Sunteți pe pagina 1din 9

DIMENSIUNILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI DE

COMUNICARE LINGVISTICĂ

Limbajul este cel mai complex dintre sistemele semiotice


cunoscute. Facultatea sa de a produce, şi înţelege semne specifice, dotate
cu semnificaţie, îi conferă omului un statut privilegiat în lumea cunoscută,
ca principală fiinţă reflexivă şi proiectivă.
Producând şi interpretând semne, omul organizează şi-şi asumă
realitatea, impunându-i propriile principii. Omul fiinţează în măsura în
care comunică şi se comunică, procesul de comunicare lingvistica este
posibil doar în cadrul comunitar, deoarece limbajul natural nu poate
funcţiona în afara societăţii.
1. Dimensiunea ontologică
2. Dimensiunea gnoseologică
3. Dimensiunea socială

1. Dimensiunea ontologică a limbajului înseamnă raportul dintre om ca


specie şi ca individ, ca fiinţă cu realitatea, raportul imediat prin limbaj. În
această perspectivă, limbajul ne apare ca un spaţiu virtual de reflectare a
realităţii în şi prin conştiinţa umană. Meditând între om şi cosmos,
limbajul joacă un rol denominativ, pentru că fiecare semn al unui limbaj
are n segment convenţional de realitate. Activitatea de „denumire” a
obiectelor lumii presupune o operaţie de segmentare a continumului
realităţii, care se prezintă conştiinţei, urmat de clasificarea şi ordonarea
datelor obţinute prin semnele lingvistice în ansambluri structurale, pe care
le numim limbi. Faptul că realitatea ne apare structurată ierarhic,
determină şi explică structurarea ierarhică a repertoriului de semne
lingvistice dintr-o limbă. Aristotel a formulat ideea că limba nu este un
simplu repertoriu de nume, ci un act de predicaţie, adică de aplicare a
gândirii discursive asupra fiinţei. Se stabileşte astfel o distincţie
importantă între ceea ce am putea denumi astăzi, prin nume şi verb, şi
ceea ce am putea denumi prin simple semne operaţionale (prepoziţie,
conjuncţie). Sf. Augustin vorbeşte în acest sens, despre implicaţiile
dimensiunilor antologice a limbajului omenesc, aminteşte despre un
magister interior ca despre o instanţă inerentă fiinţei umane. Acest
magister interior ne face să intuim anumite secvenţe ale cunoaşterii chiar
înainte de a le învăţa. În termeni actuali, această intuiţie s-ar traduce, în
semne lingvistice, reale sau virtuale, actualizate conform cerinţelor
comunicării.
2. Dimensiunea gnoseologică – circumscrie problema raportului dintre
limbă şi gândire în realizarea procesului de cunoaştere. Limbă şi gândire
cu aceeaşi esenţă, pentru că gândirea nu este altceva decât producerea şi
interpretarea de semne. Limbajul este o activitate creatoare a spiritului
uman şi nu un produs al acestor activităţi (Humboldt).
4

Acest proces de conceptualizare este expresia medierii prin limbaj


a plenului ontologic.
3. Dimensiunea socială are în vedere actul de comunicare prin limbaj.
Procedura de semne relevă prezenţa celuilalt pentru c limbajul a apărut şi
funcţionează în societate ca expresie a nevoii de comunicare între oameni
şi are consecinţe decisive şi asupra limbilor.

