Cronică film

Nomadland (2020)

Anul 2020 a fost un an dificil pentru fiecare dintre noi, afectând serios toate domeniile de
activitate, inclusiv industria divertismentului. Fără a mai putea conta pe săli pline de cinema,
unele case de film au preferat să amâne premierele celor mai multe producţii intens
promovate şi considerate într-un veac antepandemic adevărate blockbustere. Alte companii s-
au reorientat şi au migrat spre realizarea de miniserii sau seriale pentru platformele de
streaming. Nefast s-a dovedit acest an şi asupra conţinutului promovat prin intermediul celei
de-a şaptea arte, devenită în mod deschis şi fără reţineri rampă de afirmare şi susţinere a
diversităţii de orice tip şi a corectitudinii politice cu orice preţ, inclusiv cu cel al adevărului
istoric. Cotele rasiale şi de minorităţi sexuale care trebuie să se regăsească în fiecare peliculă
ajung să aibă un efect nociv asupra creativităţii şi istovitor asupra spectatorului, căruia i se
livrează un set întreg de idei progresiste şi scene dezgustătoare pe lângă povestea promisă de
reclamele glossy şi incitante. Şi totuşi, în acest peisaj pestriţ şi pe fondul penuriei de filme
alcătuite din succesiuni ameţitoare de cadre şi animaţii computerizate, a mai rămas loc şi
pentru filme atipice, artistice, creaţii de dragul artei, încărcate de sens şi sentiment.
Între aceste filme trebuie menţionat Nomadland – Ţinutul nomazilor, câştigătorul premiului
Leul de aur la Festivalul de film de la Veneţia (septembrie 2020) şi probabil unul dintre
filmele nominalizate la Oscar în 2021. Filmul a fost realizat sub îndrumarea extrem de
promiţătoarei regizoare de origine chineză Chloé Zhao, care a alcătuit şi scenariul, adaptând
romanul scris de Jessica Bruder1. Aceasta din urmă, jurnalistă dedicată subiectelor de nişă, a
petrecut ea însăşi câteva luni într-o camionetă şi a parcurs aproape 25.000 de kilometri,
însoţind şi documentând viaţa americanilor nomazi, care au fost siliţi să-şi abandoneze
locuinţele şi să călătorească din loc în loc în căutatea câte unui loc de muncă sezonier. Aceşti
nomazi ai zilelor noastre sunt suflete singuratice care cutreieră drumurile unei țări ce le-a
întors spatele şi aleg să trăiască într-un mod simplu şi minimalist în autovehiculele lor, în
jurul cărora gravitează întreaga lor existenţă.
Prin ecranizarea acestei poveşti de viaţă, Chloé Zhao realizează cea de-a treia piesă a
tripticului western din care mai fac parte creaţiile ei anterioare: Songs My Brothers Taught
Me (2015) şi The Rider (2017). Deşi născută la Beijing, regizoarea îşi concentrează atenţia
asupra unei culturi, care dincolo de violenţa, duritatea, dar şi caracterul romantic ori naiv
induse de stereotipurile hollywoodiene ale filmelor western, are un farmec aparte, rezultat
dintr-un amestec de disperare şi speranţă, hidoşenie şi încântare, un univers complex ca şi
oamenii ce-l populează. S-ar putea spune că această preocupare a regizoarei Chloé Zhao
trădează o profundă conexiune spirituală cu Vestul Sălbatic american, desfăşurat între cerul
imens şi peisajele impresionate care trezesc sentimentul singurătăţii absolute şi al libertăţii
deopotrivă.
În Nomadland, totuşi, nota western este mai degrabă implicită, indusă de peisajele vaste ale
Arizonei sau Dakotei de Sud, cuprinse cu răbdare de obiectivul camerei ce urmăreşte agale
linia orizontului, scrutând pentru noi depărtarea nesfârşită pe care o împărţim cu protagonista,
Fern. Aceasta este interpretată de nimeni alta decât Frances McDormand, câştigătoare a două
premii Oscar, cunoscută în special pentru rolurile din Fargo (1996), Moonrise Kingdom
(2012), Promised Land (2012) sau mai recentul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri
(2017).

