1

DIGESTIA ȘI ABSORBȚIA. SISTEMUL DIGESTIV

ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV

Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia alimentelor și absorbția nutrimentelor. În tubul digestiv au loc
prelucrarea mecanică, fizică și chimică a alimentelor, absorbția lor și eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin
secrețiile lor la procesele de digestie.

A. Tubul digestiv
Segmentele tubului digestiv sunt: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire și intestinul gros.
Structura tubului digestiv este unitară, prezentând în toată lungimea sa patru tunici.
Tunicile tubului digestiv
Tunici Tip de țesut Localizare
1. Mucoasa Epiteliu pavimentos În cavitatea bucală, faringe, esofag
pluristratificat necheratinizat
Epiteliu cilindric În restul tubului digestiv
unistratificat
2. Submucoasa - țesut conjunctiv În tot tubul digestiv
lax
3. musculara țesut muscular striat cavitatea bucală, faringe și 1/3 superioară a esofagului;

țesut muscular neted, cu două în restul tubului digestiv, cu următoarele particularități:

straturi: intern (cu fibre a) la stomac 3 straturi: în plus unul cu fibre oblice;
circulare) și extern (cu fibre b) la colon, stratul extern formează 2-3 benzi (tenii);
longitudinale) c) între segmentele tubului digestiv există sfinctere

4. tunica externă - țesut conjunctiv Faringe, esofag și porțiunea terminală a rectului

(adventicea) lax
-
- țesut conjunctiv În restul tubului digestiv, acoperit de peritoneu.
dens
Tubul digestiv are o structură unitară, peretele lui fiind alcătuit din patru tunici:
- tunica mucoasă – tapetează lumenul; ea este formată din țesut epitelial;
- tunica submucoasă – este formată din țesut conjunctiv lax. Conține vase de sânge, glande de tip mucos și plexul nervos Meissner.
- Tunica musculară este constituită din țesut muscular striat (în cavitatea bucală, faringe, treimea superioară a esofagului și la
nivelul sfincterului anal extern) și din țesut muscular neted, cu două straturi: stratul cu fibre dispuse longitudinal și stratul cu fibre
dispuse circular. La nivelul stomacului apare și un al treilea strat de fibre musculare, cu fibre dispuse oblic. Stratul intern, circular,
prin îngroșare în anumite zone formează sfinctere, care închid și deschid anumite orificii. Tunica musculară conține plexul nervos
Auerbach.
- Tunica externă este formată din țesut conjunctiv lax și se numește adventice, însă organele abdominale au stratul extern
reprezentat de seroasa peritoneală, cu rol de fixare.
a. Cavitatea bucală prezintă: anterior, orificiul bucal mărginit de cele două buze, lateral, obrajii, superior, bolta palatină, iar la
interior, arcadele dentare și limba. Între obraji și arcadele dentare există vestibulul bucal. Pe arcade sunt așezați în alveole dinții. Dinții sunt
organe dure, inervate și vascularizate, înfipte în alveolele dentare. La om se disting două tipuri de dentiție: dentiția de lapte, între 6 luni și 7
ani, formată din 20 de dinți, și dentiția definitivă, ce apare între 7 și 20 de ani, formată din 32 de dinți (incisivi, canini, premolari și molari).
Formula dentară la adult este:

