Sunteți pe pagina 1din 5

ASPECTE GENERALE ALE RĂSPUNDERII PENALE

Conf. univ. dr. Elena-Giorgiana SIMIONESCU

Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, poate fi definită ca fiind însuşi raportul juridic
penal de constrângere, născut, ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte şi infractor, pe de altă
parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a-l trage la
răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută, pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să
o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune, sancţiunii aplicate,
în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii. Răspunderea penală reflectă, aşadar, reacţia
imediată a societăţii faţă de persoana care a încălcat o normă juridică penală.

1. Consideraţii introductive privind răspunderea penală


Cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal, în jurul cărora gravitează toate
reglementările legii penale, sunt infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea penală, motiv pentru
care se poate spune că, fără existenţa celei dintâi (a instituţiei infracţiunii), nu putem avea
răspundere penală şi, implicit, fără existenţa răspunderii penale, nu se poate aplica o pedeapsă.
S-a precizat, în mod corect, în literatura de specialitate 1 că realizarea ordinii de drept
penal are loc, de regulă, prin conformare, respectiv prin respectarea, de bunăvoie ori de teama
unei pedepse, a dispoziţiilor legale în vigoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-un
stat de drept, unde orice încălcare a unei norme penale trebuie să se finalizeze cu aplicarea legii
şi tragerea la răspundere a persoanei vinovate, întrucât, potrivit art. 16 alin. (1) şi (2) din
Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări, iar nimeni nu este mai presus de lege.
Aplicarea sancţiunilor penale, reprezentând una dintre căile de restabilire a ordinii de
drept, are loc prin intermediul răspunderii penale. Răspunderea penală este una dintre formele
răspunderii juridice, iar temeiul în baza căruia se dispune este săvârşirea unui fapt ilicit penal,
respectiv a unei infracţiuni. De aceea, constatarea că fapta săvârşită îndeplineşte toate
trăsăturile infracţiunii (art. 15 C. pen.) şi nu există niciun caz care să împiedice punerea în
mişcare şi exercitarea acţiunii penale (art. 16 C. proc. pen.) constituie fundamentul juridic al
răspunderii penale. Răspunderea penală este consecinţa săvârşirii unei infracţiuni, infracţiune
care, la rândul său, reprezintă temeiul răspunderii penale, iar aceasta din urmă constituie
temeiul în baza căruia se aplică o sancţiune penală.
În legislația penală în vigoare2, răspunderea penală este prevăzută atât pentru persoana
fizică, cât și pentru persoana juridică3.

2. Răspunderea penală – noțiune, trăsături, condiții


Din punct de vedere al definirii conceptului de răspundere şi, implicit, de răspundere
penală, consemnăm faptul că răspunderea, în general, apare ca o reacţie a societăţii faţă de o
anumită atitudine reprobabilă a unei persoane, prin care cineva este tras la răspundere pentru
fapta comisă, pe când răspunderea penală intervine în caz de încălcare a normei juridice
penale.

