Universitatea Spiru Haret București

Facultatea de Științe Juridice și Administrative

Program de studii: Licență

Forma de învățământ: IF

Istoria Statului și a Dreptului Românesc

Urmările politico-sociale și juridice

ale retragerii romane din teritoriul dacic

Student: Cozac Elena – Liana

Anul de studiu: I , 2021-2022

Titular disciplină: Lector Univ. Dr. Voicu Adriana

Data predare: 13.01.2022

 Dacia Romană cuprindea cea mai mare parte a Transilvaniei, vestul Olteniei şi
Banatul. De asemenea părți din fosta Dacie preromană au mai fost încorporate temporar la
Imperiul Roman în cadrul Moesiei Inferior sau ținute sub supraveghere ulterior: Muntenia,
sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei. Odată cu retragerea romană, cunoscută și sub
numele de „Retragerea Aureliană”, poporul român a luat naștere din identitatea daco-romană
în urma unei evoluţii complexe ce vizează valul migrator de a urmat retragerii. Până în ziua
de azi, istoricii se contrazic, iar adevărata etnogeneză a poporului român rămâne într-o vagă
incertitudine cauzată de două posibile urmări ale retragerii romane descrise de teoria
imigraționistă susținută de austriacul Robert Roesler („poporul român s-a format la sud de
Dunăre, de unde o mare parte a populației a emigrat la nord de fluviu”) i în contrast cu teoriile
lui Nicolae Iorga, Georges Fotino(„Civilizația juridică autohtonă a putut fi înrâurita de geniul
latin, de suflul slav sau de impulsul bizantin, dar în spiritul ei a rămas ea însăși aceea a
dacilor, ai căror urmași suntem”)ii și a altor istorici români. Odată cu abandonul militar și
administrativ din partea Imperiului Roman şi influențați de pericolele provocate de popoarele
migratoare, dacii romanizați s-au reorientat spre zone sigure, formând astfel așezări şi
formațiuni rurale, abandonând stilul de viață urban. Retragerea romană nu a însemnat și
sfârșitul romanizării, poporul daco-roman menținând o relație strânsă cu popoarele de la sud
de Dunăre ce timp de încă câteva secole au fost parte a Imperiului Roman.

1. Retragerea Aureliană

Odată cu presiunile generate de triburile macromanice si de costoboci din timpul

domniei lui Marcus Aurelius, teritoriul Daciei a fost ocupat de agresori ce au incendiat cele
mai importante centre de exploatare a aurului, aceștia distrugând parțial Sarmisegetuza;
concomitent, localități din teritoriul Dobrogei au fost năvălite de costobocii ce se îndreptau în
direcția Balcanilor şi a Greciei. Mai târziu, profitând de instabilitatea romană, goţii şi dacii
liberi atacă Dacia, provocând astfel serioase pierderi suferite de legiunile şi coloniile romane,
aceste atacuri având un caracter permanent.

Retragerea administrației și a armatei de către Aurelius s-a desfășurat potrivit unui

plan atent conceput ce avea ca scop transferarea legiunilor romane, funcționarilor
administrativi, precum si a populației civile aparținătoare claselor superioare (proprietari de
pamant si de ateliere mestesugaresti, stapani de sclavi si oraseni instariti) catre nou
înfiinţatele provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterraneea la sud de Dunăre în anul 271.

Din punct de vedere rațional, interesul romanilor nu era acela de a evacua întreaga
populație, fiind în dezavantajul lor transferarea păturii sărace și întreaga comunitate rurară
către un spaţiu relativ restrâns. De asemenea, era spre avantajul romanilor să lase comunități
ce se vor opune în calea atacatorilor și năvălitorilor.

Săpăturile arheologice dovedesc faptul ca împăratul Aurelius nu a părăsit întregul

teritoriu al Daciei Romane, pe malul nordic al Dunării au fost construite si fortificate
garnizoane pentru legiunile romane si unitățile militare auxiliare (la Sucidava – Celei,
Drobeta, Dierna).iii

Deşi retragerea aureliană a destabilizat viața economică și politico-socială a

populaţiei autohtone, aceasta nu a însemnat ruperea totală a legăturilor dintre romani și daco-
romani, dovada fiind numeroasele monede descoperite pe teritoriul Daciei.