Inervația dinților este asigurată de nervul trigemen (V). Limba este un organ musculos cu rol în sensibilitatea gustativă, masticație, deglutiție
și vorbire, inervată motor de nervul hipoglos (XII). Limba se inseră pe planșeul bucal, iar rădăcina se fixează pe mandibulă și pe osul hioid.
Este acoperită de mucoasă și îndeplinește mai multe funcții: organ de simț (pentru simțurile gustativ, tactil, termic, dureros); intervine în
vorbire, masticație, formarea bolului alimentar, deglutiție.
b. Faringele este un organ musculo-membranos în formă de pâlnie, de circa 15 cm. În faringe are loc încrucișarea căii digestive cu
calea respiratorie. Comunică superior cu cavitatea bucală, cu fosele nazale și cu trompa lui Eustachio, iar inferior, cu laringele și
cu esofagul. Calea alimentelor spre laringe în timpul deglutiției este blocată de epiglotă.
c. Esofagul, un organ tubular de circa 25 cm lungime la adult, asigură trecerea bolului alimentar din faringe în stomac. Esofagul
traversează diafragma și intră în cavitatea abdominală, unde comunică cu stomacul prin orificiul cardia.
d. Stomacul, porțiunea dilatată a tubului digestiv, are forma literei ˵J˵. Prezintă o porțiune verticală ce conține fornix-ul (fundul
stomacului sau camera cu aer) și corpul stomacului, și porțiunea orizontală formată din antrul și canalul piloric.
formată din antrul și din canalul piloric. Prezintă două fețe: fața anterioară, acoperită de ficat, și fața posterioară, aflată în contact cu splina și
pancreasul. Prezintă și două margini (curburi): marginea dreaptă este curbura mică, iar marginea stângă este curbura mare. Comunică prin
sfincterul cardia cu esofagul și prin sfincterul pilor cu duodenul. (fig.). În mucoasă se află glande gastrice a căror secreție este sucul gastric.
Inervația este asigurată de fibre simpatice din plexul celiac, fibre parasimpatice provenite din nervii vagi, precum și din cele două plexuri
vegetative aflate în pereții stomacului. Mucoasa gastrică prezintă pliuri, care apar prin contracția stratului muscular fin, prezent între mucoasă
și submucoasă. Mai prezintă și orificii în care se deschid glandele gastrice. Glandele cardiale și pilorice secretă mucus, iar cele din zona
fornixului și a corpului gastric secretă pepsinogen (precursorul enzimei pepsina), acid clorhidric, mucus, iar anumite celule secretă hormonul
gastrina.
 2

e. Intestinul subțire este segmentul cel mai important al tubului digestiv. Are o lungime de circa 6 m la adult, un diametru de 2-3
cm și prezintă două porțiuni:
o duodenul, porțiune fixă de circa 25 cm lungime, în care se deschid canalele pancreatice și canalul coledoc.
o intestinul liber, porțiune mobilă, care formează anse împărțite într-un grup superior situat orizontal (jejunul) și un grup
inferior situat vertical (ileonul), unde se termină digestia și are loc absorbția.
Intestinul subțire se întinde de la pilor până la orificiul ileo-cecal.
Mucoasa intestinului subțire prezintă cute (valvule conivente), care măresc suprafața de absorbție, și vilozități intestinale microscopice în
formă de deget de mănușă. În axul vilozității se găsesc: un vas limfatic numit și chiliferul limfatic central, vase de sânge și nervi. Vilozitățile
sunt adaptate funcției de absorbție, având un epiteliu unistratificat, ale cărui celule prezintă la polul apical expansiuni citoplasmatice numite
microvili, care formează platoul striat și care măresc suprafața de absorbție a acestui segment. În spațiile dintre vilozități se deschid glande
tubulare, care în fiecare zi secretă 3 litri de suc intestinal (glandele Liberkühn) și mucus (glandele Brünner)
Inervația intestinului subțire se realizează prin fibre vegetative din plexurile celiac și mezenteric superior, precum și din plexurile intrinseci.

