Sunteți pe pagina 1din 82

C1 -PROBLEME GENERALE ALE EVALUĂRII PERSONALITĂŢII

INTEROGAREA PERSONALITĂŢII1
Etimologic, termenul personalitate derivă din latinescul persona, care reprezenta la
origine o mască pe care o purtau actorii în dramele Greciei Antice. Astfel, noţiunea iniţială
de personalitate reflecta imaginea socială de suprafaţă pe care o adopta individul în rolurile
jucate în viaţă.
Termenul personalitate suportă actualmente atât de multe semnificaţii încât fiecare
are sentimentul întrebuinţării lui corecte în cele mai diverse situaţii. În schimb, utilizarea ca
termen al ştiinţei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazându-l pe Paul Fraisse,
am putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu istoria
răspunsurilor la întrebarea Ce este personalitatea?
Aşadar, abordările problematicii personalităţii sunt atât de numeroase şi atât de
complexe, încât s-ar putea crede că investigaţiile psihologice asupra personalităţii nu se
raportează la un domeniu acceptat unanim, nu au o reprezentare cadru comună pe care,
exploatând-o, s-o amelioreze. Există senzaţia că atunci când pun problema personalităţii,
psihologii vizează aspecte disparate şi chiar incompatibile uneori.
Aşa spre exemplu, prin situarea personalităţii într-o perspectivă bio-psihică s-au
conturat psihologiile analitice, neuro-psihologiile şi psihologiile genetice care îşi propun
să identifice în cadrul personalităţii îndeosebi constante comportamentale sau seturi de
trăsături stabile.
Din perspectiva existenţială s-au delimitat psihologiile umaniste şi
fenomenologice care dezvoltă proceduri pentru a studia rolul semnificaţiilor, al
modalităţilor de interpretare în orientarea comportamentului.
Perspectiva planului social a conturat psihologii sociale care, raportându-se la
individ ca fiinţă socială, au conceput modalităţi de investigare a interacţiunilor dintre
personalităţi ce fiinţează social.
Situarea într-o perspetivă cosmică a delimitat psihologiile trans-personale,
abisale, care extind cercetarea psihologică spre dimensiunea spirituală a existenţei, punând
accent pe studiul stărilor şi proceselor în care oamenii experimentează legături

1
Personalitatea = suma disponibilităţilor generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană
(faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică

1
profunde cu interiorul fiinţei, cu aspectele esenţiale din universul care ne înconjoară.
Şi dacă domeniul de referinţă - situarea personalităţii într-o anume perspectivă -
forţează grupări ale unor teorii care sunt oarecum diferite, opţiunile de natură metodologică
departajează mai clar situaţia şi stadiul interogării personalităţii.
Psihologiile analitice, de exemplu, au adus în atenţie procesele intrapsihice ale
personalităţii, forţele instinctive individuale şi colective, consecinţe ale construcţiei
psihicului în anii copilăriei. Temele majore conturate încă de Freud se refereau la:
- forţele care determină comportamentele - nimic nu se manifestă întâmplător,
comportamentul fiind determinat de o serie de forţe din interior;
- motivarea comportamentului - sursa motivaţiei fiind energia psihică, o cantitate
care se consumă pentru a menţine funcţiile psihicului;
- organizarea psihicului - personalitatea văzută prin grila celor trei funcţii de bază:
funcţia primitivă, a impulsurilor, funcţia raţională (sinele raţional – ego) şi funcţia de
internalizare a valorilor societăţii (superego). Construcţia explicativă a lui Freud arată că
instinctele naturale biotice intră în conflict cu restricţiile impuse de realitate (ego) şi cu
normele pe care societatea încearcă să le impună (superego). Aceste conflicte relevă
specificitatea acţiunilor individuale prin intermediul celor trei tipuri de anxietăţi pe care le
provoacă: nevrotică (conflictul sine-ego), morală (conflictul sine-superego) şi obiectivă (ce
decurge din pericolele exterioare);
- evoluţia personalităţii - dezvoltările care se produc în copilăria timpurie sunt
determinante în conduita adultului.
Reprezentând un aspect central al psihologiilor analitice, problematica dezvoltării
personalităţii a fost nuanţată ulterior. Neo-freudieni, precum Erich Fromm, Karen Horney
sau Clara Thomson, subliniază factorii sociali mai mult decât pe cei biologici şi situaţia
prezentă mai mult decât experienţele timpurii.
La rândul său, Alfred Adler se distanţează de accentul pus de Freud pe instinctele
sexuale şi consideră dominantă în motivarea personalităţii preocuparea pentru superioritate.
O poziţie distinctă o ocupă Carl Gustav Jung, care acceptă ideea lui Freud că
personalitatea este dominată de inconştient, dar distinge între ego-ul conştient,
inconştientul individului şi inconştientul colectiv. Acesta din urma ar conţine arhetipuri -
predispoziţii universale de gândire şi acţiune care influenţează comportamentul uman. Deşi
în psihologiile analitice, interogările personalităţii tind să evolueze în direcţii divergente,

2
este integrată tot mai mult problematica condiţionării sociale a stărilor psihice.
Pentru psihologiile fenomenologice, personalitatea poate fi descifrată numai dacă se
mizează pe realitatea subiectivă, pe experienţele personale, pentru că doar ele direcţionează
comportamentul. Strategiile fenomenologice de investigare a personalităţii se focalizează
pe experienţa în desfăşurare, trăită de indivizi. Ele sunt de tip holistic, pentru că
interpretează personalitatea ca fiind consistentă, cu diverse conexiuni între aspectele
componente.
Carl Rogers susţine că orice fiinţă are nevoie să fie apreciată pozitiv. El vede
comportamentul fiecărui individ orientat de tendinţa de actualizare (afirmare) a sinelui.
Acest impuls de afirmare se desfăşoară pe de o parte, ca tendinţă a bioticului de a se ţine în
viaţă, iar pe de altă parte, ca tendinţă spre autonomie, autosuficienţă şi sporirea potenţelor -
afirmarea sinelui. Sinele ar consta în caracterul organizat şi consistent al tuturor
percepţiilor pe care indivizii le au despre ei înşişi şi are o desfăşurare în chip binar: sinele
actual, cel care vizează perceperea concretă a sinelui, şi cel ideal, care concretizează
dezirabilul despre sine. Tendinţa de afirmare canalizează de regulă indivizii spre
manifestări pozitive, iar în anumite circumstanţe ies la suprafaţă şi potenţialităţi negative,
nesănătoase, de unde se poate conchide asupra tendinţei direcţionate şi selective a sinelui.
Dintr-o perspectivă a practicii terapeutice, George Kelly arata că fiecare individ are
propria interpretare a trăirilor sale. Dacă aceştia ar putea să-şi modifice interpretările încât
să se perceapă altfel şi să perceapă într-un alt mod situaţiile, ar fi eliminate
comportamentele anormale. Pentru Kelly, fiinţele umane încearcă permanent să controleze
situaţiile în care se află, şi în acest scop îşi dezvoltă propriile teorii despre lume, care le
ghidează comportamentul. Astfel de constructe nu sunt abstracţii dependente de realităţi, ci
emergenţe din interiorul persoanei, care duc între altele şi la capacitatea indivizilor de a
face aprecieri bipolare de tipul: bun-rău, just-injust, flexibil-dogmatic. Ei vor reţine acele
constructe care duc la reuşite şi le modifică pe acelea care se dovedesc neeficiente iar,
simultan, fiecare încearcă în cadrul relaţiilor cu ceilalţi să identifice constructele
partenerilor. În ultimă instanţă schimbările care intervin în cadrul personalităţii implică
schimbarea unui asemenea construct.

Psihologiile comportamentiste ridică problema identificării comportamentelor


relevante pe baza cărora se pot face predicţii asupra viitoarelor comportamente. Pentru

3
comportamentişti, al căror reprezentat iniţial este John Watson, manifestările indivizilor
sunt determinate preponderent de situaţiile imediate şi de interpretările care se dau
acestora, ceea ce ar putea însemna că trăsăturile individuale nu trebuie interpretate luând în
considerare ansamblul personalităţii. Drept urmare, comportamentiştii nu fac referiri la
eventuale forţe de coagulare sau la structuri ale personalităţii, fapt care-i depărtează de
poziţiile holiste. De altfel, terapeutica de tip comportamentist se centrează pe modificarea
unor comportamente şi nu pe ansamblul personalităţii.
Neuro-psihologiile, de altă parte, vizează înainte de toate conexiuni plauzibile între
sistemul nervos şi procesele psihice. Fondul problemei rezidă în a interpreta categorii
psihice funcţie de informaţiile disponibile referitoare la sistemul nervos central, sistemul
nervos vegetativ sau sistemul hormonal. Se pun astfel în discuţie procesele neuro-corticale
constante şi stabile, acceptându-se însă şi posibilitatea diferenţierii lor de la un individ la
altul. Astfel una dintre preocupările majore a fost, de o parte, aceea de a se identifica
caracteristici cu caracter mai general, adică ceea ce diferenţiază modul de a fi al oamenilor
- trăsături ale personalităţii - şi, de altă parte, stabilirea unor repere asupra a ceea ce poate fi
comun modului de a fi al unor oameni - tipuri de personalităţi. Şi într-un caz, şi-n celălalt
se presupune că indivizii au proprietăţi care fac ca ei să posede anumite predispoziţii pentru
anumite modalităţi de manifestare.

MODELUL DISPOZIŢIONAL (AL TRĂSĂTURILOR), MODELUL SITUAŢIONIST ŞI MODELUL


INTERACŢIONIST ÎN EVALUAREA PERSONALITĂŢII

MODELUL DISPOZIŢIONAL (AL TRĂSĂTURILOR)


Una dintre primele concepţii teoretice şi metodologice, care a dominat cercetările
dedicate măsurării personalităţii a fost abordarea bazată pe trăsături. Este vorba despre ceea
ce ulterior avea să poarte denumirea de modelul clasic dispoziţional. În cadrul acestuia au
fost sintetizate mai multe concepţii teoretice şi metodologice între care cele ale lui Allport,
Cattell şi Eysenck. Obiectivele erau identificarea caracteristicilor care pot fundamenta
personalitatea şi, în acelaşi timp, găsirea surselor individualizării ei.

Allport este primul personolog care a propus o conceptualizare şi o descriere a

4
personalităţii în termeni de trăsături, încercând să clarifice modul de organizare structural-
dinamică a acestora. Facând referire la trăsături, Allport arată că acestea:

• sunt chiar părţi ale persoanei şi nu simple presupuneri verbale;

• au caracter mai general decât obişnuinţele, sunt dinamice şi


direcţionează comportamentul;

• au doar o independenţă parţială unele faţă de altele şi pot fi


identificate empiric;

• dovada existenţei lor este repetabilitatea manifestărilor relevante.

De asemenea, Allport mai afirmă că trăsăturile se disting funcţie de


amploarea manifestării lor în comportament:

• dispoziţiile cardinale sunt trăsăturile cele mai active, cele care domină omul,
îl individualizează;

• dispoziţiile secundare sunt cele care devin active doar în anumite situaţii.

În acelaşi timp, Allport vorbeşte şi de:

• trăsături comune, cele care fac posibile analize comparative între


indivizi şi

• caracteristici specifice care individualizează şi nu fac posibile


comparaţiile.

Valoarea explicativă a trăsăturilor comune, spune Allport, este majoră, dar


pentru ca un individ să fie realmente înţeles, trebuie căutate trăsăturile care-l
individualizează, şi identificate situaţiile în care acestea sunt exteriorizate.
Prin urmare, conform perspectivei modelului trăsăturilor, personalitatea este o
organizare mai mult sau mai puţin stabilă a forţelor interioare ale unui individ. Este vorba
de o serie de trăsături, care sunt persistente şi care ajută la determinarea reacţiei în situaţii
variate, consecvenţa comportamentului (verbal sau motor) fiind atribuită acestora.
Sintagma consacrată pentru a ilustra această stare de lucruri a fost cea de consistenţă

5
comportamentală. Există cel puţin două perspective în definirea consistenţei
comportamentale:
- una referitoare la identitatea de manifestare a unor
structuri de personalitate (trăsături) în momente diferite –
consistenţa cross-temporală (chiar dacă o persoană
suportă de-a lungul timpului o dezvoltare ontogenetică
stadială, multe elemente de structură psihologică se
conservă, dând astfel temeiul unităţii şi unicităţii de
expresie ca atribute ale personalităţii);
- cealaltă interesată de măsura în care unul şi acelaşi profil
de trăsături ramâne invariant în contexte situaţionale
variate - consistenţa cross-situaţională.
Aşadar, conform teoriei consistenţei, persoanele pot fi caracterizate de o serie de
atribute care rămân relativ invariante de-a lungul timpului şi al contextelor sociale de viaţă.
Cu toate acestea, în dese rânduri această teorie a căzut examenul empiric, ceea ce a dus la o
adevărată criză de credibilitate, înregistrată în literatura de specialitate sub numele de
paradoxul consistenţei.

MODELUL SITUAŢIONIST
Frecvent criticată din cauza lipsei de dovezi empirice solide, metodologia
modelului dispoziţional (al trăsăturilor) a fost acuzată că nu dispune de o consistenţă
comportamentală cross-situaţională şi cross-temporală. Această stare de fapt a explicat
apariţia orientării situaţioniste. Paternitatea acesteia a fost atribuită lui Walter Mischel, şi
aceasta poate pentru că autorul pomenit a formulat cele mai virulente critici (vezi
Personality and Assessment - Mischel 1968) asupra modelului dispoziţional.
În fapt, situaţionismul poate fi văzut ca o antiteză a personologismului, care susţine
că factorii situaţionali sunt sursele majore de variaţie comportamentală. Personalitatea
manifestă puţină stabilitate, întrucât comportamentul este determinat aproape exclusiv de
variabilele situaţionale.
S-a încercat astfel explicarea consistenţei personalităţii mai degraba pe baza invocării
intervenţiei din exterior a unor factori situaţionali determinativi, minimalizându-se până la

6
excludere rolul trăsăturilor ca predispoziţii comportamentale stabile.
Procedându-se în această manieră, personalitatea a fost golită de orice conţinuturi.
Raţionamentul de sprijin a fost acela că, dacă un comportament poate fi condiţionat din
exterior să se manifeste cu o consistenţă predictibilă, atunci intervenţia trăsăturilor în această
schemă este redundantă şi gratuită. Astfel, ideea de consistenţă cross-situaţională promovată de
modelul dispoziţional a fost înlocuită cu aceea de specificitate situaţională. Concret, în timp
ce modelul dispoziţional este preocupat să atribuie ,,onestitatea" unei persoane observate,
situaţionismul caută mai degrabă cauzele externe care determină persoana să spună
adevărul (Creţu 2005). Din cele de mai sus rezultă două caracteristici de bază ale
situaţionismului:
• accentul pus pe variabilele externe/situaţionale în demersul explicativ al conduitei;
• preocuparea pentru determinarea unor relaţii de tip cauzal între comportament şi
antecedenţii săi plasaţi în exterior, la nivelul situaţiei.
Se poate lesne observa cum situaţionismul exacerbează rolul metodei experimentale,
reducând studierea personalităţii la determinarea relaţiilor stimul-răspuns (S-R), în contrast
cu (R-R) relaţiile răspuns-răspuns, avute în vedere de modelul dispoziţional.
Aşadar, unitatea de bază a analizei la nivelul modelului situaţionist nu poate fi decât
situaţia. Comportamentul este iniţiat şi direcţionat exclusiv din exterior de către factorii
situaţionali şi nu de către dispoziţiile interne. De aici rezultă şi modul de conceptualizare a
consistenţei comportamentului din această perpectivă, acesta fiind situaţional specific şi
nu cross-situaţional.
Drept urmare, predicţiile comportamentale trebuie întemeiate mai curând pe o
analiză funcţională, care înseamnă identificarea variabilelor exterioare ce întăresc anumite
răspunsuri. Cu alte cuvinte putem face o predicţie mai degrabă pe baza unui singur răspuns
decât pe baza unei configuraţii de trăsături.
Dar modelul situaţionist a fost atacat chiar mai repede decât modelul dispoziţional.
Criticile au vizat în principal aspecte metodologice. S-a arătat chiar că nu a existat nici o
încercare sistematică de a studia situaţia din punct de vedere psihologic, cu atât mai mult cu
cât se acceptă că orice situaţie nu există pur şi simplu, ci are o semnificaţie psihologică
pentru orice persoană.
MODELUL INTERACŢIONIST
Multă vreme, măsurarea personalităţii s-a făcut de pe poziţii de partizanat faţă

