea a căror cerere de consum creşte pe măsura
sporirii veniturilor. Faptul că se solicită mai mult pe măsură ce veniturile sporesc, este acela care
determină orientarea curbei Engel de la sud-vest spre nord-est. Pentru că în cazul absenţei veniturilor
cererea este nulă, curba cererii porneşte chiar din origine. În general, cererea nu depinde liniar de
venit şi se poate stabili o distincţie între două tipuri de bunuri:
- bunuri prioritare, a căror cerere creşte mai încet decât sporesc veniturile, ele fiind bunuri
de strictă necesitate (bunuri alimentare, îmbrăcămintea, locuinţa).
- bunuri de lux, faţă de cerere se manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc
veniturilor (echipamente electronice, bijuterii, vinuri de calitate superioară).
Pe ansamblu, cererea bunurilor “normale” se măreşte o dată cu venitul dar creşterea
consumului este proporţional mai slabă decât a venitului.
Bunurile “inferioare” sunt acelea a căror consum scade atunci când veniturile cresc şi
invers. Dacă în condiţiile unor venituri reduse, cererea este orientată spre bunuri inferioare, o dată cu
creşterea lor, cererea se orientează spre alte bunuri.
În cazul bunurilor inferioare, prin reducerea preţului bunului X, efectul de substituţie se
concretizează în sporirea cererii la acest bun, iar efectul de venit determină o reducere a cererii.
Datorită faptului că efectul de substituire (creşterea cererii) este superior efectului de venit (ce constă
în reducerea cererii), efectul global al reducerii preţului este pozitiv, adică are loc o creştere a cererii
la astfel de bunuri. 8
 ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCȚIE DE VENIT

Coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu venitul se determină ca raport între variaţia relativă
a cantităţii cerute dintr-un bun (dQ/Q) şi variaţia relativă a venitului (Y/Y).
Dacă prin definiţie avem:
Q / Q0 Q Y0 % Q
Ec/v =    ,
Y / Y0 Y Q0 % Y
dQi Y dQi Y
Ec/v =   
QI dY dY Qi
Rezultă că Ec/v poate fi definit ca raport între înclinaţia marginală spre consum a bunului luat
în consideraţie (di/Y) şi înclinaţia medie (i/Y).
9
 PREȚUL BUNULUI ANALIZAT
Legătura dintre cerere şi factorii care o determină se poate exprima printr-o funcţie. Pentru
simplificare, examinarea acestei legături se face în condiţiile de concurenţă perfectă în care fiecare
consumator acţionează cu o “corecţie cantitativă”. Nici un consumator individual nu influenţează
direct preţurile pieţei, care sunt date pentru toţi şi fiecare consumator poate doar să aleagă cantităţi
diferite ce pot fi cumpărate la preţul curent.
Pentru a obţine o reprezentare simplă a cererii pentru bunul X aplicând ipoteza ceteris paribus
se admite că bunul X este cumpărat într-o cantitate care este dependentă de preţul curent al acestuia.
Cererea pentru bunul X se poate modifica numai dacă variază preţul.
Această exprimare a condiţiilor pieţei poate fi scrisă în simboluri matematice. Fie “p” preţul
pieţei pentru bunul X şi Qd cantitatea cerută pe piaţă din bunul X. Atunci Qd este o funcţie de p, care
poate fi scrisă:
Qd = f(p),
în care variabilele Qd şi p iau numai valori pozitive. 10
ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCȚIE DE PREȚ
Elasticitatea, în general, se defineşte ca fiind modificarea relativă a variabilei dependente
raportată la modificarea relativă a variabilei independente exprimând cu câte procente se modifică
variabila dependentă atunci când mărimea variabilei independente creşte sau scade cu un procent.
Instrumentul cu care se măsoară sensul şi mărimea influenţei pe care o au modificările de preţuri sau
a altei condiţii asupra cererii este coeficientul de elasticitate directă şi coeficientul de elasticitate
indirectă (încrucişată).
Coeficientul de elasticitate directă exprimă modificarea cererii pentru un produs la
schimbare a preţului acestuia, celelalte preţuri sunt presupuse ca neschimbate. El se determină prin
raportul dintre modificarea relativă a cantităţilor cerute şi modificarea relativă a preţului bunului
respectiv:
Q p Q p0 Q2  Q1 p2  p1
a) Ec / p   :   = :
Q0 p0 p Q0 Q1 p1
sau folosind calculul diferenţial
dQ dp dQ p p
Ec/p =  :    Q ( p). .
Q p dp Q Q 11
 CLASIFICAREA CERERII ÎN RAPORT CU
ELESTICITATEA
Intensitatea reacţiei cererii la modificarea preţului este diferită de la un produs la altul. În funcţie de
acestea se disting:
a) cerere slab elastică, semirigidă, atunci când Ec/p < 1, respectiv p>Q. Reacţia cererii
este mai puţin proporţională decât modificarea preţului. Preţul exercită o influenţă relativă slabă
asupra cantităţii cerute, iar venitul total din vânzări se reduce.
b) cererea cu elasticitate unitară dacă Ec/p = -1, respectiv p = Q. Preţul şi cantitatea
solicitată se modifică proporţional, dar în sens invers. Mişcarea preţului într-un sens este
“neutralizată” de modificarea cantităţii cerute, iar venitul total rămâne constant.
c) cererea elastică sau cu elasticitate ridicată când Ec/p 1 şi p < Q modificarea a preţului
determină o mişcare mai amplă, de sens invers, a cantităţii cerute. Reducerea preţului determină
sporirea cantităţii cerute într-o asemenea măsură încât venitul total din vânzări creşte. 12
 PREȚURILE ALTOR BUNURI
Sunt frecvente situaţiile în care modificarea preţului unui bun influenţează cererea pentru alte bunuri.
Atât timp cât venitul (bugetul) cumpărătorului este limitat, orice schimbare în preţul unui bun
afectează într-un fel sau altul cererea altor bunuri.
Bunurile considerate pot fi independente, substituibile sau complementare.
Dacă bunurile sunt complementare, modificarea preţului la un bun va avea ca efect variaţia în
acelaşi sens a cererii din celălalt bun, iar în cazul bunurilor substituibile, schimbarea preţului într-un
sens la un bun va avea ca efect variaţia în sens invers a cererii din aceste bunuri. Deci, în condiţii de
caeteris paribus, reducerea preţului bunului X va avea ca efect creşterea cererii pentru bunul X şi Y,
dacă ele sunt complementare, sau la creşterea cererii bunului X şi la reducerea cererii bunului Y,
dacă cele două bunuri sunt substituibile. Rezultă că este necesară cunoaşterea elasticităţii cererii
pentru un bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri, adică a elasticităţii încrucişate.
Elasticitatea încrucişată a bunului X în raport cu preţul bunului Y este egală cu raportul dintre variaţia
procentuală a cantităţii cerute din bunul X, Qx şi variaţia procentuală a preţului bunului Y.
13
 ELASTICITATEA ÎNCRUCIȘATĂ
Coeficientul de elasticitate încrucişată a cererii se determină cu ajutorul relaţiei:
Q x p y
Ec/py =  ,
p y Q x
sau cu ajutorul derivatei, atunci când se cunoaşte forma matematică a curbei cererii:
dQ x p y
Ec/py =  .
dp y Q x
În raport cu valoarea pe care o ia Ec/py, se pot distinge mai multe cazuri:
a) dacă Ec/py = 0, bunurile X şi Y sunt independente, adică o variaţie a preţului bunului Y nu
influenţează cererea pentru bunul X. De exemplu, creşterea preţului la alcool nu exercită nici o
influenţă asupra cererii de sare.
b) dacă 0 < Ec/py < 1, respectiv coeficientul de elasticitate este pozitiv dar subunitar, bunurile
X şi Y sunt substituibile într-o anumită măsură. Creşterea preţului bunului Y are ca efect substituirea
sa cu alt bun, cu bunul X. Deci creşterea preţului bunului Y este însoţită de creşterea consumului din
bunul X, adică variaţia preţului py şi a cantităţii bunului X sunt de acelaşi sens.
c) dacă Ec/py >1, respectiv coeficientul de elasticitate este pozitiv şi supraunitar, bunurile X şi
Y sunt strâns substituibile, o variaţie a lui py determină mai mult decât proporţională şi în acelaşi
sens a consumului bunului X.
d) dacă -1 < Ec/py < 0, înseamnă că o creştere a lui py are ca efect diminuarea cantităţii cerute
din bunul X, dar într-o proporţie mai mică decât majorarea preţului la celălalt bun. În acest caz,
bunurile X şi Y sunt complementare. De exemplu benzina şi autoturismul.
e) dacă Ec/p < -1, adică coeficientul de elasticitate este negativ şi mai mic decât -1, bunurile X
şi Y sunt strict complementare: o variaţie a preţului bunului Y provoacă o variaţie într-o proporţie
mai mare şi în sens invers a cantităţii cerute din bunul X. 14
 FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ ELASTICITATEA
CERERII
a) Numărul şi gradul de substituire al bunurilor. Prin bunuri substituibile se înţeleg bunurile care
sunt capabile să satisfacă acelaşi tip de nevoie. Astfel, sarea are puţine bunuri cu care poate fi
substituită, şi va avea o slabă elasticitate a cererii în funcţie de preţ. Dimpotrivă, lâna are numeroşi
înlocuitori, şi cererea va fi relativ elastică. Cu cât un bun are un număr mai mare şi mai apropiaţi
substituenţi, cu atât cererea va fi mai elastică.
b) Importanţa bunului în bugetul consumatorului. Piperul, a cărui achiziţie reprezintă o
pondere foarte scăzută în bugetul de consum, are o cerere puţin elastică în raport cu preţul. Din contră,
cererea televizoarelor este sensibilă la preţul de vânzare.
Cu cât un bun prezintă un coeficient bugetar mai slab, cu atât cererea va fi mai inelastică la
preţ şi invers.
c) Numărul posibil de utilizatori ai bunului. Cu cât un bun are mai mulţi utilizatori, cu atât
cererea va fi mai elastică. Lâna, ale cărei utilizări sunt multiple, are o elasticitate în funcţie de preţ
mai mare decât margarina, care are o sferă (gamă) de utilizare mai restrânsă.
d) Durata perioadei de timp pentru care se estimează variaţia cererii. Cererea este cu atât mai
elastică cu cât perioada luată în considerare este mai lungă, deoarece este mai uşor pentru
consumator să substituie un bun cu altul
15
 SURPLUSUL CONSUMATORULUI
Surplusul consumatorului este o măsură a diferenţei dintre preţul plătit efectiv şi cel pe care
consumatorul este dispus să-l plătească pentru un anumit bun.
În ipoteza că funcţiile de cerere sunt continue, surplusul consumatorilor se determină pe baza
unui calcul integral.

