Școala în secolul al XVI-lea

În secolul al XVI-lea, secolul Renașterii, în spațiul nostru geografic s-au realizat o

serie de demersuri în vederea creșterii gradului de alfabetizare a copiilor și tinerilor,
din ce în ce mai multe școli gimnaziale fiind înființate în Transilvania.  Atestarea
documentară a gimnaziului din Mediaş este estimată în jurul anului 1586. În
1590 se înfiinţează şi gimnaziul din Sighişoara. Apoi Marosvásárhelyi Gergely,
membru al ordinului iezuiţilor, întemeiază la Odorheiul Secuiesc o şcoală medie
latină, în 1593, şcoala avea circa 100 de elevi şi clase de filozofie şi retorică,
cărora, în 1736, li se adaugă încă o clasă de poetică. (Păun, 2012). 

Clădirea primei școli românești a fost  recondiționată în 1495 și 1760, aceasta

fiind situată într-unul dintre cele mai frumoase orașe istorice ale României,
Brașovul. În perioada medievală, în această parte a României, pe fondul Reformei
care a împânzit întregul spațiu european, activitatea culturală s-a intensificat.
Începuse perioada Renașterii. Românii din Scheii Brașovului au clădit biserica și
școala-i corespondentă, iar acest lucru a făcut din oraș un centru de rezistență
spirituală. Românii erau creștini, iar autoritățile care patronau acele regiuni erau
reformate (practicau cultul calvin, luteran). 
Școala care pregătea preoți și dascăli
Prima școală românească se află în interiorul Bisericii Sfântul Nicolae din cartierul
istoric al orașului, muzeul fiind deschis publicului. Clădirea este atestată
documentar din 1292, însă ea a fost modernizată, astfel încât acum poartă amprenta
stilului baroc. Omiliarul (o carte bisericească ce conține omilii - predici religioase)
din secolele XI-XII a fost primul izvor istoric în care este amintită existența unui
lăcaș de învățătură în acele părți, lângă biserica din Scheii Brașovului, dar
confirmarea existenței acestui centru de iradiere a învățăturii a fost realizată de
către Bula papală abia în 1399. 

În 1902, profesorul și istoricul Andrei Bârseanu a realizat o monografie a instituției,

apreciind că ,,şcoala acesta veche de la Sf. Nicolae n-a putut fi altceva decât o
şcoală elementară sau cel mult o şcoală de dieci, în care se învăţa cetitul, scrisul şi
cântările bisericeşti… după cum erau mai toate şcolile vechi româneşti, înfiinţate
pentru iobagi, care nu puteau aspira la mai mult în viaţa lor, decât la treapta preoţiei
şi a dăscăliei”. Astfel, exista o legătură puternică, resimțită la nivel societal, între
școală (participarea la un proces formal de învățare) și un viitor mai bun, în vederea
depășirii condiției. 

Ce învățau elevii la prima școală românească?

Programa școlară nu era una foarte încărcată, așa cum ar spune pseudo-experții
vremurilor noastre, ci mai degrabă aerisită, funcția principală a școlii fiind de
pregătire a personalului bisericesc. Dar procesul instructiv-educativ avea o
componentă de educație morală importantă, astfel materiile pe care elevii secolului
al XVI-lea le învățau erau gramatica (una dintre cele șapte arte liberale, singura
dintre acestea care a trecut de filtrul educației creștine, restul - dialectica, retorica,
fiind considerate păgâne), învățături bizantine, pilde din Biblia ortodoxă, elemente
de filosofie studiate în cadrul unor discuții despre Democrit și Aristotel. 

Alfabetizarea era obiectivul principal al școlii, dar nu singurul: elevii erau instruiți
în caligrafie, vocabular și redactarea documentelor religioase. Așa cum
Universitatea din Constantinopol, instituția de învățământ superior centrală a
Bizanțului, pregătea funcționarii din biserici, în aceeași logică instruia și prima
școală din spațiul românesc elevii. 

