TEMA 1

Obiectul şi metoda contabilităţii

1.1 Obiectul contabilităţii

1.1.1 Conţinutul obiectului contabilităţii
Importanţa definirii obiectului de studiu al unei discipline constă în faptul că se indică în mod
precis sfera preocupărilor sale ştiinţifice. Astfel, obiectul contabilităţii răspunde la întrebarea:
“ce studiază contabilitatea?” sau “care este materia ce se înregistrează în contabilitate?”.
Conceptul de ştiinţă nu se rezumă doar la un anumit obiect, ci presupune şi o metodă de
cercetare, un mod de reprezentare, o terminologie proprie. În literatură s-au conturat mai
multe opinii referitoare la ceea ce constituie obiectul contabilităţii.

Primele referiri cu privire la obiectul contabilităţii le-a făcut matematicianul italian Luca
PACIOLO prin publicarea la Veneţia în anul 1494 a unei lucrări de matematică şi geometrie
intitulată „Summa de arithmetica, geometria proportioni et proportionalita”. Această lucrare
cuprinde un capitol distinct “Tratat de contabilitate în partidă dublă” în care autorul descrie
sistemul contabil practicat în timpurile respective de către comercianţii din Veneţia şi
Florenţa, definind contabilitatea astfel:
„tot ceea ce după părerea negustorului îi aparţine pe lume, precum şi toate afacerile mari şi
mărunte în ordinea în care au avut loc”.

Din această definiţie se desprind 3 aspecte:

1.”tot ceea ce după părerea negustorului îi aparţine pe lume …” – se referă la aspectul averii
negustorului;
2.”… precum si toate afacerile mari şi mărunte …” – are în vedere raporturile comerciale pe
care le derulează negustorul;
3.“… în ordinea în care au avut loc” – înregistrare de tip cronologic.

O altă treaptă în dezvoltarea contabilităţii este dată de faptul că, obiectul contabilităţii a fost
considerat patrimoniul unei entităţi, definit ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile materiale şi
valorile băneşti la care se referă (în diverse lucrări de specialitate din România în definirea
obiectului contabilităţii se mai păstrează unele concepte proprii Şcolii Româneşti de
Contabilitate, obiectul contabilităţii raportându-se la noţiunea de patrimoniu). În prezent, cei
mai mulţi specialişti în domeniu consideră obiectul contabilităţii ca fiind reprezentat de
conceptele de poziţie financiară şi performanţă financiară a entităţii.
Poziţia financiară a unei entităţi este reprezentată de activele, datoriile şi capitalurile
proprii deţinute la un moment dat de către entitatea de referinţă, elemente prezentate de
contabilitate cu ajutorul bilanţului.

Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare este de forma:

CAPITAL PROPRIU (ACTIV NET) = ACTIVE – DATORII

O entitate are o poziţie financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai mare
sau cel puţin egal cu datoriile (cu valoare economică), această situaţie indicând faptul că
entitatea are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de creditori, atât pe parcursul
desfăşurării activităţii sale, cât şi la lichidarea sa.

Bilanţul contabil, privit ca o situaţie financiară care redă capitalurile proprii prin diferenţa
dintre active şi datorii, oferă informaţii privind natura şi sumele investite în resursele entităţii
(active), obligaţiile entității faţă de creditori (datorii), precum şi partea proprietarilor în aceste
resurse (capitaluri proprii). Prezentarea situaţiei financiare la finele unei perioade într-o
formă unanim acceptată (bilanţul contabil) are în vedere: pe de o parte realitatea economică
şi drepturile generate de aceasta ca elemente ce participă activ la desfăşurarea activităţii
(active); pe de altă parte datoriile şi capitalurile proprii reflectând sursa de provenienţă a
activelor (pasive – nu se pot naşte decât dacă au un suport material: bunuri, valori băneşti).

Performanţa financiară a unei entităţi este reprezentată de veniturile şi cheltuielile entităţii

de referinţă, aceste elemente fiind prezentate cu ajutorul contului de profit şi pierdere.

Ecuaţia fundamentală a performanţei financiare este de forma:

REZULTATUL EXERCIŢIULUI = VENITURILE EXERCIŢIULUI–CHELTUIELILE
EXERCIŢIULUI

În cadrul acestei relaţii, veniturile desemnează în expresie valorică bogăţia creată prin
activitatea desfăşurată de către entitatea de referinţă, iar cheltuielile delimitează în expresie
valorică utilizarea bogăţiei în cadrul activităţii desfăşurate de aceasta. Astfel, efortul depus
de o entitate pentru realizarea obiectului său de activitate este măsurat în contabilitate prin
indicatori de natura cheltuielilor, iar efectul obţinut în urma desfăşurării activităţii este
exprimat în contabilitate prin indicatori de natura veniturilor. Prin diferenţa acestora se
formează rezultatul activităţii entităţii, care îmbracă forma de profit, dacă veniturile depăşesc
cheltuielile şi de pierdere în situaţia inversă.