16
 TEORIA PRODUCĂTORULUI
COMBINAREA FACTORILOR DE
PRODUCȚIE
NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
2
 ORIGINEA ŞI NATURA ÎNTREPRINDERII
• Când un agent economic doreşte un bun, are, în general, două
posibilităţi: cumpără bunul sau îl produce. Aceasta înseamnă că agentul
economic are alternative, fie piaţa şi schimbul de mărfuri, fie
întreprinderea şi producţia. Alegerea depinde de costul pe care l-e
implică fiecare alternativă.
• Dacă agentul economic decide să cumpere bunul de pe piaţă, el se
confruntă cu două categorii de costuri; a) costul direct aferent achiziţiei,
adică preţul pe care trebuie să-l achite; b) costurile de tranzacţie (costuri
legate de schimb) care provin mai ales din informaţia imperfectă asupra
preţurilor şi calităţii, încertitudinea asupra viitorului şi raţionalitatea
limitării a agenţilor economici.

3
 CE ESTE ÎNTREPRINDEREA?
• Întreprinderea este o modalitate de organizare a resurselor în
scopul obţinerii unui bun cu costuri mai scăzute decât în cazul
achiziţionării lor de pe piaţă. În acest mod se pot economisi costurile
de tranzacţie. Decizia de a produce prin organizarea unei
întreprinderi impune agentului două categorii de costuri: costul
factorilor de producţie şi costul de organizare a procesului de
producţie. Organizarea internă a diferitelor stadii de producţie până
la produsul final reduce şi chiar elimină costurile de tranzacţie dar
generează costuri de organizare. Integrarea mai multor faze de
producţie, obligă firma să pună în mişcare şi să coordonete mai
multe activităţi diferite dar legate între ele. O dată cu creşterea
complexităţii activităţii, sporesc costurile organizaţionale.
4
 MODIFICAREA DIMENSIUNII UNEI
ÎNTREPRINDERI
• O firmă se poate dezvolta ca urmare a unei creşteri interne ori creşteri
externe.
• – are loc o creştere internă, autonomă, când firma îşi extinde dimensiunea,
scara la care operează, în cadrul structurii sale manageriale de bază, prin
propria sa dezvoltare internă, folosind o parte din profit sau se împrumută
pentru crearea de noi subunităţi sau dezvoltarea celor existente;
• – se produce o dezvoltare externă, când expansiunea firmei se realizează
prin operaţiuni de fuzionare sau de cumpărare a altor întreprinderi
autonome.
• Concentrarea economică propriu-zisă este un fenomen de creştere
externă, dar care este determinată de creşterea autonomă, internă a
firmelor.
5
 OBIECTIVELE ÎNTREPRINDERII
• Microeconomia neoclasică tradiţională consideră că producătorul are o
singură sursă de satisfacţie: profitul şi, în consecinţă, obiectivul firmei este
maximizarea profitului.
• Modelul neoclasic al întreprinderii, bazat pe ipoteza maximizării
profitului, este criticat, susţinându-se următoarele:
• – curbele cererii şi costurilor nu se pot estima în practică întrucât factorii
determinanţi ai acestora se modifică frecvent;
• – problematica reală a întreprinderii este mai largă decât producţia,
costurile, preţurile şi profitul;
• – întreprinzătorul nu are ca unic obiectiv maximizarea profitului, ci
urmăreşte să atingă o diversitate de obiective şi nu fixează preţul doar după
regulă marginalistă (venit marginal = cost marginal).
6
 MAXIMIZAREA VÂNZĂRILOR
Ipoteza maximizării vânzărilor a fost formulată de Baumol. Se
consideră că cei care conduc şi gestionează efectiv firma sunt preocupaţi
mai mult de vânzarea produselor obţinute decât de maximizarea
profitului. Argumentele aduse în sprijinul acestei ipoteze sunt
următoarele:
a) veniturile managerilor (salarii, prime etc.) sunt dependente mai ales de
volumul vânzărilor decât al profiturilor;
b) aprecierea firmei de către instituţiile financiare se face în raport cu
nivelul şi dinamica cifrei de afaceri;
c) strategia adoptată de conducători este mai curând “prudentă” decât
“riscantă”. Se preferă o conduită “stabilă”, fără de proiecte ce prevăd
creşteri deosebite ale profitului, creşteri care implică un grad mare de risc.
7
 CONCEPTUL DE PRODUCȚIE
Conceptul de producţie se utilizează, de regulă, cu două sensuri diferite:
a) proces tehnico-economic; b) rezultatul unui proces.
În calitate de proces, producţia reprezintă un ansamblu de operaţiuni
sau activităţi în cursul cărora oamenii transformă sau modifică obiectele
şi bunurile în alte bunuri şi servicii. Esenţa conceptului de producţie este
reprezentată de transformarea sau conversiunea unuia sau mai multor
bunuri în alte bunuri.
Producătorul urmăreşte să desfăşoare acele activităţi care îi asigură
obţinerea outputului dorit. Pentru aceasta este nevoie de factori de
producţie. Din combinarea lor rezultă diferite niveluri de producţie în
funcţie de cantităţile de input-uri consumate, de combinaţiile posibile
din punct de vedere tehnologic şi acceptate economic.

8
 FACTORII CLASICI DE PRODUCȚIE
• Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale
producţiei, cât şi forţa matrice, virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de
bunuri şi servicii. În cadrul factorilor naturali un loc important revine pământului,
resurselor de apă şi resursele minerale.
• Munca reprezintă o acţiune conştientă, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul
căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe
om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Stocul de cunoştinţe profesionale,
deprinderi, abilităţi şi de sănătate care pot conduce o persoană la sporirea
capacităţilor sale creative şi, implicit, a veniturilor scontate a se obţine în viitor,
formează conţinutul conceptului de capital uman. Investiţia în capitalul uman este
asimilată investiţiei în capitalul fizic, ea este o cheltuială prezentă în vederea
dobândirii potenţiale a unui venit suplimentar.
• Capitalul reprezintă un ansamblu de bunuri reproducţiile rezultate ale unei activităţi
anterioare, utilizate în producerea de bunuri şi servicii destinate realizate de mărfuri
în scopul obţinerii unui venit. El este format din construcţii, clădiri, instalaţii, maşini,
materii prime, combustibili, etc.Capitalul folosit în activitatea economică este
capital fizic (tehnic) şi este constituit din capital fix şi capital circulant. 9
 NEOFACTORI
• Alături de factorii de producţie clasici, ce îşi au originea în resurse
tangibile cuantificabile direct şi gestionate sub formă de fluxuri, se
manifestă tot mai intens neofactorii de producţie ce se
caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre
neofactorii de producţie se enumeră progresul tehnic, inovaţia,
resursele informaţionale. Ei acţionează practic prin intermediul şi
împreună cu factorii clasici, potenţându-i şi îmbunătăţindu-le
performanţele.

10
 PROPRIETĂȚILE FACTORILOR DE PRODUCȚIE
• Divizibilitatea este însuşirea unui factor de producţie de a fi obţinut şi utilizat în unităţi oricât de
mici. Aceasta este posibil pentru unele bunuri: grâu, energie, ulei, timp de muncă etc., şi este
dificilă sau imposibilă pentru alte bunuri: automobil, baraj, o construcţie etc. Problema
divizibilităţii factorilor de producţie nu se pune la infinit, ci în măsura cerută de caracteristicile
procesului de producţie de o anumită dimensiune, de tehnicile şi tehnologiile folosite.
• Adaptabilitatea exprimă capacitatea unei unităţi dintr-un factor de producţie de a se asocia cu
un număr mai mare sau mai mic de unităţi din alt factor. Pe o suprafaţă de teren este posibil să
lucreze cu o eficacitate variabilă un număr mai mare sau mai mic de lucrători.
• Dacă factorul de producţie se caracterizează prin divizibilitate şi adaptabilitate, atunci în
combinarea lor se poate realiza complementaritatea şi substituibilitatea.
• Complementaritatea exprimă faptul că la o situaţie de producţie dată, o cantitate dintr-un
factor de producţie poate fi asociată în condiţii optime doar cu o cantitate fixă şi de o anumită
calitate din fiecare ceilalţi factori. De regulă, procesele de producţie permit schimbări
cantitative şi calitative în combinaţia factorilor de producţie. Pot fi înlocuiţi unii factori cu alţii,
cum ar fi o cantitate de muncă cu capital, sau înlocuirea poate avea loc chiar în interiorul
aceluiaşi factor: o muncă de o anumită calificare cu alta de calificare superioară, un echipament
cu altul, un material cu altul.
• Substituibilitatea exprimă procesul prin care se înlocuieşte o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate determinată din alt factor, menţinându-se volumul producţiei.
11
ELEMENTE CE INFLUENȚEAZĂ SUBSTITUIBILITATEA
FACTORILOR DE PRODUCȚIE
• a) gradul de specificitate al factorilor. Un factor de producţie este specific atunci
când el este destinat unei singure întrebuinţări, unde el nu poate fi înlocuit, nici
să înlocuiască alţi factori.
• b) starea tehnică. Fiecare nivel tehnic se manifestă prin coeficienţi tehnici de
producţie care definesc şi gradul de substituibilitate al factorilor de producţie. În
plus, dacă se au în vedere invenţiile tehnice, acestea pot să exercite un rol
important după cum sunt neutre sau economisesc un factor - munca sau
capitalul.
• c) raportul dintre preţurile factorilor de producţie. O substituire tinde să se
producă între muncă şi capital dacă la productivităţi egale, preţul de revenire al
capitalului este inferior preţului plătit pentru mâna de lucru.
• d) volumul producţiei. Se va manifesta o tendinţă de substituire a muncii prin
capital în măsura în care un volum important de producţie permite repartizarea
cheltuielilor fixe, reprezentate de amortizare, pe o cantitate mare de bunuri
create.
12
 COMBINAȚIA MUNCĂ - CAPITAL
• Pentru analiza substituirii factorilor de producţie vom lua ca exemplu combinaţia
în care producţia (Q) depinde de doi factori: capitalul (K) şi munca (L), ceea ce se
poate exprima prin funcţia de producţie:
• Q = f (K, L).
• Forma funcţiei nu este specificată şi se presupune că factorii de producţie sunt
adaptabili şi divizibilitate. Oricare din cei doi factori poate fi variabil. Firmele nu
au posibilitate de a modifica cu aceeaşi uşurinţă cantităţile pe care le folosesc din
factorul capital şi factorul muncă. Cel mai adesea se admite că pe termen scurt
factorul variabil este munca. Pentru firmă este mai uşor să recurgă la
suplimentarea volumului de muncă sau la concediere decât să modifice
echipamentele şi tehnicile folosite.
• Curba producţiei (Q) porneşte din origine: pentru L = 0, Q = 0, producţia este nulă
dacă firma nu dispune de forţa de muncă. Creşterea cantităţii de muncă
antrenează o creştere a producţiei, lucru puţin evident la început. Funcţia este
crescătoare, până la punctul M. Începând de la LM, producţia rămâne pozitivă,
dar descrescătoare.
• Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea unui factor până la limita permisă
de combinaţia cu ceilalţi factori al căror consum rămâne constant este denumită
productivitatea marginală a factorului variabil.
13
 PRODUCTIVITATEA MEDIE ȘI
PRODUCTIVITATEA MARGINALĂ
• Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea unui factor până la
limita permisă de combinaţia cu ceilalţi factori al căror consum
rămâne constant este denumită productivitatea marginală a factorului
variabil.