f. Intestinul gros, lung de circa 1,70 m, are o importantă funcție motorie și o funcție digestivă secundară. Se întinde de la orificiul
ileo-cecal (prevăzut cu o valvulă ce împiedică întoarcerea alimentelor în ileon) până la orificiul anal, având o lungime de circa 1,5 m și
diametrul dublu față de cel al intestinului subțire. Formează în cavitatea abdominală cadrul colic divizat în: cecum cu apendicele
 3

vermiform, colonul și rectul (fig. 9.3). Colonul are patru segmente: colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent și colonul
sigmoid. În colon trăiesc bacterii simbionte aerobe (de fermentație), care degradează resturile glucidice și anaerobe (de putrefacție),
care degradează resturile proteice. Porțiunea terminală, rectul, se deschide la exterior prin orificiul anal. Mucoasa intestinului gros
conține celule și glande secretoare de mucus și este lipsită de vilozități. Trecerea conținutului intestinului subțire în intestinul gros se
face prin valvula ileocecală. Orificiul anal este prevăzut cu două sfinctere: sfincterul intern neted, involuntar, și sfincterul extern striat,
voluntar.

B. Glandele anexe ale tubului digestiv, sunt:

a. glandele salivare;
b. ficatul;
c. pancreasul

a. Glandele salivare. Glandele salivare sunt de două tipuri. Glandele salivare mici sunt răspândite în mucoasa bucală, iar glandele
salivare mari sunt situate în pereții cavității bucale. În cavitatea bucală se deschid canalele a trei perechi de glande salivare tubulo-
acinoase (glandele sublinguale, submandibulare și glandele parotide), care produc saliva. Inervația motorie a acestora este
realizată de nervii cranieni VII și IX. Parotidele sunt glandele salivare cele mai mari, fiind alcătuite în special din celule seroase.
Glandele sublinguale conțin celule predominant mucoase, iar glandele submaxilare conțin în proporție egală ambele tipuri de
celule.
b. Ficatul, organ cu multiple funcții metabolice (tab. 17), fără de care viața este imposibilă, are și rol de glandă anexă a tubului
digestiv. Este cea mai mare glandă exocrină, circa 1500 g, așezată sub diafragmă, în unghiul superior drept al cavității abdominale
(loja hepatică). Este acoperit de peritoneu. Ficatul prezintă o față superioară, pe care se disting 2 lobi delimitați de un ligament al
peritoneului (lobul stâng și lobul drept), și o față inferioară cu 4 lobi delimitați de trei șanțuri dispuse sub forma literei H (stâng,
drept, pătrat, caudat) și hilul hepatic. La partea anterioară a șanțului longitudinal drept se dispune vezicula biliară (colecistul).
Hilul hepatic este locul de intrare al arterei hepatice, venei porte, a vaselor limfatice, a nervilor și locul de ieșire a celor două
canale hepatice.
Funcțiile principale ale ficatului:
- Funcția exocrină: secreția bilei
- Funcțiile metabolice:
- sinteza de aminoacizi și proteine plasmatice;
- menținerea constantă a glicemiei;
- sinteza fosfolipidelor și a colesterolului;cetogeneză; catabolismul acizilor grași
- Alte funcții:
o Depozitare de glicogen. Lipide, fier, sânge
o Funcție antitoxică
o Funcție termoreglatoare
o Funcție hematopoietică în perioada fetală;
o Reglarea volumului de sânge circulant;
o Inactivarea excesului de hormoni;
o În coagulare și hemostază.
Structura ficatului. Ficatul este format dintr-o stromă conjunctivă și un parenchim hepatic. Stroma cuprinde un înveliș extern (capsulă) de
unde pornesc septuri conjunctive care delimitează în parenchim lobuli hepatici, formațiuni piramidale cu 5-6 laturi.
 4

Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică și funcțională a ficatului. Este alcătuit din cordoane radiale de celule hepatice (hepatocite),
capilare sangvine și canalicule biliare dispuse în jurul unei vene centrolobulare. (fig.) Între trei lobuli se delimitează un spațiu numit spațiu
portal. Lobulul hepatic este format din: hepatocite, capilare sinusoide, vena centrolobulară, canalicule biliare intralobulare.
Hepatocitele la un pol vin în contact cu capilarele sinusoide, iar la celălalt pol, cu canaliculele biliare. Hepatocitele sunt celule binucleate și
sunt dispuse radiar, sub formă de cordoane, pe un schelet vascular. Capilarele sinusoide provin din ramurile venei porte. Ele se află între
cordoanele radiare ale hepatocitelor și se varsă în vena centrolobulară. La nivelul acestor capilare se varsă și sângele provenit din
capilarizarea arterei hepatice. Peretele capilarelor sinusoide are o structură discontinuă, favorizând schimbul cu hepatocitele. Vena
centrolobulară ia naștere prin unirea capilarelor sinusoide și drenează atât sângele provenit din vena portă (neoxigenat), cât și din artera
hepatică (oxigenat). Din confluarea venelor centrolobulare rezultă venele suprahepatice care, după ce ies din ficat, se deschid în vena cavă
inferioară.
Canaliculele biliare. Între două cordoane de hepatocite se găsesc spații numite canalicule biliare intralobulare. Acestea sunt lipsite de pereți
proprii și reprezintă locul unde este vărsată bila de către hepatocite. La periferia lobulului, canaliculele capătă pereți proprii și prin unire,
devin canale biliare interlobulare. Acestea confluează, formând, în final, două canale hepatice, care ies prin hil și se unesc, formând canalul
hepatic comun. De la colecist pornește canalul cistic, ce se unește cu canalul hepatic comun, luând naștere canalul coledoc, care se deschide
în duoden prin sfincterul Oddi, împreună cu canalul pancreatic principal. Bila este produsul de secreție continuă a hepatocitelor. Ea se varsă
în canaliculele biliare, care formează în final două canale hepatice, drept și stâng. Ele se unesc în canalul hepatic comun. În perioadele
interdigestive, bila ajunge prin canalul cistic la vezica biliară, unde se concentrează și se îmbogățește cu mucus. Evacuarea ei se face
intermitent, în timpul meselor, prin canalul cistic și apoi prin canalul coledoc, care se deschide în duoden împreună cu canalul principal
pancreatic la nivelul sfincterului Oddi. (fig. 9.5).
Vascularizația ficatului. Ficatul are o vascularizație dublă.
Vascularizația nutritivă este reprezentată de artera hepatică (desprinsă din trunchiul celiac) și ramurile ei, până la nivelul lobulilor hepatici.
Astfel se asigură aportul de nutrimente și de oxigen.
Vascularizația funcțională este realizată de către sistemul vascular port hepatic. (fig. 10.13), format din vena portă, care începe prin
capilare la nivelul tubului digestiv și se termină prin capilare la nivelul lobulilor hepatici. Acest sistem aduce sângele încărcat cu substanțe
nutritive rezultate în urma absorbției intestinale.
Inervația ficatului se realizează prin plexul hepatic, desprins din plexul celiac (simpatic) și pe cale vagală (parasimpatic).
Sistemul port este un sistem vascular care începe și se termină cu câte o rețea de capilare, între care există o venă. În acest caz vorbim despre:
capilarele de la nivelul tubului digestiv vena portă capilarele sinusoide.

c. Pancreasul (fig. _), de formă alungită, așezat înapoia stomacului, este o glandă mixtă de tip acinos. Este dispus retroperitoneal
(fața posterioară a pancreasului aderă la peretele cavității abdominale, iar fața anterioară vine în contact cu peritoneul. Pancreasul
prezintă trei regiuni: capul pancreasului, cuprins în curbura duodenală, corpul și coada pancreasului. Coada pancreasului vine în
contact cu splina. Porțiunea exocrină a glandei este reprezentată de acinii pancreatici, care secretă sucul pancreatic, care se varsă
în duoden prin canalul principal Wirsung (care străbate pancreasul de la coadă la cap) și prin canalul secundar Santorini (care
drenează acinii din regiunea capului pancreatic). Între acinii glandulari se află insulele Langerhans care secretă insulină și
glucagon. Inervația este vegetativă, simpatică și parasimpatică.