Jessica Bruder, Nomadland. Surviving America in the Twenty-First Century, W.W. Norton & Company, 2017.
1

1
Din această alăturare de nume: al autoarei volumului care a stat la baza filmului, al regizoarei
şi al protagonistei, ar putea părea că avem în faţă un produs subordonat vreunui mesaj
ideologic distinct de „empowerment”, de susţinere a feminismului. Dar vizionarea filmului
înlătură definitiv orice impresie că ar fi fost realizat sub lozinca „girl power!”. Din contră! Se
are în vedere o problemă mult prea generală pentru a fi deturnată într-o dezbatere specifică
studiilor de gen. Este vorba de o dilemă dezarmantă: Ce eşti dispus să sacrifici? Confortul sau
demnitatea? Ce alegi? Robia creditelor bancare sau supravieţuirea de la o zi la alta?
Aceasta pare să fie premisa de la care porneşte textul scris de Jessica Bruder, care prezintă
emergenţa unui trib migrator alcătuit din itineranţii şi rătăcitorii mileniului trei, pe fondul
schimbărilor tot mai drastice din piaţa muncii, când vechile structuri şi sisteme sociale se
năruie, când reperele dispar fără urmă de parcă nici nu ar fi existat. Aceştia sunt cei ce
supravieţuiesc Americii pe ultima palmă de pământ pe care nu sunt nevoiţi să o plătească: un
loc de parcare în pustiu.
Dar ar fi greşit să considerăm Nomandland un film centrat pe problemele sociale ale Americii.
Nu este nici o critică explicită a lacomului sistem bancar ce-i împinge la mizerie pe cetăţenii
loviţi de criza economică. Este mai degrabă o introspecţie tăcută asupra demnităţii şi puterii
lăuntrice cu care oamenii îşi asumă un cumul de factori ce îi condamnă la sărăcie.
Acompaniind-o pe Fern în călătoria ei avem prilejul descoperirii unui caracter complex,
inteligent şi sensibil care refuză să fie considerată doar o altă victimă a crizei economice.

Omnia mea mecum porto

În prag de pensie şi văduvă de câţiva ani, Fern ia decizia să părăsească colonia de muncă în
care a trăit şi a muncit o viaţă alături de soţul ei, colonie pustiită de recesiunea din anii 2008-
2009. Luând cu sine toate bunurile care încap într-o camionetă ea se alătură numeroşilor
muncitori sezioneri dintr-un depozit Amazon. Acolo te izbeşte contrastul dintre hala fără de
margini [la propriu, pereţii halei nu încap în cadru], străbătută de-a lungul zilei de suflete care
îşi poartă istovite povara ca nişte furnici în muşuroi, şi solitudinea apăsătoare din camioneta
îngustă în care Fern îşi petrece nopţile. Paradoxul unei singurătăţi trăite colectiv.
Se lasă convinsă de una dintre colegele ei să se alăture unui „trib” de nomazi, ce avea să se
reunească în Arizona în jurul lui Bob Wells, unul din promotorii acestui fenomen, care îşi
iniţiază ucenicii în perpetua călătorie prin diverse postări şi filmuleţe pe reţelele de
socializare. Mai mult decât o soluţie de supravieţuire economică, acest mod de viaţă este mai
degrabă o formă de supravieţuire spirituală, de salvare a sănătăţii mintale, un proces de
reabilitare, o recalibrare a compasului moral dinspre ceea ce ai spre ceea ce eşti.
Itineranţa este împletită cu nădejdea, o speranţă inerentă înaintării, un simţ al oportunităţii ce
se dezvoltă pe măsură ce drumul se deschide înaintea paşilor: convingerea că va veni cândva,
undeva ceva mai bun. „Mai în faţă, în următoarea localitate, la următoarea ocazie, la
următoarea întâlnire întâmplătoare cu un străin”2.
Întâlnirea cu ceilalţi nomazi revelează candoarea şi ospitalitatea acestor persoane, trăsături
estompate demult în sufletele sedentarilor. Călătorii neosteniţi îi descoperă lui Fern
„meşteşugul” traiului nomad, începând cu căutarea unui loc de parcare cât mai dosit şi
terminând cu aspectele cele mai insolite, dar inevitabile ale oricărei călătorii. În acelaşi timp
nomazii se lasă la rândul lor descoperiţi în preajma focurilor aprinse între rulote şi dubiţe, un
ecou al focurilor de tabară dintre căruţele ce străbăteau Vestul Sălbatic cu două veacuri

