CENTRU REGIONAL DE FORMARE PROFESIONALA A ADULȚIILOR

DOLJ
Cod Modul : 343302.1

Denumire modul:

COMUNICAREA
INTERPERSONALĂ

1
CUPRINS

1. Definire………………………………………………………………………………… p. 3
Comunicarea……………………………………………………………………….. p. 3
Cultura şi comunicarea…………………………………………………………….. p. 3
Comunicarea interpersonală……………………………………………………….. p. 4
2. Formele comunicării verbale…………………………………………………………... p. 4
3. Comunicare interpersonală…………………………………………………………….. p. 5
4. Schema generală a comunicării interpersonale………………………………………... p. 5
5. Obiectivele comunicării interpersonale………………………………………………... p. 5
Obiective principale……………………………………………………….………. p. 6

2
 1. Definire

Comunicarea se defineşte adesea ca transmitere de informaţii, dar această viziune este mult
prea simplificatoare. Comunicăm de asemenea pentru a lega relaţii, pentru a împărtăşi emoţii şi
sentimente, pentru a influenţa pe cineva, pentru a ne întări identitatea (identitatea noastră sau a
altora) sau pentru a face să treacă timpul.
Comunicarea comportă cel mai adesea două ţinte distincte: a transmite un conţinut şi a defini
relaţia dintre interlocutori. Într-adevăr, orice mesaj transmite, înainte de toate, un conţinut
(informaţii, opinii, judecaţii, sentimente, aşteptări), dar, în acelaşi timp, are tendinţa să instituie,
mai mult sau mai puţin direct, o anumită relaţie între interlocutori.

Prima şi probabil cea mai răspândită situaţie de comunicare verbală este comunicarea
interpersonală. În această situaţie, o persoană sau un grup interacţionează cu alte persoane sau
alte grupuri fără ajutorul unui mijloc mecanic. Sursa şi receptorul în această formă de
comunicare se află unul în imediata apropiere fizică a celuilalt. Convorbirea cu o persoană din
familie, participarea la o discuţie şi conversaţia sunt toate exemple de comunicare interpersonală.
Sursa (emiţătorul), în această situaţie de comunicare, poate fi unul sau mai mulţi indivizi;
asemenea şi receptorul. Codificarea este, de regulă, un proces care constă într-o singură etapă, de
vreme ce sursa transformă gândurile în discurs şi/sau gesturi. Canalele pot fi multiple.
Receptorul poatevedea, auzi sau atinge sursa. Mesajele sunt relativ greu de întrerupt şi sunt
produse fără cheltuieli mari. În plus, mesajele interpersonale pot fi private sau publice. Mesajele
pot şi trebuie să fie alcătuite în aşa fel încât să corespundă situaţiei şi partenerului de comunicare.
Decodarea este tot un proces într-o singură etapă folosit de acei receptori care pot percepe
mesajul. Feed-back-ul este imediat şi se face uz de canale vizuale şi auditive. Zgomotul poate fi
semantic sau mediu.
Există şi un alt tip de comunicare interpersonală, cea ajutată de mecanisme. Cea mai
importantă caracteristică a comunicării interpersonale ajutată de maşini este faptul că permite
sursei şi receptorului să fie despărţiţi atât în spaţiu, cât şi în timp. Ea combină atât caracteristicile
comunicării interpersonale faţă în faţă, cât şi cele ale comunicării de masă.

2. Formele comunicării verbale:

monologul=emitentul nu implică receptorul; există totuşi feed-back, dar nu există un public
anume;
conferinţa=conferinţa clasică (adresare directă, publică, se renunţă la judecăţile de valoare ale
conferenţiarului) şi conferinţa cu peopinenţi (se prezintă mai mulţi conferenţiari, care prezintă
idei opuse pe aceeaşi temă; spontană, regizată);
expunerea=angajează în mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care
vorbeşte;
prelegerea=publicul asistent are posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente
anterioare angajării acestui tip de comunicare, presupune un nivel de abordare mai ridicat;
relatarea=se face o codificare, o dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj;
lipsa subiectivismului şi a implicării personale;

3
discursul=forma cea mai evoluată şi pretenţioasă a monologului; presupune emiterea,
argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite;
toastul=rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să depăşească 3, 4
minute; comunicarea trebuie să facă apel la emoţionalitatea celor prezenţi, dar cu măsură;
alocuţiunea=intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional; are drept ca
scop ilustrarea unui punct de vedere; maxim 10 minute;
povestirea=forma cea mai amplă a comunicării, se folosesc cele mai variate modalităţi, face apel
la imaginaţie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe anterioare;
pledoaria=asemănătoare alocuţiunii, diferenţiindu-se de aceasta prin faptul că prezintă şi susţine
un punct de vedere propriu;
predica=posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică sunt reduse, anulate;
intervenţia= situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt participant la
discuţie, vine cu un punct de vedere şi îl susţine;
interpelarea=situaţia în care se cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite
probleme, pe anumite domenii;
dialogul=comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi, fiind fiecare, pe
rând, emiţător şi receptor; se face schimb de informaţii;
dezbaterea=formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluate; este destinată
clarificării ş aprofundării unor idei;
seminarul=formă de comunicare dialogată care implică serioase structuri evaluative;
interviul=forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se schimbă; metodă
de obţinere de informaţii în presă;
colocviul=formă de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită idee, la baza
unei discuţii, pe un anumit subiect.

