Realismul

În întreaga existență a omului modern, am încercat, ca specie, să

obținem lucrurile de care avem nevoie sau pe care le dorim, fie că sunt
bunuri materiale sau un set de valori precum libertatea și justiția. Am făcut
acest lucru organizându-ne, ajungând la compromisuri și, de foarte multe
ori, războindu-ne.

„Cine ar trebui să conducă?”, „Ce autoritate ar trebui să aibă

conducătorul?”, „Cum ar trebui să se guverneze?”. Monarhiile, aristocrațiile,
oligarhiile, democrațiile, dictaturile au fost variante de răspuns la aceste
întrebări. Însă toate aceste forme de guvernare au fost influențate de două
mari curente: idealismul și realismul politic. Explicate simplu, primul este
optimist, iar celălalt pune accent pe partea tragică a existenței umane.

Idealiștii pornesc de la ideea de bază conform căreia natura omului

este inerent bună, și deci oamenii sunt înclinați să-și ajute semenii. Ca
atare, anumite valori morale precum libertatea, egalitatea, justiția, fericirea
și cooperarea au o mare importanță. Ei tind să gândească pe termen lung
și să ia în considerare binele întregii omeniri, indiferent de naționalitate,
religie sau alte diferențe. Acestea sunt principiile formulate de idealiști
precum Immanuel Kant sau, mai recent, de președintele american
Woodrow Wilson, la sfârșitul primului război mondial. El a încercat să
înlocuiască (sau cel puțin să modereze) gândirea politică realistă ce
dominase Europa de secole, cu o nouă viziune, marcată de noțiunea de
autodeterminare a popoarelor, fundamentală existenței națiunilor-state de
azi. A fost susținătorul unei organizații supranaționale, Liga Națiunilor
(devenită ulterior Națiunile Unite), menită să păstreze pacea și să
răspândească aceste valori morale în lume. Deși nu a putut să-și convingă
propriul popor de validitatea argumentelor sale (senatul american nu a
ratificat niciodată Tratatul de la Versailles), iar lumea a fost din nou
cuprinsă de distrugerile unui război și mai sângeros doar 20 de ani mai
târziu, idealismul politic al lui Wilson se menține în structura complexă a
relațiilor internaționale de azi.
 Realismul pune accentul pe nevoia dobândirii puterii, ca scop și mijloc
de implementare a politicii, respingând astfel ideea conform căreia politica
ar trebui să ofere omenirii valori morale ca libertatea sau justiția.

Realiștii consideră că oamenii sunt egoiști, înșelători și creduli, iar

existența umană, în starea ei naturală, este „singuratică, săracă, neplacută,
sălbatică și scurtă” – Thomas Hobbes. Ideile unor realiști celebri ca Niccolo
Machiavelli și Thomas Hobbes au dominat vreme de secole gândirea
politică europeană, prin urmare și relațiile dintre state. În realism, primează
întotdeauna „interesul național”, întreținut de un sistem complex de alianțe,
parteneriate și relații diplomatice, cu scopul de a păstra un „echilibru al
puterii” între națiuni. Conducători iscusiți, precum Bismarck sau cardinalul
Richelieu sunt doar unii dintre exponenții acestui curent de gândire. Un
exemplu clasic de echilibru al puterii este cel realizat între SUA și Uniunea
Sovietică, după terminarea celui de-al doilea război mondial și menținut
până aproape de zilele noastre. Pe această bază a fost introdus și
conceptul de „distrugere reciprocă asigurată”, ce a reprezentat garanția
realistă a neutilizării armelor atomice după cel de-al doilea război mondial.

În lumea complexă de astăzi, realismul și idealismul politic se

completează sau, așa cum spunea fostul Secretar de Stat american
Madelaine Albright, „Dacă nu ai o viziune sau idealuri, nu știi către ce te
îndrepți. Însă dacă nu ești realist, nu vei ajunge acolo.”