7
de unul sau altul din cele două modele. Ca o alternativă, a fost propus un al treilea
model - interacţionist sau biocognitivist. S-a afirmat că interacţionismul ar fi un
compromis fericit, care permite ambelor părţi ce au intrat iniţial în dispută să
concluzioneze, ca în cele din urmă fiecare a avut dreptate.
Interactionismul a pornit de la stabilirea concomitentă a virtuţiilor şi limitelor
prezente în modelarea dispoziţională şi cea situaţionistă. Sustinătorii lui au arătat că
este un nonsens să punem în discuţie prioritatea persoanei vs. situaţiei în problema
consistenţei, atât timp cât comportamentul este o funcţie de interacţiune a celor două
elemente.
În practica măsurării personalităţii, în interiorul interacţionismului s-au distins
două modele. Primul - interacţionist mecanicist - viza luarea în considerare a
acţiunii unilaterale a variabilelor reprezentate de persoană vs. situaţie (ca variabile
independente) asupra comportamentului (ca variabila dependentă). Al doilea -
interacţionist/dinamic - viza interdeterminările variabilelor personă vs. situaţie în
producerea reacţiilor comportamentale. Mai precis, cel de-al doilea model avansa
ideea existentei unei influenţe reciproce: nu doar evenimentele situaţionale afectează
comportamentul persoanei, ci şi persoana, ca agent activ, poate influenţa
evenimentele externe. O asemenea strategie ar putea duce la construirea unei triple
tipologii (simultaneitatea celor trei elemente situaţie, persoană, comportament) care
să permită afirmaţii de tipul „Acest tip de persoană va avea acest tip de
comportament în acest tip de situaţie”, ceea ce ar duce mai lesne la înţelegerea
conceptului de coerenţă a personalităţii.
Deşi a prezentat un interes deosebit, modelul interacţionist (mai ales cel
dinamic) n-a fost susţinut de cercetarea empirică. Cauza principală a fost lipsa acută
a unor modele adecvate de măsură şi a unor metode de culegere a datelor. Este vorba
deci despre un neajuns metodologic.

Dincolo de aceste dispute, vom sublinia în final o serie de aspecte esenţiale privind
perspectiva evaluării personalităţii:
- este acceptat faptul că în interiorul individului s-a creat o
structură capabilă de acţiuni proprii în funcţie de mediul social;
- deşi întotdeauna modificabilă, această structură este adesea

8
rezistentă la schimbări fundamentale;
- ideea de structură a personalităţii se sprijină pe
presupunerea flexibilităţii umane infinite şi pe răspunsul în funcţie de situaţia socială de
moment;
- personalitatea este un concept care exprimă o relativă
stabilitate, însă trebuie subliniat că ea reprezintă mai curând un potenţial, o înclinaţie spre
un anumit comportament şi nu un comportament în sine (acesta va depinde şi de situaţiile
obiective);
- o trăsătură trebuie văzută ca un soi de dispoziţie
persistentă de a percepe şi/sau gândi şi/sau simţi şi/sau se comporta în anumite moduri
caracteristice, în situaţii de un anumit tip;
- trăsăturile sunt fenomene psihologice reale (vezi Allport),
dar ele nu există într-o persoană în acelaşi fel în care există organele interne. Acestea
trebuie văzute mai curând ca dispoziţii psihologice şi comportamentale, sensibile la situaţii,
având relaţii complexe între ele;
- o anumită trăsătură se individualizează numai în contextul
relaţiilor complexe pe care le are cu alte trăsături, cu comportamentul şi cu mediul
ambiental.
- trăsăturile devin active doar în anumite contexte, şi chiar în
cadrul contextelor potrivite, modul şi frecvenţa lor de activare prezintă, în mod tipic,
anumite sensibilităţi conjuncturale şi relativităţi individuale.

Aşadar este evident faptul că indivizii sunt întotdeauna plasaţi situaţional, însă nu
toate influenţele situaţionale sunt egale. Aceasta sugerează precauţia în formularea unor
generalizări despre persoane care nu au fost puse în anumite tipuri de situaţii şi, respectiv,
precauţia în formularea unor generalizări privind efectele situaţiilor neatribuite încă
tipurilor de persoane. Analiza atentă a situaţionalului poate conduce la clarificări
interesante în ceea ce priveşte anumite percepţii obişnuite.
Astfel un comportament pozitiv poate să nu fie neapărat rezultatul unui caracter pozitiv, ci a unui
anumit tip de mediu dominant. Înlăturând suportul extern, ceea ce părea a fi un caracter consecvent pozitiv se
poate transforma. Am putea întâlni astfel situaţii în care un individ bine educat va comite acte condamnabile
din punct de vedere etic, pentru că dispoziţiile sale naturale sunt atât de puternice, încât este nevoie de
presiuni externe pentru a limita exprimarea acestora.

9
Există actualmente o oarecare naivitate în ceea ce priveşte aprecierea globalităţii
trăsăturilor individuale (ne referim în primul rând la psihologi). Considerăm că ar fi de
mare folos dacă evaluările generale, practicate în mod curent asupra indivizilor, ar acorda
mai multă atenţie decât în momentul de faţă sensibilităţii situaţionale a dispoziţiilor
psihologice. În mult prea multe cazuri, se face uz de trăsături într-un mod categoric,
probabil excesiv, prezumţios şi chiar necalificat. Persoanele sunt dominante,
conştiincioase, oneste sau echilibrate. Persoana care posedă trăsătura în cauză va manifesta
tipul de răspuns potrivit faţă de persoana potrivită, la momentul potrivit şi în maniera
potrivită. Schimbările neaşteptate ale psihologiei umane pot fi pierdute din vedere cu
uşurinţă atunci când se află în centrul atenţiei o astfel de caracterizare excesivă şi poate
chiar nerealistă.

10
C 2 - TEORIE ŞI METODĂ ÎN EVALUAREA PERSONALITĂŢII

CARACTERISTICI GENERALE ALE TEORIILOR


Noţiunea de teorie este utilizată într-o multitudine de contexte. Se vorbeşte adesea
despre teorii economice, antropologice, istorice; în unele situaţii teoria identificându-se fie
cu o ipoteza, fie cu un set coerent de asumpţii care nu au trecut prin rigorile ştiinţifice ale
testării şi validării. În ştiinţă, s-a conturat pentru acest termen un tablou oarecum clar: set
coerent de asumpţii care descriu şi explică un anumit aspect din realitate şi permit
formularea unor predicţii valide în legătură cu acel aspect.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS IPOTEZĂ


Teoria este mult mai complexă decât ipoteza. În fapt, teoria ştiinţifică rezultă din
testarea experimentală a mai multor ipoteze. Ipoteza se referă, de regulă, la o singură
variabilă, în timp ce teoria surprinde interacţiunea mai multor variabile în cadrul unui
sistem, interacţiune stabilită prin observaţii sistematice repetate şi validarea experimentală
a acestora.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. LEGE

Legile descriu de obicei relaţii cantitative verificate empiric între două sau mai
multe variabile şi nu sunt subiectul unor demersuri de infirmare ca şi teoriile. Există situaţii
în care o teorie care a fost verificată substanţial (relaţiei dintre variabilele studiate i s-a dat
o formă matematică) se poate transforma în lege. În condiţiile în care teoria este supusă
unor demersuri experimentale de infirmare, ea îşi poate pierde validitatea, dar legile,
datorită suportului empiric pe care îl au nu pot constitui subiectul

11
unui astfel de demers de infirmare.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. MODEL


Adesea teoria identifică şi explică relaţii sau legităţi generale între variabilele unui
sistem. În aceste cazuri există posibilitatea creării unor modele care să implementeze
asumpţiile generale ale teoriei în situaţii specifice. Este posibil chiar ca modelul să
formalizeze în ecuaţii modul în care variabilele unui sistem interacţionează în situaţii
specifice.
TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. TEORIE A SIMŢULUI COMUN
Simţul comun îşi explică adesea fenomenele lumii înconjurătoare printr-o serie de
asumpţii coerente, care însă sunt pline de contradicţii şi de erori logice. Aceste asumpţii
prin care se încearcă descrierea şi explicarea unor aspecte ale funcţionării psihice sau a
altor evenimente din lumea reală, sunt cuprinse de obicei în proverbe sau maxime,
formulate de moralişti, gânditori sau uneori chiar de oameni din popor (Herseni numeşte
această tendinţă de explicare a faptelor psihice - psihologie poporană).
Oamenii încearcă să-şi explice comportamentul lor şi al celorlalţi, îşi formulează teorii
implicite, care ulterior le influenţează comportamentul în situaţii sociale. În condiţiile în
care teoriile ştiinţifice descriu, explică şi fac predicţii valide, teoriile simţului comun
întrunesc doar o parte a acestor caracteristici. Ele pot descrie (alambicat de cele mai multe
ori) fenomenele cărora li se adresează, dar nu pot face predicţii valide decât în situaţii
cotidiene, uzuale. La nivelul explicaţiei, teoriile simţului comun sunt deficitare, ele fiind
după cum am spus pline de contradicţii şi erori logice (“Cine se aseamănă se adună”). De
asemenea, situaţiile extreme, cele care vizează grupul în ansamblul său, precum şi cele în
care se impune analiza explicativă la nivelul proceselor cognitive elementare (procesarea
informaţiei vizuale, rezolvarea de probleme, etc.) nu pot fi abordate de simţul comun,
analiza la nivelul microproceselor şi la cel al macroproceselor fiind străină simţului comun

TEORII ALE PERSONALITĂŢII ŞI METODELE DE EVALUARE ASOCIATE

Diferenţele interindividuale în ceea ce priveşte comportamentul sau trăsăturile de


personalitate nu sunt nici pe departe o descoperire a psihologiei moderne. Încă din perioada

12
antică, aceste diferenţe au fost evidenţiate (şi probabil s-a încercat explicarea lor prin ceea
ce am numit psihologia simţului comun) şi chiar structurate în teorii explicite, cunoscută
fiind teoria asupra caracterelor elaborată de Theophrastus (370-287) în lucrarea
“Caracterele”.
Studiul personalităţii a parcurs un drum lung de la teoriile intuitive din antichitate, a căror
aplicaţie fundamentală era construirea caracterelor în arta dramatică şi modelarea jocului
scenic, până la teoriile ştiinţifice moderne asupra personalităţii (cum ar fi teoriile
trăsăturilor), care printr-un aparat matematico-statistic elaborat recurg la studiul riguros al
trăsăturilor de personalitate. Metodele de evaluare a personalităţii care decurg din acestea
au implicaţii atât în practica clinică (prin demersul explicativ şi clasificatoriu pe care îl
permit), cât şi în selecţia de personal, de exemplu, prin calităţile predictive ale testelor.

Trecerea de la teoriile simţului comun la teoriile ştiinţifice asupra personalităţii nu


s-a realizat printr-un salt brusc, ci printr-o serie de etape intermediare care au aproximat
progresiv caracteristicile esenţiale ale unei teorii ştiinţifice. Teoriile psihanalitice sunt un
astfel de pas intermediar, ele satisfăcând cerinţele de descriere şi parţial pe cele explicative,
neavând însă calităţi predictive adecvate. Metodele de evaluare care au rezultat din aceste
teorii împărtăşesc aceleaşi deficienţe, testele proiective fiind adesea puse în discuţie în ceea
ce priveşte normele de validitate şi fidelitate pe care un instrument psihodiagnostic ar
trebui să le îndeplinească. Problematica testelor proiective o vom aborda însă într-o
secţiune distinctă a acestui curs.

O dată cu propunerea unor metode de evaluare a structurilor de personalitate, se


face trecerea dinspre teoriile simţului comun spre teoriile ştiinţifice. Dacă testele proiective
care emerg din teoriile psihanalitice au calităţi psihometrice discutabile, testele structurate
de personalitate propuse de abordările ştiinţifice în studiul personalităţii întrunesc mai
adecvat aceste calităţi.

TESTARE VS. EVALUARE PSIHOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII


Nevoia resimtită a obiectivităţii în psihologie este dată în primul rând de
psihometrie. Ideea obiectivării unor fapte psihice, precum şi elaborarea unor tehnici de
măsurare a acestora, a fost impusă de timpuriu de reprezentanţii psihofizicii, care au

13
descoperit o serie de legităţi în special în studiul proceselor senzoriale. Există însă şi un
aspect calitativ în cunoaşterea faptelor psihice care s-a impus tot din aceeaşi perioadă.
Avem deci o distincţie între un aspect cantitativ al cunoaşterii în psihologie şi unul
calitativ. Această distincţie este clară şi în ceea ce priveşte abordarea personalităţii.
Prin urmare, vorbim despre testarea psihologică a personalităţii atunci când prin metode
psihometrice măsurăm anumite dimensiuni sau caracteristici ale personalităţii (trăsături de
personalitate, dinamica motivaţiei, caracteristicile atitudinale) şi despre evaluarea
psihologică a personalităţii atunci când, pe lângă metodele psihometrice de măsurare, vor fi
utilizate şi o serie de alte metode din care se extrag date calitative. În acest sens, cele mai
apelate metode în evaluare sunt observaţia şi interviul.

L. R. Aiken enumera următoarele metode de evaluare a personalităţii:


- Observaţia ;
- Interviul ;
- Tehnicile proiective ;
- Chestionarele/inventarele structurate de personalitate.

ABORDĂRILE PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII. CHESTIONARELE STRUCTURATE.


În a doua jumatate a secolului XX au apărut tot mai vizibil tendinţele de integrare a
psihologiei în corpul ştiinţelor. Ilustrativ în acest sens este şi demersul psihometric în
studiul personalităţii. O serie de psihologi (Eysenck, Cattel, Costa & McCrae, Norman,
Goldberg) şi-au centrat cercetările asupra modului în care oamenii pot fi grupaţi şi
comparaţi între ei. Corifeii acestei abordări nomotetice a personalităţii au avut o contribuţie
deosebită la elaborarea testelor psihometrice, care sunt utilizate la măsurarea
caracteristicilor psihologice de tipul inteligenţei, creativităţii sau personalităţii.
În ceea ce priveşte măsurarea trăsăturilor de personalitate, cele mai importante tehnici sunt
chestionarele structurate de personalitate.