1
C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 310.
2
Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare
de la 1 februarie 2014, cu completări și modificări ulterioare.
3
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 400.
În legătură cu definirea răspunderii penale 4, amintim că în literatura de specialitate nu
a existat un punct de vedere comun, ea fiind definită, de cele mai multe ori, în raport de ordinea
socială existentă la momentul respectiv. Se sublinia în literatura de specialitate5 că, în limbajul
comun şi chiar în cel juridic, termenii „răspundere” şi „responsabilitate” sunt folosiţi ca termeni
sinonimi, în sens juridic ei având un înţeles diferit, respectiv „responsabilitatea” este o condiţie
a imputabilităţii faptei şi, implicit, a responsabilităţii penale, ea înseamnă capacitatea
psiho-fiziologică a unui individ de a-şi da seama de natura, valoarea şi consecinţele actelor
sale.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă consecinţa
nesocotirii normei juridice penale6. Ea poate fi definită ca fiind un raport juridic de
constrângere, care a luat naştere, ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi
infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca
reprezentant al societăţii, de a-l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea
prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia
infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea
restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii 7.
În cadrul acestui raport se stabileşte existenţa faptului juridic generator de răspundere,
vinovăţia persoanei în săvârşirea acestui fapt, se stabileşte sancţiunea corespunzătoare şi se
impune executarea acesteia, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate.
În literatura de specialitate8, răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, se
deosebeşte de celelalte forme de răspundere (civilă, administrativă, contravenţională etc.),
prezentând, în principal, următoarele caracteristici9:
a) este în mod esenţial o răspundere retributivă, determinând restrângerea drepturilor
fundamentale ale infractorului, proporţional cu situaţia care a creat-o. Răspunderea penală este
forma extremă (ultima ratio) a constrângerii persoanei care a nesocotit normele legale prin
săvârşirea de infracţiuni;
b) este o răspundere personală, participanţii răspunzând în raport de contribuţia avută
la săvârşirea infracţiunii şi cu respectarea dispoziţiilor art. 74 C. pen. referitoare la criteriile
generale de individualizare a pedepsei. Potrivit art. 135 C. pen., persoana juridică, cu excepţiile
prevăzute, răspunde penal, fiind vorba despre o răspundere pentru fapta proprie, deoarece fapta
persoanelor care acţionează în numele sau în interesul persoanei juridice constituie fapta
persoanei juridice, iar răspunderea acesteia nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice
care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte;
c) această modalitate de răspundere nu este o formă de răspundere obiectivă, ci,
dimpotrivă, una subiectivă (nulla poena sine culpa), bazată pe una dintre trăsăturile infracţiunii
(art. 15 C. pen.), respectiv pe vinovăţia persoanei care a încălcat norma de drept penal. În
literatura de specialitate10 se precizează că, deşi în decursul evoluţiei istorice a dreptului penal
răspunderea penală a îmbrăcat forma răspunderii obiective decurgând din simpla materialitate

4
Expresia “răspundere penală” este susceptibilă de patru accepțiuni: instituție fundamentală, raport juridic de
constrângere, latură pasivă a raportului penal de constrângere, conținut al raportului penal de constrângere; pentru
detalii, a se vedea, M. A. Hotca, Drept penal. Partea generală, Răspunderea penală și sancțiunile de drept penal,
Editura C.H.Beck, București, 2013, p. 21.
5
V. Paşca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 9.
6
A. Boroi, Drept penal. Partea generală - Conform noului Cod penal, Ediţia 2, revizuită şi adăugită, Editura C.
H. Beck, București, 2014, p. 399.
7
