FÂNTÂNA DINTRE PLOPI – TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME

Universul imaginar din opera “Hanul Ancuței” este rezultatul întâlnirii artistice a
autorului empiric Mihail Sadoveanu cu lumea reală. Tranziția dinspre real spre ficțiune poartă
însemnele sensibilității estetice a celui care transfigurează prin cuvânt experiențele
personajelor. Reîntoarcerea continuă la ceea ce a fost reprezintă o caracteristică a creației
Sadoveniene. “Eterna reîntoarcere” din cele nouă povestiri recuperează o lume cu valoare
mitică, redând imaginea “paradisului pierdut”. În cea de-a patra povestire, “Fântâna dintre
plopi”, naratorul personaj Niculai Isaac își exprimă prin ceremonialul spunerii nostalgia trăirii
recuperatoare a iubirii tragice din tinerețe.
Textul se incadreaza in tipul de povestire realista prin trasaturi specifice, precum
accentul pus pe actiune si nu pe constructia si evolutia personajului. Acesta se realizeaza pe
baza recuperarii unei experiente anterioare. Astfel, in aceasta opera se prezinta o intamplare
din viata personajului principal, capitanul NI, care isi exprima printr-un ceremonial al
spunerii, nostalgia trairii recuperatoare a iubirii tragice din tinerete. Actul relatarii realizat de
NI capata valente simbolice prin care se accentueaza vizunea tragica asupra iubirii pierdute
in tinerete. Acesta reprezinta o mediatie asupra destinului, confesiunea de ispasire, un
omagiu adus fetei care si-a pierdut viata salvandu-l.
O alta trasatura ce face posibila incadrarea textului operei in specia povestirii
realiste este verosimilitatea coordonatelor spatiale. La nivelul textului se prezinta spatii cu
corespondent in realitate, precum orasul Pascani.
De asemenea, se remarca functia moralizatoare la nivelul deznodamantului. Moartea
fetei apare ca sacrificiu, iar pierderea ochiului lui NI se poate interpreta ca o pedeapsa pentru
egoismul personajului. Cel din urma este, totodata, evenimentul care va marca personajul
principal, lipsa ochiului starnind curiozitate si mister in jurul sau.
(Volumul se încadrează in tradiționalism interbelic prin nostalgia trecutului, prin
elogiul spațiului românesc arhaic, prin evocarea istoriei și prin valorificarea miturilor.
O primă trăsătură a tradiționalismului, prezentă și în această operă, este nostalgia
trecutului, evidențiată în povestire prin evocarea unor timpuri de mult apuse, mitice:
“vremea veche”, “neagra fântână a trecutului”, “într-o toamnă aurie”, “când a ieșit balaur
negru din nori”, “au căzut ploi năprasnice de Sântilie”. Personajul din această povestire este
Neculai Isac, “om ajuns ala căruntețe”, dar încă puternic, și care păstrează pe chip urmele
unei frumuseți trecute. Lipsa ochiului devine pretextul actualizării trecutului. Personajul
narator evocă o întâmplare din tinerețea sa, în urmă cu 25 de ani, incident care i-a marcat
întreaga existență. Evocarea acestuia presupune o asumare a vinovăției, o recunoaștere publica a
propriilor greșeli, o mărturisire: “eram om buimac și ticălos”, “îmi plăceau ochii negrii și pentru
ei băteam multe hotare”, “pe atunci nu cunoșteam ca acum sufletul femeilor”.
O altă trăsătură a tradiționalismului este elogiul spațiului românesc arhaic, redat prin
motivul literar al hanului. Acesta este întâlnit la Caragiale sau Slavici ca motiv literar, însă
la Sadoveanu el devine temă, fiind un topos ideal ce reunește între zidu rile sale o întreagă
lume. Aici se regăsesc vechi prieteni, se deapănă amintiri, se exprimă gânduri și mentalități
arhaice și se leagă noi prietenii. Hanul este privit ca un “axis mundi”, cu o înfățișare și o
atmosferă de basm:
“nu era han, era cetate, cu ziduri groase și porți ferecate”. Atmosfera este prielnică
povestirilor, căci la aceasta contribuie focul, motiv literar, ca liant între povestitori, cântecul
neîncetat la lăutarilor, vinul vechi adus în ulcele noi de pământ și Ancuța cea tânără și
sprâncenată ce împarte mâncăruri, zâmbete și vorbe bune.)