STRATEGIILE DE CONSTRUIRE A CHESTIONARELOR STRUCTURATE DE PERSONALITATE


În construirea unui chestionar de personalitate, apar de regulă două probleme
fundamentale:
- definirea constructului, a trăsăturii care trebuie măsurată;

14
- construirea unui set de itemi prin care subiectul este întrebat în legătură cu acele
comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu situaţiile
care sunt relevante pentru acea trăsătură (răspunsul subiecţilor la aceşti itemi va servi ca
indicator al constructului).
Kaplan & Saccuzzo, enumeră următoarele strategii de construire a chestionarelor
structurate de personalitate:
- strategiile intuitiv - raţionale (conţinutul itemilor este dedus logic pornind de la
caracteristica de evaluat);
- metoda empirică (strategia criteriului extern);
- metoda analizei factoriale (strategia criteriului intern).

În metoda intuitiv - raţională, autorul decide ce itemi trebuie incluşi în materialul


testului şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura în comportament. Selecţia
itemilor (facuta chiar de catre autor) se va face pe baza înţelegerii strict intuitive a trăsăturii
vizate prin chestionar.
Construcţia chestionarului pornind de la astfel de strategii se bazează pe analiza
consistenţei interne. Alegerea iniţială a itemilor va fi analizată sub raportul consistenţei
interne şi vor fi păstraţi acei itemi care prezintă un nivel suficient de încredere.
Paşii demersului sunt:
- selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi formarea setului iniţial de itemi;
- administrarea pe un lot de subiecţi;
- calcularea scorurilor totale la această grupare preliminară;
- calcularea coeficienţilor de corelaţie item / test pentru fiecare item din
colecţia iniţială;
- selecţionarea itemilor care corelează puternic cu testul, construindu-se astfel
colecţia finală de itemi.
Dezavantajele acestei metode constau în faptul că omogenitatea şi continutul
itemilor depind de abilitatea autorului de a-şi imagina răspunsurile la itemi şi de a anticipa
problemele care pot să apară, precum şi în faptul că subiecţii pot intui uneori răspunsul
aşteptat de autor, existând deci posibilitatea distorsionării voite a rezultatelor la test.
Avantajul ar fi că în final există o probabilitate crescută pentru a avea o validitate de
conţinut ridicată şi un cadru tepretic univoc.

15
În metoda empirică (criteriu extern) selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia
empirică determinată între itemul testului respectiv şi o măsură criteriu specifică. Etapele
de construire a unor astfel de chestionare sunt :
- utilizând date care rezultă din diverse teorii sau selecţionând itemi din alte chestionare,
se construieşte pe baze raţionale o colecţie de itemi;
- se administrează această colecţie de itemi la două loturi de subiecţi care diferă doar în
ceea ce priveşte trăsătura evaluată;
- se determină pentru fiecare lot proporţia răspunsurilor Acord/Dezacord pe care le
oferă;
- se determină semnificaţia diferenţei statistice dintre rezultatele obţinute de cele două
grupuri;
- itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selecţionaţi pentru scala
preliminară;
- scala se aplică din nou loturilor criteriu iniţiale;
- se verifică dacă toţi itemii diferenţiază cele două loturi criteriu;
- se recurge la reaplicarea scalei pe alte loturi similare pentru validare.

Ca limită majoră a acestei metode - adecvarea în alegerea itemilor depinde de


acurateţea alegerii loturilor criteriu. Inexactităţi în alegerea acestor loturi va conduce la
selecţii greşite de itemi.
Ceea ce este avantajos în această metodă este că nu ne mai aflăm la limita abilităţii
intuitive a unui singur individ în a alege itemii. În plus, scalele construite empiric sunt mai
dificil de trucat (de către respondenţi) decât cele raţionale. Modul de construcţie a lor -
faptul că prin răspuns se urmăreşte mai degrabă relaţia dintre răspunsul la item şi alte
dimensiuni comportamentale implicite (şi mai puţin adevărul literal al răspunsului) – face
ca respondenţii să accepte mai greu astfel de itemi (ei nu prezintă o validitate aparentă, pare
că n-au legatură cu scopul evaluării).

Metoda analizei factoriale pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe


utilizarea unor tehnici statistice care grupează itemii testului în clusteri (identificarea unui
factor responsabil de variaţia comportamentului) ce evaluează acelaşi aspect al criteriului.

16
Paşii parcurşi la construirea unui chestionar structurat de personalitate utilizând metoda
analizei factoriale sunt:
- construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode au la bază
selectarea formei finale a testului dintr-o colecţie mai mare de itemi) care se consideră
că sunt relaţionaţi cu factorul vizat;
- itemii se administrează unui număr mare de subiecţi, care sunt testaţi în paralel şi cu
alte teste care evaluează acelaşi factor;
- se calculează intercorelaţiile itemilor, matricea intercorelaţiilor analizându-se factorial
şi obţinându-se astfel o clusterizare responsabilă de un anumit cuantum al variantei
comportamentului subiecţilor testaţi (factor);
- se determină corelaţia item/factor (încărcătură factorială a itemului);
- se selecţionează pentru forma finală a testului acei itemi care au o încărcătură
factorială mare.
Rezultatul obţinut în urma unui astfel de demers este o soluţie structurală simplă în
care fiecare din factorii identificaţi evaluează o anumită trăsătură.

CONSTRUIREA ITEMILOR ÎN CHESTIONARELE STRUCTURATE DE PERSONALITATE


Problemele asupra cărora s-au aplecat în mod special creatorii de inventare de
personalitate sunt: cum trebuie construit setul iniţial de itemi; cum trebuie scrişi aceştia ;
cum inflenţează caracteristicile formale şi de conţinut răspunsul subiecţilor.
Două sunt problemele care s-au pus mai des în legătură cu elaborarea itemilor:
• strategiile generale de construire ;
• limbajul în care se construieşte şi relevanţa acestuia pentru diagnoza
personalităţii.

În ceea ce priveşte strategiile de construire lucrurile sunt destul de complexe.


În anii ’50 identificăm o primă încercare de sistematizare a unui astfel de proiect.
Se preconiza atunci (Loevinger) că itemii lotului iniţial să fie extraşi dintr-o arie de
conţinuturi mai largă decât trăsătura propriu-zis urmărită. Astfel:
- ar trebui să fie construiţi şi itemi care să se refere şi la alte trăsături înrudite, dar cu
valori discriminative pentru trăsătura dată ;

17
- itemii trebuie aleşi astfel încât să reprezinte toate conţinuturile posibile care ar putea
exprima trăsătura respectivă (în funcţie de toate teoriile alternative cunoscute).
La nivelul anilor ’60, se propunea (Jackson) generarea setului iniţial de itemi cu
ajutorul unei grile de situaţii şi secvenţe comportamentale. Concret :
- se propune spre evaluare unui grup de judecători experţi descrieri ale unor persoane
care exemplifică în comportamentul lor trăsătura urmărită ;
- experţii au sarcina de a stabili gradul de relevanţă pentru trăsătura urmărită a fiecărei
descrieri şi a realiza o rangare a acestor conţinuturi descrise.

Mai târziu, în anii ’80 Buss şi Craik, mergând pe această linie a abordărilor coerente
a problematicii conţinuturilor itemilor, gândeau o nouă modalitate de generare a itemilor,
facând apel la ceea ce au numit frecvenţa acţiunii. Prin intermediul acestei sintagme se
viza prototicipitatea unui comportament pentru o anumită trăsătura :
 Era selectat în mod sistematic un set de manifestări dintr-un model structurat de
comportament interpersonal ;
 Un eşantion larg de subiecţi aveau sarcina de a identifica în cadrul acestui set
de manifestări comportamente observabile care corespund trăsăturii urmărite ;
 Ulterior alţi subiecti vor aprecia printr-o clasificare gradul de prototicipitate al
acestor acte comportamentale pentru trăsătura urmarită.

Studiile asupra modului de generare a itemilor au relevat faptul că în practică se


apelează cel mai adesea la combinarea celor trei puncte de vedere: unii generează itemi fără
a explica mecanismul care a stat la bază (vezi Cattell), alţii apelează la experţi pentru a
obţine descrieri ale manifestărilor tipice ale unei trăsături (autorii MMPI), iar o altă
categorie copiază itemi din alte chestionare (vezi Gough).

Problema limbajului de construcţie a itemilor


O primă direcţie de analiză se referă la problema definirii relevanţei pentru
personalitate a anumitor cuvinte din vocabularul curent.

Allport şi Odbert (anii ‘30) considerau relevanţi pentru personalitate toţi termenii
care pot fi folosiţi pentru a distige comportamentul unui individ de comportamentul altuia.

18
Mai târziu (anii ‘90) s-a propus o strategie de definire a relevanţei termenilor:
• mai întâi realizarea unei taxonomii a caracteristicilor de personalitate care pot fi
regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective, substantive, verbe etc). S-au
identificat astfel şase categorii de conţinuturi: trăsături stabile, stări şi dispoziţii
psihice, activităţi, roluri sociale, relaţii şi efecte sociale, abilităţi şi talente, prezenţa
fizică;
• specificarea unor criterii de excludere:
o se consideră nerelevanţi termenii care sunt nondistinctivi şi nu se aplică la
toţi indivizii;
o termenii care se referă la originea geografică, naţionalitate, identităţi
profesionale;
o termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică sau
imprecisă.

O altă direcţie de studiu vizează problematica diferenţierii între adjective,


substantive şi verbe privind capacitatea acestora de a căpăta şi reda sensuri ale
personalităţii.
Datele de cercetare psiho-lingvistică pe cele trei categorii verbale arată că utilizarea
ideosincratică în scalele de evaluare este mai probabilă pentru substantive decât pentru
verbe şi mai probabilă pentru verbe în raport cu adjectivele. Iată câteva constatări:
- factorii derivaţi prin substantive, de exemplu, reuşesc o descriere mai coerentă şi mai
bine definită şi au o variaţie mai largă în sensuri;
- factorii derivaţi prin adjective relevă, de regulă, cele mai extreme semnificaţii ale
dimensiunii vizate;
- verbele îşi extrag de multe ori sensurile din situaţii interpersonale. Ele sunt considerate
ca relevante pentru personalitate în măsura în care captează relaţii cauzale.Unele studii
arată capacitatea verbelor de a capta aspecte temperamentale.

O problemă serios ignorată de către constructorii de chestionare pare să fie cea a


contextului situaţional, adică a specificităţii comportamentului uman legat de situaţie.

19
Constructorii de itemi procedează ca şi când înţelesul psihologic al caracteristicii
situaţionale ar putea fi captate doar ca o referire condiţională sau temporală.
Problema relaţiei item-trăsătură
Literatura de specialitate a pus în evidenţă o taxonomie a posibilelor relaţii între
item şi trăsătura. Categoriile prezente în mai toate genurile de chestionare sunt:
• descrieri de reacţii :
- deschise, comportamente observabile ;
- acoperite, interne, neobservabile – senzaţii, sentimente ;
- reacţii psihofiziologice.
• atribute ale trăsăturii :
- reprezintă dispoziţii descrise de obicei prin adjective şi substantive.

Aceste prime două categorii se referă la conţinuturi direct legate de trăsătură şi sunt
cele mai frecvente în majoritatea chestionarelor de personalitate. Mai sunt apoi categoriile
care se referă mai ales la conţinuturile indirect legate de trăsătură:
• dorinţe şi trebuinţe ;
• fapte biografice ;
• atitudini;
• reacţii ale altora.

Problema redactării efective a itemului: dispozitivul de răspuns şi itemul propriu-zis.

Dispozitivul de răspuns
 În majoritatea chestionarelor, dispozitivul de răspuns apare sub forma unor
comportamente verbale înalt standardizate:
- reacţii de tip dihotomic(da/nu), trihotomic(întotdeauna/uneori/niciodată) sau scale extinse
de tip Likert (cu 5, 6, 7 grade).
În cadrul itemilor cu un asemenea dispozitiv de răspuns, în conţinut trebuie
specificat de regulă frecvenţa sau intensitatea (pentru a nu apare şi aici situaţii extreme ca
şi în dispozitivul de răspuns). Ex: Mi se întâmplă uneori să întârzii la şcoală. vs. Nu întârzii
la şcoală niciodată.

20
Actualmente se consideră nepertinente posibilităţile de răspuns de forma “Nu ştiu” sau “?”.
Aceasta pentru că, de regulă, fie subiectul nu înţelege itemul, fie lasă loc la nesiguranţă în a
răspunde.

 Există şi situaţii în care răspunsurile redau efectiv conţinutul diverselor


comportamente posibile:

Ex: Când cineva ţipă la tine:


a. răspunzi pe acelaşi ton ;
b. nu bagi în seamă reacţia;
c. îi răspunzi calm.

 Se întâlnesc de asemenea situaţii în care este impusă tehnica alegerii forţate.


Aceasta cere subiectului să aleagă între două sau mai multe răspunsuri, descrieri, fraze care
sunt apropiate din perspectiva acceptabilităţii. Sunt cunoscute aşa-numitele tetrade: două
fraze dezirabile şi două fraze nedezirabile. Ex……

 formă specială a tehnicii de răspuns este metoda sortării Q (Stephenson) care cere
subiectului să realizeze o rangare a unui nr. de răspunsuri (de regulă impar).

Itemul propriu-zis
Se pun aici două probleme importante:
 Lungimea itemului – numărul de cuvinte, propoziţii. Se recomandă itemi cât mai
scurţi (Lungimea medie este în jurul a 12 cuvinte) .
 Complexitatea – creşte o dată cu numărul de negaţii, trecerea la diateza pasivă,
timpul trecut şi alte moduri decât indicativul.

Toate aceste cerinţe se constituie astăzi într-o metodologie sistematică de construire şi


experimentare a chestionarelor de personalitate.

21
C3 - CONCEPŢIA LUI EYSENCK ASUPRA PERSONALITĂŢII

Eysenck se înscrie pe linia abordării personalităţii din perspectiva trăsăturilor. Aşa


cum am văzut, asumpţia de bază a modelului trăsăturilor este aceea că oamenii dispun de
predispoziţii generale (trăsături) de a răspunde într-un anumit fel. Cu toate că teoreticienii
acestei perspective au vederi diferite în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a
trăsăturilor, cu toţii sunt de acord că trăsăturile constituie pilonii fundamentali ai
personalităţii umane şi că personalitatea are o structură ierarhică.
Trebuie subliniat încă de la început că perspectiva teoretică şi practică a lui Eysenck a fost
influenţată de evoluţia metodologică a tehnicilor statistice (analiza factorială), de gândirea
tipologiştilor europeni (Jung şi Kretschemer), de studiile privind ereditatea realizate de
Cyril Burt, experimentele lui Pavlov privind condiţionarea clasică şi teoria învăţării
propusă de Clark Hull. În demersul său, Eysenck insista în mod deosebit pe claritatea
conceptuală şi pe măsurare. El atrage atenţia asupra elaborării unei teorii uşor testabile,
asupra necesităţii de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a trăsăturilor şi asupra
stabilirii fundamentelor biologice ale fiecărei trăsături.

Conform lui Eysenck, personalitatea este structurată pe patru nivele ierarhice:


• nivelul de bază, cel mai simplu, la care comportamentul poate fi gândit în
termeni de răspunsuri specifice ;
• unele dintre aceste răspunsuri sunt conectate cu altele regăsindu-se
împreună în cadrul a ceea ce numim deprinderi (acestea au un grad mai înalt de
generalitate). Vorbim deci de nivelul deprinderilor sau al actelor mentale
habituale;

22
• mai departe, anumite grupuri de obişnuinţe apar împreună şi formează
trăsăturile. De exemplu, persoanele care preferă compania socială în detrimentul
lecturii se simt foarte bine la petreceri, fapt ce ne permite să grupăm aceste două
aspecte sub umbrela unei trăsăturii unice - sociabilitatea ;
• în sfârşit, la un nivel şi mai înalt de organizare, diferitele trăsături tind să se
unească şi să formeze ceea ce Eysenck numeşte tipuri. Spre exemplu, trăsături
precum sociabilitatea, impulsivitatea, excitabilitatea şi dinamismul pot fi
grupate împreună sub conceptul (tipul) de extraversiune. Termenul de tip
desemnează o dimensiune cu două valori extreme, delimitând un continuum de-
a lungul căruia persoanele ocupă diverse poziţii.

