Elena DAN

INGINERIA MEDIULUI
Curs universitar
(Pt studenţii anului III al Fac. de Construcţii, secţiile CCIA şi CFDP)

CUPRINS
INTRODUCERE 3
Cap.1 NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MEDIUL ÎNCONJURĂTOR 6
1.1. Mediul înconjurător. Factori de mediu 6
1.2. Poluarea şi protecţia mediului 9
1.2.1. Poluarea mediului 9
1.2.2. Probleme majore ale mediului înconjurător 11
1.2.3. Protecţia mediului 14
1.2.4. Aspecte economice ale protecţiei mediului 16
1.2.5. Principii de perspectivă pentru protecţia 17
mediului
1.3. Dreptul mediului înconjurător 18
Cap.2 Locul şi rolul ingineriei mediului în protecţia, conservarea şi 22
restaurarea factorilor de mediu
Cap.3 AERUL ATMOSFERIC 28
3.1. Poluarea aerului 30
3.1.2. Surse de poluare a aerului 32
3.1.3. Natura poluanţilor atmosferici 42
3.2. Tehnologii de reţinere a poluanţilor din gazele 46
industriale. Dispersia atmosferică
3.2.1. Desprăfuirea aerului 46
3.2.2. Adsorbţia 47
3.2.3. Absorbţia 48
3.2.4. Modelarea dispersiei atmosferice 50
3.3. Acte normative ce reglementează protecţia atmosferei 53
Cap.4 PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA APEI 56
4.1. Apa ca factor de mediu Resurse naturale. Circuitul 56
apei în natură
4.1.1. Caracteristici fizice, chimice şi biologice ale 56
apei
4.1.2. Circuitul apei in natură 58
4.2. Poluarea apei 59
4.2.1. Surse de poluare şi tipuri de poluanţi ai apei 59
4.2.2. Efectele poluării apei 60
4.3. Apa potabilă 62
4.3.1. Generalităţi 62
4.3.2. Purificarea apei în vederea potabilizării 64
4.4. Ape uzate 65
4.4.1. Definiţii. Generalităţi 65
4.4.2. Epurarea apelor uzate 67
4.5. Gospodărirea apelor 72

1
 4.5.1. Gospodărirea apelor în cadrul folosinţelor 74
4.5.2. Legătura dintre gospodărirea apelor şi alte 75
discipline tehnice
4.6. Legislaţia în domeniul apelor 77
Cap.5 PROTECŢIA SI REFACEREA SOLULUI 80
5.1. Compoziţia solului şi importanţa sa pentru ecosferă 80
5.2. Surse de poluare a solului 82
5.3. Măsuri de reducere a poluării solului 84
5.4. Acte normative ce reglementează protecţia solului şi 85
subsolului
Cap.6 PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE 88
6.1. Urbanism şi amenajarea teritoriului 88
6.2. Surse de poluare caracteristice activităţilor antropice 94
6.3. Gestiunea deşeurilor urbane 98
6.4. Legislaţia privitoare la protecţia mediului în aşezările 106
urbane
Cap.7 METODOLOGII DE PROMOVARE A PROIECTELOR DE 111
INGINERIA MEDIULUI
7.1. Generalităţi 111
7.2. Studii de prefezabilitate 113
7.3. Studii de fezabilitate 115
Cap.8 ROLUL INGINERIEI CIVILE ÎN IMPLEMENTAREA 119
PRINCIPIILOR DEZVOLTĂRII SUSTENABILE A SOCIETĂŢII
8.1. Realizarea confortului în locuinţe cu consumuri 120
energetice reduse
8.2. Casa ecologică – evitarea risipei de energie şi protecţia 121
mediului
BIBLIOGRAFIE 125

2
 INTRODUCERE

Capacitatea planetei de susţinere a populaţiei lumii vizează asigurarea

hranei, a apei şi a spaţiului de locuit, inclusiv a condiţiilor de confort fizico-psihic.
Toate cerinţele de susţinere a populaţiei se regăsesc într-o corelaţie directă
cu mediul înconjurător, respectiv cu suprafeţele de pământ cultivate, resursele de
apă, resursele energetice şi minerale, cu terenurile ocupate cu spaţii de habitat, cu
spaţii tehnologice şi de infrastructură.
Excluderea unuia sau altuia dintre factorii acestei ecuaţii ar putea conduce
la o perturbare a mediului, cu efecte dramatice asupra populaţiei. Fenomene ca:
deşertificarea, încălzirea globală, distrugerea habitatelor acvatice, eroziunea
solului, dispariţia unor specii de animale sunt consecinţe ale unui comportament
social lipsit de o bază ştiinţifică, fundamentată pe cunoaşterea reală a condiţiilor
de mediu.
Ignorarea sau lipsa unor cunoştinţe necesare înţelegerii capacităţii de
susţinere a vieţii este periculoasă întrucât cerinţele societăţii nu pot depăşi
capacitatea de susţinere a sistemelor naturale.
Guvernele sunt puse în situaţia soluţionării problemelor societăţii într-un
domeniu insuficient cunoscut, cel al relaţiei populaţie – resurse – mediu.
În ultimii 20 de ani specialiştii şi numeroşi politicieni au înţeles imperativul
de rezolvare a acestor probleme, căutând soluţii locale sau globale, economice,
tehnice sau politice.
Conceptele de dezvoltare au avut ca bază de analiză relaţiile dintre
resursele naturale, economie şi resursele umane. Ecodezvoltarea - concept
introdus în anul 1972, de către Maurice Straus, secretar general al Conferinţei
asupra mediului de la Stockholm exprimă relaţia dintre mediul natural, economic şi
social, cu plecare de la mediu spre celelalte două.
În anul 1974, în declaraţia de la Cocoyos Morelos (Mexic), din cadrul
„Simpozionului asupra modelelor de utilizare a resurselor: strategii pentru mediu şi
dezvoltare” s-a accentuat pe nevoia de valorificare a resurselor fiecărui ecosistem,
pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, valorificarea urmând a se realiza cu multă
prudenţă, fără a perturba stabilitatea ecosistemului.
Ecodezvoltarea presupune o dezvoltare realistă, armonioasă şi
prevăzătoare, în concordanţă cu posibilităţile ecosistemelor de a produce pentru

3
uzul societăţii. Managementul ecologic, la fel ca medicina are la bază principiul
prevenţiei: „primum non nocere” , întrucât experienţa a dovedit că prevenţia este
întotdeauna mai avantajoasă decât tratarea.
Dezvoltarea economică este necesară dar nu suficientă pentru atingerea
acestui deziderat. Este necesară o stabilitate politică, democraţie şi o distribuţie
echitabilă, care să asigure participarea şi a celor săraci la beneficiile societăţii.
Termenul „dezvoltare sustenabilă” a fost utilizat pentru prima dată în
raportul din 1987 al Comisiei Mondiale a Mediului şi Dezvoltării (WCED), care a
fost investit de către Organizaţia Naţiunilor Unite să analizeze critic problemele
globale de mediu şi să formuleze propuneri realiste de rezolvare a lor, astfel ca să
fie asigurat progresul omenirii fără subminarea resurselor necesare generaţiilor
viitoare. Comisia, condusă de prim ministrul Norvegiei Gro H. Bruntland a definit
dezvoltarea sustenabilă astfel: „satisfacerea necesităţilor prezentului fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”.
Dezvoltarea durabilă înseamnă progres în bine al întregii omeniri (nu numai
a unui grup de privilegiaţi), ce poate fi prelungit pe mai multe generaţii, nu numai
pe câţiva ani. Pentru a asigura un viitor durabil pentru noi şi urmaşii noştri este
necesar ca fiecare om să dobândească cunoştinţe despre modul cum
funcţionează mediul, în ce fel trebuie să îl protejăm şi să îl gospodărim.
Ingineria aplică trăsături umane ca imaginaţia, judecata şi disciplina
intelectuală cunoştinţelor umane existente pentru a crea sau folosi tehnologia în
mod util şi eficient.
Ingineria mediului aplică principiile ştiinţifice şi inginereşti în scopul
îmbunătăţirii calităţii mediului (aer, apă şi/sau resurse naturale), pentru a asigura
sănătatea factorilor de mediu, ce constituie habitat pentru lumea vie.
Având in vedere obiectul său de activitate, ingineria mediului poate fi
definită ca acel domeniu al tehnicii şi practicii inginereşti prin care proiectele şi
activităţile se abordează sub toate aspectele: tehnic, economic, social şi ecologic,
în relaţia lor cu mediul înconjurător şi care necesită o muncă de sinteză şi
coordonare a unei echipe multidisciplinare.

Cursul de faţă a fost introdus in programa analitică a Facultăţii de

Construcţii, secţiile Construcţii Civile, Industriale şi Agricole şi Căi Ferate, Drumuri
şi Poduri, cu scopul de a oferi viitorilor ingineri constructori cunoştinţele necesare

4
privind problematica mediului înconjurător, măsurile necesare pentru a reduce
impactul activităţilor societăţii umane asupra factorilor de mediu precum şi
principalele acte normative ce reglementează protecţia mediului în România.
Manualul este structurat pe 8 capitole, ce includ noţiuni generale de
ecologie si protecţia mediului, metode şi tehnologii specifice de management a
factorilor de mediu, pentru prevenirea şi controlul poluării factorilor de mediu: aer,
apă, sol si subsol.

5
 Capitolul 1 – NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MEDIUL INCONJURĂTOR

1.1. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR. FACTORI DE MEDIU

Mediul înconjurător poate fi definit, în sens general, ca ansamblul tuturor

elementelor materiale din Univers, care influenţează viaţa unui organism individual
sau a unei colectivităţi de organisme. Componentele mediului înconjurător se
numesc factori de mediu sau factori ecologici şi pot fi, la rândul lor, modificaţi de
către acţiunile organismelor vii, a căror viaţă o influenţează.
Ecologia este definită ca ştiinţa relaţiilor dintre organismele vii şi mediul lor de
viaţă de pe diferite nivele supraindividuale, numite ecosisteme.
Ecologia este ştiinţa economiei naturii, a producerii, circulaţiei, distribuţiei şi
degradării materie organice vii, în condiţiile interacţiunii permanente a vieţii cu mediul
său, pe toate nivelele de organizare. Termenul de ecologie derivă din grecescul
„oikos” = casă, gospodărie şi „logos” = descriere, vorbire şi a fost utilizat pentru prima
dată de biologul Ernst Haeckel, în 1866.
Punctul de vedere ecologic constă deci în evidenţierea interacţiunilor între
diferitele sisteme vii supraindividuale cu alte sisteme biologice şi cu componentele
mediului, fiind esenţial diferit de cel morfologic, anatomic sau fiziologic.
Ca ştiinţă aplicativă, ecologia pune la dispoziţia societăţii umane cunoştinţele
teoretice şi practice necesare pentru amenajarea şi exploatarea raţională a
ecosistemelor şi a resurselor reînnoibile ale ecosferei.
Ecologia generală sau ecologia teoretică studiază raporturile generale dintre
materia vie şi mediul său.
Mediul înconjurător reprezintă ansamblul tuturor elementelor materiale din
Univers care influenţează viaţa unui organism individual sau a unei colectivităţi de
organisme. Mediul geografic este constituit din ansamblul elementelor fizice, chimice
şi biotice de la suprafaţa Pământului, care influenţează viaţa organismelor sau a
comunităţii vegetale sau animale.
Mediul specific este alcătuit din acele componente ale mediului geografic care
influenţează nemijlocit viaţa organismelor sau a comunităţilor de organisme. Mediul
specific este format din componenţi de natură materială, energetică şi informaţională,
care acţionează asupra organismelor ca factori de mediu, grupaţi mai ales din motive
didactice în două categorii: mediul fizic (anorganic sau abiotic) şi mediul biotic
(organic).

6
 Mediul fizic este alcătuit din componente de natură geologică, geomorfologică,
climatică şi edafică (rocă, substrat, relief, lumină, căldură, umiditate, vânt, sol, etc.).
Mediul biotic se compune din totalitatea organismelor de plante, animale şi
microorganisme din spaţiul fizic, specific organismului sau comunităţii de specii.
Toate componentele mediului fizic şi biotic joacă, în raport cu un organism sau
o comunitate de specii, rolul de factori ecologici de natură fizică, geografică,
climatică, edafică sau biotică.
Pe suprafaţa Pământului ca planetă, mediul înconjurător este identic cu mediul
geografic. El este deci un component al învelişului exterior al planetei. Studiul
mediului înconjurător al Pământului face obiectul geografiei fizice, dar şi al altor
discipline, printre care şi ecologia.

Factorii de mediu (factori ecologici)

Componentele mediului care influenţează organismele vii se numesc factori

de mediu sau factori ecologici, întrucât ei intră în relaţii cu organismele, prin acţiunea
cărora pot fi modificaţi.
Ecosfera reprezintă învelişul viu al planetei, cu o vârstă cuprinsă între 2,5 – 3
miliarde de ani, care interferează cu hidrosfera, atmosfera şi cu o parte a litosferei
(solul biotic). Ecosfera integrează totalitatea vieţuitoarelor (flora şi faună) cu toate
elementele necesare vieţii, respectiv spaţiul ocupat de materia vie, cu cele trei
elemente principale ale sale, aerul, apa şi solul. Elementele componente ale
ecosferei, organice sau anorganice joacă rolul de factori ecologici, în raport cu
organismele sau comunităţile de organisme ale biosferei. Factorii ecologici
acţionează asupra organismelor vii fie prin eliminarea unor specii din teritorii unde
exigenţele lor ecologice nu sunt satisfăcute, fie influenţând densitatea populaţiilor, fie
prin favorizarea apariţiei unor modificări cantitative sau calitative de adaptare.
In raport cu natura componentelor ecosferei, factorii de mediu se clasifică în
trei mari grupe(vezi tab. 5):
o abiotici (orografici, climatici, edafici);
o biotici (vegetali, animali);
o antropici (societatea umană).

7
 Clasificarea factorilor de mediu
Tabelul 1

Factori abiotici Factori biotici Factori antropici

-Factorii orografici: -societatea umană

- roci
- forme de relief
- Factori climatici:
- Vegetali:
- clima căldură,
- flora;
vânt
– Factori edafici:
- Animali:
- fauna;
troficitate,
umiditate,
căldură,
aerisire.

Acţiunea factorilor ecologici asupra biosferei (fig.1) este definită de legea

acţiunii combinate, conform căreia factorii ecologici acţionează simultan şi combinat,
printr-o rezultantă comună. De fiecare dată însă, din ansamblul tuturor factorilor
ecologici, unul devine determinant, având o influenţă preponderentă asupra speciilor
şi biocenozei în ansamblu. Spre exemplu, în deşerturi şi stepe, factorul limitativ este
apa, pe când în zonele boreale şi polare, căldura.

8
 1.2. POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

1.2.1. Poluarea mediului

Poluarea este definită ca sumă a acţiunilor care duc la degradarea mediului

natural şi geografic. Etimologic, a polua înseamnă a murdări, a profana, a mânji (lat.
pollutus). Poluarea este o consecinţă a activităţii umane, ce provoacă degradarea
mediului natural, prin diferite efecte ca: dereglarea fluxului de energie, a nivelului
radiaţiilor, a compoziţiei fizico-chimice a mediului natural şi a structurii biotopului.
Degradarea mediului sau poluarea cuprinde alterarea calităţilor mediului
înconjurător, până la starea de incompatibilitate cu desfăşurarea normală a
procesului metabolic din organismele vii. Aceste dereglări ale mediului pot afecta
omul direct sau indirect, prin degradarea resurselor sale de apă, hrană şi energie.
Orice material sau substanţă introdusa artificial în ecosferă, sau care există în
condiţii naturale si provoacă modificări negative ale calităţii mediului este un poluant.
Sunt două categorii de materiale poluante (poluanţi): biodegradabili si
nondegradabili. Poluanţii biodegradabili sunt substanţe care se descompun rapid în
proces natural (cum ar fi apa menajeră). Aceşti poluanţi devin o problemă când sunt
adunaţi mai rapid decât pot să se descompună.
Poluanţii nondegradabili sunt materiale care nu se descompun sau se
descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil
sau chiar imposibil să se îndepărteze aceşti poluanţi din mediu.
Compuşii nondegradabili cum ar fi Diclor-Difenil-Tricloretan (DDT), dioxine,
difenili policrorurati (PCB) şi materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase
de acumulare şi pot să urce în lanţul trofic prin intermediul animalelor. De exemplu,
moleculele compuşilor toxici pot să se depună pe suprafaţa plantelor acvatice fără să
distrugă acele plante. Un peşte mic care se hrăneşte cu aceste plante acumulează o
cantitate mare din aceste toxine. Un peşte mai mare sau alte animale carnivore care
se hrănesc cu peşti mici pot să acumuleze o cantitate mai mare de toxine. Acest
proces se numeşte bioacumulare.
O altă clasificare a poluanţilor, după natura lor cuprinde trei clase principale:
fizici chimici şi biologici (vezi tab.2). Se poate vorbi şi de o a patra categorie de
poluare, cea estetică, determinată de degradarea peisajelor, prin urbanizare

9
necontrolată, amenajări necorespunzătoare, amplasarea unor obiective industriale în
mijlocul unor zone naturale virgine, sau puţin modificate de om.
Poluarea afectează zone mult mai mari şi adeseori foarte îndepărtate de cele
în care sunt situate sursele de poluanţi, ceea ce face ca acestea să afecteze
concomitent mai multe ecosisteme.
Circulaţia atmosferică a factorilor poluanţi este favorizată de masele de aer în
mişcare, care pot antrena poluanţi gazoşi, lichizi sau solizi (sub formă de praf).
In emisfera nordică, la nivelul tropopauzei circulă un curent de aer care suflă
cu o viteză de cca. 360 m/s, traversând tot globul în cca. 12 zile. Pe verticală masele
de aer se pot deplasa cu viteze ce depăşesc 30 m/s. S-a calculat că durata medie de
staţionare a poluanţilor în stratosferă este de cca. 2 ani, la nivelul tropopauzei de 30
de zile, iar în atmosferă de 6÷10 zile (la cca. 3 km altitudine).

Tabelul 2.
Clasificarea poluanţilor
FIZICI CHIMICI BIOLOGICI

o radioactivi; o derivaţi gazoşi ai o bacterii şi virusuri;

o termici; carbonului şi o introducerea de specii
o fonici. hidrocarburi lichide; noi de plante şi animale
o detergenţi; care modifică
o materiale plastice; biocenozele naturale.
o pesticide şi alţi
componenţi organici de
sinteză;
o derivaţi ai S şi N;
o metale grele;
o fluoruri;
o aerosoli;
o materiale organice
fermentabile.

ESTETICI
Degradarea peisajului prin :
• urbanizare necontrolată;
• amenajări necorespunzătoare;
• industrializare în zone virgine.

Multe din aceste substanţe antrenate de precipitaţii se acumulează în

hidrosferă sau în sol, unde sunt transformate de către plante sau microorganisme

10
(CO este oxidat la CO2 de către diverse bacterii, SO3 transformat în sulfaţi, apoi
sulful este incorporat în diferiţi aminoacizi, de către vegetaţia autotrofă, etc.)
Orice substanţă ce contaminează mediul natural poate fi incorporată de către
fiinţele vii, prin procesele metabolice, exercitând o influenţă nefastă asupra speciilor
de plante şi animale, inclusiv asupra omului.
Diluarea agenţilor poluanţi , în aer sau în apă, pentru atenuarea efectelor lor
nocive s-a dovedit a avea un efect limitat, valabil pentru un număr foarte restrâns de
poluanţi. Fiinţele vii , în special cele migratoare facilitează dispersia substanţelor
poluante, mărind aria zonelor contaminate. Mai grav este faptul că organismele vii
pot concentra în ţesuturile lor diverşi poluanţi, intoxicându-se şi transmiţând agentul
toxic în lanţul trofic. Din această categorie fac parte: cartoful care poate concentra în
tuberculii săi importante cantităţi de pesticide (ex. DDT), sau stridiile din genul
Crassostrea, care pot acumula în organismul lor o cantitate de DDT de 70 000 de ori
mai mare decât cea care apare în apa mărilor în care trăiesc.
Capacitatea de a acumula substanţe greu sau deloc degradabile o au aproape
toate speciile de plante şi animale, în proporţii diferite. Din aproape în aproape, pe
această cale se produce contaminarea tuturor verigilor lanţului trofic dintr-un
ecosistem.
In concluzie, circulaţia poluanţilor în biosferă ne arată că poluarea nu se
rezumă la o suprafaţă restrânsă, localizată în apropierea sursei de poluare.
Prin poluarea ecosferei, omul, care are rolul de consumator de vârf, în raport
cu alte fiinţe vii se expune la un efect de bumerang, toţi aceşti poluanţi ajungând să-i
pericliteze viaţa proprie şi supravieţuirea speciei.

1.2.2. Probleme majore ale mediului înconjurător.

Incepând cu anii 90 au fost efectuate studii sistematice care au identificat un

număr de probleme majore ce afectează ansamblul componentelor mediului, sau
circuitul firesc al materiei şi energiei în natură:
¾ schimbările climatice
¾ reducerea stratului de ozon
¾ diminuarea biodiversităţii ecosferei
¾ acidifierea

11
 ¾ diminuarea stratului de ozon din troposferă
¾ managementul defectuos al apelor dulci şi al zonelor de coastă
¾ degradarea forestieră
¾ managementul necorespunzător al deşeurilor
¾ stresul urban
¾ riscul chimic
¾ riscul unor accidente majore.
Ingineriei mediului ii revine sarcina să intervină, alături de specialişti din
domenii conexe, pentru prevenirea acestor fenomene, reducerea efectelor şi
refacerea factorilor de mediu afectaţi.

Schimbările climatice
Prin cercetări de specialitate au fost puse în evidenţă manifestări ale
„fenomenului de seră", în special a creşterii temperaturii medii a globului şi ca o
consecinţă, creşterea nivelului mărilor şi oceanelor, modificări în ciclul hidrologic etc.
Acest fenomen este datorat creşterii globale a emisiilor de gaze (CO2, CH4 – metan,
N2O – protoxid de azot).
Protejarea planetei pe termen lung şi menţinerea echilibrului ei ecologic
presupun concentrarea eforturilor pe reducere a emisiilor de gaze ce produc "efectul
de seră".
Strategia pe termen scurt prevede într-o primă etapă stabilizarea emisiilor,
astfel ca în anul 2000 emisiile să fie la acelaşi nivel ca în anul 1990. (Atenţie!).

Deprecierea stratului de ozon

Stratul de ozon este localizat la 10-50 Km de suprafaţa pământului şi conţine

aproximativ 90% din ozonul atmosferic.
Stratul de ozon protejează viaţa pe pământ deoarece el absoarbe razele UV-B
( radiaţie 280 – 390 nm) radiate de soare. Radiaţia UV-B este periculoasă pentru
organisme (cancerul pielii, cataracte etc.).
În ultimii ani s-a observat o reducere a grosimii stratului de ozon: circa 3% în
perioada 1979-1991 (desupra Europei, în unele zone, a fost şi de 7% în ultimul
deceniu).

12
 Cauza acestui fenomen rezidă în concentraţiile crescute de cloruri, bromuri,
prezente în clorofluorcarbon (CFC), substanţe larg utilizate în industra frigorifică,
ventilaţie, cosmetice etc. Reducerea stratului de ozon are efecte negative nu numai
asupra ecosistemelor acvatice şi terestre, dar şi asupra materialelor, asupra
proceselor chimice din atmosferă, înfluenţând întreg echilibrul vieţii pe pământ. Au
fost adoptate numeroase acte periodice internaţionale (Protocolul de la Montreal,
Protocolul de la Copenhaga), care îşi propun controlul eficient al acestor tipuri de
substsnţe CFC şi HCFC (hidroclorofluorcarbon), implicând schimbări de tehnologie în
industriile menţionate.
Acidifierea
Emisiile de substanţe ce pot provoca acidifierea în atmosferă ca, de exemplu
dioxidul de sulf (SO2) sau oxizii de azot (NOx) în special rezultaţi la arderea
combustibililor fosili, pot persista în aer câteva zile şi astfel pot fi transportaţi la sute
de kilometri, unde devin prin conversie chimică acizi (sulfuric sau nitric).
Acest proces interferă cu ecosistemele conducând la cunoscuta problematică
a „acidifierii". devastarea pădurilor din Canada şi Europa centrală, moartea unor
lacuri din peninsula Scandinavă şi Canada sunt exemple de proporţii deosebite
provocate de acest proces.
Sunt afectate în astfel de zone organismele din apă, plantele din zonă,
precum şi populaţia prin consumul de apă potabilă cu un pH necorespunzător.
În majoritatea cazurilor acest proces intră sub incidenţa poluării atmosferice
transfrontaliere. Măsurile ce se recomandă a se aplica pentru limitarea emisiilor
menţionate sunt:
- creşterea aportului energiei nucleare
- desulfurarea produselor petroliere
- conservarea energiei
- creşterea eficienţei instalaţiilor energetice
- utilizarea unui cărbune cu o concentraţie scăzută de sulf.

În mod similar se pun problemele şi pentru celelalte impedimente majore de

mediu cu care se confruntă ţările continentului european.
În toate cazurilor se remarcă aceleaşi politici şi etape ce se impun a fi
adoptate de factorii de decizie în controlul proceselor:

13
 - monitorizarea evoluţiei proceselor cu delimitarea zonelor afectate şi
evidenţierea pagubelor.
- promovarea unor legislaţii corespunzătoare la nivel naţional şi regional.
- adoptarea unor măsuri şi practici în industrie, agricultură, transport, energie,
care să promoveze tehnologii de înaltă eficienţă "curate" şi consumuri reduse de
resurse.
- formarea de personal de specialitate şi acţiuni de sensibilizare a populaţiei la
problemele protecţiei mediului etc.
În toate aceste acţiuni, ca şi în multe altele, care pot contribui la atingerea
obiectivului propus, ingineriei mediului îi revine rolul de găsire a soluţiilor tehnice care
să asigure minimalizarea efectelor negative ale activităţilor umane asupra mediului.

1.2.3. Protecţia mediului

Protejarea ecosferei presupune menţinerea echilibrului ecologic, respectiv

menţinerea stării unui ecosistem natural în care lanţul trofic este corect echilibrat.
Existenţa echilibrului ecologic a fost constatată empiric încă din trecut, dar
analizată şi fundamentată teoretic în sec. XX, ca urmare a distrugerilor provocate de
intervenţiile umane în lanţul trofic şi de dezvoltarea unei ştiinţe a echilibrului natural al
viului, ecologie.
Ca urmare a dezechilibrului ecologic provocat de ţările industrializate atât pe
teritoriul lor cât şi pe teritoriul altor state s-a putut constata că natura nu dispune
întotdeauna de mijloace pentru refacerea echilibrului ecologic, în foarte multe situaţii
fiind necesară intervenţia recuperatoare a omului.
Conservarea mediului geografic al Terrei presupune conservarea principalelor
sale componente organice şi anorganice:
- conservarea biocenozelor (specii de plante şi animale);
- conservarea biotopurilor ( aer, sol, apă).
Baza strategiei conservării o constituie cunoaşterea aspectelor ecologice şi
genetice care determină dispariţia unor specii, adaptarea şi formarea de noi specii.
Ex.: Dispariţia unei specii, componentă esenţială a evoluţiei este echilibrată de
supravieţuirea, adaptarea şi formarea de specii noi (speciaţie).
Considerente ce impun protecţia mediului:

14
 ¾ asigurarea nevoilor crescânde ale unei populaţii tot mai numeroase
pentru: hrană, energie, materii prime, odihnă, etc.;
¾ considerente de ordin etic, estetic sau cultural.
Protecţia mediului geografic presupune:
o păstrarea nealterată a componentelor sale;
o gestionarea şi administrarea raţională a componentelor lui: patrimoniul
ecologic şi genetic.
Bazele ecologice şi genetice ale conservării mediului geografic impun
cunoaşterea modului de organizare şi funcţionare a ecosistemelor terestre. Studiul
succesiunilor ecologice şi al dinamicii spaţio – temporale a ecosistemelor a arătat că
heterogenitatea spaţială şi unele perturbări în structura şi funcţionarea ecosistemelor
sunt necesare şi utile pentru menţinerea bogăţiei specifice a biocenozelor. De aici
rezultă necesitatea de a fi păstrată întreaga gamă de habitate şi la nevoie, menţinute
sau recreate artificial prin intervenţia omului.
După unele cercetări se pare că un efectiv eficace de 500 de exemplare (la
animale) este pragul minim de asigurare a potenţialului evolutiv al unei populaţii
(Franklin, 1980).
Pentru a se asigura măsurile preventive necesare pentru conservarea speciilor, prin
crearea de rezervaţii sunt necesare suprafeţe întinse şi mijloace materiale care pot
veni în contradicţie cu alte nevoi stringente ale populaţiei din ţările în curs de
dezvoltare. De aceea, politica de conservare a mediului şi amenajare a teritoriului
trebuie să ia în considerare imperativele dezvoltării economico-sociale.

Aceste considerente stau la baza acţiunilor UNESCO privind realizarea unei

reţele internaţionale de rezervaţii ale biosferei (ecosferei) care să contribuie la
ameliorarea bunăstării populaţiei umane prin utilizarea raţională a ecosistemelor
naturale sau modificate de către om .
In activitatea sa omul a intervenit în dezvoltarea speciilor de plante şi animale în
scopul asigurării nevoilor sale crescânde de alimentaţie. Aceste intervenţii
influenţează restul ecosistemelor naturale, producând unele dereglări în structura şi
activitatea ecosferei, a ciclurilor biogeochimice ale principalelor componente ale
atmosferei, hidrosferei şi a pedosferei.

De aceea, organizarea ocrotirii naturii în fiecare ţară şi la nivelul ecosferei este

problemă de mare răspundere şi de mare actualitate. In acest sens trebuie alese şi

15
asigurată protecţia unor ecosisteme virgine reprezentative, diferite ca dimensiuni,
grad de izolare şi protecţie ca: parcuri naţionale, parcuri naturale, rezervaţii naturale,
rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii ale biosferei, monumente ale naturii, etc.

Ocrotirea ecosferei la nivel global trebuie să se facă prin cooperare

internaţională privind supravegherea continuă a stării ecosferei, acţiune numită
generic: „monitoring”. Aceasta pote sesiza la timp schimbările ce intervin în starea
componentelor biotice şi abiotice ale ecosferei în scopul luării celor mai adecvate
măsuri de redresare, în timp util.

Toate problemele legate de explozia demografică, perspectiva schimbărilor

climatice, distrugerea diversităţii biologice depind de conexiunile dintre influenţa
activităţii speciei umane (antropogene) asupra principalele componente ale ecosferei.