Tema operei este iubirea tragică privită ca experiență decisivă în viața personajului narator.
Viziunea despre lume este realist-romantica, avand caracter etic si conturand atitudinea
nostalgica fata de trecut.
Secvența primei întâlniri conturează tema iubirii prin debutul relației dintre Niculai Isac și
Marga. Se evidențiază existența unei atracții fizice reciproce manifestată prin contact vizual . De
asemenea, se prezintă contrastul social dintre negustorul de vinuri și tânăra țigancă neieșita
în lume. Aceasta încadrare în clase sociale diferite pune în lumină viziunea realistă a operei.
Generozitatea lui Niculae Isaac se manifestă în două moduri. Astfel lui Hasanache oferă o
moneda în urma cererea acestuia, în timp ce Margai încearca să-i atraga atenția și să-i
stimuleze iubirea, punctând in mod indirect superioritatea socială. Acesta este de asemenea
momentul în care Hasanache observa atracția dintre cei doi punând la cale planul care aduce
final tragic. Sintagma “ranji negru” anticipează sfârșitul prin evidențierea culorii doliului.
 Episodul ultimei întâlniri dintre Neculai Isaac și Marga este cel care marchează
dimensiunea tragică a iubirii dintre aceștia. Astfel Marga deconspiră planul țiganilor din
cauza sentimentelor de vinovăție declanșate de primirea cadoul lui de la iubitul său. De
asemenea fată e copleșită de venirea lui Niculai Isaac acesta ținându-și promisiunea și dovedind
că i-a fost dor “de o biată fată”. Fata amână totuși momentul adevărului dorința mai petreacă
puțin timp împreună “n-am mai putut răbda de dragoste”. Este evidențiată evoluția iubirii,
aceasta trecând prin mai multe etape. Inițial, este o iubire simulată, având rol in evoluția
planului țiganilor. Aceasta devine o iubire stimulată de cadouri, ca în final să ajungă o
dragoste adevărată, fata sacrificându-se pentru iubitul său. Sacrificiul fetei dovedește
superioritatea morală a Margai față de Niculai Isac, care fuge lăsând-o în urmă și demonstrând
superficialitatea iubirii acestuia și egoismul. Urmările morții Margai sunt evidențiate și în
ramă prin descrierea sentimentelor de culpabilitate și nostalgie ale bărbatului care stătea
“împovărat, neclintit si cu capul plecat”.
Tema iubirii tragice este sugerată încă din titlu acesta având valoare anticipativă.
Titlul reprezintă principala coordonata spațială în care se consumă relația dintre cei doi, dar și
spațiul în care se înfăptuiește finalul tragic. In folclorul romanesc fântâna reprezintă un loc al
ritualurilor premaritale, în timp ce plopul e considerat arbore fără folos, fără umbră, corelat
cu tristețea. Plopul este, de asemenea, perceput că arborele singurătății sau în viziunea
creștină copac de crengile căruia s-a spânzurat Iuda. Insemnătatea Thanatica a copacului, dar
și plasarea fântânii între patru plopi sugerează ideea morții și predestinarea pentru un
eveniment tragic. Asocierea dintre cele două simbolur, arbori funesti ce înconjoară o fântână,
simbol al vieții, al fertilității în care își găsește sfârșitul dragostea căpitanului Isaac,
anticipează relația contradictorie eros- Thanatos (viață-moarte), având conotații multiple. În
final, apa din fântâna este înlocuită simbolic de semnul crimei (“sângele de deasupra”).
Fântâna rămâne un loc tragic pentru naratorul personaj care după 25 de ani vedea fântâna
chiar dacă aceasta fusese dărâmată. Prin întâmplările de la fântână Niculai Isaac are
posibilitatea împlinirii erotice dar o ratează din cauza defectelor sale precum superficialitate,
lașitate și egoism.
Un alt element de compoziție îl reprezintă oralitatea stilului. Evocarea poveștii de
iubire are la bază un pretext (pierderea ochiului). Există elemente de ceremonial și forme ale
adresării directe (“Fraților, ascultați ce mi s-a întâmplat”), regionalisme ce redau culoare
locală și
conturează specificul acelor vremuri (“ilic de postav”).
În concluzie, tema iubirii este încadrată într-o creație de factură tradițională, cu
elemente romantice, ilustrând complexitatea ființei umane și a sentimentelor de iubire.