Diferenţele individuale se pot identifica la nivelul trăsăturilor şi tipului, iar în plus


pot fi determinate şi explicaţii privind cauzele acestor diferenţe individuale.
Aşadar, ceea ce trebuie reţinut este conceptualizarea personalităţii ca o structură
organizată multinivelar.
De-a lungul timpului, Eysenck a urmărit în mod constant demonstrarea bazei
biologice a psihismului. Astfel, pe baza mai multor experimente de laborator, el a arătat
legătura dintre tipurile psihologice şi nivelurile de activitate ale diferitelor părţi ale
creierului. De altfel, Eysenck a subliniat în repetate rânduri importanţa fundamentării
biologice ale fiecărei trăsături, fiind considerat ca unul dintre cei mai aspri critici ai teoriei
psihanalitice.

DIMENSIUNILE PERSONALITĂŢII

Pe baza unor prime investigaţii, Eysenck identifica două mari dimensiuni ale
personalităţii pe care le numeşte: extraversie şi nevrotism. Ulterior, adaugă şi o a treia
dimensiune - psihotismul.

1. EXTRAVERSIA (denumită şi extra-introversie) este văzută ca o interrelaţie între


trăsăturile: sociabilitate, impulsivitate, excitabilitate şi dinamism. Descrierea celor doi
poli (extra-intro), spune Eysenck, sunt expresii fenotipice (comportamentale) ale
personalităţii şi nu constituţionale, genotipice.
Introvertitul tipic este caracterizat de :

23
- tendinţe obsesionale, tendinţe de a dezvolta simtome de anxietate şi depresie sau
sentimente de inferioritate;
- rigiditate şi variabilitate intrapersonală scăzută;
- construcţie corporală mai ales pe verticală (în detrimentul celei orizontale);
- nivelul de aspiraţie înalt, dar cu subestimarea propriei performanţe.
Extravertitul tipic:
- tendinţe spre simtome de conversie isterică;
- mai puţin rigid şi cu mare variabilitate intrapersonală;
- prevalează creşterea orizontală;
- nivel de aspiraţie scăzut, dar cu tendinţe de supraevaluare a propriilor performanţe.

2. NEVROTISMUL (instabilitate-stabilitate emoţională) este definit de interrelaţia


trăsăturilor anxietate, depresie, timiditate, slabă auto-apreciere.
Nevrotismul este caracterizat de:
- voinţă şi control emoţional scăzut;
- capacitate mică de afirmare;
- lent în gândire şi acţiune ;
- uşor sugestibil şi nesociabil.

3. PSIHOTISMUL (termenul echivalent este duritate) - interrelaţia trăsăturilor


agresivitate, egocentrism, lipsa de empatie şi comportament antisocial.
- La un pol apar cei care tind să fie solitari, insensibili, nepăsători faţă de nevoile
celorlalţi şi refractari la regulile sociale.
- La celălalt pol sunt cei înalt socializaţi.

Important de reţinut: Eysenck arată că înţelesul acestor concepte se referă la


comportamente integrate, normalităţi psihice şi nu simtomatologiei psihiatrice. Asemenea
comportamente pot deveni patologice doar în cazuri extreme.

Într-un studiu din 1986, Eysenck menţiona faptul că deţine suficiente date care să
probeze existenţa reală a acestor trei dimensiuni. Ele au fost confirmate şi de studiile
interculturale şi în plus există mărturii privind caracterul lor parţial înnăscut.

24
Rezultate experimentale
O serie de investigaţii experimentale au relevat diferenţe comportamentale evidente
între extroverţi şi introverţi:
Introverţii:
- sunt mai sensibili la durere şi obosesc mai repede ;
- tind să fie mai circumspecţi, dar mai lenţi decât extraverţii ;
- au performanţe academice superioare extroverţilor, mai cu seamă dacă
dificultatea subiectelor tratate este ridicată;
- excitaţia scade performanţa introverţilor şi o măreşte în cazul extraverţilor.
Extraverţii:
- sunt mai sugestibili decât introverţii;
- preferă profesiuni care implică interacţiune cu ceilalţi oameni, în timp ce
introverţii le preferă pe cele solitare;
- “gustă” umorul agresiv şi cu conotaţii sexuale, în timp ce introverţii preferă
formele intelectuale, mai rafinate de umor;
- sunt mai activi sexual, în sensul frecvenţei relaţiilor şi a varietăţii paternurilor
comportamentale, decât introverţii.

Fundamentare biologică
Eysenck sugerează faptul că variaţiile individuale privind intro-extraversiunea
reflectă diferenţe în funcţionarea neurofiziologică. De exemplu, introverţii sunt mai uşor
activaţi de evenimente şi asimilează interdicţiile sociale mai uşor decât extroverţii. În
consecinţă, ei sunt mai reţinuţi şi mai inhibaţi.
De asemenea, introverţii sunt mai lesne influenţaţi de pedepse, în timp ce extraverţii
sunt mai uşor influenţaţi de recompense. Diferenţele pe această dimensiune sunt
determinate atât ereditar, cât şi de către mediu. Investigaţii asupra gemenilor mono şi
dizigoţi au dovedit faptul că ereditatea joacă un rol hotarâtor în diferenţierea indivizilor
după dimensiunea în discuţie. Există apoi şi o serie de rezultatele ale unor studii
interculturale care au demonstrat persistenţa în timp a acestor diferenţe. Aşadar,
dimensiunea introversiune-extraversiune reprezintă o organizare importantă a diferenţelor

25
individuale privind funcţionarea comportamentului şi având originea în diferenţele de
funcţionare biologică moştenite.
Există apoi particularităţi comportamentale ce pot fi uşor relaţionate cu celelalte
două dimensiuni. Persoanele cu scor mare la nevrotism se plâng deseori de dureri corporale
(dureri de stomac, de cap etc.). Aceşti indivizi dezvoltă rapid reacţii de stress şi dovedesc o
descreştere lentă a răspunsului la stress după dispariţia agentului generator. Apoi, cu toate
că bazele psihotismului sunt mai puţin cunoscute, este sugerată şi în acest caz o asociere
genetică legată de o vulnerabilitate sporită la diverse boli.
Toate aceste date demonstrează importanţa majoră a factorilor genetici în
determinarea personalităţii şi a comportamentului social. În conformitate cu Eysenck,
factorii genetici contribuie în proporţie de 66% la varianta dimensiunilor majore ale
personalităţii.

MODALITĂŢI DE EVALUARE A CELOR TREI DIMENSIUNI.


INVENTARUL DE PERSONALITATE EPI ŞI
CHESTIONARUL DE PERSONALITATE EPQ

EYSENCK PERSONALITY INVENTORY (EPI, 1964) cuprinde scala pentru intro-


extraversiune (E), scala pentru nevrotism (N) şi scala L pentru minciună. Cea din urmă
îşi propune să măsoare disimularea. Acest inventar are două forme paralele care permit
testarea repetată a aceloraşi subiecţi. Fiecare formă conţine 57 de itemi, câte 24 itemi
arondaţi intro-extraversiunii şi nevrotismului, iar alţi nouă pentru scala L.
Eysenck propune înţelegerea primelor două dimensiuni şi prin intersectarea lor.
Este vorba de obţinerea a patru structuri exprimate şi prin termenii clasici ai
temperamentelor:
• instabilitate emoţională/extraversiune (coleric);
• stabilitate emotională/extraversiune (sangvin);
• stabilitate emoţională/introversiune (flegmatic);
• instabilitate emoţională/introversiune (melancolic).

26
Scala L afirmă comportamente dezirabile. Teoretic, tendinţa spre disimulare va fi
cu atât mai mare cu cât subiectul va alege răspunsuri care afirmă respectarea conduitelor
dezirabile. O serie de cercetări pe această scală a arătat că ea măsoară mai curând un
anumit nivel al naivităţii sociale, o capacitate redusă de conştientizare şi chiar rigiditate
mentală.

CHESTIONARUL DE PERSONALITATE (EPQ, 1975)


Pe lângă dimensiunile din EPI, acest chestionar introduce o nouă variabilă –
psihotism (P). Cum am reţinut mai sus însă, deşi termenul este luat din psihiatrie, scala
vizează o dimensiune normală a personalităţii prezentă în diferite grade la toţi oamenii.
Doar o foarte mică parte dintre cei cu un grad înalt de psihotism va dezvolta o psihoză în
cursul vieţii.
Eysenck arată că schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii P, unde se
asociază şi cu tulburări de tip maniaco-depresiv, criminalitate, psihopatie. Aşadar itemii
acestei scale conţin caracteristici determinate la indivizi cu comportament antisocial,
impulsivi, sadici, cu ideaţie de tip paranoid.

Datele de cercetare arată diferenţe între sexe în privinţa celor trei scale. Baieţii
prezintă scoruri medii mai mari decât fetele la scara P (există aici atributele tradiţionale ale
masculinităţii: agresivitatea şi ostilitatea), iar fetele scoruri mai mari la scara N.
Chestionarul EPQ conţine 90 de itemi. Arondarea pe factori este următoarea: 23
pentru N, 21 pentru E, 25 pentru P, 21 pentru L.

CHESTIONARUL EPP (1991)


Măsoara 21 de trăsături prin intermediul a 420 itemi. Fiecare din cele 21 de trăsături
este alocată unuia din cei trei superfactori: extraversiune, emotivitate, spirit aventuros,
prudenţă.

27
C4 - CONCEPŢIA LUI R.B. CATTELL ASUPRA PERSONALITĂŢII

Preocupările majore ale lui Cattell au ţintit în primul rând dezvoltarea unei teorii
privind organizarea ierarhică a personalităţii. Influentat fiind de cercetările anterioare ale
lui Spearman /Burt şi de formarea iniţială (chimist), Cattell a încercat să dezvolte un model
de clasificare a variabilelor personale, apelând în mod explicit (ca şi Eysenck) la tehnica
analizei factoriale. Prin intermediul acesteia a urmărit două obiective clare:
• să determine factorii ca aspecte structurale ale personalităţii ;
• să realizeze predicţii asupra încărcăturii fiecărui factor în cazuri individuale (cum se
vede, un demers simultan nomotetic şi ideografic).

Efortul lui Cattell de a realiza o descriere elaborată a personalităţii s-a bazat iniţial
pe studiul limbajului, ca singura sursă imediat utilizabilă, pentru cunoaşterea trăsăturilor de
personalitate. Pe scurt, pornind de la inventarul lărgit al cuvintelor ce descriu personalitatea
(realizat de Allport - 4500 de cuvinte), şi aplicând tehnici specifice de lucru (grupări
successive ale cuvintelor respective după anumite criterii şi evaluări repetate efectuate de
evaluatori independenţi pe loturi diferite de subiecţi), Cattell sintetizează în final 12
trăsături, pe care le descrie ca fiind surse primare ale personalităţii.
Pentru Cattell, elementele structurale cheie din cadrul personalităţii sunt trăsăturile.
Acestea sunt descrise ca tendinţe relativ permanente de a reacţiona într-un anume fel. Doar
cunoaşterea precisă a întregului patern de trăsături care definesc o persoană, ne va permite
o predicţie în privinţa comportamentului respectivei persoane.

28
TIPURI DE TRĂSĂTURI
În încercarea de taxonomizare a trăsăturilor, Cattell insistă asupra a două modele:
• face mai întâi distincţia între :
- trăsături de abilitate - care permit individului să funcţioneze, eficient (de
ex. inteligenţa);
- trăsături temperamentale – cele care vizează viaţa emoţională şi calitatea
stilistică a comportamentului (tendinţa de a lucra repede sau încet, de a fi
calm sau emotiv, de a acţiona impulsiv etc;
- trăsături dinamice - se referă la acele forţe care activează şi conduc
comportamentele (aspectele motivaţionale).
• apoi distinge între:
- trăsături de suprafaţă – cele care exprimă comportamente aparent
relaţionate (ex. în sindromul nevrotic se constată temeri iraţionale, anxietate,
indecizie), dar care în realitate nu se pot defini ca entităţi distincte.
Asemenea trăsături sunt mai puţin stabile, au o natură mai puţin permanentă,
iar pentru înţelegerea personalităţii ele nu sunt decisive ;
- trăsături-sursă - cărămizile personalităţii. Asemenea trăsături reprezintă
dimensiuni unitare şi independente ale personalităţii. Ele sunt stabile şi
permanente, fiecare fiind sursa unui aspect al comportamentului.

În privinţa organizării dinamice a personalităţii (organizarea forţelor dinamice şi


motivaţionale), Cattell arată că în psihicul uman există două tipuri de trăsături dinamice:
sentimente şi ergi.
Ergul (impuls/instinct) – este trăsătura sursă constituţională, unitatea de bază a
motivaţiei, energia sursă pentru întregul comportament. Constituţional fiind, ergul este o
structură permanentă, care nu se volatilizează niciodată din psihicul uman şi care poate
varia doar ca intensitate. Cattell mentionează 11 ergi între care: foamea, mânia,
sexualitatea, gregaritatea, afirmarea de sine etc.
Sentimentul – este trăsătura sursă învaţată de individ şi centrată pe aspecte
importante din viaţă: partener, lider etc. Fiind format prin învăţare, sentimentul poate să
dispară la un moment dat, nemaiavând importanţă pentru viaţa individului. Cattell arată că

29
cel mai important este sentimentul de sine. Acesta se reflectă în toate atitudinile persoanei,
asigură unitatea comportamentului şi controlează toate structurile personalităţii.

În ceea ce priveşte dinamica dezvoltării personalităţii, Cattell vorbeşte de şase mari


stadii:
- copilăria timpurie – până la şase ani (se structurează atitudinile sociale
primare, creşte stabilitatea şi forţa eului, se formează sentimentul de
securitate şi atitudinea faţă de autoritate);
- stadiul al doilea al copilăriei – până la 14 ani (tendinţe de emanicipare şi
independenţă);
- adolescenţa – până la 23 de ani (transformări ale trăsăturilor, incidenţă a
bolilor nervoase);
- maturitatea – până spre 50 ani (perioada productivă, se stabilizează
personalitatea);
- maturitatea târzie - reexaminare a valorilor, căutare a sinelui;
- bătrâneţea – adaptare la o serie de pierderi.

Pentru a investiga şi înţelege aceste stadii, Cattell a dezvoltat mai multe instrumente
(chestionare):
16 PF - vârsta adultă
HSPQ - pentru adolescenţi 12-18 ani
CPQ - pentru copii între 8-12 ani
ESPQ- copii între 6-8 ani.
PSPQ – copii 4-6 ani.
Între alte chestionare şi instrumente de evaluare elaborate de Cattell reţinem:
CAQ – evaluarea anormalităţii psihice
C - Chestionar privind nivelul anxietăţii

CHESTIONARUL 16 PF
Publicat în anul 1950, Chestionarul Cattell 16 P.F. este alcătuit din 187 de itemi
care urmăresc evidenţierea a 16 trăsături de personalitate: 12 trăsături sursă la care se

30
adaugă alte patru (de ordin secund) derivate prin combinarea în ponderi diferite a
primelor 12.
Fiecare item contează pentru un sigur factor dintre cei 16, numărul de itemi
arondati fiecărui factor fiind inegal (între 13 şi 16). Dispozitivul de răspuns este unul
trihotomic (afirmativ, negativ, nedecis) cu excepţia itemilor arondaţi factorului B la care
subiectul trebuie să aleagă răspunsul corect.
Chestionarul a fost conceput astfel încât să reducă la minim riscul simulării
deliberate, majoritatea întrebărilor fiind indirecte, legate de interese pe care subiectul nu le
percepe în relaţie directă cu trăsătura vizată. Totuşi nu trebuie neglijată această
eventualitate de fraudă.
Aplicarea chestionarului se poate face individual sau colectiv, potrivit
instrucţiunilor din primele pagini. Timpul de aplicare este variabil, în funcţie de subiecţii
examinaţi (între 50 şi 120 minute).