2
Ibidem, p. 8.

2
înainte. Poveştile de viaţă împărtăşite sunt presărate de tragedii personale, pierderea celor
dragi, datorii, depresii cu risc suicidar şi boli crunte care au devenit realităţi banale şi factori
omniprezenţi ce sculptează destine, înfiripă trasee, creează prietenii neaşteptate pe care apoi le
curmă brusc.
Confruntată cu aceste poveşti dramatice, Fern începe să realizeze că ea încă trăieşte în trecut,
fără să ştie cum să meargă „înainte”. Încă se agaţă de mici obiecte asociate unor întâmplări
speciale, ce-i trezesc amintiri pe care le înghesuie în memorie, de teamă să nu le piardă. Pe
parcursul acestei iniţieri realizează că de prea multă vreme trăise pentru a salva amintirea
soţului, temându-se că o dată cu ea, va pieri şi el definitiv. De multe ori avem sentimentul că
suntem datori a trăi pentru cei din jur, iar în absenţa lor nu ne mai găsim rostul, nu avem
repere, nici puncte cardinale. Fern îmbrăţişează efemeritatea propriei ei existenţe, durerea şi
vulnerabilitatea, fără să mai aibă nevoie de alte suveniruri. Ideea este şi mai bine subliniată de
rama în care este încadrată povestea. În debutul filmului Fern sortează cele mai preţioase
amintiri/obiecte cu valoare sentimentală pentru a le purta cu ea, în vreme ce păstrează restul
lucrurilor într-un depozit, pentru ca în final să lichideze boxa în care erau conservate ultimele
legături cu trecutul ei, spunând: „Nu mai nevoie de nimic. Nu o să duc lipsa niciunui lucru”.
Drumul iniţiatic o face să se desprindă de vechiul trai, în asemenea măsură încât cu greu
reuşeşte să mai participe la o cină familială într-o banală sufragerie. Abia după ce rămâne
singură, pregătindu-se de drum, se află în largul ei. Când este invitată de prieteni să înnopteze
în casele lor, ea refuză, spunând: „Nu sunt fără adăpost, doar fără casă. Nu e acelaşi lucru, nu-
i aşa? Nu vă faceţi griji pentru mine”.
Transformarea ei este poate şi mai evidentă în relaţia cu natura înconjurătoare pe care o
contemplă, rămânând izolată, dar fără a se simţi neapărat singură. Această idee este sugerată
de superbele peisaje pe care cameramanul le surprinde prin obiectivul cu unghi larg şi
focalizare profundă, contopind personajul cu natura3. Mesajul transmis dincoace de ecran pare
să fie încredinţarea că în natură găsim pacea şi refugiul din fața unei societăți materialiste,
care te învață să munceşti până la moarte, să acumulezi până la sufocare și să trăieşti fără să te
bucuri cu adevărat4.
Cu sensibilitate şi empatie, Chloé Zhao estompează linia dintre ficțiune și realitate şi
distribuie în rolurile secundare nomazi autentici, care îşi interpretează propriile vieţi, fără
măşti, cu defecte reale, într-o manieră cât se poate de firească, ceea ce amplifică nota de
autenticitate a unei poveşti situate la limita dintre creaţie literară şi documentar. De fapt paleta
de trăiri abordate artistic completează şi redă mult mai fidel substratul poveştii, care altfel ar
scăpa reconstituirii specifice genului documentar. Nu sunt testimoniale regizate, ci propriile
roluri.

O posibilă cheie hermeneutică

Acest intim portret al efemerității vieții rezonează cu viziunea paulină, potrivit căreia „nu
avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr 13, 14) şi „dacă acest cort,
locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de
mână, veşnică, în ceruri” (2 Co 5, 1; cf. 2 Ptr 1, 13-14). Credinţa creştină însăşi la început era
numită „Calea” (ὁ ὁδός – cf. FA 22, 4), iar creştinii şi-au asumat rolul de peregrini în această
lume. Părintele André Scrima îi definea drept „fiinţe itinerante, nu sedentare, atât în spirit, cât
3
Siddhant Adlakha, Chloé Zhao’s ‘Nomadland’ Paints a Poetic Portrait of Modern America,
https://observer.com/2020/11/chloe-zhao-nomadland-review-frances-mcdormand/
4
René Sánchez, Deja un comentario en Reseña – Nomadland, https://cinesinfronteras.com/2020/09/27/resena-
nomadland/