1.2.4 Aspecte economice ale protecţiei mediului

„Dacă lupta împotriva poluării costă scump, aerul poluat costă mai scump.” - Détrie, J.P, La pollution atmosphérique,

Dunod, Paris, 1985

Au fost efectuate calcule statistice de evaluare, prin extrapolare, a daunelor

provocate de poluare, cum ar fi:

o Ţările puternic industrializate plătesc pagubele datorate poluării aerului din

bugetul statului. Ex.: SUA – 11 miliarde dolari/an, sau 60 dolari/ locuitor,an.
o In Anglia, degradarea construcţiilor prin coroziune a cauzat pagube de
7
20.10 lire /an, în timp ce cheltuielile de prevenire a acestor efecte, printr-o întreţinere
corectă, cu măsuri de protecţie anticorozivă (vopsire) ar necesita 4.107 lire/an.
o In SUA, programul costisitor de reducere a poluării oraşului Pittsburg a
avut ca urmare realizarea unor economii estimate la 27 milioane de dolari, prin
reducerea pagubelor cauzate de fum şi alţi poluanţi.
o Epurarea totală a aerului necesită costuri deosebit de mari. Astfel, pentru
reducerea cu 1 procent peste 95% a prafului din gaze necesită investiţii de miliarde.
Unele daune cauzate de poluarea atmosferei cum ar fi: pierderile de vieţi
omeneşti, bolile fizice şi psihice, efectele genetice, diminuarea recoltelor, scăderea

16
productivităţii animalelor, etc. nu pot fi evaluate direct, prin cifre. In ţările dezvoltate
există o reţea de supraveghere şi control a gradului de poluare, iar pentru
combaterea poluării sunt conjugate eforturile mai multor categorii de specialişti.

În ţara noastră, tehnologiile existente au nivele de performanţă foarte diferite,

cele moderne nu sunt totdeauna bine exploatate şi întreţinute, iar disciplina
tehnologică nu a ajuns la un nivel potrivit etapei actuale.

1.2.5 Principii de perspectivă pentru protecţia mediului

Protecţia mediului, în etapa actuală de dezvoltare socială nu mai poate fi

realizată prin „dispersarea – diluarea” agenţilor poluanţi, pulberi şi gaze, în aer sau
apă. Tendinţa actuală a protecţiei şi prezervării mediului se bazează pe principiul
confinare – concentrare”, conform căruia se pretinde găsirea de soluţii tehnice pentru
controlarea emisiilor, captarea poluanţilor şi transformarea lor în forme stabile,
netoxice, biodegradabile.
Aceste tehnologii, care necesită investiţii suplimentare trebuie să asigure:
- protecţia biotopurilor de interes ştiinţific;
- asigurarea lanţurilor trofice normale ale biocenozelor;
- asigurarea resurselor naturale (aer, apă, sol, ) curate, pentru obţinerea
unei bune productivităţi;
- echilibrarea presiunii populaţiilor de predători;
- reciclarea naturală a materiei, prin asigurarea realizării biociclurilor
elementelor vitale (carbon, azot, oxigen, etc.);
- conservarea aspectului estetic, recreativ a mediului.
Principalele măsuri tehnologice pentru reducerea şi controlul poluării sunt:
- reducerea emisiilor de agenţi poluanţi din industrie, prin alegerea
materiilor prime cu cel mai mic potenţial de poluare, modificarea proceselor
tehnologice prin adăugarea unor faze de recuperare a agenţilor poluanţi,
utilizarea proceselor în circuit închis, etc.
- reducerea agenţilor poluanţi din transporturi;
- înlocuirea combustibilului solid, cu lichid, gazos sau acţionarea cu
energie electrică a motoarelor;
- reducerea emisiilor de agenţi poluanţi în agricultură, industrie, etc.;

17
 - reducerea emisiilor poluante radioactive;
- instalarea unor bariere fizico-chimice în calea răspândirii agenţilor
poluanţi la: epurarea gazelor, ventilarea incintelor, desprăfuirea aerului,
centrale electronucleare.

1.3. DREPTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Fenomenele de degradare a mediului înconjurător, evidente in a doua

jumătate a secolului XX a determinat multe naţiuni să instituie legi cuprinzătoare,
proiectate pentru a repara distrugerile anterioare ale poluării necontrolate şi pentru a
preveni viitoarele contaminări ale mediului.
Înţelegerile internaţionale au jucat un rol important în reducerea poluării
globale. Intre acestea menţionăm:
ˆ Protocolul de la Montréal cu privire la Substanţele care Distrug Stratul de
Ozon (1987), care a fixat date internaţionale până la care să fie reduse emisiile de
substanţe chimice, cum ar fi CFC, despre care se ştie că distruge stratul de ozon.
ˆ Convenţia Basel pentru Controlul Transporturilor Internaţionale ale
Deşeurilor Periculoase şi Depozitarea Lor (1989) serveşte ca punct de reper pentru
reglementările internaţionale ce se ocupă de transportarea deşeurilor periculoase şi
depozitarea lor.
ˆ Din anul 1992 reprezentanţii a mai mult de 160 de ţări s-au întâlnit în mod
regulat pentru a discuta despre metodele de reducere a emisiilor de substanţe
poluante care produc efectul de seră.
ˆ În 1997 a fost creat Protocolul de la Kyõto, chemând celelalte ţări să adere
la el pentru a reduce până în anul 2012 emisiile de gaze cu 5% sub nivelul din 1990.
Până la sfârşitul anului 2000 Protocolul de la Kyoto nu fusese încă ratificat;
negociatorii încercau încă să ajungă la un consens în legătură cu regulile, metodele
şi penalităţile care ar trebui să fie folosite pentru a aplica tratatul.
Regulamentul şi legislaţia au dus la un considerabil progres în diminuarea
poluării aerului şi apelor în ţările dezvoltate. Vehiculele din 1990 emit mai puţini oxizi
de azot decât cele din 1970; centralele electrice ard acum mai puţini combustibili pe
bază de sulf; coşurile industriale au acum filtre prin care se reduc emisiile şi nu se
mai foloseşte benzină cu plumb. Ţările în curs de dezvoltare continuă să se lupte cu

18
poluarea fiindcă nu au tehnologii pentru filtrare şi curăţare şi trebuie să îşi mărească
puterea economică, de cele mai multe ori cu costul poluării mediului. Problema este
că ţările în curs de dezvoltare atrag investitorii străini prin forţa de muncă mai ieftină,
materiale brute mai ieftine şi mai puţine restricţii pentru substanţe poluante.
Grupuri nonguvernamentale s-au format la nivel local, naţional şi internaţional
pentru a combate problemele create de poluare din toata lumea. Multe din aceste
organizaţii răspândesc informaţii şi ajută oameni şi alte organizaţii, care nu sunt
implicate în procesul luării deciziilor.
Reţeaua Acţiunii Pesticidelor răspândeşte informaţii tehnice cu privire la
efectele pesticidelor asupra agricultorilor care le folosesc. O mişcare bine organizată
de justiţie pentru mediu s-a ridicat pentru a pleda pentru protecţia echitabilă a
mediului înconjurător.
Greenpeace este o organizaţie activistă care concentrează atenţia
internaţională asupra industriilor şi guvernelor care contaminează terenul, apele sau
atmosfera cu deşeuri toxice.
Admiterea României ca parte componentă a Comunităţii Europene a impus
luarea unor măsuri legislative privind evaluarea poluării factorilor de mediu,
identificarea prejudiciilor, stabilirea responsabilităţilor şi asigurarea unor măsuri de
prevenire a emisiei de poluanţi, de orice fel, în mediu.

Protecţia mediului şi protecţia muncii a necesitat introducerea unor măsuri

specifice de ordin legislativ.

Astfel, Legea protecţiei mediului 265 din 2006 ţine seama de principiile,
convenţiile şi acordurile internaţionale, adoptate de organismele de specialitate ale
ONU şi ale Comunităţii Europene, precum şi de legislaţiile naţionale dintr-o seri de
state ca: Elveţia, Suedia, Rusia, Anglia, Germania, Spania, SUA, etc.

Legea prevede proceduri şi norme tehnice de evaluare a poluării pentru diferiţi

factori de mediu, dispoziţii la atingerea pragurilor de alertă, dispoziţii la atingerea
pragurilor de intervenţie şi stabileşte autorităţile competente.

Legea reglementează protecţia mediului ca obiectiv de interes public major,

pe baza următoarelor principii şi elemente strategice care conduc la o dezvoltare
durabilă a societăţii:

- principiul precauţiei în luarea deciziei;

19
 - principiul prevenirii riscurilor ecologice şi producerii daunelor;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
- principiul „poluatorul plăteşte”;
- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor ce periclitează nemijlocit şi grav
sănătatea oamenilor;
- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
- utilizarea durabilă (de lungă durată);
- menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor
deteriorate;
- crearea unui cadru de participare a organizaţiilor ne-guvernamentale şi a
populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Legea prevede modalităţile de implementare a acestor principii şi strategii,
reglementează activităţile economice şi sociale cu impact asupra mediului şi
procedura de autorizare a lor , stabileşte regimul substanţelor şi deşeurilor
periculoase, precum şi a altor deşeuri şi impune reglementarea tehnică a măsurilor
de protecţie a mediului de către autoritatea centrală de protecţie a mediului, cu
consultarea autorităţilor de specialitate, pe domenii.

În lege se definesc unii termeni specifici, cum sunt:

ˆ Impact de mediu – reprezintă modificarea negativă considerabilă a:

- caracteristicilor fizice, chimice şi structurale ale factorilor de mediu;
- diminuarea diversităţii biologice;
- modificarea negativă considerabilă a productivităţii ecosistemelor naturale
şi antropizate (locuite de oameni);
- deteriorarea echilibrului ecologic;
- degradarea considerabilă a calităţii vieţii în ecosistemele antropizate,
cauzată de fenomene de poluare a ape, aerului, solului, sau de supraexploatarea
resurselor naturale;
- gestionarea necorespunzătoare a teritoriului, identificabilă în prezent sau
previzibilă a se manifesta în viitor.
ˆ Evaluarea riscului - analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor
componente ale unui impact asupra mediului;

20
 ˆ Prag de alertă – concentraţiile de factori poluanţi in apă, aer, sol, sau
prezenţi în emisii/evacuări (ale unor instalaţii), ce prezintă riscul unui impact potenţial
asupra mediului şi care determină declanşarea unei monitorizări suplimentare în
scopul diminuării lor.
ˆ Prag de intervenţie - concentraţiile de factori poluanţi in apă, aer, sol, sau
prezenţi în emisii/evacuări la care autorităţile competente vor dispune efectuarea
studiilor de evaluare a impactului şi reducerea concentraţiilor poluanţilor respectivi în
emisii / evacuări.
ˆ Autoritate competentă – autoritate împuternicită .
Incepând cu februarie 2004, autoritatea centrală de protecţie a mediului în ţara
noastră este Ministerul Mediului.

21
 CAPITOLUL 2. - LOCUL ŞI ROLUL INGINERIEI MEDIULUI ÎN PROTECŢIA,
CONSERVAREA ŞI RESTAURAREA FACTORILOR DE MEDIU

Ingineria mediului – ca parte integrantă a ingineriei civile se ocupă cu următoarele

probleme principale: tratarea deşeurilor chimice, biologice sau termice, purificarea aerului
şi a apei şi reabilitarea zonelor contaminate accidental sau prin depozitarea temporară a
unor gunoaie.
Printre subiectele acoperite de ingineria mediului se numără purificarea apei în
vederea potabilizării, tratamentul apelor uzate şi managementul deşeurilor periculoase,
poluarea datorată transporturilor. Ingineria mediului poate fi implicată în reducerea poluării,
în ingineria ecologică (verde) şi în ecologia industrială.
Primele abordări ale ingineriei mediului se bazau pe utilizări excesive ale
combustibililor fosili şi necesitau cheltuieli mari de mentenanţă, deoarece se situau în
afara echilibrului cu natura. Soluţiile ingineriei mediului trebuie să se bazeze mai mult pe
fluxurile energetice naturale (bazate pe energie solară), care presupun cheltuieli de
mentenanţă mai reduse, atunci când sunt folosite corect şi nu produc efecte de poluare
asupra mediului.
De exemplu: în cazul restaurării peisajului dezgolit de stratul de sol, ca urmare a
unor activităţi antropice sau a fenomenelor de eroziune, ingineria ecologică ar trebui să
găsească soluţii prin implantarea unor microorganisme vii, capabile să refacă solul. In
cazul tratării apelor uzate, ingineria convenţională ar utiliza energie electrică pentru
pompare şi aerare şi cantităţi impresionante de substanţe chimice pentru neutralizare.
Ingineria ecologică ar utiliza capacitatea naturală de asimilare a unor plante şi microbi
pentru a îndepărta substanţele poluante.
Ingineria mediului aplică principiile ştiinţifice şi inginereşti în scopul îmbunătăţirii
calităţii mediului (aer, apă şi/sau resurse naturale), pentru a asigura sănătatea factorilor de
mediu, ce constituie habitat pentru oameni şi alte organisme vii şi pentru a remedia siturile
poluate.
In acest scop, ingineria mediului se ocupă cu culegerea datelor privitoare la
consecinţele asupra mediului produse de activităţile antropice, dar şi cu evaluarea
impactului asupra mediului datorat unor activităţi ce urmează a fi proiectate, în scopul
propunerii de măsuri ce vor fi luate de organisme abilitate pentru diminuarea şi/sau
eliminarea efectelor poluărilor previzibile.
Pentru această disciplină se mai utilizează şi alţi termeni cum sunt: ingineria
sănătăţii publice, ingineria sănătăţii mediului.

22
 Se consideră că ingineria mediului poate fi definită ca acel domeniu al tehnicii şi
practicii inginereşti prin care proiectele şi activităţile se abordează sub toate aspectele
(tehnic, economic, financiar, monetar, social şi ecologic) în relaţia lor cu mediul
înconjurător.
În contextul conceptelor şi instrumentelor prezentate, ingineria mediului este
chemată să găsească soluţii care să intervină favorabil în relaţia dintre activităţile umane şi
mediul înconjurător, prin dezvoltarea efectelor favorabile şi minimalizarea celor negative.
Pentru a realiza acest obiectiv, ingineria mediului operează, la nivel conceptual şi practic,
cu metode, tehnici şi tehnologii puse la punct de colective multidisciplinare de specialişti.
In zilele noastre, problemele de protecţia mediului au dobândit o prioritate
deosebită, astfel încât orice activitate umană, începând cu tehnologiile de proces curate şi
terminând cu activitatea de monitorizare a mediului, trebuie să se supună cerinţelor
ingineriei mediului.
În această direcţie, ingineria mediului abordează în aceeaşi măsură activităţi ca:
- evaluarea impactului ecologic
- monitoringul mediului
- reglementarea tehnică a calităţii factorilor de mediu
- protecţia resurselor de apă, a atmosferei, a solului etc.
- controlul zgomotelor, vibraţiilor, a radioactivităţii etc.
- elaborarea de „tehnologii curate".
Fiecare din activităţile de mai sus s-au constituit deja în domenii de sine stătătoare,
ca obiecte de activitate ale unor specialităţi deosebit de importante, cu aplicabilitate în
practica curentă. Aflate într-o continuă dezvoltare, aceste specialităţi devin domenii ale
tehnicii inginereşti, dar şi o parte integrantă a protecţiei mediului, fapt ce permite
sintetizarea lor în complexul domeniu al ingineriei mediului.
Considerăm utilă prezentarea unor noţiuni utilizate în mod curent în tratarea
problemelor ce fac obiectul ingineriei mediului, după cum urmează:
 Acord de mediu – reglementarea prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a
unui proiect sau activitate.
 Analiză de impact – evaluarea efectului unităţilor sau activităţilor existente
asupra mediului înconjurător în vederea elaborării sau realizării autorizaţiei de mediu.
 Antropic – cauzat sau determinat direct sau indirect de acţiunea omului.
 Areal – teritoriu ocupat de o specie sau de o populaţie.
 Arie protejată – zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în
procent ridicat, desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor

23
obiective specifice de conservare şi care cuprinde: parcuri naţionale, rezervaţii naturale,
rezervaţii ale biosferei, monumente ale naturii şi altele.
 Atmosferă – masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul
de ozon.
 Autorizaţia de mediu – reglementarea tehnico – juridică prin care sunt stabilite
condiţiile şi parametrii de funcţionare, pentru activităţi existente şi pentru cele noi, pe baza
acordului de mediu.
 Autorizaţie pentru activitatea nucleară – document prin care autoritatea
competentă de reglementare autorizează titularul activităţii să amplaseze, proiecteze,
achiziţioneze, fabrice, producă, construiască, transporte, importe, exporte, primească,
amplaseze, localizeze, pună în funcţiune, posede, folosească, opereze, transfere,
dezafecteze sau să dispună de orice sursă de radiaţii ionizante, instalaţii nucleare sau
amenajări pentru gospodărirea deşeurilor radioactive.
 Bilanţ de mediu – procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi a
consecinţelor efectelor negative cumulate (anterioare şi anticipate) şi care face parte din
acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului.
 Biocenoza – componenta vie a unui ecosistem reprezentând o comunitate
unitară şi complexă de plante şi animale.
 Biodiversitate – variabilitatea dintre organismele vii provenite din acosistemele
acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte şi
cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi dintre ecosisteme.
 Biotehnologie – orice aplicaţie a unei tehnologii care foloseşte sisteme biologice,
organisme vii sau părţi din acestea pentru a fabrica sau modifica produse sau procese
pentru folosinţă specifică.
 Capacitate de suport – numărul total de indivizi dintr-o populaţie pe care un
ecosistem este in măsură să-l întreţină la un moment dat.
 Deteriorarea mediului – alterarea caracteristicilor fizico chimice şi structurale ale
componentelor sale naturale , reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a
ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului biologic şi a calităţii vieţii,
cauzate în principal de poluarea apei, atmosferei şi a solului, supraexploatarea resurselor,
gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a
teritoriului.
 Deşeuri – substanţe refolosibile sau nu, apărute în urma unor procese biologice
sau tehnologice, dar care nu mai pot fi utilizate ca atare.

24
 Â Deşeuri periculoase – deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase,
corozive, radioactive sau altele, introduse în mediu, pot dăuna plantelor, animalelor sau
omului.
 Dezvoltare durabilă – concept de evoluţie a societăţii care permite folosirea pe
termen lung a mediului ca dezvoltarea socio-economică să rămână posibilă concomitent
cu menţinerea calităţii mediului la un nivel acceptabil.
 Echilibrul ecologic – ansamblul de stări ale unui ecosistem a cărui dinamică
asigură structura şi funcţiile acestuia.
 Ecologie – ştiinţă de sinteză provenită iniţial din domeniul biologiei, dar care
tinde să devină de sine stătătoare, ce studiază conexiunile ce apar între organisme şi
mediul lor de viaţă (natural şi amenajat), precum şi structura, funcţia şi productivitatea
sistemelor biologice (populaţi, biogeneză, dar şi a sistemelor mixte (ecosisteme).
 Ecosistem – orice complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi
microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională.
 Efluent – orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză,
inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, vidanjare sau vaporizare.
 Emisii – poluanţi evacuaţi în mediu, precum şi zgomote, vibraţii, radiaţii
electromagnetice, care se manifestă şi se măsoară la locul de plecare din sursă.
 Epurarea apelor – domeniu al tehnicii gospodăriri apelor, dar şi al ingineriei
mediului prin care se elimină din apele uzate impurităţile dobândite în cursul procesului de
utilizare a apei în diferite activităţi menajere sau socio-economice.
 Evaluarea impactului asupra mediului – cuantificarea efectelor activităţilor
umane şi proceselor naturale asupra elementelor factorilor naturali, sănătăţii şi securităţii
omului şi a bunurilor materiale.
 Factori abiotici – component al mediului lipsit de viaţă, lumină, temperatură,
presiune, umiditate, relief, precipitaţii etc.
 Factor biotic – acţiunea unui organism asupra mediului ambiant sau asupra altor
organisme.
 Fond naţional de mediu – fond special, extrabugetar, destinat realizării
obiectivelor strategiei naţionale în legătură cu reducerea poluării şi reconstrucţia ecologică
a mediului deteriorat.
 Habitat – locul sau tipul de loc în care un organism sau o populaţie există în
mod natural.
 Impact asupra mediului – orice efect direct sau indirect al unei activităţi umane
definită într-o anumită zonă, care produce o schimbare a sensului de evoluţie a stării de

25
calitate a ecosistemului, schimbare ce poate afecta sănătatea omului, integritatea
mediului, a patrimoniului cultural sau condiţiilor social economice.
 Lanţ trofic – serie de organisme care, în cadrul unui ecosistem, consumă şi sunt
consumate, la rândul lor, este calea prin care materia şi energia circulă în ecosistem.
 Mediul înconjurător – ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei:
 aerul, apa, solul şi subsolul.
 toate straturile atmosferice
 toate materiile organice şi anorganice ca şi fiinţele vii.
 Sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele de la a la c, inclusiv
valorice istorice, culturale şi estetice rezultate.
 Monitoringul mediului – supravegherea continuă, evidenţierea schimbărilor în
starea mediului şi evaluarea semnificaţiei ecologice şi a implicaţiilor sociale ale acestor
schimbări urmate de măsuri care se impun.
 Monument al naturii – specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori
izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice (peşteri, martori de eroziune, chei, cascade,
formaţiuni fosilifere şi altele).
 Poluant – orice substanţă (solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori) sub
formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care,
introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi
aduce daune bunurilor materiale.
 Poluare – proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi abiotice şi a bunurilor
create de om, cauzat de activităţile umane, cât şi datorită unor fenomene naturale.
 Prejudiciu – efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor,
bunurilor sau mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare, sau dezastre.
 Program pentru conformare – plan de măsuri şi etape care trebuiesc parcurse
în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu, de către autoritatea
competentă, în scopul respectării reglementărilor privind protecţia mediului.
 Protecţia mediului înconjurător – totalitatea mijloacelor şi măsurilor întreprinse
pentru păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali,
prevenirea şi combaterea poluării, dezvoltarea valorilor naturale.
 Resurse naturale – includ resursele neregenerabile (minerale şi combustibili
fosili) , regenerabile (apă, atmosferă, sol, floră, vegetaţie, faună sălbatecă) şi permanente
(energie solară, eoliană, geotermică).
 Risc ecologic potenţial – probabilitatea producerii unor efecte negative asupra
mediului, care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare.

26
 Â Substanţe periculoase - orice substanţă sau produs care, chiar folosite în
cantităţi, concentraţii sau condiţii ce nu sunt desemnate ca periculoase, prezintă risc
semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale, pot fi: explozive, oxidante,
inflamabile, toxice, corozive, iritante, mutagene, radioactive şi de alt fel.
 Surse de radiaţii ionizante – orice entitate fizică naturală, fabricată sau utilizată
ca element al al unei activităţi care poate genera expuneri la radiaţii, prin emiterea de
radiaţii ionizante sau eliberarea de substanţe radioactive sau altele.
 Titularul proiectului sau activităţii – orice persoană fizică sau juridică care
propune, deţine şi/sau gospodăreşte o activitate economică sau socială.
 Utilizare durabilă – folosire a resurselor regenerabile într-un mod şi o rată care
să conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu
necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente sau viitoare.
 Zonă umedă – zonă cu exces de umiditate (exceptând terenurile grele) include:
mlaştinile, regiunile inundabile, limanele, estuarele şi lagunele.

27
 Capitolul 3 - AERUL ATMOSFERIC

Atmosfera (athmos = aer şi spherein = sferă, înveliş) este denumirea dată

învelişului de aer al Pământului. Compusă aproape integral din gaze, atmosfera conţine
însă şi urme de substanţe solide, prezente în stare fin divizată.
Compoziţia atmosferei, sau a aerului (denumirea curentă) s-a schimbat de-a
lungul celor aproximativ 2,5 - 2,8 miliarde de ani de când a luat naştere, de la o
atmosferă primitivă la cea actuală, trecând prin mai multe faze intermediare, în decursul
cărora şi-a schimbat nu numai compoziţia chimică, dar şi alte caracteristici precum ar fi
densitate, grosime, transparenţă, şi altele.
Atmosfera de astăzi a Pământului conţine azot (nitrogen) bimolecular (N2) - în
proporţie de aproape 4/5 (78,2 %), oxigen bimolecular, O2 - 20,5 %, argon, Ar - 0,92 %,
bioxid de carbon, CO2 - 0,03 %, ozon - oxigen trimolecular (O3) şi alte gaze, praf, fum,
particule în suspensie, etc.

Componenţi atmosferici
Azot (N) 77 %
Oxigen (O) 21 %
Argon (Ar) 1%
Bioxid de Carbon 0.038%
(CO2)
Apă (H2O) sub formă urme (variază în funcţie de
de vapori zona climatică)

Atmosfera este numită în vorbirea curentă aer. Atmosfera terestră are o masă de
ca. 4,9 · 1018 kg şi este alcătuită in funcţie de temperatură din mai multe straturi:
Troposfera - între 0 km, deasupra munţilor înalţi, 7 km în zona polară şi 17 km la
tropice; partea superioară a fiecărui strat se termină cu o zonă de pauză;
- Stratosfera - între 7 - 17 până la 50 km;
- Mezosfera - între 50 şi 80 km;
- Termosfera - între 80 şi 640 km

28
 - Exosfera - între 500 şi 1000 km până la ca. 100.000 km, cu o trecere la spaţiul
intraplanetar.
Troposfera este stratul inferior al atmosferei, unde au loc fenomenele
meteorologice.
După procese fizico-radiologice atmosfera poate fi subîmpărţită în următoarele
substrate :
- Ionosfera
- Magnetosfera
- Ozonosfera (16 - 50 km)
- Hemosfera

Stratul cu vieţuitoare, „biosfera” este cuprins în intervalul de înălţime de 0 - 20

km.
După gradul de amestec a gazelor:
- Homosfera (0-100 km)
- Homopauza (100-120 km)
- Heterosfera (>120 km)
Până la altitudinea de aproximativ 85 km compoziţia atmosferei este uniformă. In
acest strat numit HOMOSFERA, constituenţii gazoşi - aproximativ aceeaşi sunt prezenţi
in proporţii diferite. Aceşti constituenţi gazoşi pot fi împărţiţi după timpul lor de viaţă îin
trei categorii:
• Constituenţi cvasiconstanţi, al căror timp de viaţă este de ordinul miilor de ani: N,
O , Ar , He , Xe , Kr;
• Constituenţi care variază lent (CH , O , N O , CO , CO si H) - al căror timp de
viaţă este de la câteva luni până la câţiva ani;
• Constituenţi care variază rapid: SO , H S , NO , NO , NH , al căror timp de viaţă
este de câteva zile sau mai puţin.
Gazele care pot fi considerate "permanente" sunt gazele nobile: Ne, Ar, Kr, Xe,
întrucât ele au surse şi pierderi neglijabile în atmosferă.

29
 3.1. POLUAREA AERULUI ATMOSFERIC

Poluarea atmosferei a fost definită, în diverse documente ale organismelor

Europene de protecţie a mediului înconjurător astfel: " introducerea în aer de către om,
direct sau indirect, de substanţe sau energie cu acţiune nocivă, de natură să pună în
pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să
deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să păgubească valori de
agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător".
Asociaţia Franceză de Normalizare (AFNOR) defineşte ca "poluant al aerului-
orice corp solid, lichid sau gazos existent în atmosferă, care nu face parte din
compoziţia normală a acestuia sau care aste prezent în cantităţi anormale".
Atmosfera, învelişul gazos al pământului este stratificată, pe verticală în 5 zone
pornind de la nivelul mării (nivel o) în sus: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera
şi ionosfera. Dintre acestea troposfera este zona cu densitatea cea mai mare. Mişcările
verticale şi orizontale ale aerului ce au loc în troposferă, dirijate de la zonele cu presiune
mare către cele cu presiune mai redusă, determină fenomenele meteorologice şi
formarea norilor.
Răspândirea agenţilor poluanţi în atmosferă are loc prin amestecarea intimă cu
aerul, în mod spontan şi ireversibil, în virtutea principiilor termodinamicii.
Problemele privind răspândirea agenţilor poluanţi rezultaţi din activităţile omului
(evacuările prin coşurile focarelor de la instalaţiile de ardere sau ale instalaţiilor de
ventilaţie ) în atmosferă prezintă un interes deosebit pentru realizarea unor instalaţii
corespunzătoare pentru purificarea acestora.
Omul s-a bazat, o vreme, pe tendinţa naturală de dispersie-diluare a poluanţilor,
principiul D-D, dar aceasta s-a dovedit insuficient, deoarece se baza pe premize greşite
cum ar fi, capacitatea de diluţie infinită a atmosferei, neglijarea efectelor negative asupra
biosului pe care le pot provoca agenţii chimici sau radioactivi, după un timp îndelungat
de acţiune.
De aceea principiul D-D a fost complectat cu principiul C-C, respectiv confinare
(izolare)-concentrare, care ia amploare tot mai mult.

30
 Principiul D-D stă la baza procesului de autopurificare a aerului atmosferic, prin
procese fizice şi chimice. Între acestea: sedimentarea, condensarea, absorbţia şi diluţia
poluanţilor până sub concentraţia maximă admisibilă (C.M.A) sunt cele mai importante.
Sedimentarea este eficientă numai în cazul particulelor mari, în condiţii de calm
atmosferic şi care reprezintă una din căile de eliberare a atmosferei de impurităţi solide
sedimentabile.
Majoritatea poluanţilor atmosferici sunt gaze şi aerosoli. Aerosolii au particule de
dimensiuni extrem de mici, ce nu pot fi îndepărtaţi prin procesul de sedimentare.
Aceasta conduce la o acumulare de particule nesedimentabile în atmosfera înaltă, unde
pot rămâne perioade lungi de timp, cuprinse între 1 şi 3 ani, funcţie de altitudine şi de
structura fiecărui strat.
În troposferă poluanţii reacţionează cu oxigenul, conducând uneori la sinteza
unor compuşi toxici (N0x, S02) precursori ai acizilor ce pot forma cu umiditatea din aer
ploi acide, sau pot fi eventual neutralizaţi de către substanţele bazice din funingine, praf,
etc. şi de care ar putea fi absorbite.
Răspândirea poluanţilor atmosferici în biomasa terestră se produce, cu toată
viteza lor mică de dispersie şi prezintă o particularitate periculoasă, de concentrare
biologică, prin reţinere şi acumulare.
Un caz particular în răspândirea agenţilor poluanţi îl reprezintă şi poluanţii fizici:
radiaţiile şi zgomotul. Unele radiaţii, ionizările (razele X), la fel ca şi zgomotul se sting
odată cu încetarea acţiunii sursei, în timp ce poluanţii chimici (pesticide, ierbicide)
acţionează atâta timp cât există moleculele lor.
Poluanţii biologici, în schimb, au o evoluţie explozivă care nu încetează decât prin
intervenţia radicală şi bine studiată a omului.
Poluarea aerului depinde de numeroşi factori: caracteristicile sursei de poluare,
factori climatici, factori topografici, etc.

31
 3.1.1. Surse de poluare a aerului

Sursele de poluare a aerului atmosferic reprezintă locul de producere şi de

evacuare în mediul înconjurător a poluanţilor.