Realismul waltzian (Neorealismul)

Waltz publica Theory of International Politics, cartea care elaboreaza
noua teorie a relatiilor internationale, in 1979 (prima editie). Exista deja
anumite transformari in politica internationala care sa explice in parte noua
viziune, dar mai ales exista evenimente ulterioare publicarii cartii care fac
revigorarea perspectivei realiste in RI foarte de actualitate.

Probabil ca prima observatie care se impune in analiza continutului

viziunii lui Waltz este aceea ca ea se refera, explicit si intentionat, doar la
sistemul international. Este asadar o viziune sistemica care isi propune sa
explice dinamica de ansamblu a relatiilor intemationale, vazute ca un
domeniu de interactiune sociala distinct (influente realiste clasice = politica
o sfera distincta) si in consecinta ca un domeniu de studiu stiintific distinct.
Waltz afirma clar ca nu isi propune sa explice sau sa ofere modele
teoretice pentru politica externa a statelor de exemplu, o limitare de
obiective care ‘apara’ teoria sa de anumite critici si pe care nu o gasim la
realismul clasic (implicatiile realismului clasic pentru modul recomandabil
de luare a deciziilor de politice externa fiind destul de clare)
Propunandu-si deci dintru inceput sa analizeze sistemul international
in sine, Waltz porneste de la o definitie generala a conceputului de sistem
(demers similar metodologic cu cel al lui Bull, care in incercarea de a defini
ordinea international pleaca de la o definire a conceptului de ‘ordine’ in
general). Sistemul este asadar in definitia lui Waltz, sub influenta teoriilor
ciberneticii, compus dintr-o structura si din unitati care interactioneaza.
Cele trei elemente subliniate sunt esentiale pentru definirea oricarui sistem.
Structura la randul ei se defineste prin: 1) principiu ordonator, 2) prin
functiile unitatilor si 3) prin capabilitatile lor. Cu aceste instrumente foarte
generale Waltz porneste analiza teoretica a ideii de ‘sistem international’.

Neorealismul are meritul de a continua o traditie teoretica si de a o

transpune la un nivel superior de abstractizare, specific domeniului de
studiu, si nu general filosofic.
Este o teorie generala, ambitioasa, ‘grand theory’ cum ar numi-o
specialistii, adica isi propune sa explice relatiile intemationale in ansamblul
lor, fie spatial, fie temporal. Serveste ca instrument conceptual pentru
analizarea oricarei epoci sau oricarui fenomen, datorita generalitatii sale.

Institutionalismul neoliberal (Neoliberalismul)

Daca neorealismul domina sfarsitul anilor ’70 dar mai ales inceputul
anilor ’80, spre sfarsitul decadei ’80 se contureaza o reactie stiintifica
puternica la afirmatiile sale, care va primi numele de institutionalism
neoliberal. Institutionalismul neoliberal se preocupa de rolul institutiilor
internationale, aparitia, existenta si transformarea lor. El cauta sa
argumenteze si sa verifice daca existenta institutiilor intemationale modifica
substantial caracteristicile sistemului international si ale relatiilor
intemationale sau nu.
 Institutionalismul neoliberal, prin insasi continuitatea de autor, preia
lectiile de baza ale interdependentei complexe (IC). Astfel, admite existenta
si rolul altor actori decat cei statali, reflecteaza mult mai sistematic asupra
posibilitatii cooperarii in relatiile international, pune accentul pe institutiile
international, unde include si regimurile international, care i-au preocupat
pe Keohane si Nye in anii ’70. Importanta acordata problemelor economice
in relatiile internationale este un alt element de continuitate.
Teoria alegerii rationale si teoriile jocurilor reprezinta alte influente foarte
importante asupra neoliberalismului
El se inscrie in traditia idealista in general, astfel ca regasim in
asumptiile sale implicite o incredere in rationalitate si in posibilitatea
progresului international sub forma eliminarii conflictelor armate si a
extinderii cooperarii.