LINGVISTICA TEXTULUI

Sintetizând domeniul cercetării discursului, E. Coşeriu identifică trei


tipuri de „lingvistică a textului”, ca, modalităţi distincte de abordare a
textualităţii, diferite prin felul în care îşi concep obiectul de studiu, prin
perspectiva teoretică şi cadrul metodologic utilizat. Dintre acestea, doar una
este considerată legitimă: lingvistica textului ca lingvistică a sensului -
disciplină autonomă focalizată asupra vorbirii în planul individual, cu
categoriile ei specifice. Competenţa expresivă (textuală). În lingvistica
integrală se delimitează net acest tip de abordare de „gramatica transfrastică”,
al cărei obiect propriu îl reprezintă procedeele specific idiomatice de constituire
a textelor, ea aparţinând, astfel, lingvisticii idiomatice, i.e., abordării vorbirii în
planul istoric.
Lingvistica textului ca lingvistică a sensului apare delimitată pentru
prima dată ca disciplină autonomă încă din 1955-56, în studiul Determinacion
y Entorno.
Putem distinge în primul rând două tipuri de lingvistică a textului.
Obiectul primei lingvistici a textului îl constituie textele considerate într-un
plan lingvistic autonom, anterior oricărei distincţii între limbi particulare.
Consider acest tip de lingvistică a textului ca fiind „autentica” lingvistic ai
textului. A doua forma a lingvisticii textului îşi identifica obiectul propriu în
textul înţeles ca nivel; al structurării idiomatice. Cel puţin din motive de
claritate terminologică, pe aceasta a numit-o „gramatică a textului” sau
„gramatică transfrastică”.
Pe lângă aceste două forme de lingvistica si textului, pe care -
subliniez încă o dată - le consider pe deplin justificate, apare o altă orientare
ce pretinde a fi lingvistică a textului. Există un anumit mod de a pune
problema, ce caracterizează aceasta formă a lingvisticii textului. Ea sună
astfel: n-ar trebui oare ca întreaga lingvistică să pornească tocmai de la text,
din moment ce toate fenomenele lingvistice sunt, la urma urmei, observabile
efectiv doar în textul concret (în accepţia cea mai largă a cuvântului)?
Acest tip de lingvistică, ce absolutizează textul ca bază asumată, nu este o
lingvistică a textului, nici o lingvistică a textelor, ci, mai degrabă, o lingvistică ce
are probleme în a-şi identifica obiectul propriu. Cea de-a treia formă a
5

lingvisticii textului ar dori, în mod


evident, să fie „lingvistică a textului”, însă, de facto, nu este altceva decât lingvistică a
limbilor [nici măcar în sensul restrâns al gramaticii transfrastice!]; ea trebuie
considerata o pistă falsă pentru lingvistica textului.
Problema fundamentală a unei „lingvistici a sensului” este următoarea:
„Cum se iveşte „sensul” şi cum îl înţelegem?”. Sensul nu este inerent semnelor
lingvistice înseşi; semnele lingvistice în sine nu au sens. Totuşi, tocmai semnele
lingvistice sunt cele cu ajutorul cărora se
construieşte sens în texte şi, pe de altă parte, prin text înţelegem nu doar
semnificatul şi designatul elementelor lingvistice care îl constituie, ci, în acelaşi timp,
ceva ce trimite dincolo de acestea: sensul textului.
Se impune, aşadar, să subliniem că autentica legitimare a lingvisticii
textului rezidă tocmai în existenţa unui tip de conţinut specific acestui plan al
vorbirii, conţinut distinct de semnificate şi designaţii şi ireductibil la acestea, şi
anume, sensul.
Sarcina acestei lingvistici a textului constă în stabilirea şi justificarea
sensului textelor. A justifica sensul în text înseamnă a corela conţinutul deja înţeles
cu o anumită expresie, a arăta că semnificatului macrosemnului în text îi corespunde
o expresie specifică. Sub acest aspect lingvistica textului de care ne ocupăm aici este,
aşadar, interpretare, hermeneutică.
Cercetarea competenţei textuale, i.e. a cunoaşteri expresive, constituie
obiectul unei discipline lingvistice distincte, anume l i n g v i s t i c a textului.
Una dintre sarcinile sale constă în a stabili normele care configurează
cunoaşterea expresivă şi care stau la baza evaluării ca „adecvat” sau „non -
adecvat”. O altă sarcină constă în a surprinde conţinutul specific al textelor, i.e.
„sensul”, şi a stabili cum se exprimă acesta.
Lingvistica textului astfel înţeleasă nu este nimic altceva decât
hermeneutica, tar teoria acestei lingvistici a textului nu este altceva decât teoria
hermeneuticii, a interpretării.
Textele literare trebuie sa servească drept modele pentru lingvistica textului,
deoarece reprezintă tocmai tipul de texte cel mai bogat din punct de vedere
funcţional şi pentru că în celelalte tipuri de texte trebuie specificate
„automatizările” („dezactualizările”) ce intervin în fiecare caz.
Unii lingvişti consideră că ţinta eforturilor în lingvistica textului
trebuie să fie aceea de a dezvolta un procedeu universal valabil pentru
interpretarea textelor, un fel de „procedeu de descoperire”, care - în termeni
oarecum excesivi - furnizează interpretarea „corectă” a oricărui text, prin
simpla aplicare „ştiinţific exactă”. De fapt, aşa ceva nu este posibil. Nu
putem şti niciodată dinainte ce relaţii semnice vor putea fi stabilite într-un
text anume, dacă vrem să tratăm acel text în individualitatea sa. Cu-
adevărat posibilă este numai elaborarea unei liste de posibilităţi generale
pentru producerea sensului aflate la dispoziţia celui care creează textul. Este
vorba încă despre o listă deschisă. Nu există un procedeu mecanic de a
„enumera” sau chiar de a „prezice” toate posibilităţile imaginabile. Nu
există reguli universale pentru înţelegerea sau „producerea individualului”.
6