O emisie de poluant se caracterizează prin următoarele caracteristici:

- concentraţie – masa de substanţă eliminată de la sursă, în raport cu volumul

afluenţilor gazoşi [ mg/m3 ]
- debit masic – masa de substanţă în aer de la o sursă, în unitate de timp [ g/h ].
Emisiile de poluanţi din surse antropice, se clasifică după mărimea particulelor
componente astfel:
- pulberi ( praf ) – substanţe în stare solidă, rezultate din dezagregarea
materialelor cu dimensiuni mici.
- aerosoli ( coloizi aerieni, materiale în dispersie ) – sunt dispersii sau suspensii
în aer sau în gazele purtătoare de particule solide sau lichide, foarte stabile cu diametre
cuprinse între 0,001 – 10 µm. Exemple: ceaţa, fumul, norii etc.
- condensoizii – rezultaţi din condensarea gazelor şi vaporilor, alcătuiţi din fumuri
ce conţin particule cu diametre mai mici de un µm. din oxizi metalici de fier, magneziu,
zinc, plumb, etc. Exemplu: smogul - un amestec fin de fum şi ceaţă.
Pulberile se clasifică la rândul lor după mai multe criterii:
- după originea lor, pulberile pot fi:
ƒ pulberi organice: vegetale, animale, sintetice.
ƒ pulberi anorganice: minerale, metalice ( fier - Fe, cupru - Cu, zinc -
Zn, plumb - Pb, mangan – Mn ).
- după diametrul mediu al particulelor: în clase de la 0 –100 µm.
- după mecanismul de formare
ƒ pulberi formate prin dezintegrare.
ƒ pulberi formate prin condensare.
- după acţiunea lor asupra organismului uman:
ƒ pulberi toxice sistemice – ( plumb - Pb, arsen - As, mangan - Mn,
beriliu - Be, vanadiu - V ) ce pot provoca afecţiuni ale plămânilor.

32
 ƒ pulberi iritante ( corozive ) – varul, bicromaţii, arsenul.
ƒ pulberi cancerigene - compuşi ai cromului ( cu zincul - Zn, calciu -
Ca ), ai nichelului ( oxidul, sulfura, carbonatul ), ai arsenului ( trioxid
şi pentaoxid, acidul arsenic şi sărurile sale ), plumb, cobalt, etc.
ƒ pulberi netoxice ( inerte ): cărbune, calciu, fier, aluminiu, staniu, etc.
şi active: bioxid de siliciu - Si02, beriliu - Be, etc.
Concentraţiile maxime admise ( CMA ) ale emisiilor poluante în aerul atmosferic,
diferă de la o ţară la alta, existând diferenţe uneori flagrante, între valorile admise pentru
acelaşi poluant.
Standardizarea în domeniul calităţii aerului, incluzând vocabularul, eşantionarea,
măsurarea caracteristicilor aerului şi exprimarea lor ( exclusiv limitele de poluare
admise: CMA ) este domeniul de activitate al Comitetului tehnic european „CT 53” –
Calitatea aerului.
În România, de acest domeniu se ocupă Comitetul de specialitate din cadrul
Asociaţiei Române de Standardizare ( ASRO ). Concentraţiile maxime admise (CMA )
sunt stabilite prin STAS 12574/1987 - " Aer din zone protejate. Condiţii de calitate".
Pentru aerul ambiental şi atmosfera locului de muncă s-a elaborat un pachet de
standarde ce conţin metodele de determinare a diferiţilor parametri de calitate
(aparatură, mod de lucru, exprimarea rezultatelor).

Clasificarea surselor de poluare a aerului se poate face funcţie de locul de

producere după cum urmează:

a. Surse naturale:
- vulcanii
- furtunile de praf şi nisip
- incendiile spontane
- descompunerea reziduurilor organice
- fenomene meteorologice (ceaţa)
- fenomene de descompunere din sol
- fenomene fizice şi chimice din atmosferă – cazanul troposferic
- fenomenul " El Nino "

33
 -
b. Surse caracteristice activităţilor umane
- industria
- mijloacele de transport
- nişa umană (deşeuri rezultate din activităţile existenţei umane).

a. Sursele naturale de poluare aerului

Sursele naturale de poluare a aerului nu provoacă decât în mod excepţional

poluări importante ale atmosferei. Cea mai comună dintre poluările naturale este
poluarea cu pulberi provenite din erodarea straturilor superficiale ale solului, ridicate de
vânt până la o anumită altitudine. Furtunile de praf pot constitui uneori factori de poluare
care pot influenta şi asupra sănătăţii populaţiei, în apropierea unor zone aride sau de
deşert. In anumite condiţii meteorologice s-au semnalat transporturi masive de praf de
sol până la distanţe apreciabile de locul de producere, fenomen care s-a observat şi în
ţara noastră. Intre sursele naturale de poluare putem menţiona erupţiile vulcanice,
emanaţiile de gaze din sol, poluarea produsă de procese naturale de descompunere în
sol a substanţelor organice, incendiile din păduri, etc.
Sursele naturale produc o poluare accidentală, de cele mai multe ori posibil a fi
asimilată în timp, de ciclul ecologic al biosferei.

Erupţiile vulcanice aruncă în atmosferă cantităţi imense de pulberi solide, gaze şi

vapori, uneori toxice, prin conţinutul mare de compuşi ai sulfului. Vulcanii activi poluează
continuu prin produsele gazoase emise prin crater (fumarole), lichide si solide.

Aceste emisii schimbă nu numai micro si mezorelieful zonei în care se manifestă,

dar exercită influenţe negative şi asupra purităţii atmosferice. Cenuşile vulcanice,
împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic şi alte numeroase gaze sunt purjate in
atmosferă, unde formează nori groşi, ce pot pluti până la mari distanţe de locul de
emitere. Timpul de remanenţă în atmosferă a acestor suspensii poate ajunge chiar la 1-
2 ani. Unii cercetători apreciază că, cea mai mare parte a suspensiilor din atmosfera
terestră provine din activitatea vulcanică - o importanta sursa de poluare aer. Aceste

34
pulberi se presupune că au si influenţe asupra bilanţului termic al atmosferei,
împiedicând dispersia energiei radiate de Pământ către univers şi contribuind, în acest
fel, la accentuarea fenomenului de încălzire globală.

Furtunile de praf şi de nisip sunt si ele un important factor in poluarea aerului.

Furtunile de praf provocate de uragane, cicloane, trombe de aer, etc., asociate cu
eroziunea solului produc poluarea atmosferei pe întinderi mari, ce pot trece chiar de le
un continent în altul. Terenurile afânate din regiunile de stepă, în perioadele lipsite de
precipitaţii, pierd partea aeriană a vegetaţiei şi rămân expuse acţiunii de eroziune a
vântului. Vânturile continue, de durată ridică de pe sol o parte din particulele ce
formează "scheletul mineral" al acestuia şi le transformă în suspensii subaeriene, care
sunt reţinute în atmosferă perioade lungi de timp. Depunerea acestor suspensii, ca
urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spălare exercitat de ploi se poate
produce la mari distante faţă de locul de unde au fost ridicate.
Pulberea ridicată la mare înălţime, odată ajunsă într-o zonă anticiclonică (de
maxim barometric) începe să se depună. S-a estimat că anual atmosfera poartă peste
30 milioane tone de praf, ceea ce a condus de-a lungul timpului la îngroparea atâtor
vestigii ale antichităţii.

Zonele cele mai supuse unor astfel de fenomene sunt: Africa de nord şi de sud, Asia
centrală, centrul şi sudul Americii de Nord şi centrul Australiei, cu vânturi predominante
calde şi puternice, ca Simun, Khamsin, Harmatan etc. Astfel Simunul produce furtunile
de nisip din Sahara, urmate de mari ravagii, care ajung uneori să treacă peste marea
Mediterană, în Europa , sub numele de Sirocco.

Astfel, în mai 1934, numai într-o singură zi, un vânt de o violenţă neobişnuită a
produs un intens proces de eroziune eoliană pe teritoriile statelor Texas, Kansas,
Oklahoma si Colorado, din Statele Unite. Norii negrii, care cuprindeau circa 300 milioane
de tone de praf, după ce au parcurs 2/3 din teritoriul S.U.A., au întunecat Washington-ul
şi New York-ul şi s-au deplasat mai departe către Atlantic. In 1928, în zilele de 26 si 27
aprilie, o furtună a produs erodarea unui strat de sol cu o grosime de 12 - 25 mm, pe o
su¬prafaţă de 400 mii km2 , situată în zona precaspică, a Rusiei. Evaluările făcute cu

35
acest prilej au arătat că, numai pe teritoriul Statelor Unite s-au depus circa 148 milioane
m3 de praf, din cantitatea totală ridicată.
Cercetări recente, din satelit, au arătat ca eroziunea eoliană numai de pe
continentul African ajunge la 100 - 400 milioane tone pulberi/an. In acest context, se
pare că deşertul Sahara înaintează în fiecare an cu 1,5 până la 10 km.
Eroziunea eoliană este accentuată în zonele de stepă, a căror soluri au o
ţesătură nisipoasă, sau sunt constituite din particule fine de aluviuni, în perioadele
secetoase.

Una din marile catastrofe ecologice, datorată omului este eroziunea masivă la
care este expus solul ca urmare a despăduririlor masive, în vederea obţinerii de terenuri
cultivabile, sau ca urmare a exploatării necontrolate a masei lemnoase. La scară globală
a fost estimat că în absenţa unor măsuri eficace, eroziunea solurilor va conduce la
pierderea a cca 20% din suprafaţa totală a terenurilor cultivabile în lume, până în anul
2010 (Brown şi Wolf-1984), mare parte din structura acestor terenuri, fiind transportată
pe fundul bazinelor de apă.

Circulaţia prafului în atmosferă poate dura perioade de timp de ordinul lunilor. În

România, cea mai puternică furtună de praf s-a înregistrat în 6-7 aprilie 1960, cu sursă
din sudul Rusiei şi a avut ca efect reducerea radiaţiei solare cu 50%.

Pulberea de praf are efecte nocive asupra ecosferei deoarece răspândeşte

agenţi patogeni, reduc radiaţia solară şi afectează omul prin îngreunarea respiraţiei şi a
vederii. Din Cosmos intră în atmosfera terestră, în mod constant şi continuu, o cantitate
de praf estimată (de NASA) la circa 10.000 tone/zi de pulberi, greu sedimentabile,
datorită dimensiunilor lor coloidale.

Incendiile naturale - o importantă sursă de fum şi cenuşă se produc atunci când

umiditatea aerului scade sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai
ales in zona tropicală, deşi, în general, gradul de umiditate al pădurilor din aceasta zonă
nu este de natură să favorizeze izbucnirea incendiului.

Incendiile naturale pot fi declanşate de trăsnete şi de temperaturile ridicate din

timpul verii. Ele se pot întinde pe suprafeţe de sute de hectare, formând nori de fum.

36
 La sfârşitul anului 1982 şi începutul anului 1983, pe insula Borneo a Indoneziei şi
în Malayesia au avut loc 7 incendii care au mistuit circa 3,5 milioane hectare de păduri
tropicale. In Coasta de Fildeş, în 1983, focul a distrus circa 450 000 ha, iar în Ghana, în
timpul aceleiaşi secete a fost distrusă prin foc o mare suprafaţă de păduri şi circa 10%
din plantaţiile de cacao. In anii deosebit de secetoşi, chiar şi în zonele temperate, se
produc dese incendii ale pădurilor. Astfel, in 1992, după o succesiune de ani secetoşi au
izbucnit incendii devastatoare chiar şi în pădurile Franţei şi ale Poloniei.

Se pare că situaţia climatică din deceniul 80 a extins mult suprafeţele de păduri

vulnerabile la incendii pe întregul glob. Deosebit de periculoase sunt incendiile din
pădurile de conifere, din regiunile temperate, a căror răşină şi terebentină le
accelerează propagarea.

Incendiile emit în atmosferă o cantitate anuală de circa 34 milioane tone de fum şi

cenuşă şi circa 340 mii tone hidrocarburi provenite din distilarea lemnului în timpul
arderii.
Descompunerea reziduurilor organice.
O sursă de poluare a atmosferei cu gaze de tip: NH3, H2S, C02, o constituie
reziduurile organice ca: frunze deşeuri organice industriale sau alimentare, dejecţiile
umane sau animale, cadavre etc., care se descompun în prezenţa sau în lipsa aerului,
sub influenţa enzimelor sau a bacteriilor.
Descompunerea anaerobă, în urma căreia se emană mercaptan, CH4, H2S,
NH3, etc., gaze toxice urât mirositoare şi inflamabile este numită putrefacţie. Acesta
constituie un motiv pentru care pătrunderea în excavaţii trebuie făcută cu precauţie,
pentru a evita riscul unor explozii.
Digestia nămolului de către bacterii, în bazine, staţii de epurare, rampe de gunoi,
canale, ape stătătoare, gropi septice, etc. poate dura perioade foarte lungi de timp (ani,
zeci de ani) şi poate fi urmată de creşterea presiunii gazelor rezultate, ce poate conduce
la explozii şi incendii la distanţă, uneori, depărtată de sursă.
Fenomenele meteorologice

Ceaţa este un fenomen meteorologic care constă dintr-o aglomeraţie de particule

de apă aflate în suspensie în atmosferă, în apropiere de suprafaţa solului. Când la o

37
temperatura dată, cantitatea de vapori din aer se măreşte substanţial (de exemplu, în
urma evaporării intense a apei din sol), vaporii din atmosferă pot să devină saturaţi. De
cele mai multe ori, vaporii din atmosferă nu sunt saturaţi, dar ei pot să devină saturaţi
prin răcire, dacă temperatura aerului coboară mai jos de aşa-numitul “punct de rouă”
(temperatura la care vaporii de apă din aer, la presiune constantă, devin saturaţi şi
încep să apară primele picături de lichid). În această stare ei nu mai pot să se afle numai
în stare gazoasă şi încep să se condenseze în mici picături de apă care, fiind în
suspensie în straturile de aer de la suprafaţa solului, micşorează transparenţa aerului,
provocând fenomenul căruia îi spunem ceaţă. Ceţei dense, care reduce mult
vizibilitatea, i se spune negură sau pâclă.
Ceaţa este mai frecventă în zonele de lângă marile bazine de apă ale planetei,
mări şi oceane, care aduc în atmosfera continentală cristale de săruri (NaCl, MgCl2,
CaCl2, KBr, etc.), ce constituie centre de condensare a vaporilor de apă.

În zonele cu mari aglomerări urbane ceaţa aste principala cauză a formării

"smogului" acid, deosebit de dăunător sănătăţii. Date experimentale arată că în zona de
coastă a Bretaniei (Franţa) ploile depun pe sol o cantitate de cca 30 gr. săruri/m2.an, din
care 70% este constituită din NaCl.

Ionizarea atmosferei este un fenomen fizic şi are loc în atmosferă ca urmare a

schimbărilor bruşte ale factorilor meteorologici (presiune, umiditate, etc.) şi se manifestă
prin formarea unui surplus de ioni pozitivi sau negativi, în diferite zone ale globului.

Fenomenul are la bază intensificarea activităţii solare, în anumite perioade de timp şi

perforarea stratului de protecţie a pământului, ozonosfera, care lasă cale liberă
radiaţiilor ultraviolete cu acţiune ionizantă.

Activităţile antropice ca instalaţiile şi materialele radioactive, liniile de înaltă tensiune,

etc., contribuie şi ele la perturbarea echilibrului electric al atmosferei.

Formarea ionilor în atmosferă, fenomen cunoscut şi ca „poluare electrică" este

urmată de o etapă de separare a acestora, pe baza gradientului electric vertical, natural
al pământului. Are loc un proces de concentrare electrică a ionilor pe suprafaţa
particulelor de pulberi prezente în aerul atmosferic, provenite de la diferite surse

38
naturale sau antropice. Aceasta are ca rezultat scăderea numărului de ioni negativi (cu
rol benefic şi indispensabil vieţii) şi in consecinţă, o creştere a ponderii ionilor pozitivi.

Sunt deja cunoscute efectele negative ale ionilor pozitivi ai bioxidului de carbon de ex.,
care diminuează frecvenţa cililor vibratili din trahee, provocând fenomene de
vasoconstricţie şi o mărire a frecvenţei respiratorii.
Ionii negativi au rolul de a accelera transportul oxigenului şi de a grăbi eliminarea
unor noxe. Cunoştinţele dobândite asupra fenomenelor de ionizare a aerului, sunt deja
puse în practică prin comercializarea de ionometre pentru măsurarea gradului de
ionizare şi de generatoare de ioni capabile să corecteze, in spaţii reduse, dezechilibrul
ionic.
Ionizarea aerului precede de obicei schimbările meteorologice şi ar fi benefică
popularizarea acestor date, în buletinul meteorologic, ca o măsură de prevenire pentru
protecţia bolnavilor.

b. Sursele artificiale de poluare a aerului datorate activităţilor umane (surse

antropice)

Sursele de poluare artificială, denumite şi antropice sunt mai numeroase decât

cele naturale şi au un potenţial distructiv deosebit de periculos pentru mediul
înconjurător. Dintre toate vieţuitoarele omul este cel mai mare poluator al mediului
înconjurător. Prin existenţa sa proprie şi ca urmare a activităţilor sale în diferite ramuri
economice omul produce deşeuri, majoritatea fiind poluante pentru mediu. Creşterea
demografică este o ameninţare pentru sănătatea planetei, dacă nu se intervine conştient
şi eficient pentru controlul poluării. Creşterea demografică şi dezvoltarea socială supune
mediul înconjurător la două tipuri principale de presiuni: creşterea rapidă a activităţilor
agricole şi industriale, amplificarea circulaţiei şi a sistemelor de transport, comunicaţii,
exploatarea intensivă şi extensivă a resurselor naturale.
Principalele surse de poluare datorate activităţilor umane sunt:
- industria;
- mijloacele de transport ce utilizează motoare cu ardere internă;

39
 - nişa umană – deşeurile;
- surse de poluare radioactivă;
- surse de poluare sonoră.
Acţiunea agenţilor poluanţi asupra vieţuitoarelor se poate manifesta direct sau
indirect, funcţie de căile de răspândire ale acestora şi poate merge de la inconfort până
la acţiune toxică evidentă.
Căile de deteriorare ale confortului omului, adică a senzaţiilor sale sonore,
vizuale, olfactive, sunt multiple, între care cele mai importante sunt:
- poluare sonoră;
- degradarea ambientului, a peisajului;
- senzaţia de miros neplăcut;
- gustul neplăcut al apei potabile;
- murdăria şi toxicitatea produsă de fum;
- aglomerarea necontrolată deşeurilor care poate conduce la nevroze,
claustrofobie sau agorafobie.
Acţiunea toxică a poluanţilor asupra vieţuitoarelor poate îmbrăca diverse forme,
de la iritare, alergie, infecţie, asfixie, intoxicaţie, până la boli incurabile, cum este
cancerul. Acţiunea distructivă a agenţilor poluanţi se poate manifesta la nivel
microscopic, prin alterarea proceselor biochimice ale celulelor, sau la nivel macroscopic,
prin dereglarea funcţiilor biologice, ce pot avea ca urmare moartea organismelor.
În ceea ce priveşte relaţia dintre concentraţia substanţei poluante şi efectul ei
asupra organismelor vii se cunoaşte ( legea Schulze – farmacodinamică ) că în doze
mici unele pot fi stimulante, în doze medii depresante ( deprimante ), iar in doze mari –
distructive.
Sursele artificiale de poluare a aerului sunt mult mai importante decât cele
naturale, înmulţirea acestora constituind cauze pentru care protecţia aerului reprezintă o
problemă vitală a lumii contemporane. Aceste surse sunt o urmare a activităţii omului,
progresul societăţii, în primul rând procesul de industrializare şi urbanizare, având drept
fenomen de însoţire poluarea mediului, implicit şi poluarea aerului. Aceste surse de
poluare a aerului pot fi clasificate în surse staţionare şi surse mobile.

40
 Sursele staţionare de poluare a aerului cuprind procesele de combustie şi
procesele industriale diverse.
ˆ Procesele de combustie – arderea combustibilului pentru obţinerea de
energie – sunt folosite în scopuri industriale (centrale electrice, etc.), pentru realizarea
energiei calorice necesare încălzirii, pentru incinerarea reziduurilor şi pentru propulsia
vehiculelor.
Principalii combustibili folosiţi în prezent şi care vor fi folosiţi şi in viitorul apropiat
sunt combustibilii fosili (cărbune, petrol, gaze naturale), energia atomică furnizând încă o
proporţie redusă din totalul energiei necesare, iar utilizarea energiei solare constituind o
rezervă a viitorului.
Teoretic, printr-o ardere completă a unui combustibil pur ar rezulta numai bioxid
de carbon şi apă, substanţe practic lipsite de nocivităţi considerabile. In practică însă
nici combustibilii nu sunt puri şi nici procesul de ardere nu este complet. Rezultă deci din
aceste procese de ardere o cantitate de produşi secundari, care intră în compoziţia
fumului şi care sunt emişi în atmosferă. Cantitatea lor este cu atât mai mare cu cât
combustibilul conţine mai multe impurităţi şi arderea este mai puţin completă.
ˆ Cărbunele constituie combustibilul cel mai frecvent folosit, existând
rezerve mondiale importante. Exista o varietate mare de tipuri de cărbune folosite,
prezenţa impurităţilor depinzând de gradul de puritate . Tipurile de cărbune cu puţine
impurităţi sunt relativ scumpe, în procesele de ardere utilizându-se frecvent şi cărbune
inferior. Fumul rezultat conţine atât suspensii – formate din cărbune şi cenuşă – cât si
gaze. Suspensiile conţin carbon, siliciu, aluminiu, oxizi de fier, precum şi, în cantităţi
variabile, zinc, cadmiu, vanadiu, nichel, seleniu, etc. Gazele conţin, pe lângă vapori de
apă, oxizi de azot, bioxid de sulf, oxid de carbon, acid fluorhidric, aldehide şi alte
hidrocarburi. Dintre poluanţii principali emişi, conţinutul oxizi de carbon şi oxizi de azot,
depinde de tipul şi calitatea arderii, în timp ce conţinutul de cenuşă şi bioxid de sulf
depinde, în primul rând, de calitatea cărbunelui.
De menţionat că în momentul arderii se pot forma hidrocarburi policiclice cu efect
cancerigen, care condensează repede pe particulele în suspensie.
ˆ Produşii de petrol reprezintă, de asemenea, combustibili frecvent folosiţi în
procesele de combustie din sursele staţionare. Principalii poluanţi emişi în atmosferă

41
sunt oxizii de azot, oxidul de carbon, bioxidul de sulf (dependent de concentraţia sulfului
în petrol), hidrocarburi, printre care şi hidrocarburi policiclice, precum şi suspensii
conţinând carbon şi cenuşă bogată în sulfaţi, precum şi alte substanţe, printre care sunt
de menţionat seleniul si vanadiul.
ˆ Gazele naturale reprezintă combustibilul cu potenţialul poluant cel mai
redus. In mod constant, pe lângă bioxid de carbon şi apă se emit în atmosferă oxizi de
azot (NOx), la care se pot adăuga, în funcţie de calitatea arderii, oxid de carbon,
hidrocarburi si - uneori – particule în suspensie. Valoarea economică ridicată, precum şi
rezervele mondiale limitate fac însă ca gazele naturale să fie tot mai puţin utilizate
pentru combustie.
Sursele mobile de poluare a aerului sunt vehiculele propulsate de motoare cu
ardere internă: terestre, aeriene şi navale. Poluarea datorată acestora provine din
arderea combustibililor fosili (derivaţi ai petrolului, gaze naturale, cărbuni, etc.) utilizaţi.

3.1.2. Natura poluanţilor atmosferici

Poluanţii emişi în atmosferă pot fi: solizi, lichizi sau gazoşi, provenind din surse
punctiforme, de suprafaţă sau de volum sunt denumiţi emisii atmosferice.
Gazul carbonic (CO2), numit ştiinţific dioxidul de carbon este cel mai important
component din ciclul carbonului, inofensiv şi este catalizator pentru reacţiile de
fotosinteza. CO2, sub formă de vapori de apă lasă să treacă undele scurte ale radiaţiei
solare în atmosferă şi absoarbe undele lungi ale radiaţiilor Pamântului, ceea ce
provoacă o reîncălzire a aerului, aşa-numitul - „efect de sera”. Pe Venus, într-o
atmosferă foarte bogată în CO2, temperatura atinge 470° C. Bioxidul de carbon întâlnit
în atmosferă, în proporţie de 0,03% nu produce tulburări manifeste decât în situaţiile în
care este împiedicată trecerea gazului din sângele venos în alveola pulmonară si
eliminarea lui prin aerul expirat. De fapt fenomenele toxice apar în momentul în care
presiunea parţială a CO2 din aer creşte atât de mult încât împiedică eliminarea acestui
catabolit. Iniţial apare o creştere a CO2 din sânge (hipercapnie), mai puţin datorită
pătrunderii lui din aerul exterior, cât datorită autointoxicării organismului. Pe măsura ce
creşte concentraţia CO2 în aerul atmosferic, intervine şi solubilizarea lui în plasma

42
sanguină datorită presiunii parţiale crescute; la autointoxicare se asociază intoxicaţia
exogenă. Primele tulburări apar în jurul concentraţiei de 3%, manifestată prin tulburări
respiratorii (accelerarea respiraţiei), apare apoi cianoza, urmată de tulburări respiratorii
şi circulatorii însoţite de fenomene legate de dezechilibrul acido-bazic.
Praful, cenuşa şi fumul au o proporţie destul de mare în totalitatea poluanţilor
care există în atmosferă. Praful provine din dezintegrarea unor materiale solide în
particule aproape coloidale, de 10-100 nm. Fumul este un amestec de particule solide si
coloidale cu picături fine de lichid.
Sursele artificiale generatoare de praf, cenuşă si fum cuprind, în general, toate
activităţile omeneşti bazate pe arderea combustibililor lichizi, solizi sau gazoşi. O
importantă sursă industrială, în special de praf, o reprezintă industria materialelor de
construcţie, care are la baza prelucrarea unor roci naturale (silicaţi, argile, calcar,
magnezit, ghips etc.). Din cadrul larg al industriei materialelor de construcţii se
detaşează, sub aspectul impactului exercitat asupra mediului ambiant, industria
cimentului. Materialele de bază, care intră în fabricarea cimentului sunt piatra de calcar
amestecată cu marne sau cu argile. Sunt cunoscute şi aplicate două procedee de
fabricare: procedeul uscat, în care materiile prime sunt deshidratate, sfărâmate în mori
speciale şi arse apoi în cuptoare rotative lungi, la temperaturi înalte şi procedeul umed,
în care materiile prime se amestecă cu apă, apoi se macină, în stare umedă, în mori
speciale, după care, pulberea rezultată este arsă, la rândul ei în cuptoare rotative, unde
procesul este acelaşi ca la procedeul uscat Temperaturile din cuptoare determină mai
întâi granularea materialului, cu formare de clincher iar apoi, prin măcinare, se obţin
cimentul propriu-zis, constituit din particule foarte fine. Procesele tehnologice descrise
produc cantităţi mari de praf, în toate verigile lanţului tehnologic: uscătoare, mori de
materii prime, cuptoare, procese intermediare. Din uscătoare se elimină în atmosferă
aproximativ 10% din cantitatea alimentată, din mori, 1-3% din cantitatea prelucrată, din
cuptoarele rotative, 10%, din procesele intermediare, între 2 si 4%. În total se pierde
între 20 şi 25% din materia primă prelucrată la procedeul uscat şi 10-45% la procedeul
umed. Praful rezultat din industria cimentului este împrăştiat până la distanţe de peste 3
km faţă de sursă, concentraţia acestuia în apropierea surselor, variind intre 500 si 2 000
t/km2/an.

43
 Fumul constituie partea invizibila a substanţelor ce se elimină prin coşurile
întreprinderilor industriale şi este constituit din vapori de apă, gaze, produşi incomplet
arşi (cărbune, hidrocarburi, gudroane etc.) şi alte impurităţi înglobate şi eliberate cu
ocazia arderii. Fumul are o culoare albicioasă dacă arderea este completă. Culoarea
neagră indică o ardere incompletă, datorită lipsei de aer, precum şi prezenţei în cantitate
mare a cărbunelui şi a funinginii. Culoarea fumului poate fi rar roşcată, cenuşie sau
brună, după cum cărbunele conţine fier, aluminiu sau mangan. Particulele de fum au
dimensiuni submicronice (<0,075m).
Cenuşa rezultă in exclusivitate din combustibilii solizi. Proporţia sa variază între:
5-15% - la antracit (cărbune superior, deci cu ardere mai completă), 40-50% - la
cărbunii inferiori (lignit, turbă, etc.). Cenuşa se compune din : - compuşi minerali
puternic înglobaţi în masa cărbunelui. In aceasta categorie sunt cuprinşi compuşii de Si,
Al, Fe, Ca, Mg şi/sau S ; - impurităţi (cenuşă mecanică) provenite din roca în care se
află înglobat zăcământul (steril). Cenuşa rămâne în cea mai mare parte în focar şi este
îndepărtată prin procedee mecanice sau hidraulice. Restul este antrenat spre coş, de
către puternicul curent de aer format în camera de ardere. In marile centrale
termoelectrice, la trecerea prin coş, cenuşa este captată aproape în totalitate.
Monoxidul de carbon (CO) este un gaz foarte periculos, ce are o pondere din ce
în ce mai mare printre poluanţii devastatori. Toate materiile primare energetice folosite
pentru combustie conţin carbon sub formă de combinaţii chimice, care se oxidează,
transformându-se în gaz carbonic (CO2) sau în oxid de carbon (CO) - dacă combustia
este incompletă. Monoxidul de carbon se formează, în mod natural, în metabolismul
microorganismelor şi în cel al anumitor plante; este un compus al gazului natural. El se
răspândeşte în atmosferă sau se formează în stratosferă sub efectul razelor ultraviolete
(UV). CO este produs în lanţul de descompunere troposferică a metanului prin
intermediul radicalului OH. O cantitate echivalentă de CO se formează prin acţiunea
omului în momentul combustiei carbonului şi hidrocarburilor, 67% din CO provine de la
vehicule, combustia ne-fiind completă decât dacă motoarele merg în plină viteză.
Anumite plante cu flori, precum morcovul, pot fixa CO. Mari cantităţi de CO sunt fixate in
sol şi sunt degradate de microorganisme. Cantităţile reziduale se ridică în straturile mai
înalte ale atmosferei. CO este un gaz toxic pentru oameni si animale. El pătrunde în

44
organism prin plămâni şi blochează fixarea oxigenului, prin atomul central de Fe al
hemoglobinei (HbCO), puterea sa de fixare este de 240 de ori mai mare decât cea a
oxigenului.
Bioxidul de sulf (SO2), produs în principal de arderea cărbunelui dar prezent şi în
emisiile motoarelor diesel se combină cu apa din atmosferă şi provoacă ploile acide,
care distrug vegetaţia şi clădirile.
Compuşii azotului (NOx) contribuie constant la poluarea atmosferei. In tre aceştia,
bioxidul de azot (NO2) este unul din cei mai periculoşi poluanţi atmosferici. Sursa
principală a acestui gaz o reprezintă motoarele cu ardere internă, în special a
automobilelor. NO2 se formează la temperatura ridicată din ţevile de eşapament.
Cantităţi importante de NO2 iau naştere şi la arderea cărbunilor. In afară de faptul că
NO2 este toxic ca atare, la anumite concentraţii el contribuie nemijlocit la formarea
smogului - fotochimic, un produs complex alcătuit din diverşi compuşi chimici şi având
ca substrat fizic particule de aerosoli (suspensii solide sau lichide din atmosferă). Sub
influenţa razelor solare, mai ales ultraviolete (UV), între aceşti compuşi se produc reacţii
secundare şi terţiare, din care iau naştere alte substanţe, ca ozonul (O3), PAN,
acroleina, formaldehida, peroxiacetilnitrati (PAN), etc. Dintre acestea, PAN si O3 au
efecte toxice deosebit de puternice. Bioxidul de azot (NO2) sub acţiunea razelor UV
reacţionează cu formare de oxid de azot şi oxigen atomic. O parte din oxigenul atomic
se combină cu oxidul de azot, regenerând NO2, proces ce duce la menţinerea NO2 în
atmosferă. Altă parte a oxigenului atomic se combină cu O2 şi formează ozonul, foarte
reactiv şi puternic oxidant. Ozonul reacţionează cu resturile de hidrocarburi, care apoi se
combină cu PAN. PAN are puternice efecte toxice asupra plantelor, chiar la concentraţii
mici, producând necroze ale ţesuturilor frunzelor, prin inhibarea fotosintezei.