2. Organizarea formațiunilor și comunităților

a) Desființarea administrației centrale

Masa de autohtoni îmbogățiți era de un număr semnificativ, astfel, ca prim

efect al retragerii romane, regăsim desfiinţarea administraţiei centrale. Din cauza
presiunii permanente ale popoarelor migratoare și din cauza poziţiei dificile de a se
reorganiza, populaţia a fost nevoită să părăsească meleagurile orăşeneşti şî să se
retragă în zone mai sigure unde puteau duce o viaţă decentă, modestă, bazată pe
agricultură și păstorit: în zonele împădurite ale câmpiei și în regiunile muntoase și
deluroase.
S-a produs, aşadar, procesul de ruralizare sau de decădere a centrelor urbane,
locuri ce îniţial erau pradă vandalilor și agresorilor pentru bogătiile ce se gaseau acolo
și pentru rapida posibilitate de a procura hrană, arme, cai și robi, în lipsă de apărare a
populaţiei autohtone. Totuşi, populaţia densă și organizată s-a mobilizat pentru a
combate atacurile permanente ale poparelor migratoare: oraşele erau întărite ca nişte
adevărate cetăţi înconjurate de ziduri de apărare, de turnuri de observare, de
 fortificaţii, şanţuri cu apă, porţi întărite în faţa unor poduri mobile. În ciuda acestor
eforturi, centrele urbane decad. De la marile și mândrele metropole în care viaţa era
una activă, dinamică și plină de oportunităti, municipii și colonii, se ajunge treptat la
abandonarea, distrugerea și, în ultimă fază, ruralizarea acestora. Singurele orase ce
reuşesc să supravieţuiască sunt: Apulum, Ampelum, Potasia, Napoca, Porolisum. In
procesul de decădere a oraşelor, atribuţiunile administrative și de judecată rămân
juzilor sau judecilor, de aici şî denumirea teritorială de „judeţ”.iv

b) Obștea sătească teritorială

Timp de secole întregi, aceasta a fost principala și unica formă de organizare

teritorială pentru popoarele daco-romane, devenind un fundament al dezvoltării societăţii
româneşti. Spre deosebire de obştea gentilică ce avea ca bază rudenia de sânge și este cel mai
vechi mod de organizare al unei populaţii, obştea teritorială avea ca scop stăpânirea și
protejarea în comun al unui teritoriu de către o comunitate. Teritoriul obştei (câmpul,
păşunea, pădurile, lacurile și apele curgătoare) era destinat îndeletnicirilor traditionale:
agricultura, creşterea animalelor, vânatul și pescuitul, aceasta fiind considerată o comunitate
de muncă.

Organizarea interna a obştii era concepută în aşa fel să rezolve toate eventualele
probleme ce pot intervenii în realizarea scopului muncitoresc comun. Aceasta era o
organizarea arhaică asemănătoare democraţiei, conducerea fiind aleaşă de membrii obştii și
se autoadministra.

„Organele de conducere erau:

 Adunarea obştii: alcătuită din toţi membrii majori ai obştii; ea hotăra asupra
patrimoniului obştii, organizării muncii agricole, relaţiilor de familie, organizării și
întreţinerii culturii, rezolvării conflictelor, organizării apărării comunităţii etc.
 Oameni buni și bătrâni: aleși de adunarea obștii pentru rezolvarea problemelor de
ordin juridic
 Juzii: comandanții militari însărcinați cu paza și supravegherea teritoriului obștii,
asigurarea ordinii interne și judecarea pricinilor iviteˮv
 Organul suprem de conducere al obștiilor era unul comun constituit din reprezentanții
tuturor obștilor sătești componente numit „marele sfatˮ. Acesta elabora soluții și
hotărȃri pentru cele mai importate probleme, probleme ce vizau viața întregii
comunități( apărarea satelor, contribuția acestora în folosul comunității, rezolvarea
litigiilor apărute între obști) fără a avea competență în rezolvarea problemelor interne
ale obștilor.

Dintre cele mai importante uniuni de obști regăsim cea a Vrancei –

cuprindea 12 sate, a Cȃmpulungului – 15 sate, a Romanaților – 16 sate. Timp de șapte
secole (între III și IX), obștile sătești teritoriale au continuat să întrețină relații cu
Imperiul Roman, ulterior Imperiul Bizantin, protejȃndu-se în același timp în fața
atacurilor popoarelor germanice și slave; au fost supuse un imens proces de
dezvoltare, fiind considerate formele de organizare prestatale.

