“Poeti si critici” este articolul semnificativ pentru activitatea de critic literar al

lui Titu Maiorescu, aparut in 1886, articol in care se sustine directia “sanatoasa
a lucrarilor intelectuale din Romania”, implinirile si creatiile ce se constituie
intr-un “adevarat progres”. Astfel, Titu Maiorescu practica in genere a critica de
sustinere, cu polemici putine, prin care culege roadele dezvoltarii literare si
culturale. In categoria de “progres” se incadreaza operele lui Vasile Alescandri,
lirica lui Mihai Eminescu, comediile lui Caragiale, nuvelele lui Slavici,
Creanga, Barbu Stefanescu – Delavrancea.
O cercetare criticã asupra poeziei de la 1867
este studiul care îl atestã pe Titu Maiorescu ca întemeietor al criticii literare
moderne, interesat de aspectele practice, aplicative, mai mult decât de latura
teoreticã. Astfel, s-a născut acest articol, menit sã disocieze beletristica de
istorie, politicã şi moralã, cu care “se confunda” uneori în anii 1860-1870.
Studiul abordează principiile artei, pornind de la stadiul la care ajunsese
literature autohtonã în 1876.
Este alcătuit din douã pãrţi:
Condiţiunea materialã a poeziei si Condiţiunea idealã a poeziei.
Maiorescu defineşte arta literarã ca idee manifestatã în materie sensibilã
şi face distincţia între ştiinţã (care exprimã adevărul ) şi artã (chematã sã
exprime frumosul ).
Concluzii
Criticismul junimist este o trăsătura definitorie a mișcări, care a influentat
destinul literaturii române.
Structurarea unei doctrine unice pe baza respectului față de adevar, combaterea
cu vehemență a mistificarii istoriei a limbii române, a lipsei de echilibru intre
fondul si forma fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile in numele cárora
luptă junimiștii. Ei resimt nevoia de afirmare a specificului national
Puterea extraordinarà a lui Maiorescu de a construi o teorie a culturii,
demonstrând autonomia artei și aplicând principle valorice, au fàcut posibilă
aparitia marilor clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangà, Caragiale,
Slavici.