PREZENTAREA CELOR 16 FACTORI:


Factorii evaluaţi sunt constructe bipolare care încearcă să surpindă mulţimea de
manifestări, în mod gradat, de la unul dintre poli, ca maximă exprimare a dimensiunii
respective, spre celălalt pol, caracterizat ca maximă exprimare a opusului. Datele normative
(etaloanele) vor indica poziţia individului de-a lungul acestui continuum. Semnificativ în
interpretare va fi acel factor a cărui pondere depăşeşte într-un sens sau altul zona de
semnificaţie medie (vezi profilul). Cu cât trăsătura este mai activă, cu atât cota standard
este mai extremizată.

1. Factorul A. Schizotimie/Ciclotimie saturat în urmatoarele aspecte:


· dur / tandru, amabil
· rigid / adaptabil
· rece, indiferent / cald, se interesează de alţii

2. Factorul B. Abilitate rezolutivă (inteligenţa) antrenează în structura personalităţii


câteva însuşiri de tipul:
· lipsa de scrupule / conştiinciozitate
· lipsa de perseverare / perseverenţa

31
- lipsa de interes pentru subiecte intelectuale/tendinţa de a fi cultivat

3. Factorul C. Forţa eului apreciază echilibrul între:


· lipsa de toleranţă la frustrare / maturitatea emoţională
· instabilitate emoţională / stabilitate emoţională
· hiperemotivitate, hipersensibilitate / calm, flegmatic

4. Factorul E. Supunere/Dominare pune în contrast însuşirile de a fi:


· supus / afirmativ, sigur de sine
· dependent / independenţa de spirit
· uşor de tulburat / ferm

5. Factorul F. Expansivitatea/Nonexpansivitatea apreciază raporturile:


· liniştit, introspectiv / tumultos
· deprimat / animat
· languros, lent / viu, alert

6. Factorul G. Forta supraeului sunt puse în contrapondere:


· caracterul inconstant, schimbător / perseverenţa, conştiinciozitatea
· relaxare, indolenţa / stabilitate în modul de a fi
· dezinters faţă de norme/consideraţia faţă de norme

7. Factorul H. Timiditate/Indrăzneală sunt opuse tendinţele:


· timid, retras în sine / sociabilitate, gregaritate
· prudent, rezervat / îndrăzneţ, cutezător
· interes mediocru pentru sexul opus / interes marcat pentru sexul opus

8. Factorul I. Raţionalitate/Afecţiune se opun tendinţe de genul :


· spirit independent, maturitate / dependent, imatur
· sigur, satisfăcut de sine / introspectiv
· responsabil / uşuratic

32
9. Factorul L. Încredere/Suspiciune - acest factor opune înclinarea spre a fi :
· plin de el, pozează / calm, timid, ruşinos
· încrezător / bănuitor
· plin de antren / supărăcios, ursuz

10. Factorul M. Practic/Imaginativ relevă opoziţia între:


· convenţional / nonconvenţional, autentic
· practic, logic / imaginaţie senzitivă
· sânge rece în caz de pericol / emoţii isterice ocazionale

11. Factorul N. Naivitate/Clarviziune elementele opuse sunt:


· greoi, neîndemânatic / politicos, slefuit
· interesat de alţii / rece indiferent
· naivitate / subtilitate

12. Factorul O. Încredere/Neîncredere - acest factor se concretizează prin opoziţia


trăsăturilor:
· placid, insensibil / agitat, anxios
· calm, încrezator / neîncrezător, susceptibil

13. Factorul Q1. Conservatorism/Radicalism


14. Factorul Q2. Dependenţa/Independenţa
15. Factorul Q3. Integrare (necontrolat/controlat)
16. Factorul Q4. Tensiunea ergică (relaxat/încordat)

33
C5 - INVENTARELE DE PERSONALITATE CALIFORNIA ŞI MINNESOTA

INVENTARUL DE PERSONALITATE CALIFORNIA – CPI

A fost proiectat şi experimentat de Harrison Gough. Este unul dintre cele mai
apreciate chestionare pentru investigarea personalităţii, având o largă penetrare
interculturală (tradus în peste 28 de limbi). Din 1970 a fost preluat/experimentat şi în
România. În preznt are mai multe versiuni care diferă între ele, fie din punctul de vedere al
numărului de itemi, fie din cel al număruului de scale evidenţiate. De altfel, încă de la
început CPI-ul a fost proiectat astfel încât numărul scalelor pe care se face evaluarea să nu
fie limitat.

Ideea autorului de a construi un nou chestionar, într-o altă manieră decât cea
consacrată pâna atunci, a avut la bază principiul că un asemenea instrument trebuie în
primul rând să înţeleagă persoana, cazul viu, şi nu neapărat să gasescă o tipologie generală
a personalităţii (ca suport pentru integrarea cazurilor individuale).

Aşadar, construcţia chestionarului n-a pornit de la o teorie formală, ci în primul


rând de la analiza situaţiilor concrete în care se cerea utilizat testul. Este vorba de metoda
empirică de derivare a datelor (legată de tradiţia empiristă a Universităţii din Minnesota)
şi nu de una raţională. De altfel, dacă MMPI-ul fusese construit pornindu-se de la concepte
derivate empiric din experienţa clinică, CPI-ul păstrează aceeaşi metodă dar îşi ia
conceptele din domeniul normalităţii psihice.

34
Gough îşi construieşte chestionarul pornind deci de la contextul de utilizare a lui, şi
utilizând concepte deja existente, anume acei termeni descriptivi pe care oamenii îi
utilizează în mod curent pentru a-şi descrie modurile de a se comporta, caracteristicile
obişnuite, zilnice – “conceptele populare”.

STRUCTURA CPI
Versiunea cu 18 scale (480 itemi), mai larg utilizată în practica psihodiagnostică,
grupează pe fişa de profil patru domenii de semnificaţii psihologice:

• Măsuri ale stilului şi orientării interpersonale (eficacitate interpersonală).


Acest domeniu cuprinde setul de scale care definesc calităţile interacţionale pe plan social
(dimensiuni care intervin în afirmarea persoanei şi adecvarea interpersonală).
- dominanţa (Do);
- capacitate de statut (Cs);
- sociabilitate (Sy);
- prezenţa socială (Sp);
- acceptare de sine (Sa);
- starea de confort sau de bine psihic (Wb).

• Măsuri ale orientării normative şi valori (percepţia valorilor şi încadrarea în


sistemul de norme şi valori sociale ca şi controlul acestora)
Setul de scale cuprinse aici indică aşadar opţiunile valorice şi maturitatea interrelaţională.
- responsabilitate (Re);
- socializare (So);
- autocontrolul (Sc);
- toleranţa (To);
- tendinţa de a face o bună impresie (Gi);
- afilierea la nivelul comun – comunalitatea (Cm).

35
• Măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale (potenţial de realizare
personală şi focalizarea pe valori intelectuale).
- realizare prin conformism (Ac);
- realizare prin independenţă (Ai);
- eficienţa intelectuala (Ie).

• Măsuri ale rolului şi stilului personal (expresie a intelectului şi a zonelor de


interes).
- intuiţie psihologică (Py);
- flexibilitate (Fx);
- feminitate (Fe).

PROFILE DE PERSONALITATE ŞI PRELIMINARII ÎN INTERPRETARE


În urma răspunsurilor date de subiecţi la cei 480 de itemi, se obţin scoruri brute
pentru fiecare dintre cele 18 scale. Aceste scoruri sunt transformate pe profil (există fişe de
profil pentru bărbaţi şi pentru femei) în scoruri standard T (media 50 şi abaterea st. 10 ).
Scorurile scalelor sunt dispuse astfel pe fişa de profil, încât cotele mari definesc
comportamentul favorabil, iar cotele mici pe cel nefavorabil (scorurile mari circumscriu
calităţile/scorurile mici vizează slăbiciunile).

NIVELE DE INTERPRETARE
1. Controlul validităţii protocolului. Pe lângă verificarea completării integrale a foii
de răspuns, acest nivel urmăreşte în primul rând aşa-numita fidelitate a completării
protocolului. Sensul este acela în care răspunsurile subiectului se potrivesc cu ceea ce
majoritatea indivizilor răspund la acest chestionar. Altfel spus, există un pattern general de
răspuns cu care ar trebui să cadreze un protocol oarecare.
• Scalele Wb, Cm şi Gi sunt special construite pentru validarea modului de
răspuns. La toate aceste trei scale, cotele standard T trebuie să fie la nivelul T>35 (pentru
Gi există pragul T>65, dincolo de care intervine o altă distorsiune). Scorurile mici (mai
ales cele sub nivelul standard 20) indică tendinţa subiectului de a accepta (“adevărat”)
itemii nefavorabili. Scala Gi este direct revelatoare în acest sens. Un scor mic obţinut la Gi
arată tendinţa clară de falsificare a imaginii în sens negativ (negativizarea situaţiei). De

36
altă parte, un scor la nivelul T>65 pentru Gi poate însemna o autoprezentare într-o lumină
favorabilă.

Pentru versiunile mai noi ale CPI, paşii de validare sunt mai bine cuantificaţi prin
utilizarea unor ecuaţii de regresie.

2. Inspectarea configuraţiei generale a profilului: un profil situat deasupra mediei


relevă o persoană eficace ca intelect şi comportament social.

3. Compararea profilului obţinut cu al unui grup de referinţă (în măsura în care


acesta există). Acestă comparare se va face corespunzător celor patru domenii omogene ale
inventarului. Ştim de exemplu că primul domeniu evidenţiază eficienţa interpersonală.
Constatând aici scoruri mari, peste medie, vom deduce că subiectul se implică în relaţionări
numeroase, manifestă ascendenţa etc.

4. Examinarea scorurilor extreme pe diferite scale şi interpretarea lor. Aici se pot


observa şi profilele “originale” – combinaţii neobişnuite de cote mari şi mici.

5. Interpretarea patternurilor – a modurilor de relaţionare între scale. Aici se


poate observa cum interpretarea unei scale capătă sens prin corelarea cu alta (altele). Pot fi
interesante următoarele grupări: Do/Gi; Do/Sy sau So/Sc sau Re/Do; Re/Cs.
Exemplu:
- Do> & Gi> - persoana care doreste să domine dar simultan să lase şi o impresie
bună;
- Do> & Gi< - lider centrat mult pe propriul eu ;
- Do< & Gi> - caută aprobare socială dar fără a avea poziţii înalte
- Do< & Gi< - individ fără eficacitate socială, retras, izolat

ADMINISTRAREA
CPI se poate administra persoanelor între 15 şi 70 de ani, iar condiţiile de
administrare sunt flexibile: administrare în grup, individual sau chiar prin poştă. Testul

37
poate fi întrerupt şi reluat ulterior. Utilizarea datelor este şi ea diversificată: cercetare,
consiliere, selecţie.

INVENTARUL DE PERSONALITATE MULTIFAZIC MINNESOTA (MMPI)

Este considerat cel mai complet şi cel mai răspândit chestionar. A fost publicat
prima dată în 1943, autorii fiind S. Hathaway & C. McKinley (Universitatea din
Minnesota). Aceştia şi-au propus iniţial dezvoltarea unui chestionar pentru evaluarea
diagnostică de rutină. În acea perioadă sarcina principală a psihologilor în clinică era să
realizeze etichete psihodiagnostice potrivite cazurilor individuale. Aşadar MMPI este
destinat să evalueze acele trăsături care sunt caracteristici comune ale anormalităţii psihice.
Pe scurt, rezultatele la acest chestionar se apreciază în funcţie de 4 scale de validare: ,,?”, L,
F, K şi 9 scale clinice.

SCALELE DE VALIDARE:

SCALA ,,?” – este cea dată de numărul total de răspunsuri la care persoanele răspund
prin ,,nu ştiu”. O notă relativ crescută indică un subiect cu o structură psihastenică,
depresivă sau doar inhibată. O notă prea mare poate invalida testul.

SCALA L (LIE = MINCIUNĂ) – Obţinerea de scoruri mari este proprie persoanelor rigide,
psihopate ori cu tendinţe interpretative (doresc să apară într-o lumină favorabilă).
Scala F – apreciază validitatea întregului test. Un scor mare arată o posibilă lipsă de atenţie
ori incapacitatea de a da un răspuns corect.

38
SCALA K – are un rol corectiv prin măsurarea atitudinii persoanei faţă de
răspunsurile date. Scorul mare indică atitudinea de apărare a persoanei, faţă de propriile
slăbiciuni. El este şi un bun prognostic pentru bolnav, ilustrând capacitatea lui de a-şi
rezolva propriile probleme.

SCALELE CLINICE - vizează în fapt trăsături ale personalităţii.


1. Scala Hs – pentru ipohondrie. Scorul ridicat arată tendinţe spre acuze
somatice lipsite de suport organic.

2. Scala D – pentru depresie este sensibilă la apariţia depresiei şi anxietăţii;


scorul poate să crească şi la subiecţii normali dar blazaţi, sceptici, introvertiţi ori cuprinşi
de sentimentul inutilităţii.

3. Scala Hy pentru isterie – arată inactivitatea psihică, egocentrismul, atitudini


sociale de mare naivitate, ca şi tulburări funcţionale de ordin general.

4. Scala Pd pentru deviaţie psihopatică - indică superficialitatea stărilor


emoţionale, lipsa unor capacităţi de a folosi experienţa proprie, indiferenţă faţă de normele
etico-morale, potenţial toxicomanic, tendinţă spre perversiuni, tendinţe narcisice.

5. Scala M/F masculinitate-feminitate - un scor mare poate arăta devierea


structurării intereselor pe direcţia sexului opus.

6. Scala Pa – paranoia identifică o serie de trăsături ca: neîncredere, suspiciune,


hipersensibilităţi, moralitate excesivă, tendinţe interpretative.

7. Scala Pt - psihastenie – se caracterizează prin încercarea de decelare a


fobiilor, obsesiilor, a tendinţelor compulsive. Identifică şi personalităţi psihastenice care se
manifestă prin depresie, neîncredere în sine.

39
8. Scala Sch schizofrenie - nu este special ilustrativă pentru personalităţi
schizoide ori schizofrene, ştiut fiind faptul că schizofrenia are o multitudine de forme
clinice.

9. Scala Ma hipomanie - ne ajută să identificăm persoanele cu structuri de


personalitate ce conţin: tumult ideativ, entuziasm incorigibil, non-conformism.