• Productivitatea medie a factorului variabil se obţine prin împărţirea

producţiei totale Q la cantitatea factorului variabil, respectiv, L

14
GRAFICUL PRODUCȚIE - PRODUCTIVITATE

15
 TIPURI DE RANDAMENTE
• În partea I a celui de-al doilea grafic, productivitatea marginală crește
și este mai mare decât productivitatea medie, avem randamente
crescătoare mai mult decât proporționale
• În partea a II-a a celui de-al doilea grafic, productivitatea marginală
scade și este mai mare decât productivitatea medie, avem
randamente descrescătoare mai mult decât proporționale
• În partea a III-a a celui de-al doilea grafic, productivitatea marginală
scade și este mai mică decât productivitatea medie, avem
randamente crescătoare mai mult decât proporționale

16
LEGEA RANDAMENTELOR NONPROPORȚIONALE
• Legea randamentelor nonproporţionale are o sferă largă de
manifestare şi poate fi enunţată astfel: la acelaşi nivel tehnic, prin
combinarea unei cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie
variabil, cu o cantitate dată de factor fix, productivitatea marginală a
factorului variabil creşte mai întâi, mai mult decât proporţional şi,
după un nivel optim, mai puţin proporţional, iar apoi descreşte.
Dincolo de acest punct, produsul total continuă să crească, dar cu rată
descrescătoare. Pentru a evidenţia că randamentele descrescătoare
nu privesc produsul total, ci produsul marginal, legea randamentelor
nonproporţionale este caracterizată drept lege a productivităţii
marginale descrescânde.
17
CALCULAREA PRODUCTIVITĂȚILOR MEDIE ȘI
MARGINALĂ
Productivitatea
Unităţi Unităţi de Productivitatea
Produs medie a
de factor factor marginală a
total factorului
fix variabil factorului variabil
variabil
5 0 0 0 0
5 1 8 8 8
5 2 20 12 10
5 3 45 25 15
5 4 76 31 19
5 5 85 9 17
5 6 78 -7 13
18
FUNCȚIA DE PRODUCȚIE COBB-DOUGLAS
• Y = a Lα Kβ
• α+β = 1, randamentele factorilor de producție sunt constante

• α+β mai mare ca 1, randamentele factorilor de producție sunt

crescătoare

• α+β mai mic ca 1, randamentele factorilor de producție sunt

descrescătoare

19
 TEORIA PRODUCĂTORULUI
ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI
NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
 FUNCȚIA IZOCOSTULUI
Producătorul utilizează cantităţile x şi y din factorii de producţie, iar costul total
este, în mod necesar, egal cu preţurile factorilor de producţie pondera ţi cu cantităţile,
adică:
V = xp x + yp y .
Dacă producătorul utilizează toate re sursele(V), tot bugetul de care dispune, pentru
achiziţionarea şi utilizarea factorilor de producţie, înseamnă că nivelul costurilor totale
va fi egal cu mărimea resurselor:

CT = V
În aceste condiţii, ecuaţia bugetului producătorului este şi ecuaţia costurilor şi se
poate scrie:
C T = xp x +yp y .

Producătorul îşi pune problema cum să combine factorii de producţie în condiţiile

mărimii bugetului său. Pentru a afla combinaţiile posibile în rapor t cu un buget dat şi a
unor preţuri cunoscute, din ecuaţia de mai sus se deduce dreapta bugetului sau dreapta
izocostului:
px V V  x. p x
y  .x   .
py py py

Aceasta este ecuaţia unei drepte în care panta negativă este definită de structura
preţurilor, adică raport ul p x / p y .
Punctele de intersecţie cu axele sunt definite de:

x  0  y V py
y  0  x V px . 2
MAXIMIZAREA PRODUCȚIEI LA UN COST DAT
SOLUȚIA ANALITICĂ Q = (F(x, y)
V = xp x + yp y ,
în care:
Q = (F(x, y,) este funcţia de producţie , cu două variabile X şi Y, ce trebuie
maximizată şi care depinde de cantităţile folosite din fiecare factor de producţie.
V = xp x + yp y , reprezintă constrângerea bugetară dată de mărimea res urselor (V) i
în condiţiile preţurilor cunoscute , p x şi p y , ale factori lor de producţie.
Pentru a afla combinaţia de factori ce asigură producţia maximă, se înlocuieşte în
funcţia de producţie (Q = x . y) pe y cu valoarea sa care exprimă dreapta izocostul ui, şi
vom avea:
V  xpx
Q  ( x. y )  x .
py

Maximizarea funcţiei de producţie Q, implică derivarea sa în raport cu x şi

anularea ei. Derivata funcţiei de producţie este:
dQ V  2 x. p x
 Q' ( x)  .
dx py
Pentru ca producătorul să realizeze cel mai ridicat nivel al producţiei, este necesar
ca:
dQ V  2 xpx
 0 , adică: 0.
dx py
Simplificând expresia de mai sus cu p y şi rezolvând ecuaţia, se obţine valoarea lui
x şi apoi a lui y:
x = V / 2p x şi y = V / 2p y .
Din valorile lui x şi y rezultă că:
V = x . 2p x = y . 2p y , 3
MAXIMIZAREA PRODUCȚIEI LA UN COST DAT
SOLUȚIA GRAFICĂ
y
Q1 Q2 Q3 Q4

A
p1

y I4
M
M

I3

I2

α β B

O xM producţiei pentru un cost dat

Fig. 5.6 Maximizarea x
4
 INTERPRETAREA GRAFICULUI
• Punctul M este un maxim, deoarece punctele pe curba de indiferenţă I4
nu sunt accesibile la nivel de buget, iar toate deplasările dreptei izocostului
spre stânga au drept efect o diminuare a nivelului producţiei:
Q1 < Q2 < Q3.
• Poziţia în plan a punctului M permite caracterizarea nivelului maxim de
producţie pe care producătorul îl poate fabrica combinând factorii x şi y,
ceea ce înseamnă că simultan se determină volumul maxim de producţie şi
combinarea optimă a factorilor de producţie.
• Din această situaţie de optim al producătorului, se poate formula
următoarea regulă de gestiune: în caz de echilibru, de optim, raportul
productivităţilor marginale ale factorilor este egal cu raportul dintre
preţurile factorilor.
5
 RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUIRE TEHNICĂ
Cantitatea necesară dintr-un factor de producţie pentru a înlocui o unitate din alt
factor de producţie, într-un anumit punct, în condiţiile în care volumul producţiei rămâne
neschimbat, reprezintă relaţia de substituţie a factorilor, ca re este denumită şi rata
marginală a substituirii tehnice.
Dacă combinaţia productivă iniţială din fig. 5.5 este cea care corespunde punctului
A şi dacă producătorul este determinat să diminueze cu o mică cantitate, ∆L, factorul L
(munca), el trebuie să atragă o cantitate suplimentară, ∆K, din celălalt factor (capitalul)
pentru a rămâne la acelaşi nivel de producţie.
Rata marginală de substituire tehnică a factorului L cu K se exprimă prin relaţia:
L
RMST L   .
K K
RMST poate fi exprimată pornind de la panta izocuantei corespunzătoare nivelului
de producţie Q 1 considerat. Fie A şi B două puncte situate pe această curbă, iar ∆y = y A -
y B şi ∆x = x A - x B reprezintă diferenţele între cantităţile de factori utilizaţi ce carac -
terizează fiecare din cele două combinaţii productive.
6
 RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUIRE TEHNICĂ
ANALIZA GRAFICĂ
 y
RMST y / x  .
x
Atunci când ∆y  0 , raportul ∆y/∆x tinde să se încline către acest punct al curbei
de izoproducţie. RMST este definită pornind de la valoarea pantei izocuantei; valoarea sa
este, prin definiţie,
y opusul valorii acestei pante:
dy
RMST x y   .
dx

A y
yA RMST 
x
y dy
x  0; 
x dx
B
Qi

7
MINIMIZAREA COSTURILOR LA O PRODUCȚIE DATĂ
Producătorul poate adopta varianta ca pentru o producţie dată, costul să fie minim.
Pentru un nivel determinat de producţie Q = Q 0 , descris de o funcţie de producţie de
forma Q = F(x, y), cu preţuri date ale factorilor de producţie, p x şi p y , trebuie alese
cantităţile x şi y care să permită un cost minim.
Combinaţia de factori de producţie care corespunde unui cost dat (C T ) este definită
de relaţia:
C T = xp x + yp y
şi pentru un C T oarecare există:
px CT
y x ,
py py
care este ecuaţia izocostului. Punctele de pe dreapta AB exprimă toate combinaţiile
posibile de factori cărora le corespunde acelaşi cost de producţie.
Unor costuri diferite CT1, CT2, CT3, le corespund izocosturi diferite, dar toate au aceeaşi
înclinaţie deoarece panta izocostului este egală cu raportul dintre preţurile factorilor (px / py). 8
MINIMIZAREA COSTURILOR – ANALIZA
GRAFICĂ
y