45
 3.2 TEHNOLOGII DE RREŢINERE A POLUANŢILOR DIN GAZELE
INDUSTRIALE.DISPERSIA ATMOSFERICĂ

Necesitatea menţinerii calităţii aerului atmosferic în limitele asigurării unor condiţii

bune de trai pentru toate vieţuitoarele planetei, impune menţinerea emisiilor poluante în
limitele standardizate.
În acest scop, au fost elaborate tehnologii de reţinere a poluanţilor la sursă,
bazate în principal pe următoarele procedee:
ˆ desprăfuire
ˆ adsorbţie
ˆ absorbţie

3.2.1 Desprăfuirea aerului

Desprăfuirea este definită ca " operaţia de separare şi de eliminare a prafului
dintr-un curent de aer sau de gaz în scopul curăţării acestora sau al recuperării unor
particule solide ".
Pentru îndepărtarea particulelor solide din aerul poluat şi menţinerea nivelului
acestora în limitele standard, ( sub valoarea CMA ) se utilizează următoarele tipuri
principale de dispozitive de colectare a emisiilor poluante: cicloane, filtre scrubere
spălătoare, precipitatori electrostatici, camere de desprăfuire.
Operaţiile de desprăfuire se bazează, în principal pe efectul gravitaţional şi
inerţial al particulelor solide din aer, care la schimbarea direcţiei vitezei aerului, urmează
direcţia iniţială ( în jos ).
Cele mai răspândite echipamente de desprăfuire a aerului sunt:
¾ camerele de desprăfuire – utilizate pentru îndepărtarea particulelor de
dimensiuni mari ( d = 40 până la 60 µm ). Sunt construcţii cu un grad redus de
complexitate, cost iniţial mic, întreţinere uşoară şi eficienţă bună. Există două tipuri de
bază de camere de desprăfuire: " cu expansiune simplă " şi " cu tăvi multiple ( Howard
)". Procesul de desprăfuire constă în introducerea gazelor cu praf prin conducte de
alimentare, traversarea camerei la o viteză mai scăzută decât viteza iniţială a curentului
de gaz şi evacuarea gazelor desprăfuite. Datorită scăderii vitezei particulelor în interiorul

46
camerei ele capătă o mişcare descendentă, se depun la partea inferioară a incintei şi se
colectează în buncăre. Teoretic o cameră de liniştire cu lungime infinită ar putea colecta
şi particule foarte mici, cu diametre mai mici de 10µm.
¾ cicloanele sunt colectoare mecanice cu o structură mai complexă decât
camerele de desprăfuire şi cu un randament de separare mai mare. În ciclon, curentul
de gaz este introdus tangenţial şi primeşte o mişcare de rotaţie datorită geometriei
utilajului. Particulele de praf sunt antrenate de forţa centrifugă, culisează pe peretele
ciclonului şi cad la partea lui inferioară, de unde sunt colectate întru-n buncăr.
Performanţele utilajului sunt influenţate de geometria ciclonului, viteza şi temperatura
curentului de aer, etc. Utilajul nu are părţi în mişcare şi se utilizează de obicei ca o primă
treaptă de precurăţare a gazelor înainte de epurarea lor în instalaţii mai eficiente ca:
scrubere Venturi şi precipitatori electrostatici. Randamentul de separare al cicloanelor de
desprăfuire poate fi îmbunătăţit prin utilizarea unor vane cotite, duşuri cu apă, sau prin
utilizarea lor sub formă de baterii montate în serie sau în paralel.

3.2. 2. Adsorbţia

Adsorbţia este procedeul de epurare a gazelor prin atragerea şi reţinerea

componenţilor poluanţi gazoşi pe o suprafaţă solidă. Moleculele de gaz îndepărtate se
numesc " adsorbiţi ", iar suprafaţa solidă, colectoare se numeşte " adsorbant ".
Adsorbanţii sunt în principal materiale solide poroase care manifestă o atracţie selectivă
pentru gazele din componenţa masei de aer supus epurării, gazele poluante se depun
pe suprafaţa adsorbantului până ce aceasta devine saturată. În continuare pentru
menţinerea eficienţei separării adsorbantul trebuie înlocuit sau curăţat de vaporii
adsorbiţi.
Procesele de recuperare a adsorbantului sunt de obicei mai laborioase. În mod
curent, adsorbţia este utilizată ca metodă de recuperare a vaporilor organici de la coşuri,
pe toate nivelele de concentraţie.
Procesul de adsorbţie propriu zis poate fi de natură fizică sau chimică. La
adsorbţia fizică moleculele de gaz sunt atrase la suprafaţa solidă a adsorbantului prin
intermediul unor forţe slabe, de coeziune intermoleculară ( forţe Van der Vaals ),

47
electrostatice. În acest caz natura chimică a gazului adsorbit rămâne neschimbată, iar
procesul este uşor reversibil.
În absorbţia chimică ( chemosorbţia ) între moleculele de gaz şi cele ale
adsorbantului se stabileşte o legătură chimică, mai puternică.
Adsorbţia electrostatică Van der Vaals se utilizează pentru reţinerea poluanţilor
de natură polară, iar adsorbţia chimică pentru reţinerea poluanţilor nepolari (
organici ). Adsorbanţii polarizaţi reţin toţi vaporii de apă prezenţi în curentul de aer.
Procesele de adsorbţie sunt exoterme, căldura produsă la adsorbţia fizică fiind mult mai
redusă decât la chemosorbţie. Din acest motiv pentru controlul poluării aerului ( epurare
), este preferată adsorbţia fizică.
Cei mai utilizaţi adsorbanţi utilizaţi în industrie sunt: carbonul activ silicagelul,
oxidul de aluminiu, zeoliţii, etc.
Echipamentele de epurare a aerului bazat pe procese de adsorbţie ( fizică sau
chimică ) sunt în principal:
a. Sisteme neregenerabile – utilizate la controlul gazelor de evacuare, cu
concentraţii foarte mici ale poluanţilor ( sub 1µm ), având de regulă toxicitate mare şi
miros puternic. Când patul adsorbant devine saturat, este înlocuit cu unul nou. Un astfel
de sistem de adsorbţie este alcătuit de obicei dintr-un număr de panouri montate într-un
cadru rectangular sau într-o canistră adsorbantă.
b. Sisteme de adsorbţie regenerabile pot fi cu pat fix, mobil sau fluidizat,
curentul de aer având o mişcare descendentă de la un capăt la altul al patului
adsorbant. Instalaţiile regenerabile se utilizează la controlul curenţilor de aer cu
concentraţii mai mari ale poluanţilor. Când patul adsorbant devine saturat, vaporii
poluanţi sunt direcţionaţi la un pat secund, iar cei reţinuţi pe primul pat sunt desorbiţi.
Vaporii desorbiţi sunt trimişi la un sistem de recuperare. Acest sistem se
utilizează de obicei la reţinerea vaporilor de solvenţi din aerul industrial.
3.2.3 Absorbţia
Este o operaţie de transfer de masă de la o fază gazoasă la o fază hibridă, care
realizează îndepărtarea gazelor contaminante, urât mirositoare , prin dizolvarea lor într-
un lichid , numit absorbant.

48
 Gazul supus epurării se numeşte în acest caz , gaz suport, iar gazul contaminant
( S02, H2S, etc. ) este denumit absorbit.
Mecanismul procesului de absorbţie constă în difuzarea gazului poluant într-un
lichid care îl absoarbe selectiv. Cantitatea de gaz absorbit depinde de solubilitatea
acestuia, în lichidul absorbant, care depinde la rândul ei de condiţiile de stare ale
sistemului: temperatura şi presiunea. Evaluarea solubilităţii se face după diagrama de
echilibru a sistemului gaz – lichid ( legea lui Henry ). Echipamentele utilizate pentru
epurarea gazelor prin absorbţie sunt de tip:
- coloane de umplutură ( cu funcţionare continuă )
- coloane cu talere ( cu funcţionare periodică )
- multilaterale ( combinaţii ale primelor două tipuri ).
Principalele echipamente utilizate pentru epurarea gazelor, prin metoda
absorbţiei folosesc drept absorbant un lichid, pulverizat în coloana de gaz, care
solubilizează şi reţine gazele contaminante. Pentru mărirea suprafeţei de contact dintre "
absorbant " şi " absorbit " ( gazul contaminant din " gazul suport " ) se utilizează diferite "
paturi " din materiale granulare, rezistente la coroziune (ceramică, porţelan, metal, etc.).
Întrucât trecerea gazului prin absorbant se face cu viteză mare, acesta
antrenează particule fine de lichid ce se separă prin intermediul unor dispozitive de tip
plasă sau cu lame, aşezate în drumul gazului spre evacuarea din echipamentul de
separare. Lichidul contaminant este dirijat apoi spre o instalaţie de recuperare sau de
neutralizare.
Principalele tipuri de separatoare prin absorbţie sunt:
- coloanele de pulverizare,
- coloanele de umplutură,
- scruberele Venturi.
Principiul de funcţionare a unui scruber Venturi se bazează pe pulverizarea de
lichid in fluxul de aer ce conţine impurităţi care trebuiesc îndepărtate.
In timpul acestei faze de interacţiune dintre lichid si gaz se produce “capturarea“
particulelor solide din gaz. Particulele mai grele cad in colectorul de apa sau se dizolvă
în precipitat.

49
 Apa este filtrata din colectorul de apa cu ajutorul unei pompe si intră in circuitul
scruberului; aceasta faza se petrece in primul compartiment al scruberului

Scruberele Venturi se utilizează în toate cazurile in care este nevoie de un sistem

de colectare al prafului in situaţii in care gazele vehiculate sunt infestate sau conţin
particule incandescente cu risc de producere incendiu.

3.2.4. Modelarea dispersiei atmosferice

Gazele poluante ( S0x, N0x, CH4, Cocs, etc ) evacuate în atmosferă, în urma
proceselor de combustie, activităţi industriale, transporturi, sunt absorbite până la o
anumită concentraţie fără " efecte de strat ". Diluţia contaminanţilor aerului în atmosferă
este de primă importanţă în prevenirea unor nivele indezirabile ale poluării. Diluţia este
asociată cu mai multe mecanisme de autoepurare cum sunt: sedimentarea particulelor
solide, spălarea contaminanţilor de către precipitaţii, reacţii fotochimice, etc.
Cea mai simplă metodă utilizată în industrie pentru eliminarea emisiilor poluante
este utilizarea coşurilor de dispersie. Acestea ridică coloana de gaze poluante la
înălţime deasupra solului, permiţând diluarea lor de către curenţii de aer din atmosferă,
dar şi diseminarea lor pe suprafeţe mari. Capacitatea atmosferei de a dilua poluanţii
este totuşi limitată de fluctuaţiile fenomenelor meteorologice în funcţie de condiţiile
geografice şi meteorologice locale.

50
 Posibilitatea modelării dispersiei atmosferice, respectiv previzionarea modificării
concentraţiei poluanţilor emişi de la o sursă prin diseminarea în aerul atmosferic,
reprezintă o latură importantă a ingineriei poluării aerului.
Dispersia atmosferică este un fenomen natural de diseminare a concentraţiei unui
gaz provenit de la o sursă punctiformă, ce poate fi descris sumar astfel:
- un curent continuu de poluanţi se eliberează regulat în aer şi formează o
" pană ", care mai întâi creşte, se îndoaie la vârf sub acţiunea curenţilor de aer şi apoi
difuzează departe de sursă, în două direcţi posibile: pe orizontală şi pe verticală.
Concentraţia gazelor poluante scade pe măsura depărtării de sursa emitentă, prin
dispersarea acestora într-un volum tot mai mare de aer atmosferic. Condiţia primordială
a dispersiei naturale o constituie prezenţa curenţilor de aer (a vântului).
Diluţia contaminanţilor în aer este deci un rezultat a doi factori: turbulenţa
atmosferică şi difuzia moleculară, între care primul este determinant ( de 1000 de ori mai
mare ). Turbulenţa atmosferică ce determină în cea mai mare parte difuzia atmosferică
depinde de poziţia geografică şi de topografia locului unde este situată sursa de emisie
a gazelor poluante.
Un studiu de dispersie conţine în principal 4 etape, după cum urmează:
 localizarea emisiei, estimarea cantităţii de poluant şi duratei de emisie.
 selectarea modelului de calcul adecvat.
 efectuarea calculelor pentru estimarea concentraţiei curentului de aer
descendent rezultat din emisie.
 determinarea efectelor rezultate asupra factorilor de mediu, a oamenilor, florei
şi faunei şi asupra materialelor de construcţie.
 proiectarea coşului de dispersie trebuie să ţină cont de o multitudine de factori:
ƒ de proces – caracteristicile şi cantitatea de emisii poluante
ƒ de sursă – geometria şi structura coşului de dispersie
ƒ meteorologici
Din experienţa acumulată în timp la proiectarea coşului se remarcă următoarele
aspecte:
¾ înălţimea coşului trebuie să fie de cel puţin 1,5 ori înălţimea construcţiilor sau
obstacolelor înconjurătoare, pentru a se diminua efectul turbulenţei.

51
 ¾ viteza de evacuare a gazelor să fie mai mare de 20m/sec. ( 27 – 30 m/sec. )
pentru a nu crea o dâră turbulentă.
Gazele provenite de la coşurile cu diametru mai mic de 1,5m şi înălţimi mai mici
de 60m pot ajunge la sol şi pot duce la o concentraţie excesivă a poluanţilor la nivelul
solului, caz în care ridicarea penei devine imposibilă.
Dispersia atmosferică a emisiilor se produce la înălţimi de 5 –10 ori mai mari
decât înălţimea coşului, lateral de punctul de emisie. Dacă gazele de la coş sunt supuse
dispersiei atmosferice, turbulenţa are o influenţă nesemnificativă, concentraţia la nivelul
solului se consideră foarte bună dacă este de ordinul a 0,001 – 1% din concentraţia
gazelor la punctul de evacuare.
Concentraţiile la nivelul solului variază proporţional cu pătratul înălţimii efective a
coşului, deci vor fi cu atât mai reduse cu cât înălţimea coşului va fi mai mare.
În general, creşterea difuziei gazelor evacuate prin adăugarea unui exces de aer
în coş ( aer fals ) este neglijabilă în raport cu diluarea atmosferică a penei.
Totuşi excesul de aer duce la creşterea vitezei de evacuare, care este foarte
importantă atunci când viteza vântului este foarte mică. Evaluarea corectă a emisiilor şi
a dispersiei conduc la proiectarea unor coşuri eficiente şi constituie parte integrantă a
programelor de control a poluării aerului.

52
 3.3. ACTE NORMATIVE CE REGLEMENTEAZĂ PROTECŢIA ATMOSFEREI

Normele de calitate ale aerului stabilesc în principal " concentraţiile maxime

admisibile" (CMA) în aer pentru diferite substanţe poluante.
În 1979 s-a încheiat la Geneva "Convenţia asupra poluării atmosferice
transfrontaliere pe distanţe lungi referitoare la poluanţi organici persistenţi”. Poluanţii
organici persistenţi (POP) sunt substanţe toxice persistente, cu capacitate de
bioacumulare, care pot fi transportate pe calea aerului la distanţe mari
(transfrontaliere) şi pot avea efecte negative importante asupra sănătăţii umane sau
a mediului, aproape sau la distanţă mare de sursele lor.
Sursele dominante de poluanţi organici persistenţi sunt unele procese
tehnologice din industria chimică, utilizarea unor pesticide în agricultură, procese de
incinerare a deşeurilor, de combustie şi de prelucrarea metalelor şi sursele mobile de
poluare a aerului (autovehicule).
In 2001, Uniunea Europeană a lansat „Programul pentru Aer Curat în Europa”,
ce îşi propune să reducă poluarea cu 25-30% până in 2010, aşteptând rezultate pe
termen lung. Ca urmare, până în 2020, sănătatea oamenilor ar trebui să se
îmbunătăţească, în primul rând prin reducerea mortalităţii premature anuale, cauza
pulberilor toxice, de la 400.000 la 135.000 de vieţi omeneşti.
Rezultate se aşteaptă şi în ceea ce priveşte creşterea speranţei medii de
viaţă, cu şase luni. Se are în vedere şi reducerea numărului deceselor prin creşterea
nivelului de bază al ozonului (de la 21.400 la 600 pierderi anuale de vieţi omeneşti,
pe an).
Se preconizează şi limitarea numărului de zile petrecute în spitale de către bolnavii
afectaţi de poluare (de la 30 de milioane de zile utilizate anual numai pentru
medicaţia aparatului respirator, la 9 milioane de zile de tratament).
Pentru a se obţine toate acestea, cercetătorii au găsit că trebuie aplicate o
serie de metode, cum sunt: stimulente fiscale pentru maşini ecologice, limitarea
evacuărilor de gaze de la maşini, inovaţii pentru realizarea unui transport mai curat,
limitarea emisiilor industriale, controlul poluării aerului, ajutarea noilor state membre
ale UE să pună în practică legislaţia europeană privind purificarea aerului.
Comisia de Protecţia Mediului a Organizaţiei Naţiunilor Unite a autorizat
implementarea unui sistem global de monitorizare a mediului numit G.E.M.S. care

53
stabileşte un set de modele de calcul a emisiilor poluante pentru a se putea evalua
comparativ măsurătorile efectuate în diferite zone ale globului.
Uniformizarea modului de raportare a măsurătorilor va reduce confuziile în
aprecierea valorilor emisiilor poluante în zone diferite ale pământului.
România, ca ţară integrată în Comunitatea Europeană a elaborat şi
implementat un pachet legislativ privind protecţia atmosferei şi schimbările climatice,
armonizat cu legislaţia europeană în domeniu.
Legea 271/2003 – asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi
– transpune prevederile Convenţiei de la Geneva din 1979 asupra acestui fenomen.
Obiectivul legii îl constituie diminuarea fenomenelor de acidifierie şi eutrofizare a
solului şi de readucere a nivelului de ozon troposferic în limite optime.
Implementarea prevederilor legii se face prin reglementările cuprinse în: H.G.
58/2004 – „Programul de eliminare treptată a substanţelor care epuizează stratul de
ozon”.
În 1996 a fost adoptată Directiva 96/62/CE privind evaluarea şi managementul
calităţii aerului şi directivele derivate din aceasta.
În legislaţia română prevederile acestor norme europene se regăsesc în:
- H.G. 543/2004 – referitoare la " elaborarea planurilor şi programelor de
gestionare a calităţii aerului”.
- H.G. 586/2004 – Sistemul naţional de evaluare a calităţii aerului.
- H.G. 731/2004 – Strategia naţională pentru protecţia atmosferei (Poluanţi:
benzen, CO, Pb, NO2, pulberi în suspensie, SO2,O3).
- H.G. 1856/2005 – Plafoane naţionale pentru anumiţi poluanţi atmosferici
(SOx, NOx, COV, NH3).
- H.G. 780/2006 – Schema de comercializare a permiselor de emisii a gazelor
cu efect de seră (CO2, CH4, H2O, SF6, PFC, HFC).
Obiectivul principal al tuturor acestor norme este de a controla şi reduce
emisiile de poluanţi atmosferici rezultaţi din activităţile antropice (ale societăţii
umane), care pot produce efecte negative asupra sănătăţii omului şi a ecosistemelor
naturale, asupra culturilor agricole şi asupra materialelor.
Se urmăreşte ca prin abordări treptate să se asigure pe termen lung
menţinerea emisiilor poluante sub pragurile impuse prin lege.
Plafoanele naţionale de emisie pentru dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot
(NOx), compuşi organici volatili (COV) şi amoniac (NH3), cu efect de diminuare a

54
stratului de ozon de troposferă, prevăzute în H.G. 1856/2005 vor trebui atinse până
în 2010.
În acest sens, autoritatea naţională de mediu, prin agenţiile sale teritoriale
monitorizează toate activităţile care constituie surse de poluare, întocmesc şi
coordonează implementarea programelor de reducere a emisiilor poluante în
colaborare cu titularii activităţilor respective.

55
 Capitolul 4. - PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA APEI

4.1. APA CA FACTOR DE MEDIU. RESURSE NATURALE. CIRCUITUL

APEI ÎN NATURĂ

4.1.1. Caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale apei

Apa este o substanţă absolut indispensabilă vieţii, una din cele mai răspândite
substanţe pe planeta Pământ, formând unul din învelişurile acesteia, numit
„hidrosfera”.
Din punct de vedere chimic, apa este un compus chimic al hidrogenului şi al
oxigenului, având formula chimică brută H2O. Este un bun solvent şi are o tensiune
superficială ridicată, permiţând astfel mişcarea compuşilor organici şi a organismelor
vii.
Apa este un foarte bun solvent, similar din punct de vedere chimic cu
amoniacul, şi dizolvă multe tipuri de substanţe, precum diferite săruri şi zahărul, şi
facilitează reacţiile chimice ale acestora, lucru care facilitează desfăşurarea
complexelor reacţii din cadrul metabolismului organismelor vii.
Din punct de vedere al caracteristicilor fizice, apa proaspătă are densitatea
maximă la 4°C, această densitate scăzând pe măsură ce apa se răceşte, se
încălzeşte sau îngheaţă.
Având o moleculă polară stabilă, particulele de apă din atmosferă joacă un rol
important în absorbţia radiaţiei infraroşii, crucială în cadrul efectului de seră, fără de
care temperatura medie la suprafaţa Terrei ar fi de -18° C.
Apa are o căldură specifică neobişnuit de mare, care joacă mai multe roluri în
reglarea climatului global şi regional, precum Curentul Golfului, permiţând existenţa
vieţii. Deoarece absoarbe foarte mult infraroşiile, are o foarte uşoară nuanţă albastră,
datorită eliminării unei mici cantităţi de lumină roşie care o traversează. Culoarea
albastră poate fi observată numai când apa este în cantitate mare, de exemplu în
lacuri, mări sau oceane.
Din punct de vedere biologic, apa are numeroase proprietăţi indispensabile
proliferării vieţii, care o deosebesc de celelalte substanţe. Apa îşi îndeplineşte acest
rol, permiţând compuşilor organici să reacţioneze în moduri care să permită în cele
din urmă replicarea celulelor vii.

56
 Toate formele de viaţă cunoscute depind de apă. Apa este o parte vitală in
multe din procesele metabolismului organismelor vii. Cantităţi semnificative de apă
sunt utilizate de organism în digestia hranei.
Aproape 72% din masa corpului uman fără grăsimi este apă. Pentru o bună
funcţionare, corpul necesită între doi şi şapte litri de apă pe zi pentru a evita
deshidratarea, cantitatea exactă depinzând de nivelul de activitate, temperatură,
umiditate şi alţi factori. Nu este cunoscută cu exactitate cantitatea de apă necesară a
fi consumată de o persoană sănătoasă.
O proprietate simplă a apei, dar unică şi extrem de importantă pentru mediu,
este că în forma sa solidă, de gheaţă, pluteşte pe lichid. Forma solidă a apei are o
densitate mai mică decât a apei lichide, datorită geometriei punţilor de hidrogen care
se formează doar la temperaturi mai joase. Pentru aproape toate substanţele şi
pentru toate celelalte 11 stări neobişnuite ale apei, cu excepţia gheţii, starea solidă
este mai densă decât cea lichidă. Apa proaspătă este cel mai densă la 4°C, şi se va
scufunda prin convecţie pe măsură ce se răceşte la acea temperatură, iar dacă se
răceşte în continuare se va ridica. Datorită aceste proprietăţi, apa de adâncime va fi
mai caldă decât apa îngheţată, de suprafaţă, astfel încât gheaţa se va forma
începând de la suprafaţă şi se va extinde în jos, iar cea mai mare parte a apei de
dedesubt va rămâne constantă la 4°C. Astfel, fundul unui lac, mare sau ocean este
practic izolat de frig, permiţând supravieţuirea speciilor de animale. Deşi acest
comportament poate părea banal, trebuie subliniat că aproape toate celelalte
substanţe chimice sunt mai dense în stare solidă şi îngheaţă de la fund spre
suprafaţă.
Viaţa pe Pământ a evoluat şi s-a adaptat acestor proprietăţi ale apei. Existenţa
formelor solidă, lichidă şi gazoasă ale apei pe Pământ a reprezentat un factor
important pentru colonizarea diferitelor medii ale planetei de către forme de viaţă
adaptate variatelor, şi adesea extremelor, condiţii de viaţă.
Pe Pământ, apa există sub multe forme, în cele mai variate locuri. Sub formă
de apă sărată există în oceane şi mări. Sub formă de apă dulce în stare solidă, apa
se găseşte în calotele polare, gheţari, aisberguri, zăpadă, dar şi ca precipitaţii solide,
sau ninsoare. Sub formă de apă dulce lichidă, apa se găseşte în ape curgătoare,
stătătoare, precipitaţii lichide, ploi, şi ape freatice sau subterane. În atmosferă, apa se
găseşte sub formă gazoasă alcătuind norii, sau fin difuzată în aer, determinând
umiditatea acestuia.

57
 Apa care este potrivită consumului uman se numeşte apă potabilă şi
compoziţia ei trebuie să fie conformă cu prevederile STAS 1342/ 91 – „Apa potabilă.
Deoarece apa poate conţine numeroase substanţe diferite poate avea gusturi
sau mirosuri foarte diferite.
Pe măsura creşterii populaţiei umane, de-a lungul timpului şi a folosirii
intensive şi extensive a resurselor de apă susceptibile de a furniza apă potabilă,
problema apei utilizabile a devenit o problemă vitală a omenirii

4.1.2. Circuitul apei in natură

La nivel planetar, apa este într-o continuă mişcare şi transformare, prin

alternarea fenomenelor de evaporare şi condensare, respectiv solidificare şi topire.
Această perpetuă mişcare a apei se numeşte ciclul apei şi constituie obiectul de
studiu al meteorologiei şi al hidrologiei.
Apa poate reprezenta cca. 80 – 90 % din greutatea organismelor vii şi se
găseşte în atmosferă, hidrosferă şi litosferă sub toate cele trei stări de agregare:
lichidă, solidă şi gazoasă.
Apele ce formează hidrosfera acoperă peste ¾ din suprafaţa Pământului (cca.
363 x 106 km2, din totalul de 510 x 106 km2 ). Oceanele conţin 97 % din cantitatea de
apă din ecosferă.
Circuitul apei are la bază cantitatea de vapori din atmosferă, provenită din
evaporarea apei din mări şi oceane (hidrosferă). Aceasta revin la sol, prin răcire şi
condensare, sub formă de precipitaţii. La nivelul solului, apa se scurge la suprafaţă
sau se infiltrează în sol, se evaporă sau este absorbită de către plante şi apoi este
eliminară prin transpiraţie. Un hectar de pădure evaporă prin transpiraţie cca. 20 –30t
apă pe zi.

58
 4.2. POLUAREA APEI

Principalele surse de poluare chimică a hidrosferei se identifică cu două din cele

mai importante activităţi ale omului: industria şi agricultura.
Apele uzate industriale şi produsele chimice folosite în agricultură, cum ar fi
îngrăşămintele şi pesticidele pot ajunge direct sau prin intermediul apelor meteorice (de
precipitaţii), în apele de suprafaţă şi în pânza freatică, provocând poluarea rezervelor de
apă potabilă .
Răspândirea poluanţilor în hidrosferă se datorează unor caracteristici specifice
ale apei cum sunt: capacitatea de a solubiliza unele substanţele poluante şi de a
transporta în suspensie substanţe poluante insolubile.
O altă sursă importantă de poluare a hidrosferei o constituie apele menajere.

4.2.1 Surse de poluare şi tipuri de poluanţi

Principalele surse de poluare a apelor sunt datorate activităţilor oamenilor

(antropice):
- industria - prin emisii de gaze poluante, ape uzate şi deşeuri cu conţinut
de substanţe chimice toxice, etc.;
- agricultura – prin substanţele chimice utilizate ca fertilizatori pentru sol
(îngrăşăminte artificiale), insecticide şi pesticide pentru distrugerea dăunătorilor
plantelor de cultură şi ierbicide pentru distrugerea plantelor din flora spontană;
- eroziunea solului şi a rocilor de la suprafaţa scoarţei terestre – generează
pulberi minerale care, purtate de vânt sau de apele de precipitaţii ajung în apele
curgătoare sau în bazinele de apă stătătoare.

După natura lor, poluanţii se clasifică în următoarele categorii mai importante:

ˆ fizici:
ˆ materiale de origine minerală, insolubile în apă (de la flotaţii, aluviuni argiloase
provenite din eroziunea solului datorată exploatărilor de roci minerale în cariere,
practicării agriculturii pe soluri în pantă, defrişării zonelor de deal, etc.) şi
o poluare termică datorată apelor cu temperatură mai mare de 6-9 0C (ex.
de răcire de la termocentrale).

59
 ˆ chimici - substanţe chimice toxice ca: nitraţi, fosfaţi (săruri folosite în
agricultură), reziduuri industriale, compuşi ai plumbului (gaze de eşapament), mercur,
pesticide, metale grele din diverse industrii, hidrocarburi, etc.
ˆ biologici - agenţi de natură biologică de tipul: microorganisme (inclusiv agenţi
patogeni – provocatori de îmbolnăviri), materii organice fermentabile – (din apele uzate
urbane, zootehnie, creşterea păsărilor, ape industriale cu conţinut de resturi menajere),
leşii de la industria zahărului şi celulozei, etc.