C. Bulai C., B. N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 1997,
p. 312.
8
Ibidem.
9
Pentru o expunere detaliată privind formele şi particularităţile răspunderii juridice, a se vedea E. G. Simionescu,
P. Dungan, Funcţionarul public şi răspunderea penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, pp. 44-46.
10
V. Paşca, op. cit., vol. II, p. 11.
a faptei, indiferent de poziţia subiectivă a făptuitorului, dreptul penal românesc codificat a
rămas fidel şcolii clasice a dreptului penal, fundamentând răspunderea penală pe vinovăţia
făptuitorului, care nu poate fi prezumată, dimpotrivă, până la pronunţarea unei hotărâri
definitive de condamnare care atestă existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei infractorului,
prezumţia de nevinovăţie funcţionează ca o garanţie constituţională a libertăţii persoanei;
d) este prescriptibilă în termenele prevăzute de art. 154 C. pen. (termenele de
prescripţie a răspunderii penale);
e) unicitatea răspunderii penale, desemnată prin adagiul „non bis in idem”, exclude
sancţionarea penală a unei persoane de două sau de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.
Mai înainte de a prezenta condiţiile răspunderii penale, vom arăta că stabilirea,
identificarea şi prezentarea lor se vor face ţinându-se seama de prevederile din Codul penal,
dar şi de cele ale Codului de procedură penală. Dacă din dispoziţiile Codului penal [art. 15
alin. (2)] rezultă că infracţiunea este singurul temei de fapt şi de drept al răspunderii penale,
din prevederile Codului de procedură penală rezultă condiţiile de exercitare a acţiunii penale,
aceasta neputând fi pusă în mişcare sau, dacă a fost pusă în mişcare, nemaiputând fi exercitată
(art. 16).
O primă condiţie pentru antrenarea răspunderii penale o constituie „săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală”11. Am arătat mai sus că numai o formă a ilicitului penal poate
atrage răspunderea penală, iar atunci când fapta nu există ori nu este prevăzută de legea penală
sau nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, acţiunea penală nu poate fi pusă în
mişcare [art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen.].
Observăm aici că noul legiuitor a adăugat – pe bună dreptate – la condiţia prevăzută la
lit. b), amintită, expresia „nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”, adăugare ce ni se
pare firească, în măsura în care în actualul Cod penal se prevede la art. 16 alin. (1) că „Fapta
constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”,
iar, pe de altă parte, art. 16 alin. (6) C. pen. prevede în mod imperativ că „Fapta constând într-o
acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din
culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres”.
O condiţie nouă a responsabilităţii penale, prevăzută expres în art. 15 alin. (1) C. pen.,
este aceea ca fapta săvârşită să nu fie justificată şi să fie imputabilă făptuitorului. În literatura
de specialitate12 se precizează în primul rând că, pentru ca o faptă să fie imputabilă, este
necesară îndeplinirea unei condiţii negative, aceea de a nu exista o cauză de neimputabilitate
dintre cele prevăzute în art. 23-41 C. pen., iar, pe de altă parte, că, pentru ca o faptă să fie
nejustificată13, este necesară îndeplinirea unei alte condiţii negative, aceea de a nu exista o
cauză justificativă dintre cele prevăzute în art. 19-22 C. pen.
O altă condiţie a răspunderii penale14 o constituie aceea ca „inculpatul să fi participat la
săvârşirea infracţiunii în calitate de autor, coautor, instigator sau complice şi să aibă capacitate
juridică penală”. Această condiţie reiese din dispoziţia prevăzută de art. 16 alin. (1)
lit. c) C. proc. pen. (nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea), cerinţă nou-
introdusă în reglementarea procesuală penală, pornindu-se de la regula conform căreia
„răspunderea penală este o răspundere pentru fapta proprie”. Capacitatea juridică penală
desemnează aptitudinea psiho-fizică a infractorului de a săvârşi o infracţiune, asumându-şi
consecinţele ce decurg din comiterea sa.