Q0
M R

CT1 CT2 CT3

O x
9
 MAXIMIZAREA PROFITULUI
Profitul perioadei (π) în funcţie de producţie este exprimat de relaţia:
π = p . Q – C T(q) = V T(q) - C T(q) ,
în care: Q este volumul producţiei; p – preţul; C T(q) - costul total; V T(q) – venitul total.
Dacă:
Q = F(x, y),
iar
C T = xp x + yp y ,
atunci:
π = p . F(x, y) – (xp x + yp y ).
Maximul funcţiei se obţine derivând după x şi y. Dacă derivatele parţiale în raport
cu x şi y sunt egale cu zero, condiţie necesară a maximizării funcţiei, rezultă:

 p.F' x  p x  0  p x = p . F’ (x)
x

 p.F' y  p y  0  p y = p . F’ y ,
y
10
CALEA DE EXPANSIUNE A FIRMEI

11
 RANDAMENTELE DE SCARĂ
Randamentele de scară compară modificarea procentajului producţiei
cu modificarea procentajului intrărilor. Se disting trei situaţii:
a) produsul poate să sporească în aceeaşi proporţie cu factorii de
producţie utilizaţi: randamentele de scară sunt constante. Deci, dacă se
înmulţesc factorii de producţie cu mărimea k, atunci şi producţia se
multiplică cu acelaşi coeficient. Altfel spus, eficacitatea (randamentul)
producţiei este independent de scara producţiei.
b) produsul sporeşte într-o proporţie mai mare (dublarea scării de
producţie conduce la o creştere mai puternică a producţiei);
randamentele de scară sunt crescătoare;
c) produsul sporeşte într-o proporţie mai mică decât factorii de
producţie utilizaţi. În acest caz, randamentele de scară sunt
descrescătoare.
12
GRAFICUL PRODUCȚIE - PRODUCTIVITATE

13
COSTURILE DE PRODUCȚIE
NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
 COSTUL DE PRODUCŢIE - CONCEPT
• Costul de producţie reprezintă cheltuielile efectuate prin alocarea,
utilizarea şi consumul de factori de producţie pentru producerea şi
vânzarea unui volum de bunuri economice. El este o formă monetară de
exprimare a consumului de factori de producţie, şi permite exprimarea
unitară, în formă monetară, a unor resurse diferite. În acest mod este
posibilă măsurarea şi comparabilitatea factorilor de producție.
• Dintre multitudinea de combinaţii posibile de factori de producţie,
producătorul, care urmăreşte maximizarea profitului, o alege pe cea mai
puţin costisitoare. Minimizarea costului de producţie este un principiu
economic, indiferent de contextul de piaţă în care se află entitatea.
• Factorii de producţie utilizaţi de o firmă, pot fi achiziţionaţi sau sunt
proprii, ceea ce face ca estimarea costului să nu fie o operaţiune uşoară.
Dacă factorii sunt achiziţionaţi de pe piaţă, costul lor este dat de preţul
de cumpărare. 2
 COSTURI EXPLICITE ȘI COSTURI IMPLICITE
Costuri explicite însumează cheltuielile măsurate prin preţul materialelor
consumate, prin salariile plătite, prin alte feluri de cheltuieli şi sunt apreciate
ca suma "intrărilor" necesare desfăşurării activităţii.
Dacă firma este proprietară a unui factor pe care ea îl utilizează pentru a-şi
desfăşura activitatea, costul explicit (costul contabil) nu reflectă consumul
total de resurse. Consumul resurselor proprii se regăsesc în costurile
implicite.
Costurile implicite, spre deosebire de cele precedente, sunt generate de
utilizarea şi consumarea unor resurse proprii ale deținătorilor firmei pentru
desfăşurarea activităţii economice, ele fiind în acest mod sustrase altor
întrebuinţări (vânzare, închiriere etc.). Aceste costuri nu sunt generate de
plăţi către terţi, şi expresia bănească a resurselor de acest gen nu este
echivalentă cu o economie, ci cu o pierdere de venit prin renunţarea la altă
utilizare (vânzare, închiriere etc.).
3
 COSTUL ECONOMIC
Costul economic include remunerarea normală a serviciilor factorilor
determinată concurenţial în ansamblul ramurii. Şi nu este vorba numai
de factori cumpăraţi, ci şi de factori proprii ai firmei. Randamentul unui
factor de producţie constituie un element economic semnificativ
oricare ar fi proprietarul şi acest randament se reflectă în cost prin
cheltuieli "explicite" dar şi "implicite". Costul economic include costul
explicit (costul contabil) şi costul implicit (costul de oportunitate) al
factorilor proprii ai deținătorilor firmei utilizaţi de entitate în activitatea
desfăşurată.

4
 COSTURILE DE PRODUCȚIE ÎN PERIOADA
SCURTĂ
Costul de producţie al unei firme diferă, sub aspectul structurii, în raport cu
perioada de analiză. În perioadă scurtă firma acţionează "sub constrângere"
întrucât nu poate modifica cel puţin un factor de producţie care rămâne fix.

În perioada scurtă, un factor este variabil, iar celălalt factor rămâne fix.
Firma poate modifica cantitatea de muncă, dar capitalul instalat rămâne
nemodificat, pe termen scurt.

Pentru că stocul de capital este fix şi firma îi plăteşte preţul indiferent de

cantitatea de servicii de capital pe care o va utiliza, costul minim depinde
de cantitatea de muncă.
5
 COSTUL TOTAL
COSTUL TOTAL (CT) este definit ca ansamblul cheltuielilor de factori
de producţie corespunzător unui volum dat de producţie. Ca oricare
fenomen economic relevant, costurile totale nu au o evoluţie uniformă în
timp, mai ales din punct de vedere al mărimii lor. Variabilele economice
care influenţează asupra evoluţiei costurilor sunt multiple. Dintre acestea,
cercetarea ştiinţifică a reliefat pe larg efectele pe care le are evoluţia
producţiei asupra dinamicii şi structurii costurilor.
Acţionând ca o variabilă independentă, producţia generează o relaţie
funcţională cunoscută sub numele de funcţia costurilor. Pentru a obţine o
expresie simplă a funcţiei costurilor trebuiesc admise mai multe ipoteze:
o întreprindere produce un singur bun cu ajutorul anumitor factori de
producţie din care unii sunt folosiţi în cantităţi fixe, indiferent de volumul
producţiei, iar cheltuielile legate de acesta sunt cunoscute şi constante, alţi
factori sunt variabili şi pot fi obţinuţi la preţul pieţei. 6
 COST FIX și COST VARIABIL
În condiţiile în care un factor de producţie este fix, pe termen scurt,
costul acestui factor nu se modifică odată cu cantitatea produsă. Funcţia
costurilor totale este următoarea:

CT = CF + CV
sau
CT = CF + F(q),
unde CT reprezintă costul total pe termen scurt, CF reprezintă costul fix,
adică o sumă constantă şi egală cu costul factorului fix, oricare ar fi
durata perioadei de utilizare, iar CV, respectiv F(q), reprezintă funcţia
costului variabil, adică acele costuri care se modifică în acelaşi timp cu
cantitatea producţiei. Componenta fixă a costului total poate fi
reprezentată de capital, un număr de maşini şi instalaţii care au fost
achiziţionate de firmă pe baza unui împrumut pentru care trebuie să
plătească o dobândă (r) 7
 DEFINIȚIILE COSTURILOR FIXE ȘI VARIABILE
Costurile fixe (CF) reprezintă, în perioadă scurtă, cheltuieli generale pe care
trebuie să le facă producătorul faţă de o anumită capacitate de producţie şi
care nu variază dacă se schimbă volumul producţiei. Dacă se produce mai
mult, mai puţin sau nu se produce, aceste cheltuieli rămân constante.
Costurile variabile (CV) sunt acele elemente de cheltuieli a căror mărime
totală se modifică pe măsura schimbării volumului total al producţiei. În
această categorie se includ cheltuielile pentru materii prime şi materiale de
bază, materiale auxiliare, salarii, combustibil şi energie, etc.
CV=F(Q).
Faţă de o anumită creştere sau descreştere a volumului fizic al
producţiei, unele cheltuieli cresc sau scad în aceeaşi proporţie (materii
prime, salarii directe), altele într-o proporţie mai mare, iar o a treia categorie
se modifică într-o proporţie mai mică.

8
CURBA COSTURI TOTALE- COSTURI VARIABILE

9
 COSTUL TOTAL MEDIU
COSTUL TOTAL MEDIU (sau costul unitar) CTM reprezintă costul total pe unitate de
produs. El se determină prin raportul dintre costurile totale şi volumul producţiei, oricare ar fi
el. Notând costul mediu cu CTM obţinem:
CTM=(q)
unde,
CT F ( q )
( q )  
q q
Costul mediu variază odată cu producţia şi avem o funcţie de cost mediu şi o curbă de
cost mediu. Forma funcţiei şi curbei costului mediu se obţine din cea a funcţiei şi curbei costului
total.
10
 COSTUL FIX MEDIU
Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de producţie
CF
C FM  .
q
Curba costului fix mediu este descrescândă, în raport cu volumul producţiei acelaşi cost
se repartizează asupra unei producţii tot mai mari. Dacă q, atunci CFM0 şi invers. Ca
urmare funcţia costului fix mediu este de formă hiperbolică şi are drept asimptote cele două
axe de coordonate.
Descreşterea costului fix mediu este proporţională, în ipoteza randamentelor constante.
În condiţiile unor randamente nonproporţionale, costurile fixe medii la început tind să
descrească mai repede din cauză că un volum total de cheltuieli se raportează pe un total mai
mare de produse. Mai departe însă, proporţia acestei micşorări se reduce, până ce descreşterea
devine foarte mică. 11
 COSTUL VARIABIL MEDIU
Costul variabil mediu (CVM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate de producţie
C F (q)
CVM  V  .
q q
Proporţia variaţiei medii a costurilor poate fi descrescătoare, constantă sau
crescătoare. Când costurile variabile cresc constant cu producţia, atunci costurile medii sunt
constante, iar dacă costurile cresc într-o proporţie mai mică sau mai mare decât producţia,
atunci costurile variabile medii sunt descrescătoare sau crescătoare (fig. 6.3)
Dacă salariul este singurul cost variabil şi costul fix este egal cu zero, atunci costul total
este produsul dintre rata salariului nominal (W) şi cantitatea de muncă (L). În acest caz, costul
variabil mediu este egal cu costul total mediu (CVM=CTM) şi
WL L
CVM  W .
Q Q
Cum L/Q=1/(Q/L), care este inversul productivităţii muncii (PM=Q/L) avem
1
CVM  W  W / PM , ceea ce înseamnă că, pentru un salariu dat, costul variabil mediu şi
PM
productivitatea muncii variază în sens invers.
12
 COSTUL MARGINAL