Există un paralelism între diversele niveluri de tratare a limbilor şi


cele ale tratării textelor, paralelism care poate fi reprezentat schematic în
modul următor:

teoria textelor teoria lingvistică


lingvistica generală a textului gramatica generală
lingvistica textului gramatica unei limbi

Teoria textelor ne indică ce poziţie le revine textelor în interiorul


sferei lingvistice, aşa cum teoria lingvistică trebuie să ofere fundamentarea
teoretică pentru delimitarea nivelurilor limbilor particulare şi prin aceasta şi
cadrul teoretic pentru gramatica generală. La nivelul lingvisticii generale a
textului este vorba despre] elaborarea unei liste de procedee posibile si
delimitarea lor în raport cu alte procedee, întocmai cum gramatica generală
surprinde procedeele idiomatice posibile, le explică şi, eventual, chiar trimite
la realizarea lor efectivă în diferite limbi. Lingvistica textului, ca [modalitate
de] investigaţie, constă în descrierea, interpretarea şi, eventual, prezentarea
istoriei într-un anumit text, ea este „gramatica” textului respectiv.
Competenţa expresivă este acel palier al competenţei lingvistice care
corespunde vorbirii în plan individual.
1. Am numit „cunoaştere expresivă” cunoaşterea care se aplică la
modul cum vorbim în situaţii determinate şi care face posibile evaluările
referitoare la adecvare (Angemessenheit). Termenul expresivă nu se
revendică de la nici o tradiţie anumită; nu am găsit însă vreunul mai bun.
Expresia cunoaştere discursivă (i.e, „cunoaşterea care priveşte discursul sau
discursurile”) nu s-ar putea înţelege nemijlocit, sau s-ar înţelege greşit; iar
cunoaşte textuală s-ar înţelege mai degrabă drept „cunoaştere despre texte”,
decât drept „cunoaştere care stă la baza configurării textelor”.
Cunoaşterea expresivă este de o extremă diversitate, iar normele care
îi corespund au diferite grade de obligativitate. Ele pornesc de la normele
foarte generale pentru diferitele modaliăţi discursive, cuprind normele mai
precise pentru tipurile textuale şi ajung până la norme foarte precise pentru
structurarea anumitor forme textuale fixate prin tradiţie.
În planul discursului sau al textului, conţinutul cunoaşterii lingvistice
constă, în primul rând, în cunoaşterea unor procedee, cu normele lor
inerente. Dacă în planul lingvistic universal procedeele erau încă vide,
adică se puteau raporta numai la modalitatea producerii lingvistice, şi nu
la unităţi deja produse, procedeele construcţiei textelor operează însă cu
semne idiomatice care sunt deja date prin tradiţie. Normele construcţiei de
texte nu exclud devierile; mai degrabă, norma se manifestă tocmai în
devieri, deoarece devierile sunt întotdeauna devieri de la ceva.
În planul textului şi al discursului există aşadar atât procedee cu
normele lor inerente, cât şi instrumente tradiţionale pentru realizarea acestor
procedee, şi anume formule şi expresii cu caracter de formule. Ponderea o
7