11
Pentru detalii privind conceptul de „infracţiune”, a se vedea E. G. Simionescu, The concept of offense in the
new criminal code, AGORA International Journal of Juridical Sciences, nr. 3/2013, Oradea, pp. 169-179; E. G.
Simionescu, Drept penal. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2014, pp. 64-75.
12
V. Paşca, op. cit., vol. II, p. 12.
13
Pentru detalii, a se vedea E. G. Simionescu, General aspects of the justified causes in romanian criminal law,
Research and Science Today, no. 1(7) 2014, p. 147-151.
14
Idem, p. 12.
Ultima condiţie a răspunderii penale reiese din art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.,
constând în aceea de a nu fi intervenit o cauză care să înlăture răspunderea penală. Cazurile
care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale sunt şi cele care se referă la:
lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate sau a sesizării ori autorizării organului
competent, intervenirea amnistiei, a prescripţiei răspunderii penale, decesul făptuitorului,
retragerea plângerii prealabile ori împăcarea, autoritatea de lucru judecat etc.

3. Subiecţii, conţinutul şi cadrul juridic al răspunderii penale


În legătură cu subiecţii răspunderii penale, precizăm că subiect activ este statul,
reprezentat de organele sale specializate, statul fiind unicul titular al dreptului la acţiunea
penală.
Există şi situaţii în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, cu menţiunea că persoana vătămată nu devine titulară a dreptului la
acţiunea penală, deoarece, prin plângerea sa, nu face altceva decât să deschidă calea exercitării
acţiunii de către organele competente15.
În privinţa subiectului pasiv al răspunderii penale, arătăm faptul că acesta este totdeauna
subiectul activ al infracţiunii, respectiv persoana fizică sau juridică ce a comis infracţiunea în
calitate de autor, instigator sau complice.
În literatura de specialitate16 s-a menționat, în mod corect, că nu trebuie confundat
subiectul faptei prevăzute de legea penală cu subiectul infracţiunii, fiindcă nici fapta prevăzută
de legea penală nu este identică cu infracţiunea; fapta prevăzută de legea penală constituie
infracţiune numai dacă este săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală, nu este
justificată şi este imputabilă.
În legătură cu conţinutul răspunderii penale, susținem că statul, ca subiect activ al
răspunderii penale, are obligaţia de a-l sancţiona, de a-l trage la răspundere pe infractor, în
condiţiile legii, iar infractorul are obligaţia şi dreptul de a răspunde şi de a fi sancţionat numai
în conformitate cu prevederile legale.
Privitor la obiectul răspunderii penale, este de reținut că, în conformitate cu actualul
Cod penal, faţă de persoanele care săvârşesc infracţiuni se dispun sancţiuni de drept penal
(pedepse), iar faţă de minori se dispun măsuri educative neprivative sau privative de libertate
(art. 115 C. pen.)17.
Obiectul raportului juridic de răspundere penală se caracterizează prin specificul
sancţiunilor de drept penal, anume, al pedepselor şi măsurilor educative. În special pedeapsa
ca sancţiune tipică de drept penal, se deosebeşte de toate celelalte sancţiuni juridice prin faptul
că reprezintă cea mai grea formă de constrângere, putând viza nu numai patrimoniul, dar însăşi
libertatea. În ceea priveşte scopul urmărit, sancţiunile penale, chiar atunci când au caracter
pecuniar (amenda) nu au niciodată caracter reparator, ci urmăresc un scop preventiv,
împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni, atât de către cel căruia i se aplică, cât şi din partea
altor persoane. În vederea realizării acestui scop sancţiunile penale trebuie să fie individualizate
în funcție de anumite criterii (art. 74 C. pen.)
Despre necesitatea răspunderii penale, consemnăm faptul că aceasta cuprinde un
număr relativ restrâns de dispoziţii juridice care să o privească în mod deosebit, întrucât
răspunderea penală are o situaţie specifică în raport cu celelalte instituţii fundamentale, ea
reprezentând veriga de legătură între infracţiune şi sancţiunile de drept penal, în mod deosebit

15
C. Bulai, Manual de drept penal..., p. 313.
16
Ibidem.
17
Pentru detalii, a se vedea, E. G. Simionescu, Minorul, subiect de drept penal, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2014, pp. 84-100.
cea referitoare la pedeapsă, infracţiunea fiind „cauza” şi temeiul răspunderii penale, iar
pedeapsa este consecinţa ei18.
Potrivit actualului Cod penal, cadrul reglementărilor privind răspunderea penală
cuprinde un număr mai redus de dispoziţii legale în raport cu celelalte instituţii juridice
penale. Identificăm astfel de dispoziţii în următoarele texte de lege, cu menţiunea că acest cadru
de reglementări se completează, atunci când este cazul, cu alte dispoziţii, cum ar fi cele
referitoare la aplicarea legii penale în timp (art. 3-7 C. pen.) şi aplicarea legii penale în spaţiu
(art. 8-14 C. pen.). Dintre dispoziţiile specifice răspunderii penale amintim: art. 15
alin. (2) privitor la temeiul răspunderii penale; art. 80 C. pen. privitor la renunţarea la aplicarea
pedepsei; art. 83 C. pen. privind condiţiile de amânare a aplicării pedepsei şi dispoziţiile
Titlului VII (art. 152-159) privind „Cauzele care înlătură răspunderea penală”. Deci,
răspunderea penală, ca instituţie, cuprinde un ansamblu de dispoziţii privitoare la realizarea
prin constrângere a dreptului penal, adică la condiţiile în care ia naştere raportul juridic penal
de conflict, la conţinutul şi la modul de soluţionare a acestui raport, la cauzele care fac ca
răspunderea penală să fie înlăturată sau înlocuită.

4. Constatarea și realizarea răspunderii penale


Constatarea răspunderii penale are loc prin constatarea existenţei infracţiunii ca temei
al răspunderii penale, deci prin constatarea săvârşirii unei fapte care prezintă conţinutul unei
anumite infracţiuni şi a inexistenţei vreunei cauze care face ca fapta să nu constituie infracţiune.
Este rezultatul activităţii organelor judiciare penale, adică al activităţii organelor de urmărire
penală şi a instanţei judecătoreşti, exprimată prin hotărârea judecătorească de condamnare,
rămasă definitivă. Răspunderea penală însă, constatată şi concretizată prin hotărârea de
condamnare, urmează să se realizeze prin executarea sancţiunii aplicate. Realizarea răspunderii
penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul raportului
juridic de răspundere penală. Prin aceasta se realizează ordinea de drept penal încălcată prin
săvârşirea infracţiunii.

18
Idem, p. 315.

S-ar putea să vă placă și