COSTUL MARGINAL (Cmg). Analiza interdependenţei între evoluţia costurilor şi a

producţiei pune în lumină faptul că sporul de producţie se realizează cu cheltuieli diferenţiale
şi nu cu cheltuieli uniforme pe unitate de produs. Pentru maximizarea producţiei şi a profitului
şi minimizarea cheltuielilor nu se poate opera numai cu costurile medii, este necesară
cunoaşterea costurilor marginale. Costurile marginale exprimă sporul de cost total (CT)
necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie (Q)
C T
C mg  ,
Q
iar pentru Q=1 rezultă Cmg=CT .
Pentru o creştere infinit de mică a producţiei, costul marginal este derivata funcţiei
costului total (CT’=F'(q)) şi, bineînţeles, derivata funcţiei de cost variabil.
Din CT=CF+CV=CF+F(q), întrucât CF=0, rezultă că:
CT CV
C mg    ' (q) .
Q Q
13
14
 NIVELUL MINIM AL CTM
• Nivelul minim N, al costului total mediu, coincide cu punctul S, punct de
tangenţă al dreptei care porneşte din origine, cu curba costului total.
Înclinarea dreptei este exprimată de F(q)/q şi dincolo de S, înclinarea
începe să recrească. Descreşterea costurilor totale medii până la
punctul N în care ele ating minimul şi apoi are loc o schimbare a
degresiunii într-o tendinţă de creştere, se explică, pe de o parte, prin
scăderea costurilor fixe pe unitate de produs ca şi a celor variabile
datorită unei mai bune combinări a factorilor de producţie, iar pe de
altă parte, prin creşterea progresivă a unor cheltuieli pentru un anumit
volum de producţie cum ar fi: utilizarea de ore suplimentare plătite cu
un tarif progresiv; depăşirea gradului normal de folosire a utilajelor ce
sporeşte cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea acestora etc.;
15
 NIVELUL MINIM AL CVM
Nivelul minim R al costului variabil mediu se produce înaintea minimului costului
total mediu şi sub nivelul acestuia. Decalajul reprezintă influenţa costurilor fixe,
iar cauzele evoluţiei sunt aceleaşi ca în cazul CTM.
Nivelul minim I al costului marginal corespunde punctului de inflexiune I, al
curbei costului total CT. Se observă că până la I, costul marginal, în funcţie de
producţie q, scade, apoi dincolo de I, sporeşte.
Curba costului marginal Cmg intersectează curba costului variabil mediu CVM şi
curba costului mediu CTM în punctele R şi N în care ele sunt minime.
Atât timp cât costul marginal este inferior costului total mediu (costul variabil
mediu), costul total mediu este descrescător. Dacă costul marginal este superior
costului mediu (costul variabil mediu), acesta este crescător. Atât timp cât costul
marginal este inferior costului total mediu, el trage pe aceasta din urmă în jos.
Când Cmg=CTM acesta din urmă nici nu urcă nici nu coboară, dar se situează la
nivelul său minim. Din momentul în care Cmg devine superior lui CTM, el îl trage
pe acesta, în sus
16
 ECONOMIILE DE SCARĂ
Economiile de scară interne ţin de organizarea internă a întreprinderilor şi se
manifestă odată cu creşterea dimensiunii acestora în ansamblul domeniului de activitate.
Pe măsură ce scara se amplifică întreprinderea se organizează, se raţionalizează, îşi
îmbunătăţeşte tehnologiile, utilizează mai bine tehnologiile şi se ameliorează
randamentele.
Factorii de natură tehnică care asigură ca o anumită dimensiune să fie optimă sunt:
a) costuri totale fixe ridicate şi costuri fixe medii mai scăzute în condiţiile în care volumul
producţiei este ridicat; b) avantajele specializării producţiei şi utilizării unei tehnici noi care
conduc la creşterea volumului factorilor de producţie utilizaţi; c) firmele cu o dimensiune
mai mare dispun de capacitate ridicată pentru finanţarea activităţii de cercetare-dezvoltare.
Economiile de scară externe rezultă din ameliorarea randamentelor ca efect al
organizării externe a întreprinderilor de care acestea beneficiază direct sau indirect.
Economiile pot proveni în primul rând din politica generală a statului de ameliorare a
mediului economic. În categoria factorilor externi se pot înscrie: a) o mai bună organizare a
pieţei factorilor de producţie; b)existenţa unor servicii de studii inter întreprinderi care să
promită o mai bună difuzare a inovaţiilor şi progresului tehnic; c) construirea infrastructurii
de către stat care să faciliteze desfăşurarea activităţii economice a firmelor în zonă etc. În al
doilea rând, economiile externe pot proveni din existenţa şi manifestarea firmelor mari în
raport cu firmele mici. 17
CURBA COSTULUI TOTAL PE TERMEN LUNG

18
CURBA ÎNVĂLUITOARE A COSTURILOR PE
TERMEN LUNG

19
OFERTA BUNURILOR
ECONOMICE
NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
 DEFINIȚIE. LEGEA OFERTEI
Oferta reprezintă totalitatea combinațiilor dintre cantitățile de bunuri şi
servicii pe care cei care le produc le doresc a fi vândute pe piaţă și
preţurile respectivelor bunuri și servicii. Ea exprimă cantitatea maximă
dintr-un bun economic pe care producătorii doresc să o vândă şi preţul
minim pe care îl acceptă. În funcţie de cerere, cantitatea vândută poate fi
mai mică decât cantitatea oferită.
Relaţia dintre mişcarea preţului şi cantitatea ofertei este pusă în
evidenţă de conceptul lege a ofertei. Legea generală a ofertei exprimă
relaţiile de cauzalitate dintre preţul unui bun şi oferta acestui bun: când
preţul creşte are loc extinderea ofertei, iar când preţul scade are loc
contracţia ofertei. Legea ofertei dă expresie pe piaţa modului în care se
comportă întreprinzătorul raţional ale cărui venituri sunt determinate de
deciziile luate pe baza relaţiei preţ(venit marginal)- cost marginal.
2
 PARADOXURILE OFERTEI
Paradoxurile ofertei sunt acele situaţii când modificarea preţului nu generează
modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. În această categorie de fenomene
economice se încadrează, în primul rând, unele situaţii pe piaţa muncii. Când
salariul evoluează de la un nivel scăzut spre un nivel acceptabil pentru condiţiile
economice generale şi al productivităţii factorilor, oferta de muncă creşte. După ce
tariful salarial a atins o anumită mărime, individul devine interesat şi de mărimea
timpului liber, iar oferta de muncă scade. Pe ansamblu, curba ofertei are o formă
"bruscată", îşi schimbă sensul. În al doilea rând, este vorba de paradoxul King ce
exprimă comportamentul producătorilor agricoli care, dacă preţurile scad îşi extind
oferta pentru procurarea veniturilor necesare achitării unor datorii scadente. În al
treilea rând, se manifestă paradoxul Rugină în sensul că de la un anumit nivel de
creştere a preţurilor, majorarea în continuare a acestora este însoţită, pe termen
scurt de contracţia cantităţii oferite pentru că vânzătorul aşteaptă condiţii şi mai
bune (preţuri sporite) şi procedează la stocarea unei cantităţi de bunuri.

3
 TIPURI DE OFERTĂ
Oferta individuală, adică oferta unui singur agent economic (o singură firmă),
exprimă cantităţile dintr-un bun economic pe care este dispus să-l producă şi
comercializeze într-o perioadă, la un anumit preţ: Qs = fi(p).
Oferta industriei (a ramurii) exprimă cantitatea totală dintr-un bun
economic pe care sunt dispuşi să o producă şi să o comercializeze toţi
întreprinzătorii care acţionează într-o anumită ramură. Ea este oferta pieţei pentru
un bun economic: Qs = fi(p)
Întrucât formarea preţurilor depinde de confruntarea ofertei totale a unei
ramuri cu cerere totală, oferta industriei pentru un bun reprezintă suma tuturor
cantităţilor oferite de toate firmele producătoare ale acestuia.
Pe piaţă concurenţială, prin agregarea ofertei fiecărei firme ce formează oferta
pieţei. La un preţ dat p, firma A aduce pe piaţă din produsul X, cantitatea q1,
indicată de curba sa de ofertă, firma B va aduce q2 şi aşa mai departe. Cantitatea
totală Q adusă pe piaţă pentru preţul dat p, va corespunde sumelor tuturor
cantităţilor pe care diferite firme doresc să le producă şi valorifice la acest preţ.
4
 BAREMUL OFERTEI
Baremul ofertei: se prezintă sub forma unui tabel în care sunt exprimate
intenţiile de producţie şi de vânzare ale unei firme (oferta individuală) sau
ale tuturor firmelor din ramură (oferta industriei) la diferite niveluri de
preţuri
Preţul pieţei Oferta individuală (buc) Oferta industriei
p* F1 F2 F3 (buc)
350 250 400 550 1200
300 250 350 450 1050
250 200 300 400 900
200 100 250 350 750
150 100 200 350 600
100 - 150 300 450
5
 FORMA CURBEI DE OFERTĂ
Forma curbei de ofertă este în relaţie directă cu efectul de substituire şi
efectul de venit.
Efectul de substituire. În mod normal, între preţ şi cantitatea ofertei
este o relaţie directă: oferta creşte pe măsură ce sporeşte preţul, iar la un
preţ în scădere corespunde o cantitate mai mică a ofertei. Dacă producătorul
aşteaptă de la o piaţă un anumit preţ la care el este dispus să vândă o
anumită cantitate şi dacă în realitate preţul pieţei este mai mic decât cel
aşteptat, atunci producătorul se abţine de a vinde bunul sau vinde o cantitate
mai redusă, restul de produse fiind stocate sau capătă utilizări în afara
pieţei.
Efectul de venit se manifestă în aceea că dacă agentul economic
doreşte să obţină un anumit venit iar preţul efectiv de piaţă este inferior
celui scontat, vânzătorul este obligat să sporească cantitatea ofertei.
Fenomenul de creştere a cantităţii ofertei în cazul scăderii preţului are o
anumită frecvenţă atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa mondială. 6
REPREZENTAREA GRAFICĂ A OFERTEI

(a) (b) (c)

7
MODIFICAREA OFERTEI

8
 FACTORII (CONDIȚIILE) OFERTEI
PERSPECTIVA PROFITULUI

PREȚUL (COSTUL DE PRODUCȚIE)

PREȚUL ALTOR BUNURI

ALȚI FACTORI DE INFLUENȚĂ

9
 COSTUL DE PRODUCȚIE
• Principalul factor sub influenţa căruia oferta se modifică este costul de producţie, în
ipostazele sale de cost mediu şi cost marginal. În condiţiile de ceteris paribus, între ofertă şi
cost este o relaţie negativă: diminuarea costului atrage după sine o creştere a cantităţii
oferite la acelaşi preţ. Ea se explică prin două împrejurări economice: preţul factorilor de
producţie şi productivitatea factorilor de producţie utilizaţi.
• Analiza relaţiei cost-ofertă este în fond o relaţie bilaterală, influenţele transmiţându-
se nu numai de la costuri spre ofertă, ci şi invers, creşterea ofertei determină reducerea
costurilor medii pe seama costurilor fixe. O astfel de reducere a costurilor se realizează
doar până la un punct, după care creşterea producţiei şi ofertei este însoţită de creşterea
costurilor medii ca efect al legii randamentelor descrescânde.
• Deşi, în principiu, între cost-ofertă este o relaţie negativă, o analiză mai aprofundată
conduce la concluzia că adeseori oferta şi costurile medii cresc sau scad în acelaşi timp.
Aceasta face necesară luarea în considerare a preţurilor care pot schimba concluzia iniţială.
Astfel, în situaţiile în care costul mediu creşte, dar într-o proporţie mai mică decât creşte
preţul, oferta şi costul mediu evoluează în acelaşi sens.