au însă procedeele, deoarece formulele şi unităţile idiomatice sunt doar


indicii pentru procedeele în cauză.
Pe lângă cunoaşterea procedeelor de construcţie a textului, există,
fireşte, şi cunoaşterea unor texte sau fragmente de texte concrete. Orice
vorbitor poate să repete un text oarecare, sau să-l reia în propriul său text, însă
ceea ce ne interesează aici nu este această cunoaştere de texte concrete, ci
mai degrabă doar cele mai generale tipuri de conţinut al cunoaşterii
expresive obişnuite, i.e., cunoaşterea formulelor şi a procedeelor generale
de construcţie a textelor,
Competenţa expresivă manifestă un tip de „structurare” în sens larg,
adică o anumita configurare internă, mai laxă şi mai eterogena decât
„structurarea” în sens restrâns, caracterizată prin omogenitate, constatabilă în
planul idiomatic.
Dacă ne întrebăm asupra structurării cunoaşterii lingvistice, trebuie să
avem în vedere că termenii „structură” şi „structurat” pot fi înţeleşi într-un
sens larg şi într-unul restrâns. În primul rând, „structura” nu este altceva decât
larma relaţiilor interne într-un anumit domeniu faptic. Este limpede că, în
acest sens, cunoaşterea lingvistică este în mod necesar structurată. Însă, când
termenul „structură” se aplică la limbă, el este înţeles de obicei în sens
restrâns. Se presupune că forma relaţiilor interne nu este arbitrar diversă şi
variabilă, ci prezintă o anumită coerenţă, o anumită ordine, omogenitate şi
stabilitate.
În mod cert, cunoaşterea elocuţională şi cunoaşterea expresivă sunt
structurate în sens larg, adică prezintă o anumită formă a relaţiilor interne. Ele
nu sunt însă, în mod necesar, structurate în accepţia restrânsă. Nu se poate
spune cu certitudine, în cazul cunoaşterii elocuţionale şi al cunoaşterii
expresive, că ele ar prezenta o anumită forma fixă a relaţiilor interne şi, cu atât
mai puţin, că ar fi vorba de o cunoaştere puternic fixată în comunitate. În
aceste două tipuri de cunoaştere lingvistică există mai degrabă norme - mai
precis norme de comportament [lingvistic] - decât reguli fixe. Aceste norme
de comportament, în special în cazul cunoaşterii expresive, pot fi foarte
diferenţiale şi heterogene.
Atestarea competenţei expresive ca palier autonom al competenţei
lingvistice se corelează cu disocierea lingvisticii textului ca hermeneutică a
sensului de „gramatica transfrastică”, aceasta din urmă vizând un segment al
competenţei idiomatice, i.e, normele specific idiomatice pentru construcţia
textului.
Definiţia generală a limbajului ca activitate umană universală,
exercitată în mod individual conform unor reguli constituite istoric, conduce
la distingerea a trei planuri în domeniul lingvisticului.
Planul textului, a actului lingvistic sau al ansamblului de acte
lingvistice, realizate de un anumit vorbitor într-o anumită situaţie, care pot
avea loc, fireşte, în formă orală sau în formă scrisă.
Autonomia planului textual se poate susţine, într-o primă instanţă,
prin următoarele argumente:
8

a. Deşi textele sunt construite în obişnuit într-o singură limbă, ele pot
fi şi plurilingve. Ex.: Finnegan's Wake de James Joyce.
b. Textele nu respectă cu necesitate regulile unei limbi, ci pot să
depăşească normele idiomatice (suspendarea). Ex.: procedeul elipsei
specific stilului telegrafic.
c. Textele, spre deosebire de limbile istorice, sunt condiţionate de
universul de discurs şi, în general, de toate contextele, de ex., de cel
situaţional.
d. Textele au propriile lor tradiţii, independente de limbile istorice.
Există, fără îndoială, specii de texte ale căror reguli constitutive sunt
indisociabile de tradiţiile lingvistice (ex.: formule fixe de adresare,
salut etc.), însă, în specificitatea lor, categoriile şi tipurile de texte nu
se corelează în mod necesar cu limbile istorice. Astfel, de pildă,
speciile literare se configurează la un nivel supraidiomatic.