Inventarul MMPI relevă deci potenţialul psihopatologic, dar are şi unele puncte
slabe: este rigid, răspunsurile pot fi uşor trucate, este un monolog permanent iar în clinică
are mult mai mult succes dialogul. Considerate ca fiind mai potrivite pentru activitatea
clinică, metodele proiective au un grad mai mare de aderenţă.
C6 - MODELUL BIG FIVE ÎN EVALUAREA PERSONALITĂŢII

Modelul Big Five concepe personalitatea umană ca pe o structură compusă din 5


mari superfactori. Ideea modelului personalităţii ca structură formată din 5 factori a fost o
ipoteză teoretică emisă pentru prima oară de Fiske (1949), apoi Tupes & Christal (1961).
Ea a căpătat relevanţa stiinţifică printr-un studiu realizat de Norman (1963). De atunci
modelul a constituit obiectul a numeroase cercetări şi a generat mai multe instrumente
psihodiagnostice (Minulescu, 1996, 2004).Studii rezumative realizate de Digman &
DeRaad (1990, 1994) indică un acord unanim al cercetătorilor în privinţa primilor 4 factori:
Extraversie, Agreabilitate, Conştiinciozitate şi Stabilitate emoţională (Nevrotism). În ceea
ce priveşte cel de-al cincilea factor, denumirile sunt controversate, însă sfera conceptuală
este identică .În concluzie, se poate afirma că există un consens destul de larg între
cercetătorii din domeniu şi constructorii de teste de personalitate în ceea ce priveşte
viziunea asupra personalităţii ca structură constând din 5 superfactori sau dimensiuni mari
ale personalităţii.

Modelul Big Five este în esenţă un cadru general de înţelegere şi descriere a


personalităţii, în care ceea ce dă sens dimensiunilor personalităţii sunt acele grupări de
înţelesuri psihologice importante în viaţa de zi cu zi şi utilizate ca atare pentru a diferenţia
indivizii în cadrul fiecărei limbi (Minulescu, 1996, 2004).

40
Big Five este de asemenea o abordare lingvistică în studiul personalităţii. Abordarea
de tip lexical în studiul personalităţii are la bază ipoteza că acele diferenţe individuale care
sunt cele mai semnificative pe plan social şi comportamental vor fi encodate în limbajul
persoanelor. Cu cât aceste diferenţe sunt mai importante, cu atât creşte probabilitatea ca ele
să fie exprimate prin înţelesul unui singur cuvânt.Primul care a încercat o descriere a
personalităţii în termeni lingvistici a fost Klages (1926), urmat apoi de cercetători precum
Allport şi Odbert, Cattell, Gough, Eysenck etc. O parte dintre aceste abordări se înscriu pe
linia deschisă de analiza factorială , altele aparţin mai degrabă curentului empirist.

În fine, Big Five este o abordare factorială , care se încadrează în curentul


dimensiunilor sau trăsăturilor. Chestionarele de tip Big Five se înscriu în sfera analizei
factoriale aplicate în studiul personalităţii şi foarte general vorbind, în curentul care vizează
conceperea personalităţii ca un ansamblu de trăsături sau dimensiuni. Procedura de lucru în
constuirea unor instrumente de tip Big Five este aplicarea analizei factoriale asupra unor
date de autoevaluare şi heteroevaluare pentru aceleaşi loturi de subiecţi. Majoritatea
cercetărilor indică actualmente un acord general asupra modelului cu 5 factori, fiind
realizate studii pe un număr larg de limbi şi populaţii.

MODELUL LUI COSTA ŞI MCCRAE


Minulescu (1996, 2004) afirma că situaţia celor 2 autori americani este cumva
aparte printre apartenenţii modelului Big Five, ei fiind preocupaţi nu doar de cercetare, ci
mai ales de construirea unui instrument psihodiagnostic complet. În 1985 au lansat prima
variantă a chestionarului NEO, după care s-au focalizat pe descoperirea şi validarea
faţetelor celor 5 mari factori şi pe construirea unui model interpretativ bazat pe acest
model. Varianta aflată în uz în prezent datează din 1992.
În modelul personalităţii, trăsăturile sau dimensiunile de personalitate apar ca
subdiviziuni fundamentale ale fiinţei umane, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice,
precum şi de altele care intră în alcătuirea personalităţii ca „material brut”. Psihodiagnoza
nu abordează în mod direct aceste tendinţe bazale, ele nefiind observabile şi funcţionând ca
şi constructe ipotetice. Ceea ce interesează pe psihodiagnostician este ceea ce autorii
numesc adaptările caracteristice, felul în care au fost modelate tendinţele de bază prin
influenţele externe şi interne.

41
În figura 1 prezentăm modelul-cadru al personalităţii umane, conceptualizat de
Costa & McCrae (1992). Explicaţiile asupra comportamentului şi personalităţii pot fi găsite
conform acestui model-cadru la diferite nivele, ca procese dinamice de intermediere;
săgeţile din figură semnalează direct desfăşurarea acestor procese. Costa & McCrae (1988)
indică de asemenea faptul că modurile de comportament specifice pot fi explicate de
motive, acestea din urmă putând fi explicate la rândul lor ca expresii ale tendinţelor
fundamentale. Observăm cu uşurinţă în această poziţie teoretică rădăcinile puternice pe
care viziunea celor doi autori le are în teoria lui Murray (1938).
Figura 1. Schema modelului Costa şi McCrae (Minulescu, 1996)

Trăsăturile bazale ale personalităţii, respectiv cei 5 superfactori, apar ca dispoziţii


psihice fundamentale, dar nu vor fi privite în niciun caz ca şi constructe biologice. Ele
ramân constructe psihice care sunt la rândul lor „deservite”, de structurile sau bazele
biologice, suportând influenţe de intermediere din partea acestora din urmă. Între tendinţele
bazale ale personalităţii (trăsăturile de bază, cei 5 superfactori) şi biografia obiectivă a
persoanei (care include comportamentele specifice) nu există o legătură directă.

BAZE BIOLOGICE
TENDINŢE BAZALE
Nevrotism
Extraversie
Deschidere
Agreabilitate
Conştiinciozitate

ADAPTĂRI CARACTERISTICE
Scopuri personale
Atitudini

BIOGRAFIE OBIECTIVĂ
Reacţii emoţionale
Schimbări semnificative

42
INFLUENŢE EXTERNE
Norme culturale
Evenimente
Întâlniri

IMAGINE DE SINE
Scheme ale eului
Mituri personale

Trăsăturile măsurate prin modelul Big Five pot fi înţelese ca explicaţii pentru o
categorie intermediară de fapte psihice, denumite adaptări caracteristice, care la rândul
lor pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. În raport cu manifestările
observabile, psihice sau psihosociale, trăsăturile de personalitate apar doar ca explicaţii
distale. Personalitatea, aşa cum se structurează ea în ontogeneză , este supusă unor
influenţe endogene (tendinţe bazale – concepte ipotetice neobservabile direct, dar care pot
fi inferate) şi unor influenţe exogene, de mediu. Trăsăturile de personalitate constituie o
subdiviziune majoră a tendinţelor de bază , alături de abilităţile cognitive şi de alte
materiale ale psihismului.

Influenţele externe includ cadrul sociocultural de formare a persoanei,


evenimentele de viaţă şi întăririle pozitive sau negative primite de individ de-a lungul
vieţii. Ele operează asupra individului în ontogeneza şi pot fi rezumate prin conceptul de
„situaţie existenţială ”.

Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor şi trăirilor


care formează viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune temporală a
biografiei obiective şi include gânduri, sentimente, acţiuni, atitudini etc.

Punctul de focalizare în modelul celor doi autori este nivelul adaptărilor


caracteristice, la constituirea cărora contribuie atât personalitatea, cât şi cultura, ele având
valoare de expresii fenotipice ale trăsăturilor. Ele definesc identitatea contextualizată a
persoanei şi conţine obiceiuri, deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii. Un rol important la
nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o subdiviziune a nivelului.

43
Valoarea explicativă de tip cauzal a trăsăturilor de personalitate este reală doar în
măsura în care aduce un plus de cunoaştere sau înţelegere, permiţând evaluări care trec
dincolo de datele observabile. Datele de cercetare sprijină valoarea explicativă a trăsăturilor
pe de o parte prin certificarea stabilităţii lor în timp (care deschide posibilitatea unor
predicţii pe termen lung) şi pe de altă parte prin relevarea unui model de covariaţie a
trăsăturilor distincte şi repetitive.

CHESTIONARUL NEO PI-R


CEI CINCI SUPERFACTORI AI PERSONALITĂŢII ŞI FAŢETELE ACESTORA

Inventarul de Personalitate revizuit NEO (NEO PI-R) este o măsurare precisă a


celor 5 dimensiuni principale (sau domenii) ale personalităţii şi a câtorva trăsături (faţete)
mai importante care definesc fiecare domeniu. Împreună, cele 5 domenii şi 30 de faţete ale
NEO PI-R permit o evaluare amplă a personalităţii adulte.
Există 2 versiuni ale NEO PI-R: Forma S – pentru autoevaluare şi Forma R – pentru
evaluarea de către un observator. Forma S este alcătuită din 240 de itemi cu câte 5 variante
de răspuns. Poate fi auto-administrată şi este potrivită pentru bărbaţi şi femei de toate
vârstele. Forma R este un instrument similar (pereche) cu 240 de itemi paraleli scrişi la
persoana a III-a şi destinat evaluărilor aprofundate. Forma R poate fi utilizată pentru a
obţine estimări independente ale aceloraşi 5 domenii ale personalităţii şi poate avea o
valoare deosebită în cazurile în care se doreşte validarea sau completarea autoevaluărilor.

În NEO-PI-R, fiecare dintre cei 5 superfactori are câte 6 faţete care au fost validate
prin analiza factorială . Având în vedere specificitatea înaltă a acestor tipuri de instrumente
pentru cultura limbii respective, este posibil ca structura intrafactorială (faţetele) a celor 5
superfactori să difere în spaţii lingvistice şi culturale diferite, conform a ceea ce populaţia

44
vorbitoare consideră în mod specific util în evaluarea comportamentului sau a
personalităţii. Structura normelor va fi de asemenea diferită de la o populaţie la alta.

N-NEVROTISM
Nevrotismul este considerat de mulţi teoreticieni a fi domeniul cel mai cercetat al
personalităţii. Este definit ca un continuum cuprins între stabilitate emoţională şi
instabilitate, neadaptare şi este important de menţionat că este considerat a fi o dimensiune
a normalităţii psihice. Scorurile înalte definesc tendinţa generală de a trăi afecte negative,
de a avea idei iraţionale, scăderea capacităţii de control şi de a face faţă stresului. Scorurile
joase definesc stabilitatea emoţională . Scorurile foarte înalte sunt interpretabile în sens de
risc de dezvoltări psihiatrice, dar fără ca semnificaţia patologică să fie obligatorie.
Faţetele nevrotismului sunt următoarele:
N1 – Anxietate: ca predispoziţie generală , scorurile foarte înalte putând trimite şi
către conţinuturi de tip fobic vs. calm, relaxare;
N2 – Ostilitate: tendinţa de a trăi stări de mânie, înverşunare vs. o stare prevalentă
de confort psihic;
N3 – Depresie: predispoziţia de a trăi afecte şi o dispoziţie de tip depresiv vs.
inexistenţa acestora;
N4 – Conştiinţa de sine (exagerată): anxietate socială şi timiditate vs. stări de
încredere sau abilităţi sociale;
N5 – Impulsivitate: incapacitate de autocontrol vs. capacitatea de a rezista la
tentaţii şi frustrări;
N6 – Vulnerabilitate: vulnerabilitatea faţă de stres vs. autoaprecierea de
competenţă şi stapânire în faţa stresului.

E-EXTRAVERSIE
Acest supra-factor indică orientarea preponderent extravertă (scoruri înalte) vs.
orientarea introvertă (înteleasă ca lipsă a extraversiei), facând aşadar referire la domeniul
interpersonal. Cele două sunt trăsături sesizabile în comportamentul curent şi au fost
studiate în mod extensiv de literatura de specialitate. Comportamentul introvert, fiind mai
puţin observabil, este mai sărac în aspecte diferenţiale.
Faţetele extraversiei sunt următoarele:

45
E1 – Căldura / entuziasm: comportament afectiv şi prietenos vs. o atitudine
distantă, formală, rezervată ;
E2 – Spirit gregar: preferinţa pentru compania celorlalţi vs. tendinţa de a evita
compania;
E3 – Afirmare: comportament dominant, ascendenţa socială vs. tendinţa de a
rămâne în fundal;
E4 – Activism: energie, tempo ridicat vs. preferinţa pentru un tempo mai lent;
E5 – Căutarea excitării: preferinţa pentru stimulare vs. preferinţa pentru o anumită
monotonie;
E6 – Calitatea pozitivă a stărilor emoţionale: tendinţa de a trăi stări emoţionale
pozitive vs. lipsa de exuberanţă şi verva .

O-DESCHIDERE CATRE EXPERIENŢĂ


Acesta este un factor mai puţin cunoscut, între anumiţi autori existând un relativ
dezacord cu privire la conţinutul său. Deschiderea către experienţă este caracterizată prin
imaginaţie activă, sensibilitate estetică, atenţie pentu viaţa interioară şi pentru sentimente,
preferinţa pentru varietate, curiozitatea intelectuală, independenţa în gândire. Toate aceste
aspecte nu se asociază în mod necesar cu educaţia sau inteligenţa generală. Polul opus
indică un comportament conservator, preferinţa pentru familiar şi fără trăiri exacerbate.
Faţetele deschiderii sunt următoarele:
O1 – Spre fantezie: imaginaţie vie, vise orientate spre îmbogăţirea vieţii interioare
vs. structuri prozaice care preferă să ramână centrate pe ceea ce fac în prezent;
O2 – Pe plan estetic: deschidere către şi interes pentru artă şi frumos vs. lipsa
interesului;
O3 – Către modurile proprii de a simţi: apreciere şi sensibilitate pentru viaţa
interioară vs. afecte mai puţin diferenţiate, mai puţin nuanţate;
O4 – În planul acţiunilor: dorinţa de a încerca lucruri şi activităţi noi vs. nevoia de
ancorare în ceea ce este deja cunoscut dar fără a schimba ceva;
O5 – În plan ideatic: curiozitate intelectuală , interes pentru idei noi vs. o
curiozitate săracă, interese limitate;

46
O6 – În planul valorilor: tendinţa de a reexamina valorile personale, sociale etc.
vs. tendinţa de a accepta autoritatea şi tradiţiile.

A-AGREABILITATE
Agreabilitatea apare ca o dimensiune puternic interpersonală a personalităţii,
asemeni extraversiei. Aspecte centrale ale agreabilităţii sunt altruismul, cooperarea pe plan
interpersonal, un comportament prosocial şi de ajutorare a altora, uneori acestea semnalând
o persoană dependentă. Polul opus descrie un comportament dominant şi antagonist,
egocentric, competitiv, uneori narcisic, hedonist şi antisocial.
Faţetele agreabilităţii sunt următoarele:
A1 – Încredere: dispoziţia spre un comportament încrezător vs. cinism sau
scepticism orientate către ceilalţi;
A2 – Sinceritate în exprimarea opiniilor şi conduita: mod sincer, deschis şi
ingenios de manifestare vs. tendinţa la manipulare prin flatări, minciună ;
A3 – Altruism: interes activ pentru binele altora, generozitate vs. centrare pe
propria persoana ;
A4 – Bună voinţa : tendinţa de a ceda, uita, ierta în situaţii conflictuale vs.
agresivitate, tendinţe competitive;
A5 – Modestie: modestie, umilinţă vs. aroganţă , atitudine de superioritate;
A6 – Blândeţe: simpatie şi preocupare faţă de ceilalţi vs. duritate, lipsa emoţiilor pe
plan interpersonal.