10
 PREȚUL ALTOR BUNURI
În cazul bunurilor substituibile, orice majorare a preţului unui bun stimulează
oferta bunului respectiv. Însă, dat fiind caracterul limitat al factorilor de producţie
de care dispune firma, producţia şi oferta din alte bunuri ale firmei se vor diminua.
Variaţia ofertei dintr-un bun ca efect al modificării preţului la alt bun cu care este
substituibil şi se produce de aceeaşi firmă, se prezintă astfel:
- ori de câte ori preţul bunului substituibil se măreşte, oferta din celălalt bun
se micşorează, şi invers;
- creşterea preţului unui bun determină un salt spre stânga al ofertei celuilalt
bun, de pe o curbă pe alta, în timp de reducerea preţului, un salt spre dreapta.
Saltul spre stânga este echivalent cu micşorarea ofertei, iar saltul spre dreapta este
echivalent cu creşterea ofertei în raport cu situaţia iniţială.
În cazul bunurilor complementare creşterea preţului unui bun va determina
sporirea atât a ofertei bunului respectiv cât şi a ofertei din bunul complementar,
producţia celor două bunuri variind, în mod necesar în acelaşi sens.

11
 ALȚI FACTORI DE INFLUENȚĂ
Alţi factori de influenţă asupra ofertei. În cadrul acestora se enumeră, în
primul rând, condiţiile de intrare (ieşire) din ramură, care ar putea fi taxele şi
subvenţiile. În condiţiile de ceteris paribus, când taxele sunt laxe sau se
atenuează restricţiile, oferta creşte şi invers. Oferta este în relaţie inversă cu
fiscalitatea.
Un alt factor care influenţează ar putea fi numărul ofertanţilor. În ipoteză că
oferta totală este direct proporţională cu numărul de ofertanţi pentru un
produs, cu cât va fi mai mare numărul de firme noi care intră pe piaţa
respectivă, cu atât mai mari vor fi salturile pe care oferta le realizează spre
dreapta.
Fără îndoială, oferta este influenţată de anticipaţiile cu privire la preţurile de
vânzare a bunurilor respective. Dacă preţurile au perspectivă de creştere,
oferta instantanee şi oferta pe termen scurt se reduce pentru că o parte din
producţie este stocată. Dacă, în perspectivă se vor micşora, oferta imediată
creşte.
12
 ELASTICITATEA OFERTEI
Reacţia ofertei unui bun economic la modificarea preţului pe piaţă se exprimă prin elasticitatea
ofertei în raport cu preţul. Coeficientul de elasticitate a ofertei (E) măsoară variaţia relativă
a cantităţii oferite ca urmare a variaţiei relative a preţului. Pentru determinarea mărimii
acestuia se utilizează următoarele metode:
Q p % Q
Eo / p  / sau Eo / p  .
Q p % P
Dacă raţionăm pe baza unor variaţii infinitezimale de cantitate şi de preţ, atunci
coeficientul de elasticitate este:
dQ dp
Eo / p  /
Q p

13
OFERTA OPTIMĂ A FIRMEI

14
ECHILIBRUL CONCURENȚIAL

15
 DEFICIT DE CERERE – DEFICIT DE OFERTĂ
În condițiile în care se impune pe piață (decătre stat) un preț minim p2,
atunci cantitatea cerută Qc2 va fi mai mică decât cantitatea oferită Qo2,
ceea ce înseamnă că pe piață se va manifesta un deficit de cerere sau un
exces de ofertă.
În condițiile în care echilibrul se stabilește liber pe piață, atunci
intersecția dintre curba cererii și curba ofertei vor determina prețul de
echilibru pE și cantitatea de echilibru QE.
În condițiile în care se impune pe piață (decătre stat) un preț maxim p1,
atunci cantitatea cerută Qc1 va fi mai mare decât cantitatea oferită Qo1,
ceea ce înseamnă că pe piață se va manifesta un deficit de ofertă sau un
exces de cerere.
16
PIAȚA DE CONCURENȚĂ
PURĂ ȘI PERFECTĂ
NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
 PIAȚA. CARACTERISTICI
Pentru o caracterizare sintetică a pieţei se impune luare în considerare a
diversităţii elementelor caracteristice:
- spaţiu economic în care se întâlnesc şi acţionează, în propriul interes
cumpărătorii, vânzătorii şi uneori diverse categorii de intermedieri;
- locul de întâlnire la un moment dat (la vedere sau la termen) în anumit mod
(directă sau indirectă, ordin scris, caiet de sarcini, ofertă de cumpărare, etc.) a
dorinţelor cumpărătorilor cu cele ale vânzătorilor;
- un ansamblu de mijloace de comunicare prin care participanţii la relaţiile de
schimb se informează reciproc asupra a ceea ce dispun , de ceea ce au nevoie,
de preţurile propuse şi acceptate;
- totalitatea relaţiilor de vânzare – cumpărare în legătură cu spaţiul economic în
care are loc şi procesele conexe care-i sunt caracteristice/concurentă,
publicitate, reglementări juridice, etc.);
- piaţa este locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre agenţi cu
interese identice sau apropriate.
2
 FUNCȚIILE PIEȚEI
În primul rând, piaţa realizează contactul permanent dintre producătorul ofertant
şi cumpărătorul consuma¬tor, separaţi datorită diviziunii muncii dar şi corelaţi,
pentru a-şi asigura existenţa. În al doilea rând, piaţa verifică gradul de
concordanţă a intenţiilor de cumpărare, respectiv de vânzare ale agenţilor
economici. Ca sistem de comunicare cumpărătorii şi vânzătorii se informează
reciproc asupra ce, cât, cum, la ce preţ intenţionează să producă, să vândă, să
consume. În al treilea rând, piaţa este forţa impersonală care, în ultimă
instanţă, reglează piaţa economică de ansamblu. Este „mâna invizibilă” când
piaţa este liberă şi competitivă, dar şi „pumnul invizibil” care prin variabilele ei
orientează pe vânzători şi cumpărători în adaptarea deciziilor privind problema
fundamentală a economiei: ce? cât?, cum ?, pentru cine? În al patrulea rând,
piaţa competitivă determină preţurile şi cantităţile de echilibru, emiţând
semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite
domenii şi categorii de utilizări. Când preţul obţinut este mai mare decât
cheltuielile efectuate, resursele se orientează spre acel domeniu: invers, ele îl
părăsesc şi se orientează spre altele.
3
 TIPURI DE PIEȚE
Numărul agenţilor Numeroşi şi Câţiva, fiecare cu Unul, cu mare
ofertei: neomogeni ca forţă economică putere economică
Numărul forţă economică ridicată
Agenţilor cererii
Numeroşi şi Piaţă Oligopol Monopol
neomogeni ca forţă monopolistică
economică
Câţiva, fiecare cu Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat
forţă economică
ridicată
Unul, cu mare Monopson Monopson contrat Monopol
putere economică bilateral
4
 CONCURENȚA
Concurenţa reprezintă confruntarea dintre producători pentru segmente cât
mai mari de piaţă, pentru sporirea volumului vânzărilor şi realizarea de
câştiguri ridicate şi sigure. Ea exprimă comportamentul specific al
agenţilor economici în condiţiile pieţei, lupta unora împotriva altora, a
fiecăruia împotriva tuturor. În lupta de concurenţă, un număr de
întreprinzători sunt continuu înlăturaţi şi totodată apar alţii. Printr-un filtru
sever al tuturor activităţilor individuale, concurenţa consacră ca sociale
numai pe cele ce răspund cerinţelor pieţei.
În concurenţă, fiecare acţionează din interes. Cumpărătorul
„aleargă” după vânzătorii cu preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună,
condiţii favorabile de livrare, condiţii post livrare, etc. Vânzătorii sunt
interesaţi de „banii clientului”, pentru a atrage cumpărători cât mai mulţi,
cu faţa economică ridicată, stabili în achiziţii, receptivi la preţ şi alte
favorabilităţi. Din această competiţie sunt învingători cei mai buni. 5
 IPOTEZELE PIEȚEI DE CONCURENȚĂ PERFECTĂ