Vorbirea este întotdeauna individuală sub două aspecte: pe de o parte,


ea este executată de un individ; nu este o activitate corală. Fiecare vorbeşte
pentru sine şi chiar şi în dialog sunt asumate pe rând rolurile de vorbitor şi
ascultător.
Pe de altă parte, vorbirea este individuală în sensul ca întotdeauna are
loc într-o situaţie unică determinată. Pentru a desemna această activitate
individuală într-o anumită situaţie propun - după fr. discours - termenul
“discurs” [Diskurs]. În germană, pentru acest nivel se foloseşte [termenul]
“text” [Text]; însă în acest caz trebuie să ţinem cont de faptul că aici este
vorba în primul rând despre activitatea însăşi, şi nu despre produsul său.
Activitatea de vorbire în planul individual poate fi privită din două
puncte de vedere, pentru a căror disociere se introduce distincţia
terminologică Discurs/Text. Cunoaşterea subiacentă acestei activităţi este
competenţa expresivă.
Discursul reprezintă activitatea de vorbire în plan individual
considerată ca înşăşi activitate, ca vorbire şi înţelegere. Această activitate nu
se reduce la realizarea sau aplicarea mecanică a unei cunoaşteri deja
existente, ci este energeia [ενεργεια] în sensul propriu, adică o activitate
creatoare care se serveşte de o cunoaştere anterioară pentru a spune ceva nou,
şi care este în măsură să creeze o nouă cunoaştere lingvistică.
Textul reprezintă activitatea de vorbire în plan individual considerată
drept produsul creat prin activitate, i.e., drept operă sau ergon [εργον]. Astfel,
produsul vorbirii individuale, adică al discursului, - textul - este cel care
rămâne în memorie, cel care poate fi însemnat sau notat în scris.
Şi planul individual are istoria sa, deoarece textele au tradiţiile lor
istorice. Planul textual nu este însă istoric în acelaşi sens ca şi planul
idiomatic. Comunităţile lingvistice, de exemplu, comunitatea lingvistică
germană sau franceză, se consideră comunităţi tocmai prin intermediul
lingvisticului. Fireşte, şi în cazul textelor sau al categoriilor du text
[Textsorten] există comunităţi. Ele nu se constituie însă prin aceea că
9