C-CONŞTIINCIOZITATE
Conştiinciozitatea se referă la autocontrol sub aspectul capacităţii de
autoorganizare, planificării, îndeplinirii datoriilor, a voinţei şi capacităţii de finalizare.
Conştinciozitatea este un predictor pentru realizările de valoare din orice profesie. Polul
opus se caracterizează printr-o exactitate scăzută în aplicarea principiilor morale, o manieră
uşuratică de a urmări scopurile, de a realiza sarcinile, o oarecare tendinţă spre hedonism şi
un interes dominant pentru viaţa sexuală .
Faţetele constiinciozităţii sunt următoarele:
C1 – Competenţa : sentimentul de a fi competent, capabil vs. încrederea redusă în
propriile capacităţi;

47
C2 – Ordine: organizare, claritate, spirit ordonat vs. o autoapreciere scăzută privind
organizarea şi modul puţin metodic de lucru;
C3 – Simţ al datoriei: responsabilitatea asumării conştiente, principii etice stricte
vs. un comportament supus circumstanţelor, în care e dificil de avut încredere;
C4 – Dorinţa de realizare: nivel de aspiraţie înalt şi perseverenţa în realizarea lui
vs. apatie, lene, lipsa ambiţiei;
C5 – Autodisciplina: capacitatea de a finaliza în ciuda obstacolelor vs. tendinţa de a
amâna, de descurajare;
C6 – Deliberare: tendinţa de a gândi atent înainte de a acţiona vs. tendinţa de a se
pripi.

CAIETELE DE ADMINISTRARE
Există 2 versiuni ale caietului de administrare NEO PI-R: un caiet pentru
autoadministrare (Forma S) şi un caiet pentru testarea unui observator (Forma R). Ambele
versiuni cer un nivel de înţelegere de clasa a VI-a.

FOILE DE RĂSPUNS
Foaia de răspuns pentru cotare manuală este un formular din hârtie, dublu, creat
pentru utilizarea cu ambele forme ale caietelor de administrare (Forma S, Forma R). Foaia
de răspuns cuprinde rubrici pentru înregistrarea informaţiilor demografice de bază şi pentru
înregistrarea răspunsurilor la itemii. Respondenţii completează informaţiile demografice şi
răspunsurile la itemi pe prima foaie (de deasupra). Aceste informaţii sunt reproduse pe
foaia de dedesubt. Aceasta conţine şi valorile de cotare pentru obţinerea cu uşurinţă a
scorurilor pe faţete şi domenii.

FOILE DE PROFIL
Foile de profil ale NEO PI-R au fost create pentru a înlesni interpretarea. Ele permit
conversia notelor brute în note standard (scoruri T). Scorurile T aflate pe profiluri au o
medie de 50 şi o abatere standard de 10.

48
C7 - CHESTIONARUL MYERS BRIGGS

Myers-Briggs Type Indicator (Indicatorul tipologic Myers-Briggs, MBTI) este un


chestionar de evaluare a personalitatii, creat de Katherine Briggs si Isabel Myers, mama si
fiica, care au plecat în cercetarile lor de la teoria jungiana a tipurilor psihologice.
Conform acestei teorii, eul se raporteaza la mediul înconjurator si îl cunoaste prin
intermediul a patru functii posibile dintre care doua sunt rationale, functia logica si functia
valorica sau afectiva, si doua irationale, respectiv functia senzoriala si functia intuitiei.
Teoria tipurilor porneste de la datele empirice care indica o predispozitie a
indivizilor spre a prefera o anumita atitudine si o anumita functie de cunoastere, care, prin
exersare conduce la un sentiment de "competenta personala" iar întarirea succesului se
generalizeaza si pentru alte zone de activitate care se rezolva prin implicarea acelorasi
abilitati. Aceasta dinamica conduce treptat la definirea unor trasaturi de suprafata,
deprinderi si comportamente asociate acestei functii. În acest context, tipologia jungiana
descrie reactii si preferinte curente, aspecte forte si aspecte limitative pentru 8 tipuri
principale în functie de orientarea si functia dominanta la nivelul eului constient: introvert
senzorial, extravert senzorial, introvert intuitiv, extravert intuitiv, introvert logic, extravert

49
logic, introvert afectiv, extravert afectiv. Sunt, de asemenea descrise si 16 tipuri secundare,
în situatia când preferintei dominate i se adauga functia secundara.
Rezultatele MBTI surprind diferente valoroase între indivizii normali; chestionarul
se adreseaza personalitatii normale si nu este conceput ca un test clinic.
Indicatorul tipologic Myers- Briggs a fost publicat în 1962. Testul este larg folosit
atât în cercetare cât si în psihologia aplicata.
S-au construit si publicat cinci variante: forma F (166 de itemi), forma G (126
itemi), o forma abreviata de auto-evaluare, forma AV (50 itemi), forma MMTIC (Murphy-
Mesgeier Type Indicator Children, de 70 itemi) care este o varianta pentru copii si, cea mai
recenta, forma M (93 de itemi) publicata în 1998 ca rezultat al cercetarilor celor de la
Consulting Psychologists Press. Aceasta ultima forma a fost realizata în scopul
îmbunatatirii formei G.
Formele complete, F si G, contin atât itemi care evalueaza propriu-zis tipul, cât si
itemi de cercetare. Itemii sunt aproape identici pentru F si G, dar în varianta G sunt re-
aranjati astfel ca acei itemi care au o validitate predictiva maxima sa apara la început,
crescând astfel posibilitatea ca subiectul care nu ajunge sa termine chestionarul sa raspunda
totusi la itemii cei mai pertinenti.
Forma G este forma standard a MBTI, iar forma F este recomandata pentru
consiliere sau cercetare.
Indicatorul de tipuri Myers- Briggs este un instrument de evaluare a personalitatii
legat de psihologia analitica a lui Carl G. Jung, vizând tipologia de personalitate construita
de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extraverta si cea introverta, dintre eul constient si
continuturile inconstiente, si a celor patru tipuri de functii de cunoastere. Acestea din urma
sunt doua rationale si doua irationale, în termenii proprii MBTI, "perceptive"
Cele rationale (se refera la faptul ca informatia este rationalizata si folosita pentru a
lua decizii sau pentru formarea opiniilor) si ele sunt: 1. functia logica, respectiv - gândirea
ca logos si 2. functia afectiva, sau evaluarea relatiei dintre eu si obiect.
Celelalte doua functii irationale se numesc "irationale" deoarece aceste functii se
auto-regleaza dupa cursul evenimentelor si opereaza cel mai corect si coerent atunci când
nu sunt constrânse de directive rationale. În teoria analitica si în cadrul MBTI aceste doua
functii irationale sunt: 1. functia senzoriala, legata de informatiile de tip perceptiv si 2.

50
functia intuitiva, care apar în câmpul constiintei si sunt legate de cuprinderea unei situatii
ca întreg.
Din experienta rezulta ca este imposibil ca toate functiile sa se dezvolte în mod
egal. Functia care în procesul de diferentiere ramâne cel mai în urma este numita de Jung
"functie inferioara". Însesi exigentele sociale fac ca un individ sa-si dezvolte mai mult acea
functie pentru care este îndeosebi dotat în mod natural si /sau care îi ofera instrumente
pentru succesul sau social. Cel mai adesea ne identificam mai mult sau mai putin complet
cu functia cea mai privilegiata si de aceea cea mai dezvoltata. Aici îsi au originea tipurile
psihologice.
Teoria tipurilor pleaca de la ideea ca oamenii sunt nascuti cu o predispozitie pentru
preferarea unei anumite functii în fata celorlalte. Utilizarea continua si constanta a functiei
preferate constituie un stimul si motivator puternic pentru a avea încredere si a se atasa
respectivului mod de a privi lumea. În timp ce are loc dezvoltarea unei functii preferate,
exista o relativa neglijare a polului opus acelei preferinte. În aceasta faza, de exemplu, un
copil ce prefera în mod natural o perceptie senzoriala si un copil ce prefera o perceptie
intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. Pentru fiecare tip, doua
dintre cele patru functii ale lui Jung sunt mai interesante si deci este mai posibil sa fie
dezvoltate si folosite în mod constient. Celelalte functii mai putin preferate sunt considerate
mai putin adecvate si sunt de cele mai multe ori neglijate. De obicei, în tinerete este
dezvoltata prima functie (cea "dominanta") si, complementar ei, o a doua ("auxiliara"). În
timpul vietii de adult indivizii capata mai mult sau mai putin control si asupra celorlalte
doua functii mai putin preferate.
Folosirea optima a celor patru functii nu trebuie si nu se poate obtine prin egalizare,
ci prin dezvoltarea selectiva a fiecareia în parte.
Dezvoltarea coerenta în planul dezvoltarii capacitatii eului de a le utiliza constient
ar necesita, în concluzie: perfectionarea în procesul favorit, dominant; dezvoltarea
adecvata, dar nu egala, a procesului auxiliar; admiterea eventuala a proceselor mai putin
dezvoltate pentru folosirea lor constienta si utila, în serviciul procesului dominant, chiar
daca aceasta ar necesita ca procesul dominant si cel auxiliar sa "predea" temporar controlul
constientului, precum si capacitatea de a folosi fiecare functiepentru sarcinile la care se
preteaza cel mai bine.

51
DESCRIEREA SCALELOR MBTI
Cele patru scale masurate de MBTI sunt:
I. EI: preferinta pentru focalizarea atentiei: Extravertire – Introvertire
II. SN: preferinta pentru adunarea informatiei din mediu: Senzorialitatea - Intuitia
III. TF: preferinta pentru luarea deciziilor: Gândirea logica – Afectivitatea
IV. JP: preferinta pentru orientarea fata de lumea exterioara: Judecata - Perceptia

Scala E-I: descrie modul cum este orientata energia la dispozitia eului
EXTRAVERT
Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atentia catre lumea exterioara si catre
mediul exterior. Extravertii sunt stimulati de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor si
tind sa-si focalizeze energia catre mediu. Ei prefera sa comunice prin viu grai si nu prin
scris. Simt nevoia sa experimenteze lumea pentru a o întelege si de aceea tind spre actiune.
INTROVERT
Introvertii sunt stimulati si incitati de ceea ce se întâmpla în lumea lor interioara si
aceasta este zona catre care tind sa-si directioneze energia. Introvertii sunt mai interesati si
mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfasurata le cere ca o mare parte din
timp sa stea singuri. Ei prefera sa înteleaga lumea înainte de a o experimenta si, astfel,
înainte de a actiona, adesea mediteaza la ce au de facut.

Scala S-N: descrie modul cum este perceputa informatia


SENZORIAL
Simturile (vizual si auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista
"acolo", ori se întâmpla efectiv. Chiar si imaginile mentale nu sunt vagi, metaforice, ci
pline de putere de evocare, vizuale, colorate, graitoare. Tipurile senzitive tind sa accepte si
sa lucreze cu ceea ce este dat "aici si acum", fiind astfel realisti si practici. Exceleaza în
situatiile în rememorarea si mânuirea unui mare numar de fapte sau date concrete.
INTUITIV
Cealalta cale de a afla este intuitia, care îti dezvaluie întelesul, realitatile si
posibilitatile ce se afla dincolo de informatia transmisa de simturi. Intuitia cerceteaza
ansamblul si cauta sa descopere ceea ce este esential. Daca preferi intuitia, devii expert în

52
descoperirea de noi posibilitati si cai de a face lucrurile. Tipul intuitiv apreciaza imaginatia
si inspiratia.

Scala T-F indica felul cum iei decizii. Scala T-F este singura scala care se coteaza
diferentiat în functie de sexul subiectului.
LOGIC, RATIONAL
Odata dobândita informatia printr-una din caile perceptive, ea trebuie folosita.
Tipurile "T" folosesc gândirea ca metoda conclusiva, prezicând consecintele logice ale unei
alegeri specifice sau ale unui act particular. Când folosesti gândirea decizi în mod obiectiv,
pe baza cauzei si efectului, iei decizia analizând si cântarind dovezile, inclusiv realitatile
neplacute. Oamenii ce prefera gândirea cauta un standard obiectiv al adevarului. Ei
exceleaza adesea în analiza situatiilor de criza, ori care cer adaptabilitate marita dar nu în
cazurile în care se manifesta situatii ambigue.
AFECTIV
Tipurile "F" folosesc afectivitatea ca metoda conclusiva. În acest fel, tipurile "F" iau
în consideratie ceea ce este important pentru ei si pentru cei din jur, fara sa pretinda ca
acest lucru este si logic. Acesti oameni prefera sa devina empatici, favorabili si plini de tact
în deciziile lor. Este important de înteles ca termenul "afectivitate" se foloseste în acest
context cu sensul de "decizii luate pe baza de valori" si nu se refera la sentimente sau
emotii în sine.

Scala J-P implica raspunsul la problema modului cum abordezi rational sau irational
datele de informatie asupra realitatii interioare sau exterioare?
RATIONAL (tradus uneori ca ”judicativ”)
Aceasta scala descrie stilul de viata pe care îl adopti în confruntarea cu lumea
exterioara si modalitatile prin care te orientezi în relatie cu ea. Dihotomia descrisa aici se
bazeaza pe doua din scalele anterioare: în relationarea cu mediul fie preferi o atitudine
bazata pe evaluare constienta si pe concluzii proprii (indiferent daca ele sunt rational-logice
ori afectiv-valorice), fie preferi o atitudine non-rationala bazata pe perceptie (senzoriala sau
intuitiva). Cei care prefera o atitudine rationala tind sa traiasca în mod ordonat, planificat,
sa-si regleze si controleze viata. Ei prefera sa pastreze "frânele" situatiei, prefera sa ia

53
decizii. Sunt organizati si structurati si vor ca lucrurile sa-si urmeze calea planificata, sa fie
bine stabilite.
PERCEPTIV
Cei care prefera procesul perceptiv (fie prin senzorialitate, fie prin intuitie) prefera sa
traiasca într-un mod flexibil si spontan. Prefera sa-si traiasca viata, mai degraba decât sa o
înteleaga sau controleze, ramân deschisi experientei, bucurându-se de ea si având încredere
în abilitatea lor de a se adapta momentului.