Atomicitatea purtătorilor cererii și ofertei

Omogenitatea perfectă a bunurilor

Fluiditate deplină

Transparență perfectă

Mobilitatea perfectă a factorilor de producție

6
ATOMICITATEA PURTĂTORILOR CERERII ȘI OFERTEI

Atomicitatea – adică existenţa unui “număr mare” de agenţi economici de

talie identică, ce participă pe piaţă în calitate de ofertanţi şi cumpărători.
Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieţei şi nu pot
influenţa formarea preţului. Aceştia negociază cantităţi mici de bunuri, astfel
încât o modificare a cererii şi ofertei individuale nu poate să determine o
schimbare a cererii şi a ofertei globale. Pe o asemenea piaţă, vânzătorii şi
cumpărătorii sunt primitori de preţuri (price takers). Un agent economic
este primitor de preţ când are o forţă economică aşa de redusă în raport
cu cererea pieţei (oferta industriei) încât el nu are nici o posibilitate de a-l
influenţa. Pentru un asemenea agent economic, preţul dat se formează prin
tatonări, adică permanenţe confruntări dintre cerere şi ofertă, care
constituie „comisarul preţurilor”, „toboşarul preţurilor”, sau un tablou de
afişaj al preţului.
Pe o piaţă concurenţială a unui produs, oferta unei firme este o cantitate
infinitezimală, oferta totală a pieţei fiind asigurată de un număr foarte
mare de firme mici.
7
 OMOGENITATEA PERFECTĂ A BUNURILOR
Omogenitatea perfectă, concretizată în identitatea intrinsecă şi
extrinsecă a tuturor bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe
respectiva piaţă. Două sau mai multe bunuri sunt omogene intrinsec
dacă prin proprietăţile lor, şi care le definesc, sunt identice prin:
compoziţie, calitate, formă, culoare etc. Omogenitatea extrinsecă se
referă la forma de prezentare, condiţiile şi termenii de comercializare,
de livrare şi de plată (pe bază de credit comercial, cu sau fără avans, cu
plata integrală, în numerar sau prin virament etc.) amploarea
publicităţii care se fac în jurul produsului şi al firmei care îl
comercializează etc. Această caracteristică face ca, ipotetic,
cumpărătorul să nu aibă nici un motiv să prefere marfa producătorului
X, sau Y sau Z; el le tratează pe toate în mod identic.
8
 FLUIDITATEA DEPLINĂ
Fluiditatea deplină. Intrarea şi ieşirea în/din industrie / piaţă este
liberă, nu există îngrădiri economice, juridice sau instituţionale. Intrarea
şi ieşirea se face pe baza raţionamentului economic. Producătorul
„intră” atunci când costul marginal este inferior sau cel mult egal cu
preţul de vânzare şi „iese” atunci preţul este mai mic decât costul
marginal. La rândul său, cumpărătorul „intră” pe piaţă prin
compararea raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unui bun
cu acelaşi raport pentru alte bunuri substituibile sau de altă natură.
Când primul raport este mai mare, cumpărătorul „intra” pe piaţă, este
purtător al cererii. Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa
bunului respectiv şi se orientează spre alte bunuri.
9
 TRANSPARENȚA PERFECTĂ
Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi
agenţii economici sunt informaţi exact cu privire la piaţă.
Aceştia au informaţiile necesare despre natura şi
calitatea produsului, cantitatea cerută şi oferită, preţul
practicat pe piaţă. Ei activează în cunoştinţă de cauză şi
aleg pe baza criteriilor de raţionalitate economică.
Transparenţa pieţei este o condiţie pentru ca vânzătorii
şi cumpărătorii să încheie şi execute contracte atunci
când interesele lor sunt cel mai bine satisfăcute.
10
 MOBILITATEA PERFECTĂ A FACTORILOR DE
PRODUCȚIE
Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie presupune că agenţii
economici pot găsi şi folosi fără restricţii deosebite factorii de care au
nevoie la un moment dat. Factorii de producţie se îndreaptă liber spre
acele utilizări în care se obţine o rentabilitate ridicată.
Potrivit teoriei economice clasice, piaţa cu concurenţă perfectă are
menirea de a asigura funcţionarea cea mai eficientă a sistemului
economiei de piaţă. Ea este “corolarul” suveranităţii consumatorului şi
al echilibrului ideal. În căutarea profitului, producătorul se supune
voinţei consumatorului. Preţul de echilibru este cel ce rezultă din
confruntarea liberă a producătorilor şi consumatorilor şi se formează la
intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei, ambele având caracter elastic
în raport de preţ.
11
ECHILIBRUL PE PIAȚA DE CONCURENȚĂ
PERFECTĂ
A
P

12
 DEFINIȚIA ECHILIBRULUI
• Echilibrul nu reprezintă o egalitate „matematică” între mai multe mărimi economice.
Multitudinea de factori ce se manifestă face ca echilibrul să reprezinte o stare spre care
economia tinde, o situaţie ideală, când interesele participanţilor (vânzători) şi
cumpărători, sunt cel mai bine satisfăcute astfel că surplusul cumpărătorului
(consumatorului) şi al producătorului sunt maxime, resursele sunt alocate pe domenii
în strictă concordanţă cu structura şi intensitatea nevoii de consum şi utilizate pe baza
unor criterii şi la nivel normal de eficienţă pentru etapa dată. Orice modificare a alocării
resurselor ar diminua eficienţa.
• O economie se află în stare de echilibru dacă:
• – fiecare firmă îşi desfăşoară activitatea în cele mai bune condiţii sub aspectul cererii şi
costurilor, adică acolo unde obţine profitul maxim şi toate întreprinderile realizează
nivelul optim de producţie;
• – cantitatea totală dintr-un bun ce urmează să fie vândută la preţul pieţei este egală cu
cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere la preţurile pieţei cu veniturile lor
disponibile.

13
 VENITURILE FIRMEI
Pentru a studia veniturile pe care firmele le obţin din vân zarea produselor, se
utilizează conceptele: venit total, venit mediu şi venit marginal.
Venitul total (V T ) este încasarea totală obţinută de o firmă prin vânzarea unei
cantităţi dintr-un produs. Dacă q reprezintă cantităţile vândute dintr-un produs, iar p este
preţul, atunci:
V T = p . q.
Venitul mediu (V M ) este încasarea de venit obţinută per unitate de produs vândută .
El este egal cu preţul cu care este vândut produsul:
V p.q
VM  T   p.
q q
Venitul marginal (V mg ) este modificarea venitului total al firmei ce rezultă din
modificarea cantităţii vândute cu o unitate. La orice nivel existent al vânzărilor, venitul
marginal arată ce venit ar câştiga firma prin vânzarea unei unităţi suplimentare şi ce venit
ar pierde prin vânzarea cu o unitate mai puţin.
VT
Vmg  .
q
Venitul marginal poate fi definit ca prima derivată a funcţiei venitului total în
raport cu producţia:
dVT
V mg 
dq
14
 CONDIȚIILE ECHILIBRULUI
Echilibrul firmei, pe termen scurt sau pe termen lung, exprimă acea situaţie care -i
permite să obţină cele mai bune rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului.
Fiind „primitoare de preţ”, firma pentru fiecare unitate suplimentară de bun produs şi
vândut, obţine un spor de încasări egal cu preţul pieţei. Urmărind maximizarea profitului,
forma realizează o creştere a venitului net (profit) când fiecare unitate vândută o costă
mai puţin decât încasează prin preţ.
Pe o piaţă perfect concurenţială, condiţia de profit maxim (oferta optimă) pentru o
firmă, pe termen scurt, se deduce astfel:
π = V T – C T  max
Condiţia de prim ordin:
π’ = 0
d dVT dCT
  0,
dQ dQ dQ
de unde:
V mg = C mg ; V mg = p e ; C mg = p e .
Condiţia de ordin doi: 15
 SITUAȚII DE OPTIMIZARE A OFERTEI
Pe termen scurt, pe o piaţă cu concurenţă perfectă pot exista diverse situaţii de optimizare a ofertei:
a) pe > CTM minim,
firma obţine nu numai profit normal, ci şi profit economic pentru cantitatea vândută;

b) pe = Cmg = CTM minim,

ceea ce defineşte pragul de rentabilitate al firmei. În acest punct de ofertă, încasările totale acoperă
costurile totale, iar profitul economic este nul (π = 0), iar firma obţine doar profit normal care este inclus
în costul total.
Se relevă aici un argument suplimentar pentru a susţine că firma eficientă produce întotdeauna
într-o fază în care productivitatea marginală şi productivitatea medie sunt descrescătoare (adică unde
costul marginal şi costul mediu sunt crescătoare).
Totuşi, se admite că firma raţională, pe termen scurt poate suporta pierderi dacă acestea provin
de la costurile fixe care nu pot fi amortizate decât pe termen lung. în acest caz, producătorul trebuie să-şi
acopere costurile variabile pe termen scurt şi totalitatea costurilor pe termen lung.

c) pe < C VM minim, când din încasările totale se acoperă doar costurile variabile şi se pierd integral
costurile fixe. În această situaţie nu se mai justifică continuarea ofertei produsului respectiv. 16
PIAȚA DE CONCURENȚĂ
IMPERFECTĂ
NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU

1
 DEFINIȚIA MONOPOLULUI
Monopolul, defineşte situaţia unei pieţe pe care nu există concurenţă din partea
ofertei, întrucât nu există decât un singur vânzător. Monopolul exprimă controlul
exercitat de un singur vânzător al unui bun economic pentru care nu există
înlocuitor sau situaţia când o marfă este vândută pe o piaţă doar de o singură
firmă care fixează preţul.
Monopolul poate fi caracterizat ca situaţie a întreprinderii ce furnizează
totalitatea producţiei ramurii luată în considerare, respectiv ca situaţia în care un
producător unic al unui bun omogen se află în faţa unei infinităţi de cumpărători,
producătorul unic dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de activitate .
Situaţiile în care o singură firmă realizează ofertă pe o anumită piaţă sunt rar
întâlnite în economie. De aceea, în definirea monopolului, adesea se apelează la
noţiunea de elasticitate încrucişată. O firmă se află în situaţie de monopol atunci
când coeficientul de elasticitate încrucişată al cererii din produsul pe care ea îl
vinde, în raport cu preţul la care vând acelaşi produs toate celelalte firme, este
zero sau apropiat de zero. 2
MONOPOL PERFECT ȘI MONOPOL IMPERFECT
Monopolul perfect (absolut) este întâlnit de fiecare dată când o singură
firmă are la dispoziţie întreaga ofertă şi se găseşte în faţa unei pluralităţi de
cumpărători. Bunul care face obiectul ofertei este diferit de altele şi
imposibil de a fi substituit de către consumator.

Monopolul imperfect apare în situaţia în care, pe lângă producătorul,

respectiv ofertantul care domină ramura şi piaţa, sunt şi alte firme de o
forţă economică redusă.

3
 TIPURI DE MONOPOL
- monopol natural, prin deţinerea unor resurse cu o raritate deosebită
existând posibilitatea influenţării cantităţii sau a preţului;
- monopol instituit juridic de către autoritatea statală, (monopolul legal sau
monopol instituţional) asupra unor sectoare de interes strategic (apărarea
naţională) şi de interes public;
- monopolul economic, marea unitate economică care domină piaţa şi
exclude concurenţa;
- monopol tehnologic generat de proprietatea asupra unui brevet de invenţie,
pentru un produs nou sau o tehnologie nouă, ceea ce conferă deţinătorului
putere de dominaţie o anumită perioadă de timp.
4
 OFERTA DE MONOPOL
Oferta pieţei este oferta individuală a firmei monopoliste prin care se
urmăreşte obţinerea profitului ridicat de monopol.

