Uneori te trezeşti cu revelaţia că eşti un prost.

Unul cât se poate de obişnuit;

cred că asta e supărător. Fiindcă faci chestii obişnuite.
Salvezi de la moarte pe cineva, imaginându-ţi că o nouă zi îi va da o altă
perspectivă.
Întinzi o mână de ajutor, imaginându-ţi că odată scos omul din nevoia urgentă, i-ai
oferit un pic de timp: să respire, să-şi regândească planurile.
Ţii un secret cu dinţii, chiar dacăţi aduce ţie prejudicii, fiindcă (nu-i aşa?) nu
e secretul tău şi nu-i nici o glorie să “te scoţi” îngropând pe altul.
Taci când n-ai nimic de spus fiindcă nimicul tău poate afecta; cuvintele au o
putere a lor, uneori independentă de(lipsa de) idee.
Dai un sfat când ţi se cere imaginându-ţi că, şi dacă nu va fi urmat, va fi avut
folosul de a completa lista de opţiuni.
Încerci să mergi înainte, să-ţi atingi ţelurile, atent să nu calci pe nimeni în
picioare.
Vii numai invitat, ceri numai lucruri la care ai dreptul.
Şi într-o zi îţi dai seama singur sau vine cineva şi te trezeşte: “Hei! Nu aşa
funcţionează lumea. Eşti un prost!”. Iar tu n-ai cum să protestezi şi de fapt n-are
nici un rost, fiindcă revelaţia asta ţi-e dată întotdeauna de un rău deja făcut.
Partea naşpa nu e, cum s-ar crede, că nu te poţi schimba. Ci că, de fiecare dată
când se va întâmpla să mai faci ceva obişnuit, gândul că eşti un prost va apărea şi
el.