4.2.2. Efectele poluării apei

a. Poluarea apelor de suprafaţă

In funcţie de gradul de toxicitate al substanţelor poluante, care afectează în

primul rând planctonul din apele de suprafaţă poluanţii chimici se clasifică după cum
urmează:
ƒ Sărurile de cupru şi cromaţii: sunt letale ptr. alge, chiar în concentraţii reduse;
ƒ Detergenţii sintetici: foarte toxici pentru flora microbiană a apelor;
ƒ Ierbicidele (toate) - sunt toxice pentru alge.
Fauna (nevertebrate şi vertebrate) de apă dulce şi marină este foarte sensibilă la
poluanţi, în general. Pescăriile marine naturale suportate de ecosistemul oceanului sunt
o sursă esenţială de proteine, mai ales pentru oamenii din ţările în curs de dezvoltare.
Totuşi, poluarea din golfuri şi estuare ameninţă rezervele de peşte care şi aşa sunt
aproape epuizate din cauza pescuitului excesiv.
În ţările în curs de dezvoltare, mai mult de 95% din apa menajeră este aruncată
în râuri şi golfuri, creând un hazard major pentru sănătatea umană. În Statele Unite,
37% din lacuri şi estuare şi 36% din râuri sunt prea poluate pentru practicarea
pescuitului sau înotului în cea mai mare parte a anului.
Îngrăşămintele chimice cum ar fi fosfaţii şi nitraţii folosiţi în agricultură sunt
deversate în lacuri şi râuri, unde se combină cu fosfaţii şi nitraţii din apa menajeră şi
măresc viteza de dezvoltare a algelor. Apa poate sa ajungă "sufocantă" din cauza
algelor care sunt în descompunere şi care epuizează oxigenul din ea. Acest proces,
numit eutrofizare, poate cauza moartea peştilor şi a altor forme de viaţă acvatice.
Inundaţiile transportă pesticidele toxice şi deşeurile urbane şi industriale în lacuri
şi râuri.

60
 Eroziunea contribuie şi ea la poluarea apelor. Pământul şi nămolul duse de apă
de pe dealurile defrişate, pământurile arate sau de pe terenurile de construcţie pot să
blocheze cursul apelor şi să omoare vegetaţia acvatică. Chiar şi cantităţi mici de nămol
pot să elimine unele specii de peşti. De exemplu, când defrişările îndepărtează învelişul
de plante al versanţilor, dealurilor, ploaia poate să ducă pământ şi nămol în râuri,
acoperind pietrişul din albia unui râu, unde păstrăvii sau somonii îşi depun icrele.
În 1989, 260.000 barili de petrol s-au vărsat din petrolierul Exxon Valdez în
Strâmtoarea "Prince William" din Alaska, un vechi şi bogat loc de pescuit. În 1999 s-au
raportat 8.539 accidente petroliere în apele şi în jurul apelor Statelor Unite, vărsându-se
4,4 miliarde de litri de petrol.

Parametri toxicologici pentru poluarea apelor de suprafaţă

Animale din ape curgătoare (limnice) sau marine

CL 50 CL 100 TLM TL 50
Definiţie: Concentraţia letală pentru 50% Timpul letal mediu Timpul teoretic
sau 100% din populaţia apei, respectiv , pentru o anumită după care 50% din
într-o durată de timp prestabilită (24, 48 concentraţie de indivizi au pierit sub
ore, etc.) poluant, ce efectul unei
determină moartea concentraţii mai
tuturor indivizilor mari decât
dintr-o populaţie. concentraţia letală.

61
 Substanţe chimice toxice pentru mediu

Substanţa Doza limită tolerată, CL 100,

ppm ppm
HCl 75 200
NH3 200 750
H2SO4 0,5 1
NH4OH 13 25
CuSO4 50 100
Fenol 1 10
Cromat de K 0,1 0,5
Cianură de K 0,1 0,5

Obs.: Hidrocarburile pot distruge întreaga biocenoză a ecosistemelor acvatice.

ppm = părţi pe milion

4.3. APA POTABILĂ

4.3.1. Generalităţi

Datorită creşterii demografice, tot mai puţini oameni beneficiază de apă potabilă,
criza fiind evidentă în ţările „lumii a II-a”, situate în zone geografice cu un climat foarte
cald. Din acest motiv, problema apei poate fi rezolvată prin creşterea producţiei de apă
potabilizată prin purificare, o distribuţie mai bună şi stoparea risipei resurselor deja
existente. Din acest motiv, apa este o resursă strategică pentru multe ţări. Au existat de-
a lungul timpului mai multe conflicte pentru accesul la apă şi controlul acesteia. Experţii
prevăd mai multe conflicte viitoare, datorate creşterii populaţiei mondiale şi creşterii
contaminării rezervelor de apă prin poluare şi încălzire globală.
Raportul UNESCO referitor la asigurarea necesarului de apă potabilă (WWDR,
2003) din cadrul Programului de Evaluare a Apei pe Plan Mondial arată că, în următorii

62
20 de ani, cantitatea de apă potabilă disponibilă va scădea cu 30%. In prezent se
cunoaşte că 40% dintre locuitorii lumii nu au apă curată suficientă pentru o igienă
minimală. Peste 2,2 milioane de oameni au murit în anul 2000 din cauza unor boli
datorate consumului de apă contaminată sau din cauza secetei. În 2004, o organizaţie
engleză, Water Aid a raportat că un copil moare la fiecare 15 secunde din cauza bolilor
cauzate de consumul de apă (necorespunzătoare calitativ), ce ar putea fi uşor prevenite.
Se prevede că apa ar putea deveni preţioasă precum petrolul, lucru care ar face
din Canada, ce are această resursă din abundenţă, cea mai bogată ţară din lume.
În 2005, în SUA, preţurile mari ale benzinei au provocat îngrijorare şi au existat
temeri pentru o criză globală, însă consumatorii nu ezitau să plătească preţuri duble
pentru aceeaşi cantitate, dar de apă îmbuteliată.
Apa potabilă este mai valoroasă decât oricând în istoria noastră, fiind folosită
extensiv în agricultură şi industrie, iar problema asigurării necesarului de apă pentru
generaţiile viitoare este tratată cu tot multă atenţie.
Apa potabilă este de obicei colectată la izvoare sau este extrasă din puţuri
artificiale. Construirea mai multor asemenea puţuri ar fi o metodă pentru a produce mai
multă apă, presupunând că pânza de apă freatică poate să asigure un debit adecvat.
Alte surse de apă sunt ploile şi apa din râuri şi lacuri. Apa de suprafaţă trebuie însă
purificată înaintea consumului de către om.
Apa potabilă face parte din categoria apelor dulci, care au un grad de puritate
ridicat (referitor la conţinutul de bacterii şi substanţe toxice), astfel încât este adecvată
consumului de către om. O apă potabilă de calitate bună trebuie să fie rece ( 5°C), cu un
gust plăcut, incoloră şi inodoră, cu un conţinut mediu de substanţe minerale (carbonaţi
de calciu, magneziu, săruri de sulfaţi cu metalele amintite).
Condiţiile de potabilitate ale apei sunt următoarele: să fie incoloră, transparentă,
inodoră, relativ insipidă, să nu conţină substanţe chimice organice sau de altă natură
peste limita maximă admisibilă de standardele obligatorii;
• să fie lipsită de microorganisme patogene şi relativ patogene;

• microflora saprofită să fie limitată strict la un număr foarte redus;

• să aibă compoziţie acceptabilă în săruri de calciu şi de magneziu care imprimă aşa

- numita duritate a apei.

63
 Calitatea apei potabile, pentru evitarea bolilor transmise prin apă, se realizează
prin respectarea unor reguli riguroase de igienă. Cantitatea de apă necesară pentru
consumul unui om este de 2 - 3 l zilnic. In Europa acest necesar de apă atinge ca. 100 -
150 l de apă pe locuitor/pe zi (în această cantitate este inclusă şi apa pentru acoperirea
nevoilor igienice).
Reducerea acestui consum ridicat de apă potabilă, nu se poate realiza în prezent
din motive tehnice, locuinţele fiind dotate cu instalaţii comune de alimentare cu apă
pentru băut şi pentru nevoi igienice.
In Europa, cea mai frecvent utilizată sursă de obţinere a apei potabile este apa
freatică (fântâni) şi izvoarele. O altă sursă este apa de suprafaţă, din râuri şi lacuri
naturale sau artificiale.
Transportul apei de la sursă la consumator se realizează prin instalaţiile de
alimentare cu apă (conducte, bazine, pompe staţiuni de filtrare), sau, în cazuri speciale,
cu autocamioane-cisternă sau îmbuteliată.
In unele ţări din zonele calde ale planetei apa potabilă se obţine prin
desalinizarea apei marine.
Consumul de apă potabilă pe cap de locuitor este foarte ridicat în prezent, în
majoritatea ţărilor dezvoltate. Specialiştii propun o folosire mai raţională a apei şi
avertizează cu privire la pericolul epuizării şi a poluării în viitor a resurselor de apă
potabilă.

4.3.2. Purificarea apei în vederea potabilizării

Această operaţiune tehnologică implică îndepărtarea substanţelor incorporate, în

suspensie sau dizolvate, precum şi a bacteriilor periculoase.
Cele mai folosite metode sunt:
 filtrarea cu nisip, pentru îndepărtarea materiilor nedizolvate,
 tratarea cu clor şi fierberea pentru distrugerea germenilor patogeni (agenţi
provocatori de îmbolnăviri).
 distilarea - îndeplineşte toate cele trei sarcini, dar este o operaţiune scumpă
si produce şi o demineralizare nedorită a apei.

64
 Â desalinizarea apei sărate din mări şi oceane este o soluţie mai scumpă
utilizată în unele ţări cu climatele aride de coastă (Africa, Asia).
In mod curent, purificarea industrială a apei în vederea obţinerii apei potabile
cuprinde, în linii mari, următoarele etape ale procesului de tratare:
- captarea apei din sursa naturală (subterana sau de suprafaţă);
- decantarea (sedimentarea) naturală a suspensiilor din apă;
- decantarea cu coagulant şi, după caz, decolorarea apei captate;
- filtrarea;
- dezinfectarea.
Distribuţia apei potabile are loc fie printr-un sistem de distribuţie centralizat, fie
îmbuteliată. În multe ţări există programe de distribuire gratuită a apei în caz de
necesitate.
O soluţie pentru reducerea risipei de apă potabilă ar fi utilizarea acesteia doar
pentru consumul uman.
În unele oraşe, precum Hong Kong, apa de mare este folosită pe scară largă, de
exemplu la toalete, în scopul conservării resurselor de apă potabilă.
Poluarea apei ar putea fi cel mai mare consumator inutil de apă, risipind această
resursă, indiferent de beneficiile aduse poluatorului. Medicamentele consumate de
oameni ajung deseori în canalizare şi au efecte negative asupra vieţii acvatice dacă se
acumulează şi nu sunt biodegradabile.

4.4. APE UZATE

4.4.1. Definiţii. Generalităţi

Apa care prin folosire si-a modificat proprietăţile iniţiale se numeşte apă uzată, iar
agenţii care i-au schimbat însuşirile, făcând-o improprie unei anumite utilizări se numesc
poluanţi.
Contaminarea este o categorie speciala de poluare, ce constă în prezenţa în apă
a unor substanţe vătămătoare (toxice), sau a unor agenţi patogeni (virusuri, bacterii,
etc).

65
 În raport cu provenienţa lor, apele uzate se clasifică astfel:
 apă uzată menajeră - apa de evacuare, după ce a fost folosită pentru nevoi
gospodăreşti în locuinţe şi unităţi de folosinţă publică, provenită din descărcări de la
operaţii de igienă corporală, de la pregătirea alimentelor, de la spălarea îmbrăcămintei
ori prin evacuări de produşi fiziologici (closete cu apa).
 ape uzate industriale - care se evacuează în mod concentrat după folosirea
lor în procesele tehnologice de obţinere a materiilor prime sau a produselor finite.
După provenienţa lor, ape uzate industriale pot fi:
- ape de răcire – cea mai marea parte din volumul apelor uzate industriale
(principalul poluant e căldura) ;
- ape de spălare - pe locul doi ca volum; apar într-o mare varietate de industrii şi
rezultă din folosirea apei de alimentare pentru antrenarea şi îndepărtarea unor materiale
nedorite
- ape de proces - care au servit ca solvent, sau ca mediu de reacţie în procesul
de prelucrare a materiilor prime; au un volum relativ redus, dar sunt foarte concentrate;
Apele uzate industriale sun însoţite aproape întotdeauna de apele uzate de la
grupurile sanitare, de la curăţirea spaţiilor de lucru şi a echipamentului.
Apele uzate orăşeneşti sunt amestecurile de ape uzate industriale cu apa uzată
menajeră, realizate prin colectarea lor într-un sistem comun de canalizare.
Apele meteorice provin din precipitaţiile căzute pe terenuri amenajate şi
neamenajate, intravilane şi extravilane, în interiorul centrelor populate, ale incintelor de
orice natură ( inclusiv pe terenurile înconjurătoare, dacă scurgerea de pe acestea se
face prin interiorul incintei respective ) şi care se îndepărtează prin colectoare închise
sau deschise.
Calitatea apelor uzate admise în reţelele publice de canalizare este reglementată
( NTPA 002 ) pentru:
- protecţia şi buna funcţionare a reţelei.
- protecţia mediului şi a personalului de operare.
- asigurarea condiţiilor de epurare normale.

66
 Reţeaua de canalizare se dimensionează prin Proiectul de Urbanizare General al
unei localităţi şi cuprinde racorduri de la utilizatori, colectoare stradale, principale şi
generale, precum şi construcţiile anexe: cămine, subtraversări, staţii de pompare, etc.

4.4.2. Epurarea apelor uzate

Obiectivul principal al epurării apelor uzate ( industriale, menajere, meteorice,

etc.) este de a îndepărta din conţinutul lor substanţe aflate în suspensie, în stare
coloidală şi dizolvate cu potenţial toxic sau patogen pentru mediu ( emisar, aer, sol ).
Evacuarea în mediu a apelor uzate neepurate sau epurate necorespunzător
poate aduce prejudicii sănătăţii publice şi biodiversităţii.
Staţiile de epurare reprezintă un ansamblu de construcţii şi instalaţii, în care apele
de canalizare sunt supuse unor procese de epurare, mecanică şi biologică care le
corectează calităţile, astfel încât să întrunească condiţiile de descărcare în mediul
natural.
Normativul NTPA - 001 prevede valorile limită admisibile pentru principalii
indicatori fizici, chimici şi biologici ai apelor epurate, astfel încât acestea să poată fi
descărcate într-un emisar natural, fără a produce un impact negativ asupra
vieţuitoarelor.

4.4.2.1. Principii constructive ale unei staţii de epurare a apelor uzate

orăşeneşti

Cea mai mare parte a staţiilor de epurare a apelor uzate orăşeneşti, deşi diferă
prin dimensiuni şi tehnologii folosite, au o schemă constructivă apropiată, orientată pe
orizontală sau pe verticală.
O staţie de epurare a apelor uzate se compune, în general, din următoarele
părţi:
 o treaptă primară, mecanică;
 o treaptă secundară, biologică;
 o treapta terţiară - biologică, mecanică sau chimică, la unele staţii .

67
 ‹ Treapta primară constă din mai multe elemente succesive:
ƒ Grătarele reţin corpurile plutitoare şi suspensiile grosiere (bucăţi de lemn,
textile, plastic, pietre etc.). De regulă sunt grătare succesive cu spaţii tot mai dese între
lamele. Curăţarea materiilor reţinute se face mecanic. Ele se gestionează ca şi gunoiul
menajer, luând drumul rampei de gunoi sau incineratorului...
ƒ Sitele au rol identic grătarelor, dar au ochiuri dese, reţinând solide cu
diametru mai mic.
ƒ Deznisipatoarele sau decantoarele pentru particule grosiere asigură
depunerea pe fundul bazinelor lor a nisipului şi pietrişului fin şi altor particule ce au
trecut de site dar care nu se menţin în ape liniştite mai mult de câteva minute. Nisipul
depus se colectează mecanic de pe fundul bazinelor şi se gestionează ca deşeu
împreună cu cele rezultate din etapele anterioare, deoarece conţine multe impurităţi
organice.
ƒ Decantoarele primare sunt longitudinale sau circulare şi asigură staţionarea
apei timp mai îndelungat, astfel că se depun şi suspensiile fine. Se pot adăuga în ape şi
diverse substanţe chimice cu rol de agent de coagulare sau floculare, uneori se interpun
şi filtre. Spumele şi alte substanţe flotante adunate la suprafaţă (grăsimi, substanţe
petroliere etc.) se reţin şi se înlătură ("despumare") iar nămolul depus pe fund se
colectează şi înlătură din bazin (de exemplu cu lame racloare susţinute de pod rulant) şi
se trimite la metantancuri.

‹ Treapta secundară constă şi ea din mai multe etape:

Aerotancurile sunt bazine unde apa este amestecată cu "nămol activ" ce conţine
microorganisme ce descompun aerob substanţele organice. Se introduce continuu aer.
Procese de natură biologică, aerobe si anaerobe din cadrul treptei biologice au
loc prin intermediul bacteriilor din nămolul activ. Pentru a trăi bacteriile consumă
substanţa organică din apa uzată, prin absorbţie, eliminând-o continuu sub formă de
produşi lichizi sau gazoşi. Principalele componente rezultate din procesul de oxidare a
substanţelor organice (constituite în principal din carbon, oxigen, hidrogen şi azot ) sunt
bioxidul de carbon (CO2), acidul azotic (HNO3), anhidridă sulfurică ( SO3 ), de natură
acidă. Acestea se neutralizează, prin reacţionarea cu substanţele alcaline prezente în

68
apele uzate, rezultând săruri solubile în apă, de tip: nitraţi, sulfaţi, carbonaţi, cu excepţia
unei părţi din dioxidul de carbon, care rămâne în soluţie ca atare sau se degajă în aer.
Fermentaţia anaerobă are loc prin acţiunea bacteriilor anaerobe, rezultând
mineralizarea nămolului din rezervoarele de fermentaţie, decantoarele cu etaj şi fosele
septice ale treptei biologice de epurare.

ƒ Decantoarele secundare sunt bazine în care se sedimentează materialele din

suspensie, formate în urma proceselor complexe din aerotancuri. Acest nămol este
trimis la metantancuri iar gazele (ce conţin mult metan) se folosesc ca şi combustibil de
exemplu la centrala termică.

‹ Treapta terţiară nu există la toate staţiile de epurare. Ea are de regulă rolul de

a înlătura compuşi în exces (de exemplu nutrienţi: azot şi fosfor) şi de a asigura
dezinfecţia apelor (de exemplu prin clorinare). Această treaptă poate fi biologică,
mecanică sau chimică sau combinată, utilizând tehnologii clasice precum filtrarea sau
unele mai speciale (cum este adsorbţia pe cărbune activat, precipitarea chimică etc.).
Eliminarea azotului în exces se face biologic, prin nitrificare (transformarea
amoniului în azotit şi apoi azotat) urmată de denitrificare, ce transformă azotatul în azot
gazos, ce se degajă în atmosferă.
Eliminarea fosforului se face tot pe cale biologică, sau chimică.
În urma trecerii prin aceste trepte apa trebuie să aibă o calitate acceptabilă, care
să corespundă standardelor pentru ape uzate epurate. Dacă emisarul nu poate asigura
o diluţie puternică, apele epurate trebuie să fie foarte curate. Ideal e să aibă o calitate
care să le facă să nu mai poată fi numite "ape uzate", dar în practică se întâlneşte rar o
asemenea situaţie. Pe de o parte tehnologiile de epurare se îmbunătăţesc, dar pe de
altă parte ajung în apele fecaloid-menajere tot mai multe substanţe care nu ar trebui să
fie şi pe care staţiile de epurare nu le pot înlătura din ape.
În final apa epurată este restituită în emisar - de regulă râul de unde fusese
prelevată, în amonte de oraş. Ea conţine evident încă urme de poluant, de aceea este
avantajos ca debitul emisarului să fie mare pentru a asigura diluţie adecvată.
Alte soluţii propun utilizarea pentru irigaţii a apelor uzate, după tratamentul
secundar, deoarece au un conţinut ridicat de nutrienţi. Acest procedeu e aplicabil dacă

69
acele ape nu conţin toxine specifice, peste limitele admise şi produsele agricole
rezultate nu se consumă direct. În acest caz nu mai este necesară treapta a III-a şi nu
se mai introduc ape în emisar (fapt negativ din punct de vedere al debitului dar pozitiv
pentru calitate, deoarece apele epurate nu sunt niciodată cu adevărat de calitate
apropiată celor naturale nepoluate antropic). Se experimentează şi utilizarea apelor
uzate ca sursă de apă potabilă, desigur cu supunerea la tratamente avansate de
purificare.
Nămolul din decantoarele primare şi secundare este introdus în turnuri de
fermentaţie, numite metantancuri. De obicei sunt rezervoare de beton armat de mari
dimensiuni, unde se asigură temperatură relativ ridicată, constantă, şi condiţii anaerobe,
în care bacteriile fermentează nămolul şi descompun substanţele organice până la
substanţe anorganice, rezultând un nămol bogat în nutrienţi şi gaze care, conţinând mult
metan, se utilizează ca şi combustibil.

4.4.2.2. Preepurarea apelor uzate industriale

Apele uzate industriale au de regulă nivele înalte de încărcare cu poluant şi mai

ales au caracteristici frecvent foarte diferite de cele uzate fecaloid-menajere. De aceea
ele nu pot fi epurate direct în staţiile de epurare orăşeneşti, ci trebuie supuse unui
proces de preepurare specifică, adaptată naturii poluantului sau poluanţilor în cauză, şi
apoi eventual descărcate în canalizarea orăşenească şi duse la staţia clasică de
epurare. Se poate face şi o staţie complet separată pentru apele industriale, care să
asigure epurare până la nivelul la care pot fi descărcate legal în emisar (râu de
exemplu). O asemenea staţie complet separată se poate justifica economic la mari
industriale uzate sunt şi cele ce provin din "spălarea" gazelor, inclusiv a celor de la
centralele termice sau termoelectrice, unde apele încarcă bioxid de sulf, rezultând gaze
mai puţin poluante pentru atmosferă dar ape foarte poluate, ce trebuie epurate.
Uneori apele uzate industriale au încărcări de poluanţi pentru care nu există
tehnologie de epurare adecvată, singura soluţie rămânând în acest caz injectarea
profundă.

70
 4.4.2.3. Managementul produselor reziduale provenite de la epurarea apelor
uzate

Prin epurarea apei se obţin produsele reziduale care se acumulează în cisterne

sub formă de nămol şi gaze reziduale (un amestec de metan şi bioxid de carbon)
produse prin procese de fermentare a bacteriilor existente în nămol.
Aceste cisterne compun de fapt staţia producătoare de biogaz. După înlăturarea
hidrogenului sulfurat, aceste gaze se folosesc ca şi carburanţi pentru motoare, centrale
termice sau de producere a curentului electric. Nămolul rezidual, rezultat după un
proces de deshidratare şi eliminare a produşilor toxici, se foloseşte ca îngrăşământ în
agricultură.
In Germania se produc anual peste 100 de milioane de tone de nămol brut!
Acesta este în final uscat prin diverse procedee şi poate fi utilizat ca îngrăşământ agricol
sau după caz este transportat la rampa de gunoi şi haldat sau incinerat sau supus
pirolizei. Utilizarea ca îngrăşământ oricum nu se face direct, ci mai întâi trebuie supus
unui proces de "condiţionare" ce poate cuprinde dezinfecţie, adăugare de săruri de
aluminiu şi fier, var, cenuşă, materiale de floculare apoi deshidratare prin presă sau
centrifugă.
În ultimul timp în apele uzate ajung tot mai multe metale grele şi alţi poluanţi care
fac ca nămolul să fie toxic şi neadecvat utilizării ca îngrăşământ. În Germania de
exemplu doar circa 40% poate fi utilizat în agricultură.
Alternative sunt folosirea lui ca materie primă pentru fabricarea de cărămizi
speciale şi alte materiale de construcţii. O practică larg răspândită în trecut şi din fericire
abandonată după îndelungi scandaluri a fost deversarea în ocean a nămolului provenit
din staţii de epurare a apelor.
- pentru uscarea nămolului, filtre vacuum şi presă.
În lume există o multitudine de tehnologii, procedee şi procese de epurare a
apelor uzate. Alegerea tehnologiei potrivite depinde de mai mulţi factori:
- debitul şi calitatea apelor uzate, ce urmează a fi epurate.
- restricţii impuse la descărcarea în emisarul ( râu, lac, vale seacă, etc.)
care preia apele uzate.

71
 - disponibilităţi tehnice şi economice.
Nămolul rezultat din staţiile de epurare trebuie gestionat în scopul eliminării
efectelor poluante şi a reducerii sale cantitative. Cantităţile de nămol rezultate din
epurarea apelor uzate sunt mari. Astfel, numai în Comunitatea Europeană s-a produs o
cantitate de 18 mil. tone de nămol de epurare. Aceste nămoluri constituie un pericol
pentru sănătate datorită conţinutului lor în microorganisme patogene, ouă de helminţi
!!!!, sau virusuri, dar şi în metale grele ( cadmiu, crom, plumb, nichel, etc ) toxice pentru
mediu. Procesul de fermentare a nămolurilor are loc în bazine închise cu temperatură
controlată ( 30 – 35°C ) dotate cu sisteme de omogenizare. Din procesul de fermentare
a nămolului rezultă un gaz de fermentare, compus în principal din 70% metan, 25 – 27%
bioxid de carbon. Debitul de gaz depinde de temperatura de fermentare, iar puterea lui
calorifică depinde de cantitatea de materii solide organice. Cea mai mare parte a gazului
rezultat se utilizează pentru încălzirea nămolului ( la temperatura de fermentare ) din
bazinele de fermentaţie.
Conversia biogazului în energie se face în turbine cu gaz sau motoare cu ardere
internă. Deshidratarea nămolului în scopul reducerii cantitative se face prin centrifugare,
filtrare precedată de coagulare – floculare cu reactivi şi presare.

4.5. GOSPODĂRIREA APELOR

Gospodărirea apelor este o disciplină tehnică având ca obiect relaţia dintre om

şi apele din natură. Deoarece resursele de apă constituie o parte integrantă a mediului
înconjurător, gospodărirea apelor este considerată adesea ca o ramură a gospodăririi
mediului înconjurător.
Ea se ocupă studiul ansamblului de lucrări, măsuri şi activităţi necesare pentru:
• satisfacerea necesităţilor de apă ale activităţilor umane;
• prevenirea, combaterea şi eliminarea efectelor acţiunilor dăunătoare ale apelor,
inclusiv măsurile de alarmare, de intervenţie şi de refacere după producerea
acestor efecte;
• conservarea resurselor de apă pentru generaţiile viitoare;

72
 • eliminarea influenţelor defavorabile ale activităţilor umane asupra apelor;
• menţinerea funcţiunilor naturale ale apei.

Nu toate aceste ramuri ale gospodăririi apelor s-au dezvoltat încă până la nivelul
de a constitui discipline închegate, deşi există preocupări pentru numeroase activităţi
care intră în domeniul lor. Majoritatea eforturilor tehnicienilor s-au orientat spre domeniul
apelor de suprafaţă. Aceasta se datorează faptului că necesităţile practice au impus
îndreptarea eforturilor cercetătorilor în special spre aceste resurse.

În cadrul fiecăreia dintre aceste ramuri se poate face distincţie între:

• gospodărirea cantitativă a apelor
• gospodărirea calitativă a apelor.
O categorie aparte o constituie gospodărirea debitelor solide care se ocupă de
materialele solide antrenate de ape.
Gospodărirea apelor nu are însă în vedere ciclul natural al apei. Deoarece
folosirea apelor este de multe ori legată de extragerea apei dintr-un punct al acestui
ciclu şi de restituţia lor în alt punct al acestui ciclu, s-a dezvoltat un domeniu aparte, cel
al ‘’gospodăririi apelor în cadrul folosinţelor’’.
Deşi gospodărirea apelor se concentrează în special asupra influenţei exercitate
de om asupra resurselor de apă, obiectul ei include şi influenţa exercitată de apă, de
obicei de anumite fenomene naturale, asupra activităţilor umane. Cele mai multe se
referă la prognoza diferitelor fenomene care pot influenţa negativ activităţile umane şi la
luarea unor acţiuni care să reducă aceste efecte negative. Ansamblul acestor activităţi
intră în domeniul gospodăririi dezastrelor provocate de ape.

Gospodărirea apelor subterane are drept obiect toate formele de ape subterane,
care se scurg sub nivelul solului. La rândul ei, aceasta poate fi împărţită în:

• gospodărirea apelor freatice,

• gospodărirea apelor subterane de profunzime.

73
 4.5.1. Gospodărirea apelor în cadrul folosinţelor

Gospodărirea apelor în cadrul folosinţelor are ca obiect resursele de apă după

prelevarea lor din ciclul natural pentru diferite întrebuinţări până în momentul restituirii lor
în alt punct al ciclului natural. Iniţial, gospodărirea apelor se limita doar analiza
modalităţilor de satisfacere a cerinţelor sau de evacuare a dejecţiilor, având un rol
preponderent reactiv, în care cerinţele folosinţelor erau doar în mică măsură puse în
discuţie. Pe măsură ce gradul de solicitare a resurselor de apă a crescut, au apărut
preocupări din ce în ce mai mari legate de procesele care au loc în cadrul folosinţelor,
având drept obiect reducerea atât a cantităţilor de apă consumate de folosinţe cât şi a
substanţelor poluante evacuate de aceste folosinţe. Gospodărirea apelor pentru
folosinţe se ocupă astfel de modalităţile de reducere a pierderilor de apă din sistemele
de alimentare cu apă ale folosinţelor. Obiectul ei nu se limitează însă la circuitele de apă
ale folosinţelor, ci se extinde şi asupra tehnologiilor de producţie, căutând să le identifice
pe cele care au nevoie de apă mai puţină sau care produc mai puţine deşeuri. Mai mult,
ea studiază comportamentele umane şi modul de a induce comportamente care să
reducă consumurile de apă; un exemplu clasic de a ilustra aceste preocupări ale
gospodăririi apelor este cel legat de utilizarea duşurilor în locul băilor pentru curăţenia
corporală ca mijloc de reducere a consumului de apă. În domeniul industrial, un mijloc
frecvent de a reduce consumurile de apă îl constituie recircularea apei (folosirea apei în
circuit închis).
În privinţa gospodăririi calităţii apelor, analiza surselor de poluare în cadrul
folosinţelor pot duce la soluţii eficiente. Soluţia radicală este de a elimina complet
evacuarea în ape a unor substanţe poluante sau greu degradabile.
Există multe cazuri în care s-a impus renunţarea la anumite produse care
degradau calitatea apelor; un exemplu în acest sens este înlocuirea detergenţilor
nedegradabili (care în prezent sunt practic interzişi) cu detergenţi degradabili. Totuşi,
deoarece numărul substanţelor poluante este din ce în ce mai mare, în multe cazuri
aceste substanţe provin numai dintr-un număr redus de surse, iar odată deversate în
canalizări ele ajung să polueze cantităţi din ce în ce mai mari de apă, chiar dacă
aceasta înseamnă o diluare, adică o reducere a concentraţiei. Eliminarea acestor

74
substanţe impune tratarea întregii cantităţi de apă cu procese corespunzătoare
substanţei poluante respective; printr-o gospodărire corespunzătoare la folosinţe,
tratările se pot limita doar la apele care provin de la punctele de poluare. Identificarea
unor asemenea soluţii impune însă a analiză de detaliu a circuitului fiecărei substanţe
poluante în parte.
Un obiectiv important al gospodăririi apelor în cadrul folosinţelor îl constituie
reducerea consumului de apă. În locuinţe, înlocuirea băilor cu duşuri duce la importante
economii de apă.
Pe lângă poluările de tip permanent sau semipermanent prezentate mai sus apar
şi poluări care au un caracter accidental, adeseori datorate defecţiunilor în funcţionarea
staţiilor de epurare a apelor, sau a unor instalaţii de reţinere a apelor, cum sunt iazurile
de decantare, de la diferite operaţii miniere.
Gospodărirea apelor în cadrul folosinţelor are ca obiect şi măsurile de sporire a
siguranţei în funcţionare a diferitelor instalaţii, precum şi cele de reducere a efectului
poluant în cazuri de accidente, de exemplu, prin realizarea unor rezervoare unde să se
acumuleze apele care nu pot fi tratate. Aceste măsuri privesc însă şi posibilităţile de
oprire rapidă a instalaţiilor care produc substanţele poluante.
Obiectul de activitate al gospodăriri apelor în cadrul folosinţelor cuprinde şi
sistemele de recirculare a apei, în cadrul cărora apele folosite sunt epurate şi apoi
reintroduse în circuitul de alimentare a folosinţelor.