În condiţii de monopol, oferta pieţei nu este o curbă a ofertei, ci un punct

pe curba cererii. Prin fixarea preţului de vânzare al bunului, preţ menit să
asigure profitul ridicat de monopol, se determină simultan şi cantitatea care
poate fi vândută în funcţie de cererea solvabilă pentru acel nivel al preţului.

Există şi situaţii în care monopolul poate fixa cantitatea oferită, de astă

dată prin relaţie cu cererea solvabilă determinându-se simultan preţul.

5
ECHILIBRUL PE PIAȚA DE MONOPOL

6
 CANTITATEA DE ECHILIBRU

monopolul alege cantitatea pe care o produce şi deci trebuie să rezolve:

max V T(Q) – C T(Q) ,

p
după care deducem preţul optim, adică cel mai ridicat preţ la care poate vinde cantitatea
care îi maximizează profitul.
Pentru realizarea profitului maxim, trebuie să fie îndeplinite două condiţii:
a) prima derivată a funcţiei de profit se anulează:
dVT dCT dVT dCT
  0 adica  .
dQ dQ dQ dQ
Ştiind că derivatele lui V T şi C T în raport cu Q reprezintă mărimi marginale,
maximizarea profitului în funcţie de producţie se realizează când:
V mg = C mg .
7
 MODALITĂȚI ALTERNATIVE DE GESTIUNE ÎN
MONOPOL
MAXIMIZAREA CIFREI DE AFACERI
Cifra de afaceri (venitul total) este maximă atunci când venitul marginal este egal
cu zero. Producţia corespunzătoare acestei situaţii este Q1 şi preţul este p1. La
cuplul p1 – Q1 are loc creşterea cantităţii vândute, o scădere a preţului şi a
profitului în raport cu obiectivul de maximizare a profitului.
GESTIUNEA ÎN STARE DE ECHILIBRU
Monopolul poate realiza un mare volum de vânzări, însă acestea pot genera
pierderi dacă curba costului mediu este superioară curbei venitului mediu. În
aceste condiţii, monopolul poate prefera o gestiune care garantează echilibrul,
respectiv o situaţie în care profitul total este egal cu zero.
STABILIREA PREȚURILOR LA NIVELUL COSTULUI MARGINAL
Este modalitate utilizată frecvent de monopolurile aparţinând sectorului
public.Aceasta presupune determinarea simultană a cuplului preţuri-cantităţi de o
manieră încât preţul de vânzare (venitul mediu) să fie egal cu costul marginal, ceea
ce înseamnă că se produce cantitatea Q3 care va fi vândută cu preţul p3, care este
egal cu costul marginal 8
INDICATORI DE DETERMINARE A GRADULUI
DE MONOPOLIZARE
INDICATORUL LERNER. Abilitatea de a cere un preţ mai mare decât costul
marginal este o caracteristică a monopolului. Firmele maximizează profitul egalând
venitul marginal cu costul marginal, dar în timp ce în cazul concurenţei perfecte p = V mg ,
în situaţie de monopol p > V mg = C mg .
Gradul în care preţul se îndepărtează de costul marginal poate fi o măsură a
puterii de monopol a unei firme sau a gradului în care o structură de piaţă se apropie de
monopol. Indicatorul Lerner se determină cu relaţia:
p  C mg
L .
p

9
NIVELUL DE CONCENTRARE AL PIEŢEI.
Proporţiile concentrării dimensionale a pieţei se determină prin:
– ponderea vânzărilor celei mai mari firme în totalul vânzărilor de pe piaţa
respectivă;
– ponderea vânzării celor mai mari 3, 4, 5 firme din ramură în totalul
vânzărilor de pe piaţa respectivă.
Premisa de bază în luarea în considerare a gradului de concentrare pentru
aprecierea gradului de monopolizare este că, într o industrie competitivă,
cifra de afaceri a pieţei este distribuită între mai multe firme, în timp ce într-
o industrie monopolistă activitatea este concentrată în câteva firme sau chiar
într-o singură firmă. 10
 INDICELE HERFINDAHL-HIRSCHMAN. Un indicator care ţine seama de
distribuţia după mărime a firmelor este indicele Herfindahl-Hirschman. Se defineşte ca
suma pătratelor cotelor de piaţă ale firmelor, cotele de piaţă fiind considerate numere
întregi. Acesta se calculează după formula:
n
H= 
i 1
P2i,

unde n este numărul de firme din industrie, iar Pi este ponderea firmei i în vânzările (sau
producţia, efectivul de lucrători etc.) totale pe o piaţă cu n firme.
11
 OLIGOPOLUL
• O ramură în care acţiunile unui producător (ofertant) au o influenţă
semnificativă asupra concurenţelor, este în situaţie de oligopol.
Oligopolurile reprezintă o formă de piaţă caracterizată prin existenţa unui
număr mic de ofertanţi (producători) care sunt obligaţi să ţină seamă nu
numai de cerere, dar şi de reacţiile posibile ale concurenţilor. Firmele
existente se află în competiţie activă cu cealaltă, situaţie ce le conferă
putere de piaţă. Puterea de piaţă reprezintă gradul de control pe care o
firmă sau un grup de firme îl exercită asupra nivelului preţului şi producţiei
dintr-o anumită ramură de activitate. Indicatorul utilizat frecvent pentru
măsurarea puterii de piaţă este rata de concentrare. Aceasta măsoară
partea din producţia şi vânzările unei ramuri care sunt controlate de cele
mai reprezentative firme. D

12
TRĂSĂTURI SPECIFICE ALE PIEȚEI OLIGOPOLISTE
a. gradul înalt de concentrare economică a ramurilor oligopoliste, dat
de numărul restrâns al firmelor ce domină piaţa unui bun.
b. interdependenţa dintre firme: întregul proces decizional al unei
firme privind: nivelul preţurilor, amplasarea teritorială a unităţilor de
producţie şi comercializare, antitatea şi structura producţie, reclama etc.
depinde de procesul decizional al firmei rivale.
c. oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare în sensul că nu
au dorinţa să se transforme în monopoluri, deşi tendinţa există. Ele pot oferi
producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă avantajul
obţinerii de profituri mari.
d. intrarea pe piaţă oligopolistă este dificilă: există restricţii financiare,
economice,
13
 OLIGOPOLUL NECOOPERANT
În cazul pieţei cu situaţie de oligopol necooperant fiecare firmă acţionează
independent dar cunoaşte comportamentul celorlalte. În funcţie de modul
în care fiecare firmă cunoaşte comportamentul celorlalte şi se aşteaptă ca
acestea să acţioneze au fost dezvoltate diferite modele specifice pieţelor
oligopoliste cu firme necooperante.
Pentru aceste modele sunt valabile următoarele ipoteze:
- produsele oferite de către firme sunt omogene, nediferenţiate;
- firmele îşi pot defini independent politici proprii privind preţul şi nivelul
producţiei;
- numărul de firme pe piaţă este constant;
- fiecare firmă îşi maximizează profitul când venitul marginal aşteptat devine
egal cu costul marginal şi în condiţiile existenţei anumitor aşteptări ale ei cu
privire la comportamentul celorlalte firme.
14
 DUOPOLUL
Cea mai răspândită situaţie de oligopol este duopolul. Modelul teoretic de
comportament al acestuia se bazează pe „funcţia de reacţie”, care evidenţiază
modul de acţiune al unui agent economic ca urmare a deciziilor adoptate de
concurentul său.
Care este preţul sau cantitatea decise de către agentul A la nivelul de
preţ sau cantitatea de producţie a agentului B?
Variabila strategică este preţul sau cantitatea? În cazul firmelor ce acţionează
în situaţie de concurenţă pură, variabila strategică este cantitatea, iar în cazul
de monopol se poate alege ca variabilă strategică preţul sau cantitatea,
rezultatul fiind acelaşi.
În situaţia de duopol, fixând preţul sau determinând canti¬tatea, rezultatul
furnizat de curba cererii nu este acelaşi. Când ambii combatanţi aleg preţul ca
instrument de luptă, iar produsul este omogen şi cererea fluidă, confruntările
succesive vor avea ca rezultat scăderea preţului. De fapt, unul din concurenţi
scăzând preţul său atrage o parte din clientela celuilalt. Aceasta, pentru a-şi
restabili poziţia şi a-şi adjudeca o parte însemnată a pieţei, reacţionează printr-
o scădere mai mare a preţului.
15
DUOPOLUL SIMETRIC DE DUBLĂ DEPENDENŢĂ
(DUOPOLUL COURNOT)
Un asemenea duopol presupune că fiecare dintre cei doi agenţi
economici refuză să domine pe celălalt. Fiecare adoptă o
atitudine de aşteptare şi consideră ca fiind dată ofertă firmei
concurente.
Cei doi agenţi îşi maximizează profiturile, fiind situaţi pe curbele
lor de reacţie în punctul în care nu mai acţionează pentru a-şi
modifica cantităţile produse, ceea ce înseamnă că avem de a
face cu o situaţie de echilibru stabil. O repartizare a resurselor
de aşa natură încât un individ să nu fie interesat să o modifice
printr-o acţiune unilaterală reprezintă o stare de echilibru
Cournot. 16
 DUOPOLUL ASIMETRIC (STACKELBERG)
Duopolul de tip Stackelberg are la bază ipoteza că unul din concurenţi
adoptă o atitudine de lider, iar altul are un comportament de dependenţă, de
satelit. Prima firmă stabileşte volumul propriei producţii, considerând că a
doua firmă îşi adaptează producţia în funcţie de decizia sa. Ea adoptă
strategia proprie încât, ţinând seama de reacţia celei de-a doua firme, oferta
globală şi preţul permit atingerea acestui obiectiv. Pentru aceasta este
necesar să se introducă funcţia ofertei în funcţia profitului.

17
 DUOPOLUL DUBLEI DOMINAŢII (BOWLEY)
• Duopolul Bowley are la bază ipoteza după care ambele firme
au o putere economică care le face capabile să candideze
simultan la dominarea pieţei, considerând că cealaltă firmă
va adopta un comportament de satelit.

18
 CARTELUL
• Cartelul este un acord (explicit sau tacit) între firme care operează
pe o piaţă cu structură de oligopol şi se înţelege asupra preţului,
producţiei totale, a împărţirii pieţei, asupra repartizării profitului, etc.
Se întâlnesc carteluri pe pieţe de materii prime, cum sunt cupru,
bauxită, diamante, petrol, cafea, zahăr, cauciuc, oţel, energie
electrică, cu obiectivul declarat de a asigura stabilitatea preţului la
fluctuaţiile cererii mondiale.

19