utilizează anumite texte sau categorii de texte. Lucrurile stau exact invers: ele
sunt în primul rând comunităţi şi tocmai de aceea folosesc un text sau altul.
Există, de exemplu, texte utilizate doar de preoţi. Ei nu formează însă o
comunitate prin aceea că utilizează respectivele texte, ci utilizează acele texte
deoarece sunt preoţi. În orice caz, putem distinge existenţa comunităţilor
luând ca indiciu utilizarea comună a anumitor texte.
Sensul reprezintă conţinutul specific al vorbirii în planul individual,
ireductibil la conţinuturile specifice planului universal (designație) şi planul
istoric (semnificat), dar care le integrează şi le depăşeşte. Existenţa acestui
conţinut specific justifică autonomia funcţională a planului textual, reperarea
şi explicarea modalităţilor de construcţie a sensului în text reprezintă obiectul
legitim al lingvisticii textului ca hermeneutică a sensului (lingvistica textului).
Următoarea relaţie între designaţie, semnificat şi sens: designaţia şi
semnificatul, - adică ceea ce numesc semnele lingvistice şi ceea ce semnifică
ele exclusiv printr-o limbă – constituie în text, împreună, expresia unei unităţi
de conţinut superioare, de natură mai complexă: expresia sensului. Analog
disocierii saussuriene între signifiant şi signifie, care se referă la semnul
lingvistic, dorim să distingem şi în cazul semnului textual între signifiant şi
signifie: semnificatul şi designaţia constituie împreună signifiant-ul, în timp ce
sensul reprezintă signifie-ul semnelor textuale [Textzeichen].
Sensul este conţinutul particular al unui discurs sau fragment
discursiv, ca dat numai pentru acest discurs prin participarea designaţiei, a
semnificatului de limbă şi a determinărilor extralingvistice ale discursului în
cauză (de exemplu: cunoaşterea „lucrurilor” designate, cunoaşterea „situaţiei”
de vorbire, cunoaşterea persoanelor participante la discurs).”
Un act de vorbire se referă la o „realitate”, la o stare de lucruri
extralingvistică; el stabileşte însă această raportare prin intermediul anumitor
categorii ale unei limbi particulare şi are, în fiecare caz, o anumită funcţie
discursivă.
Sensul, care se transmite în planul discursului, este "ceea ce vrem
să spunem" cu ceea ce spunem, i. e. conţinutul lingvistic specific care se
exprimă prin intermediul designaţiei şi semnificatului, dar care, în discursul
individual, le depăşeşte pe ambele, corespunzând atitudinilor, intenţiilor sau
presupoziţiilor vorbitorului.”
Sensul este conţinutul particular al unui text sau al unei unităţi
textuale, în măsura în care acest conţinut nu coincide, pur şi simplu, cu
semnificatul şi cu designaţia. Astfel, de exemplu, într-un silogism, sensul lui
Socrate este muritor poate fi: „Ceea ce este aplicabil unei întregi clase se
aplică în mod necesar şi fiecărui membru al acestei clase”. („Socrate” este, în
acest caz, numai un exemplu, care ar putea fi, la fel de bine, oricare altul, total
diferit); într-o situaţie de viaţă practică, aceeaşi expresie poate avea, de
ex. sensul de „avertisment adresat Xantipei”; iar într-o poezie - sensul de
simbol poetic al fragilităţii fiinţei umane muritoare. În
domeniul lingvisticului, sensul există doar în texte; dar, în principiu,
sensul este, în mare parte, transferabil în alte modalităţi de expresie, non-
10

lingvistice (astfel, de ex,, un roman şi un film pot avea acelaşi sens global).
Întrebarea, răspunsul, îndemnul, constatarea, obiecţia, refutarea, replica,
rugămintea, ordinul, exemplul, reproşul, adresarea, salutul etc. Sunt
categorii ale sensului şi, prin aceasta, ale textului.”
Autentica fundamentare a autonomiei planului textual şi, odată cu
aceasta, şi întemeierea lingvisticii textului este, în mod firesc, una
funcţională. Numai faptul că exista un tip de conţinut care este tocmai un
conţinut al textului - un conţinut pentru texte – legitimează presupunerea
autonomiei planului textual. De aceea, şi lingvistica textului sau, mai
exact, ceea ce eu am numit aici lingvistică a textului propriu-zisă, este o
„lingvistică a sensului”."
Aşadar, în texte trebuie să stabilim un dublu raport semiotic.
Semnele lingvistice care constituie textul semnifică şi designează, mai întâi,
ceva ce noi înţelegem în calitate de cunoscători tocmai ai acestor semne şi ai
regulilor de folosire a lor; acesta este primul raport semiotic. Este teoretic
posibil sa înţelegem totul în acest prim plan semiotic, fără a surprinde câtuşi
de puţin ceva din al doilea plan semiotic. Toate textele au sens - aşadar,
fireşte, şi textele care se utilizează în viaţa de zi cu zi. Aceasta deoarece şi
acest pur-şi-simplu-a-se-referi-la-o-realitate-empirică, acest a-nu-avea-nici-
un-sens-fictiv-dincolo-de-ceea-ce-se-spune-efectiv este o modalitate ai
sensului. Şi aceste semne textuale sunt interpretate conform sensului lor, cel puţin
presupunând că, în asemenea cazuri, sensul este pur şi simplu obiectiv (fapt
valabil mai ales pentru discursul ştiinţific)."
Deşi textele poetice (literare) manifestă sensul în desfăşurarea sa
maximală, oferind, astfel, un obiect de studiu privilegiat pentru lingvistica
textului, şi celelalte tipuri de texte, chiar şi cele cu funcţie prevalent
informativă, au un sens care
depăşeşte, de fapt, simpla însumare a semnificatelor şi designatelor
unităţilor lingvistice componente. Această din urm[ modalitate a sensului
poate fi numită modalitatea „obiectivă” sau designativă, ca pol minimal al
realizării sensului.
Orice text are sens, nu numai textele poetice şi literare.
Există texte în care sensul coincide [tinde să se suprapună] cu
semnificatul şi designaţia, Daca producătorul unui asemenea text este
întrebat ce vrea sa spună, el ar putea să răspundă fără a ezita: „Vreau să spun
exact ceea ce spun”. Aici nu există conţinut intenţional sub forma unui sens
autonom pentru care ceea ce se spune să fie numai expresie semnică,
signifiant.
Sensul este dat în mod obiectiv; nu există însă nici un procedeu
general valabil pentru descoperirea lui. Aceasta înseamnă, în acelaşi timp:
sensul este ceva obiectiv, că el este exprimat în mod obiectiv prin procedeele
corespondente din text şi că tot ceea ce se înţelege ca sens al textului,
inclusiv contextele cu care se relaţionează el, este dat în mod obiectiv.
Conţinutul specific textual (sensul) se poate identifica, aşadar, în
fiecare text în parte, urmărind: relaţiile semnice realizate efectiv, funcţiile
11