3. Normele de conduită specific obștilor sătești teritoriale

a) Norme privind proprietatea

Fiecare obște stăpȃnea cu caracter permanent pămȃntul pe care locuia și

pe care își desfășura activitatea. Acest fapt era determiat ca drept de stăpȃnire în
comun, iar in virtutea acestuia toți membrii foloseau pămȃntul în comun. Printre
bunurile aflate in proprietatea comuna regăsim și subsolul din care erau extrase
minereuri de aur, argint, fier și sare.
Dreptul de stăpânire personală era rezultatul muncii proprii pentru
amenajarea și întreținera unui bun. Conducerea obștilor încuraja și aproba
asemenea inițiative personale și le recunoștea dreptul de folosință exculsivă asupra
amenajărilor facute.
În stăpȃnirea personala se aflau și terenurile pe care se ridicau casele de
locuit și anexele gospodărești, delimitarea acesotora facȃndu-se prin garduri.

b) Norme privind persoanele și familia

Prin stăpȃnirea la comun a pămȃntului șî participarea tuturor la producția de

bunuri, înțelegem că principiul fundamental am obştii săteşti teritoriale il reprezintă egalitatea
dintre membrii săi. Pe plan social, egalitatea se materializează prin posibilitatea tuturor
membrilor, indiferent de calitățile individuale, să îndeplinească însărcinările date de obște.

Familia reprezintă elementul de bază al obştii. Temelia drepturilor egale era

constituită de munca ambilor soţi și a copiilor în gospodăria individuală, lucru ce a generat și
consolidat o solidaritate puternică între membrii familii. Toţi membrii aveau obligaţia
reciprocă de întretinere.

Căsătoria se încheia prin consimţămȃnt liber și prin binecuvȃntarea religoasa.

Divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți, pe baza aceluiași principiu al
egalității.

c) Obligațiile civile, răspunderea penală și procedura de judecată

În calitate de oameni liberi şi egali, membrii obștii aveau posibilitatea încheierii

diferitelor tranzacții sub formă de contracte. Odată cu aceasta dispar și formalismele specifice
dreptului roman existente și in dreptul daco-roman pȃnă la anul 276. Contractul principal și
cel mai răspȃndit era cel de vȃnzare-cumpărare care avea efect prin simplul consimțământ al
părților.

Pentru faptele săvȃrșite de persoane prin care se cauzau pagube materiale sau
vătămări ale altor persoane, precum șî conflictele dintre membrii obștii se rezolvau pe baza
solidarității rudelor șî a legii talionului.

Instanţele de judecată erau identice pentru cauzele civile sau penale. Soluțîonarea
acestora se realiza de „oamenii buni și bătrȃniˮ care pronunțau hotărȃri în funcţie de
particularitățile existente. Ca mijloace de probă regăsim mărturia și jurămȃntul cu brazda.

Următorul pas a fost reprezentat de apariția în seolul IX a „Legii ţăriiˮ și odată cu

aceasta a primelor formațiuni statale romȃneşti.

În concluzie, este puțin probabil ca dacii romanizați să nu fie reprezentativi

poporului romȃn ce a urmat. Deși într-o aparentă involuție datorată de trecerea la stilul de
viață rural, observăm ca poporul ce stăpȃnea teritoriul carpato-danubiano-pontic a reușit să se
organizeze și, mai mult, să evolueze continuu prin rȃnduiala dacică îmbrățișată de învățăturile
romane, avănd să continue aceste demersuri și menținând-și integritatea indiferent de
ocuparea străină pȃnă la ce numim noi astăzi Romȃnia.
i
„ Teoria lui Roesler”, Wikipedia.

ii
„Istoria statului şi a dreptului românesc”, Dr. Costică Voicu, Universul Juridic, 2019
iii
Op.cit. pg. 65
iv
„Istoria dreptului românesc”, Dr. Lionela Madescu,
v
„Istoria statului şi a dreptului românesc”, Dr. Costică Voicu, Universul Juridic, 2019 pg. 67