4.5.2. Legătura dintre gospodărirea apelor şi alte discipline tehnice

Există diferite alte discipline tehnice care sunt legate de gospodărirea apelor.
Toate dintre ele au apa drept obiect şi de aceea, diferenţierile dintre aceste discipline nu
sunt foarte totdeauna bine înţelese de nespecialişti, care adesea le utilizează în mod
incorect.

Hidrologia este o ramură a ştiinţelor pământului care se ocupă cu studiul mişcării

la suprafaţa pământului, cu distribuţia ei în timp şi în spaţiu precum şi de caracteristicile
şi acţiunile fizice, chimice şi biologice. Deşi pune la dispoziţie informaţii de bază
esenţiale diferitor activităţi umane, multe dintre ele cu caracter tehnic, hidrologia este o

75
disciplină geografică şi nu una tehnică, obiectul ei fiind mediul natural şi cu lucrările de
modificare a mediului.

Hidrotehnica este o ramură a construcţiilor care se ocupă de construcţiile legate

de ape. Este evident că acestea sunt elemente care realizează măsurile structurale de
gospodărire a apelor. Hidrotehnica se ocupă însă în primul rând de construcţiile în sine,
pe când în gospodărirea apelor preocuparea majoră este cea a funcţiunilor tehnologice
şi a efectelor acestor construcţii. Diferenţierea poate fi ilustrată considerând un proiect
de baraj care realizează un lac de acumulare: elementul hidrotehnic al proiectului este
barajul, structura care realizează lacul, pe când elementul de gospodărire a apelor este
lacul de acumulare.
Hidroenergetica este acea ramură a energeticii care se ocupă de tehnologia
transformării energiei hidraulice în energie electrică şi, uneori, în energie mecanică. Pe
lângă domeniile specifice energeticii, cum sunt cele legate de definirea rolului centralelor
hidroelectrice în cadrul sistemelor energetice, există şi altele cum sunt cele legate de
exploatarea părţii hidraulice a centralelor hidroelectrice în care suprapunerile cu
gospodărirea apelor sunt numeroase. Diferenţierea majoră constă în faptul că
hidroenergetica are ca obiect produsul final, energia, pe când gospodărirea apelor se
ocupă de elementul primar, apa.
Îmbunătăţirile funciare sau „hidroamelioraţiile” sunt o ramură a agronomiei care
se ocupă îmbunătăţirea condiţiilor de cultură agricolă prin modificarea regimului apelor
pe terenurile cultivate. Specificul acestei specialităţi constă în faptul că îmbunătăţirile
funciare au ca obiect terenul agricol, pe când gospodărirea apelor are ca obiect apa.
Diferenţierea poate fi ilustrată considerând proiectul unei îndiguiri, care apără de
inundaţii terenuri agricole. Inginerul de îmbunătăţiri funciare este interesat şi de
procesele care au loc în interiorul incintei pe când specialistul în gospodărirea apelor
priveşte spre exteriorul incintei şi este preocupat în special de procesele care au loc în
albia râului. Inginerul hidrotehnician este preocupat doar de digul în sine, nu de
procesele din jur.
În mod similar apar corelaţii cu disciplinele specifice altor folosinţe ale apelor,
cum sunt alimentările cu apă şi canalizările, navigaţia, piscicultura şi altele, care au, de

76
asemenea, ca obiect de activitate apa, dar în care atenţia este concentrată asupra
modului de utilizare a acesteia şi nu asupra sursei de apă.
Aceste discipline au apărut ca răspuns la nevoia creării unor specializări pe
fiecare subdomeniu în parte, capabile să aprofundeze toate cunoştinţele noi, apărute ca
urmare a dezvoltării tehnicii, iar realizarea practică a unor acţiuni sau lucrări legate de
ape cere o colaborare a specialiştilor din diferitele discipline înrudite.

4.6. LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL APELOR

Cele mai importante acte de reglementare în domeniul apelor, în ţara noastră

sunt prezentate mai jos:

1. Legea nr. 107/1996 - LEGEA APELOR, M.Of. nr.244/8.10.1996

2. Legea 310/2004 pentru modificarea si completarea legii 107/1996 , M.Of. nr. 584
din data de 30 iunie 2004
3. Legea nr. 171/1997 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
national- Sectiunea II-a Apa - M.Of nr.325/24.11.1997
4. Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile - M.Of nr.552/29.07.2002
5. HG nr 472/2000 priv. unele masuri de protectie a calitatii resurselor de apa - M.Of
nr.272/15.06.2002
6. HG nr. 662/7.07.2005 privind modificarea HG nr. 100/2002 pentru aprobarea
Normelor de calitate pe care trebuie sa le îndeplineasca apele de suprafata
utilizate pentru potabilizare si a Normativului privind metodele de masurare si
frecventa de prelevare si analiza a probelor din apele de suprafata destinate
producerii de apa potabila - M.Of nr.616/15.07.2005
7. HG nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptata a
evacuarilor, emisiilor si pierderilor de substante prioritar periculoase - M.Of
nr.428/20.05.2005
8. HG nr. 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind conditiile de descarcare în
mediul acvatic a apelor uzate - M.Of nr.187.20.03.2002 NTPA-011- Norme
tehnice privind colectarea, epurarea si evacuarea apelor uzate orasenesti (Anexa

77
 1) NTPA-002/2002 - Normativ privind conditiile de evacuare a apelor uzate din
retelele de canalizare ale localitatilor si direct în statiile de epurare NTPA-
001/2002 privind stabilirea limitelor de încarcare cu poluanti a apelor uzate
industriale si orasenesti la evacuarea în receptorii naturali
9. HG nr.352/2005 privind modificarea si completarea HG 188/2002 pentru
aprobarea unor norme privind conditiile de descarcare in mediul acvatic a apelor
uzate- M.Of nr.398/11.05.2005
10. Ordinul nr. 1097/1997 al MAPPM de aprobare a Normelor tehnice privind
metodologia de conducere si control a procesului de epurare biologica cu namol
activ în statii de epurare a apelor uzate orasenesti, industriale si din zootehnie
(NTPA-003/1997), a Normelor tehnice privind Ghidul de stabilire a programelor
de recoltare si analizare a probelor de apa uzata (NTPA-004/1997), si a Normelor
tehnice privind metodologia de prelevare a probelor de ape uzate din efluentii
finali (NTPA-005/1997) - M.Of.nr 47/03.02.1998
11. Ordinul 1.141/2002 al MAPM pentru aprobarea Procedurii si a competentelor de
emitere a avizelor si autorizatiilor de gospodarire a apelor - M.Of
nr.21/16.01.2003
12. Ordinul nr.1241/2003 al MAPM pentru aprobarea Procedurii de modificare sau de
retragere a avizelor si autorizatiilor de gospodarire a apelor -M.Of
nr.104/19.02.2003
13. Ordinul nr. 1.146/2002 al MAPM pentru aprobarea Normativului privind
obiectivele de referinta pentru clasificarea calitatii apelor de suprafaţă - M.Of
nr.197/27.03.2003
14. Ordinul nr. 35/2003 al MAPM pentru aprobarea Metodelor de masurare si analiza
folosite la determinarea substanţelor prioritare/prioritare periculoase din apele
uzate evacuate si apele de suprafaţă - M.Of nr.305/07.05.2003
15. Ordinul nr. 639/2003 al MTCT pentru aprobarea reglementarii tehnice "Normativ
pentru proiectarea construcţiilor si instalaţiilor de epurare a apelor uzate
orăşeneşti - Partea a II-a: Treapta biologica indicativ NP-088-03 M.Of
nr.773/04.11.2003

78
16. Ordinul nr. 640/2003 al MTCT pentru aprobarea reglementarii tehnice "Normativ
pentru proiectarea constructiilor si instalatiilor de epurare a apelor uzate
orasenesti - Partea a III-a: Statii de epurare de capacitate mica (5<Q<50l/s) si
foarte mica (Q<5l/s), indicativ NP-089-03 - M.Of nr.773/04.11.2003
17. Ordinul nr. 646/2003 al MTCT pentru aprobarea reglementarii tehnice "Normativ
pentru proiectarea constructiilor si instalatiilor de dezinfectare a apei in vederea
asigurarii sanatatii oamenilor si protectiei mediului" indicativ NP-091-03 - M.Of
nr.771/04.11.2003
18. Ordinul 647/2003 al MTCT pentru aprobarea reglementarii tehnice "Ghid de
proiectare a constructiilor pentru tratarea apei in vederea potabilizarii" indicativ
GP-087-03 - M.Of nr. 771/04.11.2003
19. Ordinul nr. 1069/2003 al MAPAM pentru aprobarea Metodologiei cu privire la
desfasurarea activitatilor specifice de gospodarirea apelor - M.Of
nr.44/20.01.2004
20. Ordinul nr.1888/28.11.2007 pentru aprobarea listei cu substanţele
organohalogenate şi metale grele, precum şi a limitelor maxime admisibile pentru
substanţele organohalogenate şi metale grele

79
 Capitolul 5 – PROTECŢIA ŞI REFACEREA SOLULUI

5.1. COMPOZIŢIA SOLULUI ŞI IMPORTANŢA SA PENTRU ECOSFERĂ

Solul este partea superioară, afânată, a litosferei, care se află într-o continuă
evoluţie sub influenţa factorilor pedogenetici, reprezentând stratul superficial al
Pământului în care se dezvoltă viaţa vegetală. Ştiinţa care studiază geneza, evoluţia,
structura şi distribuţia solurilor se numeşte pedologie.
Solul s-a format la suprafaţa scoarţei terestre, ca rezultat al interacţiunii între
componenţii litosferei cu atmosfera, hidrosfera şi litosfera şi este stratul fertil al solului
conţine substanţe nutritive pentru plante, fiind alcătuit preponderent din humus şi loess
şi este unicul mijloc natural de producţie vegetală.
Procesul de formare a solului a avut loc sub influenta factorilor pedogenici: clima,
microorganisme, vegetatie si relief. Deoarece transformarile rocilor în timp au fost
profunde, solul apare ca un corp natural, distinct, deosebit de roca mama.
Durata de generare a solului este mare, astfel încât pentru a se forma pe cale
naturala 3 cm de sol sunt necesari 300-1.000 de ani, iar pentru 20 cm, 70.000 de ani.
Din compoziţia solului fac parte, în principal, următoarele:
- substanţe minerale: SiO2, FexOy, CaCO3, CaSO4 etc. - rezultate din
degradarea si alterarea rocilor şi a mineralelor;
- substanţe organice: acizi humici, celuloza, hemiceluloza, aldehide, alcooli,
fenoli, grăsimi, aminoacizi, albumine etc. - produse prin descompunerea resturilor
vegetale şi animale de către microflora si microfauna existente în sol.
Compoziţia chimică a solului este în continuă schimbare, prin procese rapide, sau
lente de pedogeneza, cu implicaţii asupra ecosistemelor.
Ca interfaţă dintre pamânt, aer şi apă, solul este o resursă neregenerabilă care
îndeplineşte mai multe funcţii vitale:
• producerea de hrană/biomasă

• depozitarea, filtrarea şi transformarea multor substanţe (incluzând apa,

carbonul, azotul);
• sursă de biodiversitate, habitate, specii şi gene;

80
 • serveşte drept platforma/mediu fizic pentru oameni si activităţile umane;

• sursă de materii prime, bazin carbonifer ;

• patrimoniu geologic si arheologic;

• sursă de elemente nutritive pentru plante;

• participă la circulaţia apei si a altor elemente în natură;

• depozit şi sursă regenerabilă de energie fosilă, prin fitomasa transformată

în humus;
• adsorbant şi neutralizant al unor poluanţi.

Clasificarea solurilor după compoziţie cuprinde următoarele clase principale:

• sol aluvionar - Tip de sol cu o structură foarte variată ce apare pe
luncile inundabile. Sunt soluri foarte productive, bogate în nutrienţi.
• sol azonal - Soluri de evoluţie incipientă, fără orizonturi distincte,
formate pe depozite recente, răspândite pe mici suprafeţe.
• sol calcimorfic - Tip de sol aflat deasupra unui strat bogat în calciu.
• sol hidromorfic - Tip de sol ale cărui procese pedologice sunt
dominate de prezenţa unei cantităţi abundente de apă.
Profilul de sol denumit şi profil pedogenetic este constituit dintr-o succesiune de
orizonturi pedogenetice de la suprafaţa terenului până la roca de solificare. Solul apare
structurat în straturi paralele. Aceste straturi s-au format în decursul procesului de
formare a solului şi sunt denumite orizonturi pedogenetice. Principalii indicatori sunt:
orizontul pedogenetic, grosimea orizontului, textura, culoarea, prezenţa scheletului,
structura, umiditatea, plasticitatea, neoformaţiuni, tipul de humus şi volumul edafic util.
Profilurile pedogenetice se deosebesc între ele prin gradul de dezvoltare a profilului
estimat după numărul de orizonturi, intensitatea de bioacumulare; după gradul de
diferenţiere; după gradul de individualizare apreciat

81
 5.2. SURSE DE POLUARE A SOLULUI

Activităţile umane ca: agricultura şi zootehnia, industrializarea, urbanizarea,

construcţiile de drumuri şi căi ferate, construcţiile hidrotehnice, despăduririle iraţionale
sunt cele mai importante surse de poluare a solului.
Poluarea solului este strâns legată de : poluarea atmosferei, hidrosferei, a florei şi
a faunei, datorită circulaţiei naturale a materiei în ecosferă.
Poluarea solului se manifesta prin:
- degradare fizică: compactare, modificarea structurii;
- degradare chimica: creşterea conţinutului de metale grele, pesticide,
modificarea pH-ului, creşterea nivelului de radioactivitate;
- degradare biologica: germeni patogeni.
Aşadar, se poate spune ca solul este afectat de numeroase tipuri de poluare,
cum ar fi poluarea: fizică, chimică, biologică şi radioactivă.
Indicatorii principali ai poluării solului sunt:
- conţinutul de elemente, substanţe, microorganisme;
- deprecierea calitativa si cantitativă a recoltelor;
- creşterea cheltuielilor pentru menţinerea recoltelor la parametrii anteriori
poluării;
- cheltuieli pentru lucrări de drenaj, antierozionale, etc.;
- restricţii la exportul unor produse (legume, fructe sau cereale cu un
conţinut prea mare de nitraţi);
- restricţii în utilizarea furajelor din terenurile contaminate cu plumb etc.

Solul fiind un sistem mult mai complex decât aerul si apa, poluarea îi afectează
proprietăţile, inclusiv nivelul de fertilitate. În plus, poluanţii prezenţi în sol pot trece în
plante, apa sau aer, iar depoluarea este un proces dificil, uneori chiar de nerealizat.

Căile de poluare a solului se datorează preponderent activităţilor antropice, dar

pot fi generate şi de fenomene naturale şi se pot clasifica după cum urmează:

82
 -poluare prin excavare la zi
-poluare prin acoperire cu halde, steril, deseuri
-poluare cu deşeuri si reziduuri anorganice
-poluare cu substanţe purtate de vânt
-poluare cu materiale radioactive
-poluare cu deşeuri organice din industriile alimentară si uşoară
-poluare cu deseuri agricole si forestiere
-poluare cu dejecţii animaliere
-poluare cu dejecţii umane
-poluare prin eroziune şi alunecare
-poluare prin sărăturare
-poluare prin acidifiere
-poluare prin exces de apă (înmlăştinare)
-poluare prin exces/carenţă de elemente nutritive
-poluare prin compactare, cruste
-poluare prin acoperire cu sedimente
-poluare cu pesticide
-poluare cu agenţi patogeni contaminanţi.

Indicatorii principali ai poluării solului sunt:

• conţinutul de elemente, substanţe, microorganisme;

• deprecierea calitativă şi cantitativă a recoltelor;
• creşterea cheltuielilor pentru menţinerea recoltelor la parametrii anteriori
poluării;
• cheltuieli pentru lucrări de drenaj, antierozionale etc.;
• restricţii la exportul unor produse (legume, fructe sau cereale cu un continut
prea mare de nitrati);
• restricţii în utilizarea furajelor din terenurile contaminate cu plumb etc.

83
 În funcţie de procentul de reducere a producţiei agricole, solurile se clasifică în
astfel:
- grad de poluare 0 – sol practic nepoluat (reducerea producţiei sub 5 %);
-slab poluat (reducerea cu 6-10 %)
-mediu poluat (reducerea cu 11-25 %)
-puternic poluat (reducerea cu 26-50 %)
-foarte puternic poluat (reducerea cu 51-75 %)
-excesiv poluat (reducerea peste 75 %).

5.3. MĂSURI DE REDUCERE A POLUĂRII SOLULUI

Solul are o capacitate naturală de autoepurare, în anumite limite funcţionând ca

un mediu de depoluare, neutralizare, reciclare şi transformare a unor substanţe
poluante.
Capacitatea de depoluator a solului depinde de salubritatea lui, direct
proporţională cu cantitatea de humus şi invers proporţională cu raportul dintre
conţinuturile în carbon şi azot (C/N cât mai mic). Astfel, un sol sănătos are o capacitate
limitată de absorbţie şi precipitare chimică a unor substanţe. ( Ex.: absorbţie apă de
cca.1500 m3/ha).

Căi de reducere a poluării solului:

- prin „agricultură intensivă”, respectiv: transformarea în compost a deşeurilor
solide, bogate în materie organică şi utilizarea acestuia ca îngrăşământ, în locul celor
chimice, sintetice.
- interzicerea utilizării în agricultură a substanţelor chimice, nebiodegradabile

Metode de depoluare a solurilor:

a. Spălare –metodă aplicabilă numai solurilor cu textură grosieră (nisipoase şi
lutoase), utilizată în Olanda şi Germania;

84
 b. Extracţie sub vid: metodă aplicabilă în cazul poluanţilor gazoşi, prin crearea
de depresiuni în sol ( Franţa), având ca efect volatilizarea poluantului.
c. Tratare biologică: recomandată în cazul unor poluanţi organici (hidrocarburi) –
constând în utilizarea unor bacterii consumatoare ale poluantului respectiv, fără a
dăuna mediului. Dezavantajul metodei constă în aceea că este o depoluare lentă,
neadecvată solurilor cu textură grea şi mijlocie.

5.4. ACTE NORMATIVE DE REGLEMENTARE A PROTECŢIEI SOLULUI ŞI

SUBSOLULUI

Principalele opt procese de degradare a solului cu care se confrunta Uniunea

Europeană sunt:

• eroziunea
• degradarea materiei organice
• contaminarea
• salinizarea
• compactizarea
• pierderea biodiversităţii solului
• scoaterea din circuitul agricol
• alunecările de teren şi inundaţiile

In domeniul Protecţiei Solului, Subsolului - Biroul Protecţie Sol, Subsol are ca

obiect de activitate implementarea prevederilor legale privind protecţia, conservarea,
amenajarea si folosirea judicioasa a solului, subsolului si ecosistemelor terestre.

Obiective

• Implementarea legislaţiei de mediu specifice in domeniul protecţiei solului,

subsolului

85
 • Eficientizarea colaborării cu alte autorităţi, instituţii;
• Reducerea nivelului de poluare a solului si subsolului in România;
• Identificarea sit-urilor contaminate pe tipuri de activităţi poluatoare;
• Identificarea zonelor afectate/cu risc la alunecări de teren din diferite cauze;
• Creşterea gradului profesional al personalului din ANPM, ARPM si APM in
domeniul protecţiei solului, subsolului.

Atribuţii şi competenţe

• realizează baza de date privind situaţia zonelor contaminate la nivel naţional;

• realizează baza de date pentru gestionarea sit-urilor contaminate;
• participa la organizarea activităţii de monitorizare a solului si subsolului,
precum si a calităţii resurselor naturale neregenerabile;
• realizează baza de date referitoare la metodele de reconstrucţie ecologica
aplicate la nivel naţional;
• colaborează cu Direcţia Programe, Proiecte, Relaţii Internaţionale,
Comunicare, in scopul asigurării legăturii cu Agenţia Europeana de Mediu, cu Agenţiile
Naţionale si Federale de mediu din statele membre sau asociate ale U.E. si cu alte
organisme de specialitate din tara şi străinătate, cu avizul autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului;
• organizează instruirea personalului A.R.P.M./A.P.M. in domeniul protectiei
solului si subsolului.

Legislaţie specifică

• Hotărâre de Guvern nr. 1408 / 23.11.2007 privind modalităţile de investigare şi

evaluare a poluării solului şi subsolului;
• Hotărâre de Guvern nr. 1403 / 26.11.2007 privind refacerea zonelor în care solul,
subsolul si ecosistemele terestre au fost afectate;
• Ordonanţă de urgenţă nr.68 - 28/06/2007 privind răspunderea de mediu cu
referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului;

86
• Legea nr. 265 / 29.06.2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a
Guvernului nr.195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului;
• Legea nr. 107 / 16.06.1999 pentru aprobarea OG nr.81/1998 privind unele masuri
pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate;
• Legea nr. 237 / 07.06.2004 pentru modificarea Legii minelor nr. 85/2003;
• Legea minelor nr. 85/18.03.2003;
• Legea petrolului nr. 238/07.06.2004
• Legea 138/27.04.2004 a îmbunătăţirilor funciare;
• Ordinul nr.756/03.11.1997 pentru aprobarea Reglementarii privind evaluarea
poluării mediului;
• Ordinul nr. 184/21.09.1997 pentru aprobarea Procedurii de realizare a bilanţurilor
de mediu;
• Ordinul 242/26.03.2005 pentru aprobarea organizării sistemului naţional de
monitoring integrat al solului, de supraveghere, control si decizii pentru reducerea
aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole si de management al reziduurilor
organice provenite din zootehnie in zone vulnerabile si potenţial vulnerabile la
poluarea cu nitraţi si pentru aprobarea Programului de organizare a Sistemului
Naţional de Monitoring Integrat al Solului, de supraveghere, control si decizii
pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole si de
management al reziduurilor organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile
şi potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi;
• Ordin 36/07.01.2004 privind aprobarea Ghidului tehnic general pentru aplicarea
procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu.

87
 Capitolul 6 - PROTECTIA ASEZARILOR UMANE

6.1. AMENAJAREA TERITORIULUI SI URBANISM

Gestionarea spaţială a teritoriului se realizează prin intermediul amenajării

teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de
interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului
natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi
rurale, dar şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, naţional şi European.
Activitatea de amenajarea a teritoriului şi de urbanism trebuie să se desfăşoare
cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului, transparenţei,
descentralizării serviciilor publice, participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor,
precum şi al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generaţiei prezente trebuie să
asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi
dezvoltare proprie.
6.1.1. Amenajarea teritoriului are ca principal scop armonizarea la nivelul
întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel
naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării,
urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre
acestea.
Principale obiective ale amenajării teritoriului sunt:
a. dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu
respectarea specificului acestora;
b. îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
c. gestionarea responsabilă a resurselor naturale, cu protecţia mediului şi a
peisajului cultural;
d. utilizarea raţională a teritoriului;
e. conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele:
a) Planul de amenajare a teritoriului naţional;

88
 b) Planul de amenajare a teritoriului zonal;
c) Planul de amenajare a teritoriului judeţean.

a) Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi

reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru
întregul teritoriu al ţării. Planul de amenajare a teritoriului naţional este compus din
secţiuni specializate: Căi de comunicaţie (Secţiunea I), Ape (Secţiunea II) , Zone
protejate (Secţiunea III), Reţeaua de localităţi (Secţiunea IV), Zone de risc natural
(Secţiunea V) , Turismul, Dezvoltarea rurală.
Prevederile Planului de amenajare a teritoriului naţional şi ale secţiunilor
sale devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului care le detaliază.

b) Planul de amenajare a teritoriului judeţean are caracter director şi

reprezintă expresia spaţială a programului de dezvoltare socio-economică a judeţului.
Planul de amenajare a teritoriului judeţean se corelează cu Planul de amenajare a
teritoriului naţional, cu Planul de amenajare a teritoriului zonal, cu programele
guvernamentale sectoriale, precum şi cu alte programe de dezvoltare.
Prevederile Planului de amenajare a teritoriului judeţean devin obligatorii pentru
celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism care le detaliază.
Fiecare judeţ trebuie să deţină Planul de amenajare a teritoriului judeţean şi să îl
reactualizeze periodic, la 5-10 ani, în funcţie de politicile şi de programele de dezvoltare
ale judeţului.
c) Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în
vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii (intercomunale sau inter-
orăşeneşti, compuse din unităţi administrativ-teritoriale de bază, comune şi oraşe;
interjudeţene, înglobând părţi din judeţe sau judeţe întregi; regionale, compuse din mai
multe judeţe) şi cuprinde în mod obligatoriu un capitol consacrat problemelor de
protecţia mediului: identificarea şi eliminarea surselor de poluare, epurarea apelor,
măsuri de protecţie a solului, subsolului, etc.

89
 6.1.2. Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a
localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung,
urmărind stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi rurale, în acord
cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.
Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea
accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor
şi ale persoanelor cu handicap;
c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
d) extinderea controlată a zonelor construite;
e) protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
f) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile
urbane şi rurale;
g) protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.
Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate:
a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de
amenajare a teritoriului;
b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului
localităţilor;
c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea
destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii.

Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:

a. Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia;
b. Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia;
c. Planul urbanistic de detaliu

a) Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare

operaţională. Fiecare localitate trebuie să întocmească Planul urbanistic general, să îl

90
actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea
programelor şi acţiunilor de dezvoltare.
Planul urbanistic general cuprinde prevederi şi reglementări pe termen
scurt, mediu şi lung la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, cu privire la:

ƒ stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ

al localităţii;
ƒ stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;
ƒ zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;
ƒ delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;
ƒ modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;
ƒ stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice şi a siturilor
arheologice reperate;
ƒ formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;
ƒ precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite,
amenajate şi plantate;
ƒ evoluţia în perspectivă a localităţii;
ƒ direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
ƒ traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de
amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean;
ƒ zonele de risc natural delimitate şi declarate astfel, conform legii, precum şi la
măsurile specifice privind prevenirea şi atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor şi
realizarea construcţiilor în aceste zone.
b) Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică detaliată şi
asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile Planului urbanistic
general a unei zone delimitate din teritoriul localităţii.
Planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:

ƒ organizarea reţelei stradale;

ƒ organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii
urbane;
ƒ modul de utilizare a terenurilor;
ƒ dezvoltarea infrastructurii edilitare;

91
 ƒ statutul juridic şi circulaţia terenurilor;
ƒ protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie ale
acestora.
o Elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie în cazul:
ƒ zonelor centrale ale localităţilor;
ƒ zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi
agrement, a parcurilor industriale, a parcelărilor;
ƒ altor zone stabilite de autorităţile publice locale din localităţi, potrivit legii.
Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice zonale
obligatorii se face de regulă în Planul urbanistic general.

c) Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică,

prin care se asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire
edilitară a unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe
unul sau mai multe amplasamente, în corelare cu vecinătăţile imediate.
Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementări cu privire la:
ƒ asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;
ƒ permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi
amenajările;
ƒ relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea;
ƒ compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi
plantaţiilor;
ƒ regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.
Planul urbanistic de detaliu se elaborează numai pentru reglementarea
amănunţită a prevederilor stabilite prin Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal
sau pentru stabilirea condiţiilor de construire.
Regulamentul general de urbanism , aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
525/2006, reprezintă un sistemul unitar de norme tehnice, juridice şi economice care
stau la baza elaborării planurilor de urbanism, amenajarea teritoriului, precum şi a
regulamentelor locale de urbanism. El încorporează cerinţele de protecţia mediului în
cele două domenii fundamentale ale sale: reguli de ocupare a teritoriului şi reguli cu

92
privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit
(cap. II, secţiunea 1) şi reguli de amplasare şi conformare a construcţiilor şi a
amenajărilor aferente (cap. III).
Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ-
teritorială, aferent Planului urbanistic general, sau pentru o parte a acesteia, aferent
Planului urbanistic zonal, cuprinde şi detaliază prevederile Planului urbanistic general şi
ale Planului urbanistic zonal referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor,
precum şi de amplasare, dimensionare şi realizare a volumelor construite, amenajărilor
şi plantaţiilor.
La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului trebuie
prevăzute, în mod obligatoriu, măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic
natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi
ecologică a zonelor deteriorate şi măsuri de dezvoltare a spaţiilor verzi, de protecţie
sanitară a captărilor de apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor.

În scopul promovării dezvoltării durabile şi pentru asigurarea unui nivel

înalt de protecţie a mediului, planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, planurile şi
programele care pot avea efecte semnificative asupra mediului sunt supuse evaluării de
mediu, evaluare care se aplică in scopul emiterii avizului de mediu pentru planuri şi
programe. Avizul de mediu pentru planuri şi programe reprezintă actul tehnico-juridic
scris, emis de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă
integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul sau în programul supus
adoptării.

Evaluarea de mediu sau “evaluarea strategica de mediu” se aplica la cel

mai inalt nivel decizional sau de planificare, de exemplu la dezvoltarea politicilor,
strategiilor si, evident a planurilor si programelor. In acest mod se poate focaliza pe
“sursa” impactului asupra mediului si nu pe “rezolvarea” simptomelor aparute in urma
producerii impactului.