In articolul sau de conturare a noii teorii, Keohane mai traseaza cateva

puncte comune cu neorealismul, printre care se numara 1) incercarea de a
explica regularitati comportmentale (ale statelor) prin examinarea naturii
sistemului international; 2) convingerea ca exista o realitate politica
internationala obiectiva care poate fi inteleasa, chiar daca niciodata pe
deplin; 3) abordarea sistemului international ca descentralizat (= anarhic) si
a puterii statelor ca un factor major in relatiile international; 4) convingerea
ca pentru a intelege structura sistemului international, ajungem in mod
obligatoriu doar la ‘un numar mic de lucruri mari si importante’, unde
Keohane il citeaza pe Waltz.
De aici incolo insa pornesc diferentele. INL contesta rolul unic al
capabilitatilor si al structurii in a determina comportamentele statelor. La fel
de importante sunt asteptarile unui stat fata de altul sau fata de institutiile
international, perceptiile si interesele comune; ultimele exista indubitabil,
considera Keohane.

Acuzat de neorealism ca ignora importanta castigurilor relative

 Nu se aplica problemelor de securitate, unde cooperarea este
improbabila.
Se aplica doar statelor bogate, dezvoltate; este o teorie cel putin
occidentala, daca nu pur americana (in sensul ca asumptiile ei sunt
distorsionate de un anumit mod de a intelege relatiile internationale, de pe
pozitia unei mari puteri)
Ii lipseste mai multa verificare empirica.

Institutionalismul neoliberal are meritul de a fi preluat lectiile IC si de

a le fi dat o elaborarea mai sintetica si mai fundamentata empiric.
Exploreaza sansele cooperarii si rostul institutiilor internationale, cu
aceasta acceptand o lume mai deschisa, mai nuantata a anarhiei
internationale, nu doar cea hobbesiana gasita si la Waltz.
Este o teorie cu aplicabilitate mare pe chestiunile economice. Prin
cativa dintre autorii ei si prin accentele ei principale, tine mai bine pasul cu
evolutiile contemporane, in sensul ca este mult mai aplicabila la nivelul
relatiilor economice, cea ce intr-o era a globalizarii nu e putin lucru.
Diferente
neorealism
Scopuri: supravietuirea statelor si
metinerea pozitiei lor relative in termeni
de capabilitati
Mijloace: castiguri relative
Actori: statele = pozitionalisti defensivi
(Grieco)
Rolul acordat organizatiilor si regimurilor
international: limitat, extensie a
intereselor si capabilitatilor statelor;
institutiile = variabila dependenta (nu sunt independenta (constrang statele la
cauza comportamentelor statelor, ci
consecintele intereselor si deciziilor lor)
neoliberalism
Scopuri: bunastarea indivizilor si a statelor
Mijloace: castiguri absolute
Actori: statele = egoisti rationali
(Keohane), cooperationisti defensivi
(Snidal)
Rolul acordat organizatiilor si regimurilor
internationale: foarte important,
diminueaza anarhia; institutiile = variabila
comportamente mai cooperante,
Keohane)
institutiile = variabila intermediara (au un
impact asupra mediului in care statele
adopta decizii rationale, dar nu direct,
cauzal, asupra deciziilor, Krasner)
 Concluzii:

Dezbaterea neorealism - neoliberalism se continua pana in actualitate,

mai cu seama in lumea RI Americana.
In urma polemicilor de doua decenii, cele doua teorii tind sa se apropie
in multe dintre asumptiile lor, desi provin din traditii atat de diferite
Ambele sunt criticabile pentru viziunea asupra statelor ca actori
rationali si unitari, pentru abordarea pozitivista (credinta in obiectivitate si
falsificabilitatea respectiv verificarea teoriilor lor), pentru atitudinea
necritica, ‘obiectiva’ cu care abordeaza sistemul international
Neoliberalismul pare mai aplicabil relatiilor economice interstatale,
neorealismul, relatiilor politice si militare. Ambele sunt viziuni ale lumii
occidentale, ale statelor puternice si dezvoltate, ambele sunt scrise de
autori care traiesc in societatea celei mai mari puteri a lumii, fapt care nu
este lipsit de relevanta in discutia despre validitatea si ‘obiectivitatea’ lor

Pop Mihai Florin gr. V

Bertina Bassi gr. V
Cami Sandu gr. V
Sandrina Ioana gr. III