textuale, configurarea unităţilor de sens şi articularea lor ierarhică, până la


constituirea sensului global al textului şi, mai departe, al Operei autorului în
integralitatea ei. Numesc evocare ansamblul acestor funcţii [ale semnului în
text] oare nu se lasă reduse în mod direct la funcţia de reprezentare
[buhleriană]. Evocarea contribuie considerabil la bogăţia vorbirii; prin
ea se iveşte acea pluralitate de înţelesuri care nu trebuie apreciată
întotdeauna negativ ca indeterminare [„Vagheit”], ci, mai degrabă, în
mod pozitiv ca îmbogăţire. Sensul se iveşte din combinarea funcţiilor
buhleriene (reprezentativă, expresivă, apelativă) cu evocarea.
Putem presupune că şi semnele textuale nu se pot „însuma” pur şi
simplu în unităţi de sens superioare. Ar trebui să cercetăm în profunzime
care sunt „cărămizile” unităţilor de sens mai complexe şi cum anume se
combină aceste „cărămizi” în unităţi de sens de rang superior. Astfel am
ajunge de la o unitate minimală, care încă rămâne de definit, la „paragraf”, de
la „aragraf” la „capitol”, de la „capitol” la opera în întregimea sa. (Termenii
utilizaţi aici aparţin - precum se vede - unei reprezentări tradiţionale
preştiinţifice asupra modulul în care sunt articulate textele şi, de aceea, nu
trebuie înţelese ca nişte propuneri terminologice normative). Urmează de
aici că textul complet nu întrupează neapărat cea mai mare unitate de sens
posibila, ci, în anumite cazuri, dincolo de opera individuală, trebuie luată
în considerare întreaga activitate a unui scriitor.
În domeniul textelor trebuie să ne întrebăm întotdeauna dacă un
sens care a fost înţeles trebuie conceput ca un „enunţ” complet, sau doar ca
parte a unui „enunţ” care încă n-a fost, probabil, înţeles. Ipoteza articulării
sensului poate fi reprezentată schematic şi foarte simplificat în următorul
mod:

senst

t = text
sensc c = capitol
p = paragraf

sensp sensp sensp

Articularea sensului, reperată intuitiv şi exemplificată printr-o serie de


analize de text în opera coşeriană, reprezintă, ca ipoteză de lucru, o cale fertilă
de investigaţie în domeniul lingvisticii textului, oferind deschideri spre alte
abordări focalizate asupra semanticii textului, cum ar fi cele aparţinând
domeniului poeticii.