93
 Planificarea strategică urbană, politicile generale de dezvoltare locale şi
naţionale, regionale, realizarea programelor şi proiectelor trebuie realizate cu
respectarea următoarelor principii:
- dezvoltarea durabilă, astfel încât pe termen lung să se producă schimbări
majore de cultură şi atitudine în ceea ce priveşte utilizarea resurselor de către populaţie
şi operatorii economici;
- managementul resurselor, cu integrarea fluxurilor de resurse energetice,
materiale, financiare şi umane într-un ciclu natural;
- utilizarea mecanismelor de piaţă pentru a atinge ţinta sustenabilităţii, luând în
considerare problemele de mediu;
- design-ul sustenabil arhitectonic în temeiul căruia se stabilesc reguli privitoare
la materialele de construcţii, forma unei clădiri, bioclimatul, densitatea clădirilor într-un
areal, orientarea spaţială a clădirilor, „structuri verzi” în jurul clădirilor, microclimatul ,
eficienţa energetică.
- protecţia factorilor de mediu.

6.2. SURSE DE POLUARE CARACTERISTICE ACTIVITĂŢILOR

ANTROPICE

Pe fondul peisajului natural, omul - prin activitatea sa a introdus o serie de

elemente specifice: aşezări, căi de comunicaţie, obiective industriale, etc., care prin
caracteristicile lor dus la apariţia unor transformări in ceea ce priveşte starea şi calitatea
factorilor de mediu.

Urbanizarea, dezvoltarea industriei şi a transportului, dar şi progresul societăţii în

general, au drept rezultat evacuarea unor cantităţi însemnate de emisii de substanţe
poluante în mediul înconjurător. Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, circa
70%din populaţia urbană a lumii respiră aer poluat.

94
 Procesele de combustie – arderea combustibilului pentru obţinerea de energie
– sunt folosite în scopuri industriale (centrale electrice, etc.), pentru realizarea energiei
calorice necesare încălzirii sau pentru incinerarea reziduurilor. Principalii combustibili
folosiţi în prezent şi care vor fi folosiţi şi în viitorul apropiat sunt combustibilii fosili
(cărbune, petrol, gaze naturale).

Fumul rezultat din combustia cărbunelui conţine atât suspensii de carbon,

siliciu, aluminiu, oxizi de fier, precum şi – in cantităţi variabile – zinc, cadmiu, vanadiu,
nichel, seleniu, cât şi vapori de apă, gaze – oxizi de azot, bioxid de sulf, oxid de carbon,
acid fluorhidric, aldehide şi alte hidrocarburi. De menţionat că în momentul arderii se pot
forma hidrocarburi policiclice cu efect cancerigen, care condensează repede pe
particulele în suspensie.

Produşii din petrol reprezintă de asemenea combustibili frecvent folosiţi în

procesele de ardere. Principalii poluanţi emişi în atmosferă sunt oxizii de azot, oxidul de
carbon, bioxidul de sulf (dependent de concentraţia sulfului în petrol), hidrocarburi –
printre care şi hidrocarburi policiclice, precum şi suspensii conţinând carbon şi cenuşă
bogată în sulfaţi, dar şi substanţe precum seleniul şi vanadiul.

Gazele naturale sunt combustibilul cu potenţialul poluant cel mai redus. În mod
constant, pe lângă bioxid de carbon şi apa, se emit în atmosfera oxizi de azot la care se
pot adăuga, în funcţie de calitatea arderii, oxid de carbon, hidrocarburi şi - uneori –
particule în suspensie.

Industria reprezintă la ora actuală cea mai importantă sursă de poluare legată de
activitatea umană. Industria polueaza aerul, apa, solul, prin emisii , prin depozitare de
materiale nocive pe sol, in subsol, contaminări biologice, radioactive, riscuri atât în
exploatare, cât şi prin posibilitatea producerii unor accidente.

Centralele electrotermice (CET) reprezintă o altă sursa de poluare a aerului, in

zonele urbane, prin modul de funcţionare cu combustibili lichizi sau/şi gazoşi, care

95
deversează anual în atmosfera cantităţi importante SO2, NOx, CO, CO2, pulberi, fum,
cenuşă.
Transporturile
Traficul rutier constituie o sursă de poluare importantă în aşezările umane
datorită numărului mare de autovehicule existente, precum şi datorită absentei
drumurilor ocolitoare ale localităţilor care să preia traficul de tranzit, care loc în interiorul
ariilor locuite. Din acest motiv, un procent semnificativ din populaţie este expus la
poluarea generată de traficul rutier.
Poluarea aerului realizată de autovehicule prezintă două mari particularităţi: in
primul rând poluarea se produce foarte aproape de sol, fapt ce duce la realizarea unor
concentraţii ridicate la înălţimi foarte mici, chiar pentru gazele cu densitate mica si mare
capacitate de difuziune in atmosfera. In al doilea rând emisiile se fac pe întreaga
suprafaţă a localităţii, diferenţele de concentraţii depinzând de intensitatea traficului şi
posibilităţile de ventilaţie a străzii.
Transporturile emit o serie de poluanţi rezultaţi din arderea combustibililor :
particulele in suspensie, CO, NOx, Hidrocarburi nearse , SO2, aldehide compuşii organici
volatili. Volumul, natura şi concentraţia poluanţilor emişi depind de tipul de autovehicul,
de natura combustibilului şi de condiţiile tehnice de funcţionare
Determinările concentraţiilor de agenţi poluanţi emişi în diferite etape de mers ale
motoarelor au scos în evidenţă valori diferite.

Mers încet Mers în Accelerare Frânare

în gol regim (decelare)
Poluant UM
(relanti) (croazieră)
MS MC MS MC MS MC MS MC
Urme
CO % 7.0 Urme 2.5 0.1 1.8 urme 2.0
NOx ppm 30 60 1100 850 650 250 20 30
aldehide ppm 10 20 20 10 10 10 300 30
R mH n % 0.5 0.04 0.2 0.02 0.1 0.01 1.0 0.03

96
 Nişa umană

Activităţile menajere sunt generatoare de multiple forme de poluare: fizică,

chimică, biologică, fonică, estetică. Deşeurile solide sau lichide reprezintă a sursă
importantă de poluare din domeniul nişei umane. Apele uzate menajere au o uşoară
tentinţă de alcalinizare (pH de aprox. 8), probabil datorită detergenţilor şi săpunurilor.
În general, ca urmare a lipsei unor amenajări speciale şi a exploatării deficitare,
depozitele de deşeuri se numără printre principale surse de poluare legate de mediul
urban.

Zgomot şi vibraţii în aglomerările urbane

Zgomotul a devenit un factor poluant al mediului ambiant, rezultat al

industrializării şi urbanizării , cu efecte negative asupra colectivităţilor umane. Omul este
supus unei agresiuni continue, determinată de diferite zgomote.
Principalele surse generatoare de zgomot sunt: traficul terestru, rutier şi feroviar,
traficul aerian, şantierele de construcţii, obiectivele comerciale şi cele industriale şi în
anumite cazuri unele zone de agrement. Acestea sursele de poluare fonică se fac
responsabile de numeroase disconforturi ce afectează populaţia. Aşa cum rezultă din
studiile efectuate, ponderea cea mai mare în zgomotul urban o deţine transportul rutier.
Creşterea puterii motoarelor cu care se echipează autovehiculele şi creşterea vitezei de
deplasare a acestora, corelate cu creşterea numărului de autovehicule sunt de natură
să complice problema combaterii zgomotului în oraşele mari.
Zgomotul- definit ca o suprapunere dezordonată de sunete diferite, poate avea
efecte fiziologice: creşterea adrenalinei şi a gradului de irascibilitate. Urmările
dăunătoare ale zgomotului depind de frecvenţa, nivelul acestuia şi de poziţia sursei de
zgomot.

97
 6.3. GESTIUNEA DEŞEURILOR URBANE. DEPOZITE ECOLOGICE

6.3.1 Gestiunea deşeurilor urbane

În contextul unei dezvoltări accelerate a localităţilor concomitent cu creşterea

continuă a numărului populaţiei şi cu tendinţa de îmbunătăţire a condiţiilor de nivel de
trai şi de confort , problema deşeurilor urbane a devenit tot mai acută datorită pe de o
parte creşterii cantităţii acestora, iar pe de altă parte datorită impactului lor negativ
asupra mediului înconjurător.
Depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor, evacuarea acestora în cursurile de
apă, arderea necontrolată reprezintă a serie de riscuri majore pentru mediul ambiant si
pentru sănătatea umană, favorizând poluarea aerului, apei, solului, apariţia bacteriilor
infecţioase, a insectelor, rozătoarelor.
În acest context se impune o nouă abordare a problematicii deşeurilor plecând de
la necesitatea de a prevedea spaţiul suficient de stocare şi neutralizare, de a reduce
consumul de resurse naturale, de a valorifica şi recicla diferite materii prime şi materiale.
În scopul reducerii volumului deşeurilor depozitate şi a protejării resurselor
naturale este nevoie de dezvoltarea unui sistem integrat de gestionare a deşeurilor,
care să fie eficient din punct de vedere economic şi să asigure protecţia sănătăţii
populaţiei şi a mediului înconjurător, este nevoie de crearea infrastructurii şi
implementarea sistemului de colectare selectivă a deşeurilor, valorificarea şi
reciclarea acestora.

Creşterea alarmantă a cantităţilor de reziduuri a determinat aplicarea, în ţările

dezvoltate, a unui management avansat al deşeurilor. Este vorba de aşa-numitul
management integrat al deşeurilor, concept care desemnează separarea selectivă a
deşeurilor la sursă, înainte de colectare, şi direcţionarea acestora către puncte
centralizate de tratare. Prin acest mod de gospodărire a deşeurilor se obţine atât o
modalitate mai eficientă de recuperare a unor materii prime, cât şi o reducere a
volumului de gunoi ce urmează să fie depozitat. În acest fel, noul concept arată că
managementul deşeurilor nu se va mai axa pe găsirea unor noi tehnologii pentru

98
depozitarea reziduurilor solide, ci pe stabilirea unor programe integrate de gestiune a
acestora.

Activitatea de gestionare a deşeurilor se bazează pe următoarele principii:

• principiul protecţiei resurselor primare – este formulat în contextul mai larg
al conceptului de “dezvoltare durabilă” şi stabileşte necesitatea de a minimiza şi
eficientiza utilizarea resurselor primare, în special a celor neregenerabile, punând
accentul pe utilizarea materiilor prime secundare.
• principiul măsurilor preliminare, corelat cu principiul utilizării “Celor mai
bune tehnici disponibile” (BAT-uri), care nu presupun costuri excesive stabileşte că,
pentru orice activitate (inclusiv pentru gestionarea deşeurilor) trebuie să se ţină cont de
următoarele aspecte principale: stadiul curent al dezvoltării tehnologiilor, cerinţele pentru
protecţia mediului, alegerea şi aplicarea acelor măsuri fezabile din punct de vedere
economic.
• principiul prevenirii – stabileşte ierarhizarea activităţilor de gestionare a
deşeurilor, în ordinea descrescătoare a importanţei care trebuie acordată: evitarea
apariţiei, minimizarea cantităţilor, tratarea în scopul recuperării, tratarea şi eliminarea în
condiţii de siguranţă pentru mediu.
• principiul poluatorul plăteşte, corelat cu principiul responsabilităţii
producătorului şi cel al responsabilităţii utilizatorului – stabileşte necesitatea creării unui
cadru legislativ şi economic corespunzător, astfel încât costurile pentru gestionarea
deşeurilor să fie suportate de generatorul acestor.
• principiul substituţiei – stabileşte necesitatea înlocuirii materiilor prime
periculoase cu materii prime nepericuloase, evitându-se astfel apariţia deşeurilor
periculoase.
• principiul proximităţii, corelat cu principiul autonomiei – stabileşte că
deşeurile trebuie să fie tratate şi eliminate cât mai aproape de sursa de generare; în
plus, exportul deşeurilor periculoase este posibil numai către acele ţări care dispun de
tehnologii adecvate de eliminare şi numai în condiţiile respectării cerinţelor pentru
comerţul internaţional cu deşeuri.
• principiul subsidiarităţii (corelat şi cu principiul proximităţii şi cu principiul
autonomiei) – stabileşte acordarea competenţelor astfel încât deciziile în domeniul

99
 gestionării deşeurilor să fie luate la cel mai scăzut nivel administrativ faţă de sursa de
generare, dar pe baza unor criterii uniforme la nivel regional şi naţional.
• principiul integrării – stabileşte că activităţile de gestionare a deşeurilor fac
parte integrantă din activităţile social-economice care le generează.

Priorităţile în abordarea gestionării deşeurilor sunt, în ordine descrescătoare:

• prevenirea apariţiei – prin aplicarea “tehnologiilor curate” în activităţile care
generează deşeuri;
• reducerea cantităţilor – prin aplicarea celor mai bune practici în fiecare
domeniu de activitate generator de deşeuri;
• valorificarea – prin refolosire, reciclare materială şi recuperarea energiei;
• eliminarea – prin incinerare şi depozitare.

Figura 1. Priorităţile în abordarea gestionării deşeurilor

Prevenire/minimizare generare deşeuri

Reutilizare/reciclare

Valorificarea energetică

Tratare/depozitare

Conform Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor (2004) toate tipurile

de deşeuri generate pe teritoriul ţării sunt clasificate, în mod formal, în:
- deşeuri municipale şi asimilabile: totalitatea deşeurilor generate, în mediul urban
şi în mediul rural, din gospodării, instituţii, unităţi comerciale şi prestatoare de servicii
(deşeuri menajere), deşeuri stradale colectate din spaţii publice, străzi, parcuri, spaţii

100
verzi, deşeuri din construcţii şi demolări, nămoluri de la epurarea apelor uzate
orăşeneşti;
- deşeuri de producţie: totalitatea deşeurilor generate din activităţile industriale;
pot fi deşeuri de producţie nepericuloase şi deşeuri de producţie periculoase;
- deşeuri generate din activităţi medicale: sunt deşeurile generate în spitale,
policlinici, cabinete medicale şi se împart în doua categorii: deşeuri medicale
periculoase care sunt cele infecţioase, înţepătoare - tăietoare, organe anatomo-
patologice, deşeurile provenite de la secţiile de boli infecţioase, etc. şi alte deşeuri
exclusiv cele menţionate mai sus, care intră în categoria deşeuri asimilabile.

Noţiunea de "deşeuri urbane" sau "de tip urban" desemnează totalitatea

deşeurilor rezultate atât în mediu urban, cât si în cel rural din gospodării, instituţii, unităţi
comerciale şi prestatoare de servicii, deşeurile stradale colectate din spaţii publice,
străzi, parcuri, spaţii verzi şi nămolurile deshidratate rezultate din staţiile de epurare a
apelor uzate orăşeneşti.
ƒ Hotărârea de Guvern nr. 856/2002 priveşte evidenţa gestiunii deşeurilor şi
pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase
Intre acestea sunt cuprinse deşeurile de construcţii ( grupa 17 ) - deşeuri
solide provenite de la construcţii noi, de la demolǎri sau reconstrucţia clǎdirilor
existente şi/sau de la structuri de construcţii:
ƒ 17 01 01 beton;
ƒ 17 02 02 cărămizi;
ƒ 17 01 03 ţigle şi materiale ceramice;
ƒ 17 05 04 pământ şi pietre fără conţinut de substanţe periculoase;
ƒ 17 09 04 amestecuri de deşeuri de la construcţii şi demolări fără conţinut de
substanţe periculoase.
ƒ 19 08 05 Nămol orăşenesc de la epurarea apelor uzate menajere

Termenul de “deşeuri menajere” face referinţă doar la deşeurile provenite din

activităţi casnice sau asimilabile cu acestea, colectate în amestec sau selectiv, dar şi

101
cele asimilabile cu acestea (care prezintă compoziţie si proprietăţi similare) generate în
instituţii, industrie, comerţ, sectorul public sau administrativ.

Termenul de „deşeuri asimilabile cu deşeuri menajere” se referă la deşeurile

provenite din industrie, din comerţ, din sectorul public sau administrativ, care prezintă
compoziţie şi proprietăţi similare cu deşeurile menajere şi care sunt colectate,
transportate, prelucrate şi depozitate împreună cu acestea.
Termenul de “deşeuri municipale” desemnează atât deşeurile menajere cât şi
deşeurile voluminoase colectate separat şi deşeurile rezultate de la curăţirea spaţiilor
publice (deşeuri din parcuri, din pieţe, deşeuri stradale).
Termenul de “nămol orăşenesc” se referă la nămolul rezidual de la instalaţiile
de tratare a apelor uzate care tratează apele uzate urbane şi menajere şi nămolul
rezidual de la fosele septice şi alte instalaţii similare de tratare a apelor menajere.
Termenul de “deşeuri biodegradabile” desemnează atât deşeurile de la
populaţie şi din activităţi comerciale care suferă descompunere anaeroba sau aeroba
cât si deşeurile alimentare şi vegetale, hârtia şi cartonul (de calitate joasă). Deşi, hârtia
şi cartonul fac parte din grupa deşeurilor biodegradabile, este indicată reciclarea şi
recuperarea acestora.
Termenul de “deşeuri din construcţii şi demolări” face referinţă la deşeurile
rezultate din aceste activităţi, precum: construcţia clădirilor şi infrastructurii civile,
renovarea, demolarea totală sau parţială a clădirilor şi infrastructurii civile,
modernizarea şi întreţinerea străzilor, repararea podurilor , curăţenia asociată
dezastrelor naturale.
Principalele măsuri privind gestionarea acestor tipuri de deşeuri sunt:
Æ colectarea separată de la locul de generare, pe tipuri de materiale:
periculoase si nepericuloase;
Æ promovarea reciclării şi reutilizării deşeurilor din construcţii şi demolări;
Æ asigurarea de capacităţi de tratare/sortare a acestora;
Æ asigurarea depozitării controlate a deşeurilor ce nu pot fi valorificate.

102
 Oportunităţile de reutilizare şi reciclare a deşeurilor din construcţii şi demolări
depind de abilitatea de prelucrare a deşeurilor contaminate sau separate. Materialele
principale care pot fi valorificate din deşeurile din construcţii şi demolări sunt:
 materialul excavat – sol, nisip, pietriş, argilă, etc;
 materiale de la construcţia drumurilor – bitum, smoală, pavaje, nisip, pietrş,
roci zdrobite;
 materiale de la construcţia sau demolarea clădirilor – sol, ciment, ţigle,
cărămizi, beton, ipsos, lemn, metale, sticlă;
 materiale de pe şantierele de construcţii – lemn, plastic, hârtie, carton,
metale, cabluri, lacuri, vopsele, ambalaje.
Aceste deşeuri pot fi prelucrate la dimensiunile dorite, dar numai dacă nu
sunt contaminate, şi pot fi utilizate la construcţia şi amenajarea de drumuri ca materiale
de umplutură, la umplerea minelor goale şi dezafectate, la acoperirea straturilor de
deşeuri din depozite, la fabricarea de cărămizi şi a altor materiale de construcţii;
excepţie fac deşeurilor de la construcţia drumurilor unde componentele bituminoase şi
minerale sunt o resursă economică importantă, Deşeurile rezultate pe şantierele de
construcţii de tipul lemnului, hârtiei şi cartonului pot fi valorificate.
Chiar dacă în, prezent un procent mic din deşeurile din construcţii şi demolări
este valorificat, în viitor cantitatea reciclată va creşte semnificativ ca rezultat al taxelor
de depozitare, dar şi al legislaţiei de mediu. Deoarece unele dintre aceste deşeuri pot fi
uşor contaminate, este recomandată separarea deşeurilor periculoase de restul
deşeurilor inerte sau necontaminate.
În prezent, deşeurile urbane colectate sunt aproape în totalitate depozitate.
Există câteva proiecte pilot pentru colectarea separată şi recuperarea deşeurilor urbane.
Planul naţional de gestionare a prevede dezvoltarea unui sistem integrat de
management pentru deşeurile urbane, cuprinzând colectarea separată, tratarea,
recuperarea şi depozitarea în locuri amenajate conform standardelor in domeniu

103
 Moloz de la demolări

Staţii de tratare /sortare

Reziduuri

Materiale de
construcţii reciclate

Re-utilizare:
Eliminare - direct la locul de producere (de
Valorificare: ex. la renovări sau reabilitări)
- în construcţii civile
- la construcţia depozitelor
- în construcţii de drumuri - depozitare în subteran;
- altele - altele.

Principalele modalităţi de gestionare a deşeurilor rezultate de la demolări

Ca soluţie de eliminare, depozitarea trebuie utilizată doar pentru deşeurile care

nu se pot recupera sau a căror reciclare nu este eficientă din punct de vedere economic.
Chiar dacă 40% din componentele deşeurilor municipale reprezintă materiale
reciclabile, îm prezent, colectarea acestora se realizează selectiv într-o măsură mică, la
nivel local existând proiecte pilot pentru colectarea selectivă a componentelor reciclabile
(hârtie, carton, materiale plastice), dar şi a componentele biodegradabile. Colectarea
selectivă a deşeurile biodegradabile are drept scop realizarea compostului, ce poate fi
utilizat ulterior pe terenurile domeniului public, taluzul depozitului existent.
Incinerarea deşeurilor nu reprezintă o practică obişnuită pentru
tratarea/eliminarea deşeurilor municipale în România. Datorită colectării neselective,
puterea calorică a deşeurilor este încă scăzută, făcând ineficient procesul de incinerare
cu recuperare de energie.
Incinerarea deşeurilor poate avea ca rezultat:

104
 ƒ producerea de apă caldă pentru un sistem de încălzire;
ƒ producerea de apă caldă sau abur tehnologic supraîncălzit pentru o industrie
locală;
ƒ producerea de electricitate;
ƒ producerea de aer cald.
Cerinţele din directiva europeana nr. 1999/31/EC privind depozitarea deşeurilor
au fost incluse în Hotărârea de Guvern 349/2005, care cuprinde prevederi privind
amplasarea, construirea, operarea şi închiderea depozitelor de deşeuri, precum şi
prevederi privind monitorizarea şi post-monitorizarea calităţii factorilor de mediu
influenţaţi de acestea.
Au fost elaborare normative de construcţie/exploatare a depozitelor şi reguli
privind acceptarea diferitelor tipuri de deşeuri la depozitare.
Construcţia şi operarea unor depozite de deşeuri cu adevărat ecologice va fi
foarte costisitoare şi în consecinţă, din motive economice (planificarea efortului financiar
necesar) se impune implementarea conceptului de “depozit zonal de deşeuri”. Aplicarea
acestui concept va conduce la reducerea suprafeţelor ocupate de depozite şi a
numărului acestora, precum şi apariţia unor facilităţi de gestionare integrată a deşeurilor,
în care în afară de depozitarea propriu-zisă se vor realiza şi operaţii de colectare şi
sortare de deşeuri reciclabile, prelucrarea acestora prin operaţii de balotare, măcinare şi
ambalare, compostare şi chiar valorificare energetică. Unele din acţiunile enumerate mai
sus vor fi organizate şi în cadrul staţiilor de transfer care vor fi prevăzute în scopul
optimizării transportului de deşeuri de la surse la depozitul zonal.
Staţiile de tratare - sortare şi transfer a deşeurilor reprezintă cea mai viabilă
soluţie pentru îndeplinirea următoarelor deziderate:
ƒ sortarea deşeurilor care pot fi reintroducere în circuitul economic prin reciclare.
ƒ tratarea deşeurilor biodegradabile, fermentabile, prin producerea de compost,
îngrăşământ natural de mare calitate pentru agricultură, şi în special legumicultură.
ƒ minimizarea cantităţii de deşeuri nevalorificabile ce se vor depozita într-o
rampă ecologică.

105
 6.4. LEGISLAŢIA PRIVITOARE LA PROTECTIA MEDIULUI ÎN AŞEZĂRILE
UMANE

Legea privind protecţia mediului prevede pe lângă măsurile în ceea ce priveşte

regimul deşeurilor, conservarea biodiversităţii, protecţia apelor, atmosferei şi
gestionarea zgomotului ambiental, protecţia solului, ecosistemelor terestre şi o serie de
prevederi legate de protecţia aşezărilor urbane şi de responsabilităţile si obligaţiile care
revin autorităţilor administraţiei publice locale precum şi persoanelor juridice şi fizice.

În procesul de elaborare a planurilor de urbanism si amenajarea teritoriului si a

localităţilor este obligatorie respectarea principiilor ecologice pentru asigurarea unui
mediu de viata sănătos. În acest sens, autorităţile administraţiei publice locale, precum
si, după caz, persoanele fizice si juridice au următoarele obligaţii :

ƒ să îmbunătăţirea microclimatului urban, prin amenajarea şi întreţinerea

izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, să
înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală ;
ƒ să amplaseze obiectivele industriale, căile de transport, reţelele de canalizare,
staţiile de epurare, depozitele de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi alte
obiective si activităţi, fără a prejudicia ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi
recreare, starea de sănătate şi confort a populaţiei;
ƒ să respecte regimul de protecţie specială a zonelor de agrement, a
monumentelor istorice, a ariilor protejate si a monumentelor naturii;
ƒ să optimizeze densitatea de locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi
dezvoltarea spatiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori si a perdelelor de
protecţie stradală, a amenajamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi
recreativă;
ƒ să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul
anumitor tipuri de autovehicule sau desfăşurarea unor activităţi generatoare de
disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor, cu predominanţă in spaţiile

106
destinate locuinţelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreării şi
agrementului.
În scopul promovării principiului dezvoltării durabile la nivelul comunităţilor trebuie
dezvoltate şi implementate programe şi proiecte care să urmeze această direcţie şi care
să ducă la creşterea calităţii vieţii, în paralel cu eradicarea sărăciei, dezvoltarea şi
menţinerea unei economii viabile şi eficiente:
ƒ Strategiile locale de dezvoltare durabilă,
ƒ Planuri locale de gestionare a deşeurilor,
ƒ Planuri Locale de Acţiune pentru Mediu.
Planurile şi strategiile locale trebuie sa fie în concordanţă cu documentele de
planificare regională, naţională.

Agenda Locală 21 (AL21) a fost elaborată şi adoptată la Summitul Mondial de la

Rio de Janeiro în 1992, în cadrul Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, ca
instrument de promovare a dezvoltării durabile, oferind o abordare integrată a
problemelor sociale, economice şi de protecţie a mediului.
Agenda Locala 21 propune un model de dezvoltare economică care sa fie în
deplin acord cu rezolvarea problemelor sociale, precum şi cu exploatarea raţionala a
resurselor şi protejarea mediului ambiant. Implementarea ei trebuie să conducă la
definirea obiectivelor, politicilor şi acţiunilor care să facă posibilă creşterea bunăstării şi
dezvoltarea comunităţii locale. Planurile de acţiune astfel elaborate vor sta la baza
Strategiei de Dezvoltare Durabilă locală.

Strategiile locale de dezvoltare durabilă (SLDD) reprezintă un ansamblu de

procese participative care, permit comunităţii să progreseze având drept obiectiv
asigurarea progresului economic, echitabil pe plan social, protejând, în acelaşi timp,
resursele şi mediul pentru generaţiile viitoare.
SLDD este un demers pe termen lung, un proiect de viitor, este viziunea viitorului
comunităţii, viziune împărtăşită la nivel local şi transpusă în obiective strategice şi
planuri de acţiune concrete.

107
 Strategiile locală de dezvoltare trebuie să ţină cont de strategiile judeţene,
regionale şi în final de Planul de Dezvoltare Naţional, astfel încât obiectivele prevăzute
să nu intre în contradicţie la nici un nivel asigurând sinergie şi complementaritate.

Planul Local de Acţiune pentru Mediu (PLAM) reprezintă un instrument eficient

pentru soluţionarea problemelor şi aspectelor de mediu la nivel local , de participare a
publicului în procesul de decizie al autorităţilor locale, reprezintă angajamentul
autorităţilor publice locale şi al comunităţii în asigurarea unor condiţii de viaţă mai bune
şi a unei dezvoltări durabile pentru generaţiile actuale şi viitoare.
Scopul PLAM-ului este evaluarea clară a problemelor de mediu, stabilirea
priorităţilor de acţiune pe termen scurt, mediu şi lung, stabilirea corelării dezvoltării
economice cu aspectele de protecţia mediului.
Planul Local de Acţiune pentru Mediu urmăreşte ca obiective generale la nivel
local:
 să identifice, să evalueze şi să stabilească problemele şi aspectele de mediu;
 să stabilească priorităţile de acţiune în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de
mediu;
 să promoveze conştientizarea publică cu privire la drepturile şi obligaţiile
comunităţii faţă de mediul natural;
 să întărească capacitatea autorităţii locale, agenţilor economici şi a comunităţii
locale pentru a elabora şi implementa programe de protecţie şi conservare a mediului
natural;
 să promoveze parteneriatul între actorii implicaţi în procesul decizional de
mediu;
 să respecte cerinţele legislative naţionale în domeniul mediului si sa
promoveze cerinţele Uniunii Europene;
 să fie în concordanta cu toate strategiile si planurile locale de acţiune în
implementare la nivelul local;
 să fie în concordanţă cu viziunea comunităţii de dezvoltare durabilă ;
 să constituie un suport real şi obiectiv în elaborarea Planului Regional şi a
Planului Naţional de Acţiune pentru Mediu;

108
 În scopul realizării cadrului necesar pentru dezvoltarea şi implementarea unui
sistem integrat de gestionare a deşeurilor, eficient atât din punct de vedere ecologic cât
şi economic, autorităţile administraţiei publice locale elaborează Planuri locale de
Gestionare a Deşeurilor (Planuri regionale, Planuri judetene). Prevederile Planurilor
se aplică pentru toate tipurile de deşeuri definite conform Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea 426/2001. Principalul scop al planurilor de gestionare a deşeurilor este de a
prezenta fluxurile de deşeuri, opţiunile de tratare ale acestora, respectiv cadrul de
planificare pentru conformarea cu politica de deşeuri şi atingerea ţintelor propuse,
stabilirea caracteristicilor pentru gestiunea deşeurilor, controlul măsurilor tehnologice
pentru eliminarea sau minimizarea anumitor tipuri de deşeuri, prezentarea cerinţelor
economice şi de investiţii.

Beneficiile unui PJGD sunt reprezentate de:

ƒ Facilitarea obţinerii de suport financiar din partea UE;
ƒ Conformare la cerinţele legale;
ƒ Elaborarea unei strategii economice de gestionare a deşeurilor care poate
fi realizată la nivel de judeţ;
ƒ Luarea unor decizii pe baza analizelor si prognozelor în domeniul
gestionării deşeurilor;
ƒ Stabilirea de capacităţi suficiente şi potrivite pentru gestionarea deşeurilor;
ƒ Fluxuri de deşeuri cu opţiuni pentru tratarea deşeurilor în scopul
asigurării capacităţilor şi sistemelor potrivite de colectare si tratare;
ƒ Identificarea zonelor in care trebuie luate masuri tehnice pentru eliminarea
sau minimizarea anumitor tipuri de deşeuri;
ƒ Stabilirea de resurse financiare pentru operare, colectare, tratare, etc.