Într-un document copiat la 1570 de către diacul Oprea, unul dintre cei mai
cunoscuți dascăli ai școlii, se afirmă faptul că existau două tipuri de cursuri: unul
primar, cu termen redus și unul superior, destinat instruirii viitorilor dascăli și
preoților, unde se învăța slavona, dar și limbile clasice, greaca și latina. Epoca de
aur pentru școală a fost în secolul al XVI-lea, când diaconul Coresi a tipărit primele
cărți în limba română, care aveau o funcție culturală, dar care au făcut accesibilă
învățătura, nu doar în Transilvania, ci pe întregul teritoriu românesc. 200 de ani mai
târziu, în 1770, școala bisericii este prezentată având trei grade didactice, între care:
,,școala trivială”, echivalentă școlii primare, un ciclu pregătitor, gimnazial și un
ciclu special pentru învățători, ,,școala normală capitală”.

Profesori de școală veche

Primii dascăli ai școlii erau slujitorii bisericii, care încercau să își îndeplinească
întocmai misiunea pe care o aveau, deși nu aveau o pregătire pedagogică
însemnată. Resursele didactice pe care profesorii le aveau la dispoziție erau, în
principal, cele aparținând cultului creștin ortodox. ,,Grămaticii” aveau grade
didactice speciale, trimiși adesea ca tălmaci sau dragomani (funcționari) în diverse
cetăți din Transilvania. Profesorii vremii erau respectați în comunitate, iar
activitatea lor îmbina dimensiunea religioasă cu cea educativă. Diacul Oprea,
deopotrivă dascăl și copist, s-a implicat în activitatea de traducere și tipografie de
cărți, fiindcă știa limba slavonă, o caracteristică importantă pentru dascăli. Având
în vedere faptul că acești dascăli erau implicați în formarea viitorilor membri ai
clerului, era necesar ca aceștia să fie modele morale, educația moral-religioasă fiind
unul dintre pilonii zidirii acestei prime școli.

În Scheii Brașovului și-a desfășurat activitatea tipografică diaconul Coresi, cel care
a tipărit peste 35 de titluri în 700 de exemplare fiecare, volume care au ajuns în
toate regiunile românești. Anumiți istorici îl portretizează pe diaconul Coresi ca
fiind întemeietorul limbii române literare, însă această apreciere ar trebui privită
critic, întrucât nu există izvoare istorice care să confirme caracterul unitar al limbii
române utilizat în cărțile tipărite (nu traduse) de Coresi. 

Manualul de școală de pe care învățau elevii vremii are 700 de pagini - un

singur manual pentru toate disciplinele, față de mai multe manuale de 200 de
pagini, cum au elevii în zilele noastre. Mai târziu, în 1559, administrația locală
validează drept manual școlar românesc Catehismul coresian. În același secol,
profesorul Barbu Hoban a realizat primul manual de filosofie. Prima carte de
gramatică apare abia în secolul al XVIII-lea. 

Până în anul 1781, când a apărut funcția de director, școala a fost condusă de
autoritatea publică locală. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, în școală se preda
limba greacă, pentru care elevii trebuiau să plătească o taxă, sau puteau opta pentru
a studia Octoihul (carte destinată cultului ortodox), tradus în limba română. 

În restul Europei

Prima școală românească a fost un adevărat centru de răspândire a culturii și

cunoașterii în Transilvania secolului al XVI-lea, însă, privind către Occidentul
european - un exercițiu pe care îl practicăm și acum, atunci când ne formulăm
politicile și dezideratele privind educația - observăm că decalajele erau proeminente
încă de atunci. 

Universitatea din Paris, exponent al învățământului superior occidental, a apărut în

cursul secolului al XII-lea, tot pe lângă o instituție de cult, școala catedrală de la
Notre Dame. Tot în marginea secolului al XII-lea, universitățile din Bologna,
Oxford și Cambridge, dar și în Salamanca și Toulouse formau studenții europeni în
domenii precum dreptul canonic, teologia, artele liberale, medicina. Când
brașovenii puneau cărămida primei școli românești, Leonardo da Vinci începea să
schițeze pictura murală Cina cea de taină, papa Alexandru al VI-lea luase inițiativa
pentru a bloca hegemonia Franței și Italiei, creând Liga Sfântă, alianță geopolitică
având un rol important în apărarea creștinismului, iar marile puteri europene își
desăvârșeau sistemele de învățământ și culturale.