3
şi în raportul lor cu lumea. [...] Iată exact atitudinea concretă a itinerantului. Mă folosesc de
lume, dar nu mă leg, nu mă las asimilat de ea. La celălalt capăt al atitudinilor existenţiale, stă
omul modern al oraşelor, cu nelimitate posibilităţi materiale de a circula, clientul agenţiilor de
turism. Dar nu mai e vorba aici de itineranţă, ci de derivă”5.
În cursul său despre Experienţa spirituală şi limbajul său. Tradiţia creştină , părintele André
Scrima lansează o serie de teze privind semnificaţiile biblice ale sedentarului, respectiv ale
nomadului, pe care îl pune în centrul viziunii sale privind alteritatea: celălalt sau nomadul
nestatornic este străinul, considerat adesea de sedentar inamicul civilizaţiei şi al ordinii. Dar,
de fapt, sedentarul este cel ce, sub pretextul civilizării şi al evoluţiei, a abandonat „calea”, a
instituţionalizat mesajul religios al Revelaţiei, opunând stagnarea iniţierii itinerante, instituţia
evenimentului, idolul imobil profeţiei fulgurante.
„Un sedentar vrea să dobândească statornicie pe pământ, să se instaleze, să se
înrădăcineze. Dar el ignoră adâncimea, dimensiunea verticală a pământului în
vreme ce un nomad, un itinerant, rămâne străin pe pământ, nu e legat, limitat de
nicio referinţă pământească”6.
Oprindu-se din parcursul său constitutiv, omul încremenit în credinţă se aseamănă israeliţilor,
rătăcitori în pustie, care încearcă să păstreze mana cerească pentru zilele următoare (Exod 16,
20), încrezându-se mai mult în prevederea lui decât în Providenţă. Îşi ignoră vocaţia de
nomad, de rătăcitor angajat într-un periplu purificator şi se lasă pradă tentaţiei civilizării şi
„sedentarizării”.
În acest sens Părintele Scrima vede în relatarea biblică despre Cain şi Abel trimiterea la un set
de arhetipuri fundamentale, distingându-se deja „o primă polaritate, bine definită: păstorul
(nomadul) şi lucrătorul pământului, legat de pământ (sedentarul)” 7. Prin preocupările sale
Cain eşuează chiar şi în sacrificiul său să-l cunoască pe Dumnezeu, nu reuşeşte să fie părtaş
Revelaţiei:
„tipul uman acceptat de divin, cel recunoscut de el şi a cărui jertfă este investită cu
un sens ascendent şi eficace, este cel al nomadului Abel. Sedentarul Cain nu e
acceptat de Dumnezeu. Fumul jerfei lui Cain se răspândeşte pe orizontala
pământului, nu urcă la cer. Condiţia itinerantului pare să aibă mai multe şanse de a
asuma perspectiva recunoaşterii, cu dublul ei sens de reciprocă cunoaştere şi
recunoştinţă, decât are condiţia sedentarului; prima pare să aibă acces la taina
divinului”8.
Tot datorită acestei condiţii asumate, nomadul are şi deschiderea spre „taina (sacramentul)
fratelui”, deoarece:
„numai nomadul poate avea sensul practicării totale, până la ultima limită, a
ospitalităţii, ceea ce este cu totul altceva decât simpla întâlnire sau chiar găzduirea
cuiva. Ospitalitatea înseamnă a da loc celuilalt, a-l primi pe celălalt. [...] Nu există
străin pentru cel străin. Itinerantul este străin pe pământ. De aceea, dacă îl
primeşte pe un altul, întâlnirea are loc la un alt nivel”9.
Acestea ar fi câteva observaţii ce se pot împleti cu tema filmului Nomadland, care reprezintă
o poveste plină de lumină și umanitate chiar și în cele mai precare situații şi este totodată un

5
André Scrima, „Experienţa spirituală şi limbajul său. Tradiţia creştină”, în idem, Experienţa spirituală şi
limbajele ei, prefaţă, traducere, editare de Anca Manolescu, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 182.
6
Ibidem, p. 169.
7
Ibidem, p. 178.
8
Ibidem, p. 179.
9
Ibidem, p. 186.

4
omagiu adus celor care au mers mai departe pe drum și celor care călătoresc încă pe drumurile
sinuoase ale amintirilor în căutarea răspunsurilor la taina vieții10.

Remarci finale

Nomadland este un film nepretenţios, care, în loc să construiască o poveste de succes

urmărind reţele consacrate şi folosind elemente standard, trezeşte emoţii puternice,
suprapunând straturile unei realităţi ce se descoperă treptat, fără nicio grabă. Iar efectul
cumulativ al numeroaselor întâlniri, aparent fără consecințe, și momente de contemplare
solitară schiţează portretul unic al nomadului sau al pribeagului11.
Vizionarea acestei pelicule lasă un gust amar, precum şi o dispoziţie de oarecare deschidere,
dar ne şi provoacă să stăruim cu gândul preţ de câteva clipe asupra propriei situaţii. Întâi de
toate ne deschide ochii asupra propriei ingratitudini: oricât de recunoscători ne credem, nu ne
putem imagina cât mult avem în comparaţie cu alţii şi cât de puţin îi mulţumim lui Dumnezeu
pentru cele primite. Apoi nu putem să nu ne întrebăm dacă, puşi într-o situaţie similară, am fi
în stare să renunţăm la tot pentru a ne salva demnitatea sau alegem compromisul pentru a mai
salva ceva din doza de confort cotidian cu care eram obişnuiţi. Şi, nu în ultimul rând, seamănă
îndoială în privinţa virtuţilor pe care credem că le practicăm: încă nu ştim cu adevărat ce
înseamnă smerenia, milostenia şi dragostea. Doar le simulăm!

Dragoş Boicu

10
René Sánchez, Deja un comentario en Reseña – Nomadland.
11
David Rooney, 'Nomadland': Film Review, https://www.hollywoodreporter.com/news/nomadland-film-
review-venice-2020.