3. Comunicare interpersonală

„Comunicarea dintre oameni care este nemediată de tehnologii media, cum ar fi televiziunea,
presa scrisă, radio-ul sau cinematografia.”
Este un concept la care se referă frecvent psihologii sociali interesaţi de comunicare dintre
grupuri şi din interiorul grupurilor. Teoriile comunicării interpersonale se întind de la abordările
evoluţioniste care sugerează existenţa unei baze genetice a gregarităţii şi comunicării dintre
membrii unei specii, la abordările behavioriste, care susţin o creştere a frecvenţei răspunsurilor la
unele stimulări selective.
Comunicarea interpersonală presupune cel puţin doi participanţi şi ocupă un loc aparte în
ierarhia tipurilor de comunicare, deoarece prezintă, mai mult decât oricare dintre acestea,
calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile şi credinţele oamenilor.

4
 4. Schema generală a comunicării interpersonale

5. Obiectivele comunicării interpersonale

Nu orice relaţie cu o persoană umană are caracter personal. Cele mai multe dintre raporturile
pe care le contractăm cu semenii noştri sunt impersonale. În cadrul acestor interacţiuni,
interlocutorul este abordat exclusiv prin prisma statutului său social, al profesiunii sau al rolului
pe care îl joacă în situaţia dată, fără a se lua în considerare trăsăturile individuale care îl
singularizează, conferindu-i acea unicitate ce constituie caracteristica definitorie a persoanei.
(Ex.: Când ne adresăm unui vânzător de ziare pentru a-i cere publicaţia preferată, nu cunoaştem
şi nici nu dorim, de regulă, să cunoaştem trăsăturile de personalitate ale acestui, sentimentele pe
care le încearcă faţă de cei apropiaţi, concepţia sa de viaţă aspiraţiile şi grijile sale sau oricare
alte elemente care îl definesc în calitate de persoană. – În mod evident, o asemenea relaţie nu
este interpersonală, ci impersonală. Între cele două forme distincte de interacţiune subzistă cel
puţin trei deosebiri importante:
- Relaţia interpersonală se întemeiază pe cunoaşterea unor date psihologice privitoare la
interlocutor. Datorită acestor informaţii, putem anticipa reacţiile partenerului de dialog într-un
mod mai eficient decât în cazul în care ne adresăm unei persoane total necunoscute. În anumite
limite, predicţiile comportamentale sunt imposibile şi în comunicarea interpersonală, dar ele se
bazează acolo exclusiv pe factori socio-culturali, nu psihologici.
- Pe lângă posibilitatea de a prevedea reacţiile interlocutorului, cunoaşterea interpersonală ne
oferă şi explicaţii ale acestor reacţii. Observaţia că cineva a devenit nervos sau s-a întristat la
auzul cuvintelor noastre e una impersonală, dar, dacă dispuneam de date suficiente despre felul
de a fi şi despre viaţa personală a respectivului, putem spune şi de ce s-a comportat astfel.

5
 - Spre deosebire de comportamentul impersonal, supus unor reguli de convieţuire cu caracter de
norme sociale generale, strategiile interpersonale se bazează pe aplicarea de reguli individuale
determinate de cunoaşterea particularităţilor interlocutorului. Deosebirile de temperament şi
profil psihologic dintre prietenii noştri ne „obligă” să îi tratăm diferenţiat, discutând cu fiecare în
alt fel.

Acest tip de comunicare urmăreşte şase obiective principale, şi anume:

1. Cunoaşterea interioară (autocunoaşterea), bazată pe invitaţia la reciprocitate pe care o

presupune sinceritatea comunicatorului (autodezvăluirea).
2. Cunoaştea lumii exterioare, prin schimb de informaţii cu semenii, proces care oferă
subiectului ocazia de a adăuga experienţei sale personale.
3. Stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane, în scopul satisfacerii
unor nevoi fundamentale precum solidaritatea, prietenia sau dragostea.
4. Persuadarea interlocutorului, influenţarea sau schimbarea opiniilor, convingerilor,
credinţelor, atitudinilor sau a conduitei acestuia, obiectiv prioritar în acţiunea de
câştigare a unor prozeliţii pentru un cult religios, ori un partid politic, dar şi în procesul
educaţional în general.
5. Ajutorarea semenilor, fie în plan cognitiv prin consiliere, informare, învăţare, fie în
planul afectivităţii, atunci când aceştia au nevoie de consolare, susţinere morală, asistenţă
sufletească.
6. Jocul şi distracţia, categorie în care se include un număr mare de strategii
comunicaţionale ce prezintă un caracter luc nerecunoscut ca atare.

6
BIBLIOGRAFIE

1. Dinu Mihai, „Fundamentele comunicării interpersonale", Bucureşti, Ed. ALL, 2004,

2007, 2008
2. Philippe Cabin, Jean-Francois Dortier (coordonatori), „Comunicarea", Iaşi, Ed. Polirom,
2010
3. Tim O'Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske,
coordonator Coman Mihai, „Concepte Fundamentale din Ştiinţele Comunicării şi Studiile
Culturale", Bucureşti, Ed. Polirom, 2001
4. Traian Vasile, Stănciulescu Irina, „Teoria Comunicării", Bucureşti, Ed. SNSPA -
Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2001