Prezentăm, în continuare o listă a celor mai importante norme europene şi

române, privitoare la gestiunea deşeurilor, în vigoare:

109
 Â Directiva Cadru nr.75/442/EEC privind Deşeurile, înlocuită de Directiva
2006/12/CE
Transpunere şi implementare
• OUG 78/2000 privind regimul deşeurilor aprobată prin Legea nr. 426/2001,
modificată şi completată de OUG 61/2006, aprobată prin Legea 27/2007
• HG nr. 1470/2004 privind aprobarea Strategiei Naţionale de Gestionare a
Deşeurilor şi Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor
• HG 358/2007 pentru modificarea anexei nr. 2 "Planul Naţional de Gestionare a
Deşeurilor" la HG nr.1470/2004 privind aprobarea Strategiei Naţionale de Gestionare a
Deşeurilor şi Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor
 Directiva nr.91/689/EEC privind deşeurile periculoase
Transpunere şi implementare
• HG nr. 856/2002 privind obligaţia de evidenţă şi raportare a datelor privind
generarea şi gestionarea deşeurilor şi pentru prelucrarea în legislaţia naţională a listei
cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase
 Directiva nr. 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor
Transpunere şi implementare
• HG nr. 128/2002 privind incinerarea deşeurilor, amendată prin HG 268/2005
• Ordinul Ministrului Mediului şi Dezvoltării Durabile nr. 756/2004 pentru
aprobarea Normativului Tehnic privind incinerarea deşeurilor
 Directiva nr. 99/31/EC privind depozitarea deşeurilor
• Transpunere şi implementare
• HG 349/2005 privind depozitarea deşeurilor
• Ordinul Ministrului Mediului şi Dezvoltării Durabile nr. 757/2005 pentru
aprobarea Normativului Tehnic privind depozitarea deşeurilor
 Decizia nr. 2000/532/CE amendată de Decizia nr. 2001/119 privind lista
deşeurilor (ce înlocuieşte Decizia nr. 94/3/CE privind lista deşeurilor şi Decizia nr.
94/904/CE privind lista deşeurilor periculoase)
Transpunere şi implementare
• HG nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei
cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase.

110
 CAP.7 - METODOLOGII DE PROMOVARE A PROIECTELOR DE
INGINERIA MEDIULUI.

7.1. GENERALITĂŢI.

Proiectele de inginerie a mediului destinate fie a reduce emisiile de noxe în

mediu, fie de reconstrucţie ecologică a unei zone sau factor de mediu pentru a fi
realizate trebuie să urmeze o anumită metodologie de elaborare şi aprobare a
documentaţiilor tehnico – economice.
Fazele de elaborare a documentaţiilor sunt:
- studiu de prefezabilitate – SPF
- studiu de fezabilitate – SF
- proiect tehnic şi documentaţia de licitaţie – PT + DL
- detalii de execuţie – DDL
Elaborarea acestor documentaţii trebuie să respecte normele metodologice
aprobate de Ministerul finanţelor .
Se vor prezenta în continuare principalele prevederi ale acestor norme. Trecerea
de la o fază la alta de proiectare se poate face numai după elaborarea şi aprobarea
fiecărei faze a documentaţiilor, potrivit prevederilor Legii privind finanţele publice şi ale
prezentelor norme metodologice. Se interzice ordonatorilor de credite de a angaja şi
utiliza fondurile bugetare pentru elaborarea, simultan, a mai multor faze de proiectare a
documentaţiilor tehnico – economice.
Studiul de prefezabilitate se întocmeşte potrivit machetei ce se va prezenta şi se
va aproba de către ordinatorul de credite, beneficiar al investiţiei.
Studiul de fezabilitate se întocmeşte potrivit machetei ce se va prezenta şi
reprezintă documentaţii tehnico – economice ce au avizul prealabil al Ministerului
Finanţelor, al guvernului, ordonatorilor principali, secundari şi terţiari de credite, după
caz, potrivit competenţelor valorice stabilite de Legea privind finanţele publice.
Pentru obiective de învestiţii complexe şi de importanţă economică şi socială
deosebită, din competenţa de aprobare a Guvernului şi a ordonatorilor principali de
credite, elaborarea studiului de fezabilitate se face de către proiectantul desemnat

111
câştigător al concursului organizat potrivit regulamentului de organizare şi desfăşurare a
concursurilor de proiectare a lucrărilor publice, aprobat prin hotărâre a guvernului.
Pentru celelalte obiective de învestiţii, altele decât cele ce intră în prevederile
acestui regulament, ordonatorul de credite – în calitate de învestitor – poate încredinţa
proiectantului, direct, elaborarea studiului de fezabilitate.
După emiterea Acordului Ministerului Finanţelor, valoarea totală a investiţiei
( devizul general) este confidenţială şi se indexează potrivit evoluţiei ulterioare a
lucrărilor, potrivit regulamentului de organizare a licitaţiilor, prezentarea şi adjudecarea
lucrărilor publice
La elaborarea proiectului tehnic şi a caietului de sarcini – precum şi a celorlalte
elemente ce intră în componenţa documentelor pentru licitaţii, conform prevederilor
Regulamentului privind organizarea licitaţiilor, prezentarea ofertelor şi adjudecarea
execuţiei lucrărilor publice se poate trece numai după ce ordonatorii de credite au
obţinut acordul Ministerului Finanţelor şi au aprobat studiul de fezabilitate potrivit
competenţelor valorice prevăzute de legea privind finanţele publice.
Se interzice ordonatorilor de credite să elaboreze proiectul tehnic şi caietul de
sarcini pe obiecte şi lucrări şi pe părţi din obiectele şi lucrările ce intră în componenţa
obiectivului de investiţii pentru care s-a elaborat şi aprobat studiul de fezabilitate.
După aprobarea studiilor de fezabilitate potrivit competenţelor valorice stabilite
prin Legea privind finanţele publice, atât cu ocazia elaborării listelor de investiţii, anexă
la buget, cât şi cu ocazia organizării licitaţiei şi contractării execuţiei lucrărilor potrivit
normelor legale, ordonatorilor de credite – în calitate de investitori – le revine obligaţia
de a actualiza şi aprobă, în funcţie de evoluţia preţurilor, valoarea totală (devizul
general) a fiecărui obiectiv nou de investiţii.
Se interzice ordinatorilor de credite să aprobe majorarea valorii totale de investiţii
(devizul general) determinată de nerespectarea soluţiilor tehnice şi constructive
sau de înlocuirea unor obiecte ce intră în componenţa obiectivului de investiţii al cărui
studiu de fezabilitate a fost aprobat potrivit prevederilor Legii privind finanţele publice.
La stabilirea pe obiective a cuantumului fondurilor alocate de la buget, ordonatorii
principali de credite vor avea în vedere corelarea acestora cu resursele pentru
dezvoltare ce rămân la dispoziţia agenţilor economici cu capital de stat, cu posibilităţile

112
acestora de a angaja credite interne şi externe, precum şi de a atrage în condiţiile legii,
terţi investitori în dezvoltarea , retehnologizarea, modernizarea sau terminarea unor
obiective începute din fondurile statului ori din fondurile proprii ale regiilor autonome şi
ale societăţilor comerciale cu capital de stat.
Admiterea la finanţare a obiectivelor noi se face pe baza:
- studiului de fezabilitate aprobat potrivit competenţelor valorice stabilite prin
Legea privind finanţele publice.
- Acordul Ministerului Finanţelor şi a raportului de expertiză privind realizarea
investiţiei respective.
- contractului de realizare a obiectivului încheiat potrivit normelor legale de către
ordonatorul de credite în calitate de investitor, cu antreprenorul general.
- autorizaţiei de construcţie obţinute de beneficiarul investiţiei potrivit
prevederilor legii privind autorizarea executării construcţiilor nr. 50/1991.
Foarte importante şi determinante pentru evoluţia întregului proiect sunt primele
etape, de la concept la aprobarea studiului de fezabilitate.

7.2. STUDII DE PREFEZABILITATE.

Conţinutul cadru pentru studiul de fezabilitate se prezintă în cele ce urmează:

A. Piese scrise
I. Date generale
1. Denumirea obiectivului de învestiţii
2. Codul (numărul) de identificare a studiului la proiectant
3. Ordonatorul principal de credite
4. Ordonatorul de credite, beneficiar al investiţiei
5. Amplasamentul: judeţ, localitate, adresă.
6. Necesitatea şi oportunitatea investiţiei

II. Date tehnice ale investiţiei.

1. Suprafaţa şi situaţia juridică a terenului ce urmează a fi ocupată de obiectiv

113
 2. Caracteristicile geofizice ale terenului din amplasament (zonă seismică de
calcul şi perioada de colţ, natura terenului de fundaţie, nivelul maxim al apelor freatice).
3. Caracteristicile principale ale construcţiilor.
a. pentru clădiri: aria construită, aria desfăşurată şi numărul de nivele
b. pentru reţele: lungimi şi diametre
4. Principalele utilaje de dotare ale construcţiilor: cazane de abur sau apă
fierbinte, hidrofoare, ascensoare etc.
5. Utilităţi: modul de asigurarea acestora şi soluţia avută în vedere.

III. Evaluarea costului investiţiei.

1. Valoarea totală a obiectivului (devizul general) din care:
a) Cheltuieli de proiectare explicitate separat pentru:
b) studiul de fezabilitate
c) documente de licitaţii (proiect tehnic, caiet de sarcini etc.)
d) detalii de execuţie
e) asistenţă tehnică
f) Valoarea de construcţii – montaj - instalaţii cu specificaţia valorii pentru
fiecare obiect din componenţa obiectivului.
g) Valoarea utilajelor
h) Dotări
IV. Principalii indicatori tehnico – economici.
1. Valoarea totală a investiţiei din care: .....construcţii montaj
2. Eşalonarea investiţiei (INV/C+A) pe ani
3. Capacităţi (în unităţi fizice)
4. Durata de realizare a investiţiei în luni
V. Finanţarea investiţiei - cu specificarea, în %, a provenienţei, după cum
urmează:
1. din surse proprii
2. din credite bancare
3. din credite externe garantate de stat
4. din fonduri speciale extrabugetare

114
 5. din alocaţii de la buget
B. Piese desenate.
1. Plan de amplasare în zonă (L: 25.000 – 1:5000)
2. Plan general (L: 5.000 – 1:1000)
Conţinutul cadru al studiului de prefezabilitate se va complecta, după caz, cu date
privind:
ƒ condiţiile financiare de realizarea a obiectivului (rata impozitului, perioada de
scutire de impozit, influenţa în timp a preţurilor, rata dobânzii la creditele bancare, rata
de schimb valutar etc.
ƒ producţia şi desfacerea (lista produselor, capacitatea anuală pe produs,
cheltuieli de producţie, preţul intern de vânzare etc.)
ƒ materiile prime, materialele, combustibilii şi energia consumată în procesul
tehnologic
ƒ forţa de muncă
ƒ cheltuielile generale ale unităţii
Se precizează încă odată că studiul de prefezabilitate:
- se întocmeşte de beneficiar şi fundamentează necesitatea şi oportunitatea
investiţiei
- se aprobă de către conducerea unităţii achizitoare (beneficiar)
- pentru fundamentarea elaborării SPF se poate organiza un " concurs de idei"
la obiectivele de investiţii publice de complexitate deosebită
- pentru obiectivele de investiţii finanţate şi cu credite externe, parţial sau
integral, garantate de către stat este necesară obţinerea prealabilă a avizului
Ministerului de Finanţe pentru condiţiile financiare privind oferta de credit extern.

7.3. STUDIUL DE FEZABILITATE.

Studiul de fezabilitate se compune din următoarele părţi:

A. Piese scrise
I. Date generale

115
 1. Denumirea obiectivului de învestiţii
2. Codul (numărul) de identificare a studiului la proiectant
3. Ordonatorul principal de credite
4. Ordonatorul de credite, beneficiar al investiţiei
5. Amplasamentul: judeţ, localitate, adresă.
6. Necesitatea şi oportunitatea investiţiei

II. Date tehnice ale investiţiei.

1. Suprafaţa şi situaţia juridică a terenului ce urmează a fi ocupată de obiectiv
(definitiv şi/sau temporar).
2. Caracteristicile geofizice ale terenului din amplasament (zonă seismică de
calcul şi perioada de colţ, natura terenului de fundaţie, nivelul maxim al apelor freatice).
3. Caracteristicile principale ale construcţiilor.
4. pentru clădiri: deschideri, travee, aria construită, aria desfăşurată, numărul de
nivele şi înălţimea acestora, volumul construit
5. pentru reţele: lungimi, lăţimi, diametre, materiale, condiţii de pozare etc.
6. Structura constructivă: pentru clădiri şi reţele se va face o descriere a soluţiilor
tehnice avute în vedere, cu recomandări privind tehnologia de realizare şi condiţiile de
exploatare ale fiecărui obiect în parte.
7. Principalele utilaje de dotare ale construcţiilor: cazane de abur sau apă
fierbinte, hidrofoare, ascensoare etc.
8. Instalaţii aferente construcţiilor: se vor descrie soluţiile adoptate pentru
instalaţiile de iluminat, forţă, curenţi slabi, apă, canalizare etc.
9. Utilităţi: se va descrie modul de asigurarea acestora şi soluţiile tehnice
adoptate.

III. Date privind forţa de muncă:

1. Total personal din care personal de execuţie.
2. Locuri de muncă nou create
IV. Evaluarea costului investiţiei.
Valoarea totală a obiectivului ( devizului general) din care:

116
 1. Cheltuieli de proiectare din care:
ƒ pentru studiul de prefezabilitate
ƒ pentru studiul de fezabilitate
ƒ pentru documente de licitaţii (proiect tehnic, caiet de sarcini etc.)
ƒ pentru detalii de execuţie
ƒ pentru asistenţa tehnică în timpul execuţiei
2. Valoarea de construcţii – montaj, cu evaluarea pe fiecare obiect din
componenţa obiectivului.
3. Utilaje
4. Dotări
5. Diverse cheltuieli pentru: organizare de şantier, sporurile acordate prin lege pe
timpul execuţiei, comisionul băncii, supravegherea tehnică a execuţiei etc.
6. Cheltuieli neprevăzute care se evaluează la o cota maximă de 5% din
valoarea lucrărilor de construcţii – montaj.
V. Avize şi acorduri.
Avizele şi acordurile emise de organele în drept, potrivit legislaţiei în vigoare
privind:
- avizul ordonatorului principal de credite privind realizarea investiţiei
- certificatul de urbanism, cu încadrarea amplasamentului în planul urbanistic
avizat şi aprobat potrivit legii nr. 50/1991 şi regimul juridic al terenului.
- asigurarea utilităţilor (energie termică şi electrică, apă, canal etc.)
- protecţia mediului şi a apelor
- consumul de combustibili
- alte avize de specialitate stabilite potrivit dispoziţiilor legale
VI. Principalii indicatori tehnico – economici.
1. Valoarea totală a investiţiei din care: mii lei
valori de construcţii – montaj mii lei
2. Eşalonarea investiţiei (INV/C+M)
• anul I
• anul II
3. Capacităţi (în unităţi fizice)

117
 4. Durata de realizare a investiţiei luni
VII. Finanţarea investiţiei.
Valori în mii lei defalcate după cum urmează:
- din surse proprii
- din credite bancare
- din credite externe garantate de stat
- din fonduri speciale extrabugetare
- din alocaţii de la buget

B. Piese desenate
1. Plan de amplasare în zonă (L:25.000 – 1:5000)
Conţinutul cadru al studiului de prefezabilitate se va complecta, după caz, cu date
privind:
- condiţiile financiare de realizare a obiectivului (analiza cash-flow, inclusiv cu
rata de actualizare, rata internă de rentabilitate, analiza raportului cost-profit, rata
impozitului, perioada de scutire de impozit, influenţa variaţiei în timp a preţurilor, rata
dobânzii la creditele bancare, rata de schimb valutar etc.
- maşinile şi utilajele necesare procesului tehnologic (lista principalelor utilaje,
echipamente şi dotări cu ridicarea capacităţii tehnice a acestora şi furnizorii potenţiali)
- producţia şi desfacerea (lista produselor, capacitatea teoretică anuală pe
produs, durata proiectată pentru funcţionarea capacităţii pentru fiecare produs, preţul
unitar pe fiecare produs, preţul intern de vânzare a produselor similare fabricate în ţară
sau procurate din import, preţul de export şi cantităţile exportate
- materiile prime, materialele, combustibilii şi energia consumate pentru fiecare
produs în parte şi preţurile de procurare a acestora
- manopera (cu detaliere pe structura de personal)
- cheltuielile generale ale unităţii (taxe, comisioane, impozite, instruire personal.
chirii şi/sau amortismente, cheltuieli de administraţie şi marketing etc.)
- structura financiară (surse de capital realizate din profit sau dividende,
împrumuturi, alocaţii bugetare etc.)
- necesarul de capital pentru producţie – fondul de rulment.

118
 Capitolul 8 – ROLUL INGINERIEI CIVILE ÎN IMPLEMENTAREA PRINCIPIILOR
DEZVOLTĂRII SUSTENABILE A SOCIETĂŢII

Conceptul de dezvoltare durabila a luat naştere acum 30 de ani, ca răspuns la

apariţia problemelor de mediu si a crizei resurselor naturale, în special a celor legate de
energie. Practic, Conferinţa privind Mediul de la Stockholm din 1972 este momentul in
care se recunoaşte că activităţile umane contribuie la deteriorarea mediului înconjurător,
ceea ce pune pericol viitorul. Planetei.
Câţiva ani mai târziu, in 1983, îşi începea activitatea Comisia Mondială pentru
Mediu si Dezvoltare (WCED), după o rezoluţie adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite.
In 1985 era descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si, prin
Convenţia de la Viena a început căutarea unor soluţii pentru reducerea consumului de
substanţe care dăunează stratului protector de ozon care înconjoară Planeta.
In 1987, la un an de la catastrofa de la Cernobâl, în cadrul Raportului WCED,
susţiunut de către doamna Gro Harlem Brundtland (fost ministru al mediului
înconjurător între 1974–1979 şi prima femeie prim-ministru din Norvegia, între februarie–
octombrie 1981) a fost formulată cea mai citată definiţie a dezvoltării durabile:
“Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte nevoile prezentului, fără a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-si satisface nevoile lor”.
Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină foarte cunoscut abia după
Conferinţa privind mediul si dezvoltarea, organizata de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro
în vara anului 1992, cunoscută sub numele de “Summit-ul Pământului”. Ea a avut ca
rezultat elaborarea mai multor convenţii referitoare la schimbările de climă (reducerea
emisiilor de metan si dioxid de carbon), diversitatea biologica (conservarea speciilor) si
stoparea defrişărilor masive. Tot atunci a fost elaborata si Agenda 21 - planul de
susţinere a dezvoltării durabile.

119
Dezvoltarea durabila a devenit un obiectiv si al Uniunii Europeane, începand cu 1997,
când a fost inclus in Tratatul de la Maastricht, iar în 2001, la Summit-ul de la Goetheborg
a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabila a UE, căreia i-a fost adăugata o
dimensiune externa la Barcelona, în 2002.

Strategia de dezvoltare durabila a Uniunii Europene intampina mai multe

provocări. Unele dintre aceste provocări sunt foarte asemănătoare cu problemele
întâlnite de o alta strategie a Uniunii, Agenda de la Lisabona. Cu toate ca UE a stabilit
ca dezvoltarea durabilă este principiul atotcuprinzător al tuturor politicilor europene, in
realitate problema competitivităţii economice a ajuns sa domine agenda politica

Aderarea României la Comunitatea Europeană implica pentru stat atât drepturi,

cat si responsabilităţi. Intre acestea se afla respectarea standardelor europene in
ecologie si verificarea proiectelor de construcţii in privinţa compatibilităţii lor cu mediul.

8.1. REALIZAREA CONFORTULUI ÎN LOCUINŢE CU CONSUMURI

ENERGETICE REDUSE

Una din cele mai complexe probleme ale lumii contemporane o constituie
asigurarea aprovizionării societăţii umane cu energie, în contextul general de epuizare a
resurselor convenţionale şi de exigenţă mereu crescândă a oamenilor faţă de confort.
Aşa – numita criză energetică mondială, declanşată acum mai bine de 20 de ani
ridică o serie de probleme, pe care societatea contemporană este obligată să le
soluţioneze, spre beneficiul ei, dar şi pentru a oferi o şansă societăţii de mâine.
O cale de evitare a crizei energetice este cea a conservării energiei, obţinută
majoritar pe seama arderii combustibililor fosili, prin evitarea risipei.
Resursele energetice convenţionale ale scoarţei terestre, (ţiţei, cărbuni, gaze
naturale) sunt limitate, ceea ce face necesară intensificarea cercetărilor pentru
valorificarea, în condiţii de rentabilitate, a unor noi resurse energetice, neconvenţionale,
ca : energia nucleară bazată pe fuziunea izotopilor de hidrogen, energia solară,

120
biocombustibili, energie eoliană, hidroenergie, energia termică a oceanelor, a mareelor,
a valurilor, energia geotermică, energia eoliană.
S-a constatat că, dacă tehnologiile de utilizare a combustibililor fosili ar fi
îmbunătăţite, consumul total necesar s-ar reduce cu 30 – 40%, ceea ce ar duce la
creşterea eficienţei şi la reducerea poluării cu bioxid de carbon.
Măsurile de reducere a consumurilor energetice actuale se adresează prioritar
următoarelor domenii de utilizare: transporturi, industrie, locuinţe, comerţ spaţii publice.
Măsurile legate de locuinţe, comerţ şi spaţiile publice constau în esenţă în:
• reducerea pierderilor de căldură din locuinţe prin izolare termică a pereţilor şi
utilizarea ferestrelor duble şi triple;
• proiectarea clădirilor cu sisteme solare pasive şi panouri solare;
• reproiectarea aparatelor casnice (frigidere, congelatoare);
• înlocuirea becurilor de la iluminatul public şi casnic cu lămpi fluorescente şi
electronice.
Măsurile în domeniul industrial se referă mai mult la disponibilităţile pentru
economisirea energiei decât la reducerea consumului (dependent de nivelul tehnologic
actual) şi constau în:
• îmbunătăţirea izolării termice;
• reutilizarea căldurii reziduale;
• utilizarea instalaţiilor electrice de înaltă eficienţă.
Toate aceste măsuri pot duce la economii de 30% - la nivelul industriei , respectiv
de 14% la nivel general.

8.2. CASA ECOLOGICĂ – EVITAREA RISIPEI DE ENERGIE ŞI PROTECŢIA

MEDIULUI

Primul designer si arhitect care a vorbit despre casele ecologice a fost profesorul
Philip S. Wens, care în urmă cu doua secole s-a gândit să creeze habitate umane care
sa fie integrate in ecosistemele naturale. Profesorul Wens a predat chiar si un curs la
Universitatea din Berkeley - SUA, în care explica cum o casa ecologică e un fel de
ecosistem.

121
 In opinia lui Wens, casa ecologica poate sa fie un producător folositor în sistemul
mai larg din care face parte. Pe lângă materialele speciale, o casa ecologica trebuie sa
aibă şi o anume orientare către soare şi o fundaţie, nu foarte adâncă în teren.

In mod ideal, o casă ecologică trebuie să imite un ecosistem natural, în care toate
componentele să fie în conexiune.

Provocarea pe care secolul actual o aduce este legata de conservarea resurselor

naturale pentru a nu distruge calitatea aerului din oraşe şi eliminarea pe cât posibilă a
factorilor de poluare. Dacă in trecut erau preferate tehnologiile bazate pe materiale
chimice de sinteză, astăzi în arhitectură şi construcţii începe să câştige tot mai mult
teren “modelul natural”. Conceptul dezvoltării durabile este cea mai recentă exprimare a
unei etici foarte vechi, care implica relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător şi
responsabilităţile generaţiilor actuale faţă de generaţiile viitoare. Clădirile ecologice
încep să fie construite în America şi în vestul Europei pe măsură ce oamenii devin tot
mai conştienţi de impactul pe care acţiunile lor le au asupra ecosistemului si implicit
asupra calităţii existentei lor viitoare.

Integrând conceptul dezvoltării durabile, aşa-numitele „clădiri verzi” reprezintă

„spaţii sănătoase pentru a locui si a lucra”, create cu ajutorul unor resurse regenerabile
(soare, vânt, apă) care reduc considerabil costurile de mentenanţă şi consumul de
energie. O clădire ecologică este în fapt un imobil care se integrează într-un sistem
unitar (cartier, oraş, pădure etc.) şi încorporează soluţii tehnice şi de design menite a
facilita economisirea energetică şi utilizarea unor materiale cu un impact minim asupra
mediului, dar care asigură tot confortul necesar utilizatorilor, păstrând şi randamente
profitabile pentru dezvoltatori. Aşadar, strategia adoptată este proiectarea pentru
uşurinţa în întreţinere şi reparaţie şi creşterea flexibilităţii ce permite unei clădiri să fie
refuncţionalizată, extinsă şi reformulată pentru o viitoare utilizare.

Exista câteva concepte cheie ce trebuie respectate pentru a obţine o clădire cu

adevărat ecologică:
- folosirea materialelor reciclabile, ce nu conţin substanţe toxice,

122
 - folosirea energiei alternative,
- utilizarea tuturor resurselor aflate în proximitate, pentru a reduce costurile de
transport si gradul de poluare.
Orientarea corectă a clădirii pe sit este, de asemenea esenţială, permiţând
utilizarea energiei solare, atât prin sisteme active (celule fotovoltaice) cât si pasive
(utilizarea pentru faţadele însorite a materialelor ce reţin căldura, cuplată cu termoizolaţii
de calitate, rezultând un consum redus de energie pentru încălzire).
Plasarea ferestrelor este de asemenea importantă, cele dinspre sud absorbind
căldura soarelui iar cele dinspre nord lăsând-o să se piardă. Unii constructori utilizează
pentru eco-case şi ferestre confecţionate dintr-o sticlă specială, care permite
pătrunderea luminii, însă blochează căldura.
Sistemele de conservare a apei: canalizarea eficientă, colectarea apei de ploaie,
reciclarea apelor uzate deţin şi ele un rol însemnat în realizarea acestor construcţii. Spre
exemplu, în „sistemul Greywater” pierderile de apă din surse, cum ar fi spălarea vaselor
sau maşini de spălat, pot fi folosite pentru activităţi non-potabile ca de exemplu: pentru
igienizarea toaletelor, curăţarea peluzelor sau a maşinilor.
Izolaţiile performante reduc şi ele în mod semnificativ consumul sistemelor de
încălzire, ventilare şi condiţionare a aerului.
Energia eliminata odată cu apa şi aerul cald ce rezultă din funcţionarea diferitelor
sisteme ale casei (încălzire, instalaţii etc) poate fi recuperată prin dispozitive speciale,
realizându-se importante economii.
Clădirile „verzi” accentuează deseori ideea eficacităţii energetice, ce se refera la
găsirea unei game mai variate de surse energetice (energie solara, energie eoliana,
energie hidraulica, geotermica, biomasa (partea biodegradabila a deşeurilor folosite
pentru a produce energie), creând o mai mică dependenţă faţă de combustibili fosili şi o
arhitectură ce ţine seama de climatele locale si de influenţele din mediul natural.
Clădirile ecologice se diferenţiază foarte mult de construcţiile tradiţionale şi prin
amenajarea de eco-acoperişuri, ce împiedică acumularea excesiva a căldurii vara,
reducând costurile specifice aerului condiţionat, filtrează aerul si apa de ploaie. Acest tip
de acoperiş supranumit si „natural” este alcătuit din mai multe straturi de sol, pe care se

123
plantează flori şi legume, care ajută la contracararea efectului de seră, dând
posibilitatea locuitorilor de a avea un loc special de relaxare si/sau depozitare.
Adoptarea modelului ecologic pentru întreg ciclul de viată al unei clădiri
(concepere, proiectare, construcţie, întreţinere si demolare) conduce la apariţia unor
sisteme inteligente, ce au in vedere conservarea cât mai eficienta a resurselor.
Sistemele de management energetic vor începe să fie utilizate pe scară largă,
întrucât transformă clădirea într- un consumator raţional şi determină o mai mare
eficienţă a costurilor. Spre exemplu, închizând lumina şi oprind căldura în camerele
neutilizate, tarifele scad cu 30 până la 50%. Aceste sisteme se vor utiliza şi în marile
centre comerciale, mari consumatoare de energie.
Pentru clădirile de birouri s-a inventat BMS (building management system) – un
sistem ce controlează lumina, căldura, ventilaţia, astfel încât energia sa nu fie
consumată în momentul în care oamenii pleacă de la birou.
Cât priveşte sectorul rezidenţial dezvoltatorii devin conştienţi de necesitatea de a
construi case care să protejeze mediul înconjurător şi să reducă costurile de întreţinere.
„Smart home system” reprezintă un sistem de eficientizare, prin care încălzirea şi
iluminatul pot fi programate în funcţie de nevoile proprietarului. Sistemul include un
ecran digital încastrat în perete care funcţionează ca un panou de comandă, de la care
pot fi reglate: iluminatul interior, alarma, sistemul de încălzire/ventilaţie, video- interfon,
senzori de detectare a prezenţei şi mişcării, pornire sau oprire automată a aparatelor
electrocasnice.
Casele ecologice au devenit o modă în toată lumea, nu pentru că sunt mai
aspectuoase, ci pentru că economisesc energia; astfel, 90% din casele de locuit ale
americanilor sunt din lemn sau din OSB – plăci din aşchii late de lemn –, 60% din casele
nordicilor sunt tot din material lemnos, germanii au ajuns, în ultimul timp la 10-15% case
din lemn, iar guvernul francez încurajează puternic folosirea materialelor ecologice. Spre
deosebire de România, unde predomina încă monopolul oţel-beton, străinii au înţeles că
lemnul are proprietăţi deosebite, costuri mici şi este un material regenerabil.

In concluzie, încorporarea de tehnologii regenerabile în proiectele clădirilor şi

optimizarea sistemelor de întreţinere elimină impactul negativ asupra mediului şi reduc
considerabil consumul energetic. Clădirile ecologice reprezintă astfel o încercare de

124
restabilire a normalităţii, printr-o apropiere de natură şi preţuire a resurselor sale. Mai
mult decât atât, eco-casele generează o stare de bine şi de confort, ce optimizează stilul
contemporan de viata.

BIBLIOGRAFIE
1. Rojanschi, V.,Bran, F., Diaconu, G, (1997),« Protecţia şi ingineria mediului », Ed.
Economică, Bucureşti;
2. Maria Popescu, Miron Popescu (2000), „Ecologie aplicată”, Ed. MATRIX ROM,
Bucureşti;
3. Duma, S., (2000.) “Geoecologie”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca;
4. Cunningam, W.P., Saigo Woodworth, B., (2001) “Environmental Science – a
global concerne”, Wm. C. Brown Publishers, USA;
5. Geamăn, V.,Stroe, F.V.,Miloşan, I.,Zaharia, I.I.,(2004),”Bazele ingineriei protecţiei
mediului industrial”, Ed. Universităţii TRANSILVANIA din Braşov.
6. Ciobotaru V., Socolescu A.M., (2006 ),« Prioritati ale managementului de
mediu », Meteor Press, Bucureşti;
7. Sandu, M., Dobre, A.,Mănescu, Al. (2007),”Ingineria mediului”, Ed. MATRIX
ROM, Bucureşti;

125