Confucius

Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea

a.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat cultura chineză sute
de ani, precum şi al unei influenţe covârşitoare asupra tuturor compartimentelor
gândirii chineze, de la spiritualitate şi etică, până la medicină şi ştiinţe exacte.

Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile,
interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze
(Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor,
Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de cărte
discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe Confucius este îngreunată
atât de absenţa unor documente proprii, cât şi de aglomerarea de legende şi tradiţii
în jurul personalităţii sale, unele exaltante, altele denigratoare.

Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat
astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă aristocratică, dar
conform izvoarelor nu a dus o viaţă îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să
empatizeze cu oamenii de rând şi să-I desconsiere pe nobilii neinteresaţi decât de
menţinerea puterii, care era în esenţă de sorginte militară. Confucius nu era nici el
pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acţiune,
pentru a nu fi înrobiţi, dar folosindu-se nu atât de forţă, cât de simţul şi puterea
dreptăţii. Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă
soldaţii nu cred în justetea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu
contează atât de mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira
să devină un chiin tzu(gentilom).

Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un grup
restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima şcoală privată chineză, un
spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi intelectuală. Spre deosebire
de sistemul tradiţional care antrena în virtutea obedienţei şi supunerii, Confucius îi
învăţa pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu
să se rezume la a fi pur şi simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care
o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Alt concept important în filozofia sa este este cel de tao, calea, dar fără conotaţii
mistice. Asa cum li înglobează moralitatea şi curtoazie, tao include pe de o parte
codul etic individual şi pe de alta guvernământul care să vegheze asupra bunăstării
fiecărei fiinţe umane. Respingând loialitatea faţă de nobili, acesta propune
loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulţi confucianişti au
sfârşit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, critincându-i
pe conducători în numele binelui general. Conducători şi funcţionari buni sunt cei
pricepuţi, indiferent de originea lor socială. Discipolilor săi Confucius le cere să
apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporul în schimb trebuie să acţioneze şi
el potrivit răspunderii şi datoriilor pe care le implică funcţiile sociale.

Ce se remarcă la filozofia lui Confucius este lipsa încărcăturii religioase, lipsa

misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu pretinde
deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către acesta prin metoda
observaţiei şi analizei. Omniscienta şi omnipotenţa universului este înlocuită de
bogăţia experientei, selecţia binelui şi urmarea acestuia, pentru atingerea libertăţii
şi fericirii după care tinde natura umană.