C 8 - EVALUAREA INTERESELOR

Problema orientării profesionale este strâns legată de problema intereselor


profesionale. Prin interes se înţelege orientarea selectivă şi durabilă a individului spre
anumite scopuri sau activităţi. În viaţa omului, interesul devine o forţă stimulatoare şi
mobilizatoare. Atunci când elevul are interes pentru un anumit obiect de învăţământ sau
pentru un gen de activitate, lucrează cu multă plăcere, cu un randament mai bun şi cu mai
multă îndemânare şi precizie. Această observaţie 1-a determinat pe I. Drăgan (Drăgan,
1987) să definească interesul ca "o substructură a personalităţii, şi anume acea
componentă motivaţională a personalităţii care se exprimă printr-o atitudine pozitivă,
activă şi perseverentă faţă de anumite obiecte (fenomene) sau activităţi".
În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări ale intereselor, lucru
explicabil prin pluralitatea criteriilor care au fost adoptate. Referiri şi precizări cu privire la

54
diferitele categorii de interese, întâlnim în lucrările psihologilor E. K. Strong, L. L
Thurstone, G. F. Kuder, G. W. Allport, P. E. Vernon, D. E. Super ş.a.
Cel mai adesea, însă, se folosesc acele categorii de interese stabilite în funcţie de
planul de învăţământ: interese pentru ştiinţă, pentru tehnică, pentru literatură, pentru artă,
pentru sport, pentru economie, pentru oameni (sociale), pentru natură, pentru activităţile
manuale. S-a ales această orientare întucât pentru toate aceste categorii există atât
discipline în planul de învăţământ, cât şi profesiuni corespunzătoare în viaţa socială.
Interesul singur nu este însă suficient pentru a asigura succesul în muncă. El trebuie
susţinut şi de anumite caracteristici ale personalităţii (însuşiri ca voinţa, perseverenţa,
hotărârea, curiozitatea ştiinţifică ş.a.) care trebuie cultivate şi educate în şcoală şi în
familie, dar şi de aptitudini suficient dezvoltate în domeniul respectiv de activitate.
Astfel, încă din şcoală elevii sunt familiarizaţi cu caracteristicile diverselor profesii
şi cu cerinţele pe care acestea le ridică. Această cunoaştere îi poate ajuta să se orienteze
spre acele domenii care îi vor sprijini în alegerile pe care le vor face mai departe şi,
totodată în formarea interesului pentru o anumită profesiune (sau un grup de profesiuni
înrudite).
Pentru orientarea profesională nu este însă suficient să luăm în considerare numai
interesele elevului, ci şi înclinaţiile şi aptitudinile sale, deoarece toate sunt strâns legate
între ele, contribuind la succesul individului într-o profesie. În timp ce înclinaţia este o
orientare a personalităţii spre o anumită activitate, aptitudinea este o însuşire care
condiţionează succesul în anumite forme de activitate. Cultivarea interesului şi înclinaţiei
pentru o anumită activitate dezvoltă aptitudinile în acest sens. Apariţia timpurie a unor
înclinaţii sau manifestarea lor impetuoasă constituie, de cele mai multe ori, indiciul
prezenţei anumitor aptitudini.
Procesul de maturizare a intereselor se caracterizează pe de o parte prin lărgirea
sferei lor, iar pe de altă parte prin selectivitate, ceea ce duce la apariţia "specialiştilor" –
elevi care sunt interesaţi cu precădere de un obiect sau o categorie de obiecte de învăţământ
care le asigură pregătirea pentru viitoarea profesiune, în acest fel, interesul cognitiv se
îmbină cu cel profesional – fenomem caracteristic omului de vocaţie.

55
TEORIA ŞI INVENTARUL LUI JOHN L. HOLLAND
John Holland consideră că alegerile vocaţionale constituie o exprimare a
personalităţii, iar mediile de muncă, la fel ca personalităţile umane, pot fi structurate în
categorii bine determinate şi definite.
Teoria lui Holland suscită, la ora actuală, un interes deosebit, mai ales prin
simplitatea şi eleganţa modelului explicativ, cât şi prin aplicabilitatea sa directă în practică.
Teoria utilizează o clasificare a persoanelor pentru a descrie şi pentru a explica diferenţele
şi similarităţile dintre indivizi şi o clasificare a mediilor profesionale pentru a descrie şi
explica diferenţele şi asemănările dintre poziţiile profesionale şi ocupaţii. Teoria foloseşte
ambele clasificări şi un număr redus de concepte adiţionale pentru a explica alegerea
carierei şi persistenţa sa în timp, atragerea şi menţinerea lucrătorilor, satisfacţia
profesională şi compatibilitatea cu mediul profesional.
Principala preocupare a teoriei este să explice câteva idei practice pentru a ajuta
tinerii, adulţii şi pe cei mai în vârstă în a-şi alege o meserie, a o schimba şi a obţine
satisfacţie profesională.
Teoria constă în câteva idei simple .
În primul rând putem caracteriza oamenii,după asemănarea lor, cu una dintre
următoarele 6 tipuri de personalitate: Realist, Investigativ, Artistic, Social, Întreprinzător şi
Convenţional. Cu cât o persoană se aseamănă mai mult cu un anumit tip de personalitate,
cu atât mai mult este posibil ca acea persoană să manifeste trăsături şi comportamente
asociate acelui tip.
În al doilea rând, mediile în care trăiesc şi muncesc oamenii pot fi caracterizate prin
asemănarea cu unul din cele 6 modele de mediu: Realist, Investigativ, Artistic, Social,
Întreprinzător şi Convenţional.

Miezul acestei teorii are la baza deci patru ipoteze de lucru:

1. Persoanele pot fi caracterizate ca întruchipând unul din cele 6 tipuri de


personalitate: Realist, Investigativ, Artistic, Social, Întreprinzător şi Convenţional.

Fiecare tip este produsul unei interacţiuni caracteristice între o varietate de forţe
culturale şi personale, printre care ereditatea biologică, părinţii, cultura şi mediul social.

56
În afară de această experienţă, o persoană învaţă mai întâi să-şi exprime preferinţa
pentru unele activităţi, în detrimentul altora. Ulterior, aceste activităţi preferate se
transformă în interese, care conduc la formarea unui grup special de competenţe. În cele
din urmă, aceste interese şi competenţe creează o predispoziţie personală şi particulară care
face ca acea persoană să gândească, să perceapă şi să acţioneze într-un anume mod.

De exemplu, oamenii care seamănă cu tipul social vor căuta activităţi sociale, cum ar fi predarea la
catedră, muncă socială sau preoţie. Lumea se aşteaptă ca ei să se vadă pe sine ca persoane prietenoase şi
sociabile şi să aibă mai multe competenţe sociale (să-i ajute pe ceilalţi în problemele personale), decât
competenţe realiste (să folosească unelte sau dispozitive logice). Ei vor aprecia probleme sau sarcini orientate
social: ajutarea altora, servicii aduse comunităţii etc.

Prin compararea atitudinilor unei persoane cu cele ale fiecărui tip de personalitate,
putem determina fiecare tip cu care el/ea se aseamănă. Acel model reprezintă tipul
dominant de personalitate. Apoi, putem determina cu ce alte tipuri de personalitate
seamănă o persoană. De exemplu, o persoană ar putea părea a fi mai mult de tip Social,
apoi de tip Întreprinzător şi în ordine descrescătoare cu alte tipuri. Astfel, obţinem un profil
al asemănărilor care ţine seama de complexitatea personalităţii şi evită unele probleme
inerente în încadrarea unei persoane într-un singur tipar.

2. Sunt 6 modele de mediu: Realist, Investigativ, Artistic, Social, Întreprinzător şi


Convenţional.

Tipurile de personalitate sunt însoţite în paralel de 6 medii – model, care sunt


folosite şi ele pentru a descrie asemănarea anumitor medii de lucru cu modelele abstracte.
Fiecare mediu este dominat de un tip de personalitate şi fiecare mediu devine tipic
prin particularităţile fizice care ridică probleme speciale şi oferă oportunităţi. De exemplu,
mediile realiste sunt "dominate" de tipul Realist de oameni, adică cel mai mare procent de
oameni din mediul Realist se aseamănă tipului Realist de personalitate. Un mediu
Convenţional este dominat de tipul Convenţional.
Deoarece tipurile de medii solicită interese, competenţe şi disponibilităţi diferite,
ele tind să se înconjoare de oameni şi materii speciale şi să caute probleme care sunt
congruente intereselor, competenţelor şi viziunii lor asupra lumii. Astfel, acolo unde

57
convieţuiesc oamenii, se creează un mediu care reflecta tipul cu care aceştia se aseamănă
cel mai mult şi devine astfel posibilă aprecierea acelui mediu la fel cum apreciem oamenii
ca individualităţi.

3. Oamenii caută un mediu care le permite să-şi exerseze aptitudinile şi


capacităţile, să-şi exprime atitudinile şi valorile şi să-şi asume probleme şi roluri
plăcute.

Tipurile realiste caută medii realiste, tipurile sociale caută medii sociale ş.a.m.d. Şi
mediile caută oameni, prin practica prieteniilor şi a recrutării. Căutarea unui mediu de către
o persoană se face în diferite feluri, la diferite niveluri ale conştiinţei şi pe o perioadă lungă
de timp.

4. Comportamentul este determinat de interacţiunea dintre personalitate şi mediu.

Dacă ştim profilul de personalitate al unei persoane şi profilul mediului său, în


principiu putem folosi cunoştinţele despre tipurile de personalitate şi de mediu pentru a
prevedea unele urmări ale acestei perechi (personalitate – mediu). Aceste urmări includ
alegerea profesiei, schimbarea serviciului, realizările profesionale, competenţa personală şi
comportamentul educaţional şi social.

Aceste patru ipoteze principale – sunt suplimentate de câteva ipoteze secundare


care pot fi aplicate atât persoanelor, cât şi mediilor. Scopul acestor concepte secundare
(consistenţa, diferenţierea, identitatea şi congruenţa) este acela de a modera sau califica
predicţiile sau explicaţiile ce derivă din conceptele de bază. De exemplu, un tip Realist
bine conturat, consistent, cu un simţ clar al identităţii în contrast cu un tip Realist fără
aceste atribute va demonstra mai multe aptitudini, comportamente şi alegeri realiste.

CONSISTENŢA
Referitor la o persoană sau un mediu, unele perechi de tipuri sunt mai strâns
înrudite decât altele. De exemplu, tipurile Realist şi Investigativ au mai multe în comun
decât tipurile Convenţional şi Artistic. Consistenţa este gradul de înrudire dintre tipurile de

58
personalitate sau dintre modelele de mediu. Gradele de consistenţă sau înrudire afectează
preferinţele profesionale. Astfel, o persoană care se aseamănă în primul rând cu tipul
Realist şi apoi cu cel Investigativ (tipul Realist – Investigativ) ar trebui să fie mai
previzibilă decât o persoană Realist – Socială.

DIFERENŢIEREA
Unele persoane sau medii sunt mai clar definite decât altele. De exemplu, o
persoană poate să semene cu un singur tip şi aproape deloc cu celelalte, sau un mediu poate
fi dominat în mare parte de un singur tip. În contrast, o persoană care seamănă cu multe
tipuri sau un mediu caracterizat de un număr egal de persoane din cele 6 tipuri este
nediferenţiat sau slab definit. Gradul în care o persoană sau un mediu este bine definit se
numeşte grad de diferenţiere.

IDENTITATEA
Acest concept oferă o estimare despre claritatea sau stabilitatea identităţii unei
persoane sau a unui mediu. Identitatea personală se defineşte ca fiind posedarea unei
imagini clare şi stabile a ţelurilor, intereselor şi talentelor unei persoane. Identitatea
mediului este prezentă când un mediu sau o organizaţie are ţeluri, sarcini şi recompense
clare, integrate şi stabile pentru intervale mari de timp.

CONGRUENŢA
Tipurile diferite au nevoie de medii diferite. De exemplu, tipurile realiste se
dezvoltă în medii realiste deoarece un astfel de mediu le oferă posibilităţile şi recompensele
de care tipul realist are nevoie. Incongruenţa (incompatibilitatea, nepotrivirea) apare când
un tip de personalitate trăieşte într-un mediu care oferă oportunităţi şi recompense străine
de nevoile acestei persoane – de exemplu, un tip Realist într-un mediu Social.
Relaţiile între tipurile de personalitate şi medii sau asemănările psihologice între
tipurile de personalitate şi medii pot fi ordonate conform unui model hexagonal şi sunt
presupuse a fi invers proporţionale
cu distanţele dintre tipuri
(vezi figura).

59
Modelul hexagonal propus de Holland pentru clasificarea şi descrierea tipurilor fundamentale de interese

Cu cât distanţa între două tipuri este mai mică, cu atât este mai mare similitudinea
sau asemănarea psihologică. De ex., tipurile R şi I sunt apropiate , deci ele seamănă unul cu
altul, pe când tipurile I şi Î sunt depărtate, deci sunt foarte diferite. Tipurile I şi S sunt la un
grad intermediar de asemănare.
Modelul hexagonal serveşte la trei scopuri în teorie:
1. defineşte gradul de consecvenţă în tiparul de personalitate al unei persoane,
astfel:
• tiparele de profil compuse din tipurile adiacente din hexagon sunt cele mai
consecvente (de exemplu, R – I, I – A etc);
• tiparele de profil compuse din tipurile opuse din hexagon sunt cele mai puţin
consecvente (de exemplu, R – S, I – Î şi A – C);

2. hexagonul defineşte consistenţa unui mediu în acelaşi fel. În acest caz, procentul
tipurilor (oameni reali) în fiecare din cele 6 categorii este folosit pentru a forma un profil de
mediu.

3. hexagonul defineşte gradele de congruenţă între persoane şi mediu. Situaţia cea


mai potrivită pentru o persoană de tip Social ar fi un mediu Social.Cea mai nepotrivită
situaţie pentru aceeaşi persoană ar fi un mediu Realist. Folosind hexagonul, pot fi definite
câteva grade intermediare de potrivire/ congruenţă.

60
Modelul hexagonal, oferă un calcul la nivel teoretic, un model abstract pentru a lega
ideile principale, astfel încât teoria să poată fi aplicată problemelor practice sau teoretice.
De exemplu, după ce evaluatorul estimează tipul unei persoane şi mediul ei, hexagonul
poate fi folosit pentru a defini gradele de consecvenţă sau congruenţă şi a prezice
rezultatele aşteptate – satisfacţie, împlinire, schimbarea meseriei ş.a.

INVENTARUL LUI JOHN L. HOLLAND


Prezentând teoria sa asupra alegerii profesiunii, Holland a propus un inventar de
interese profesionale. Determinarea tipului de personalitate vocaţională a unui individ se
face indirect, prin analizarea răspunsurilor pe care acesta le oferă la itemii inventarului.
Inventarul include, într-adevăr, mai multe moduri de abordare asemănătoare cu cele
care figurează de obicei în numeroase chestionare de personalitate.

a) autodefinirea sau imaginea de sine, stabilită plecând de la o listă de 36 adjective (de exemplu:
activ, idealist, individualist, visător, sincer, raţional, serios, etc.), subiectul trebuind să sublinieze (aleagă) 6
adjective care îi definesc, după părerea sa, cel mai bine personalitatea;
b) autoestimarea pe o scală Lickert cu 4 trepte (de la mult peste medie până la sub medie) a măsurii
în care subiectul posedă o listă de aptitudini, de tendinţe şi trăsături de personalitate (de exemplu: aptitudini
artistice, tendinţa spre cooperare, capacitatăţi de exprimare, încrederea în sine etc.), în comparaţie cu
persoane de aceeşi vârstă;
c) autoestimarea pe o scală Lickert cu 4 trepte (de la mult peste medie până la sub medie) a
aspiraţiilor (obiectivelor şi valorilor), pornind de la o listă de 18 itemi (de exemplu: a fi vesel şi satisfăcut, a fi
o autoritate într-un domeniu, a-şi asuma un rol de conducere în societate, a avea mulţi prieteni, a fi cultivat, a
contribui la bunăstarea umanităţii etc.);
d) indicarea categoriilor de persoane apreciate ca fiind simpatice (subiectul trebuie să aleagă doi
itemi din 6 propuşi - de exemplu: buni meşteri, persoane care stabilesc cu uşurinţă contacte sociale, persoane
care preiau comanda etc.);
e) identificarea cu o "personalitate" din ştiinţă, literatură, artă (subiectul trebuie să aleagă un item din
12 propuşi - de exemplu: pastorul Martin Luther King, biologul Pasteur, scriitorul Albert Camus, pictorul
Pablo Picasso, cosmonautul Iuri Gagarin etc.);
f) alegerea/respingerea unor activităţi şcolare (o alegere şi o respingere pornind de la o listă formată
din 6 domenii de activitate şcolară - de exemplu: domenii comerciale, fizică şi chimie, desen artistic şi
modelaj etc.)
g) alegerea unui tip de activitate (un singur item) dintr-o listă cu 6 domenii generale (de exemplu: a
citi, a studia şi a reflecta la rezolvarea unor probleme, a-i învăţa/a-i ajuta pe ceilalţi, a exercita o funcţie de
conducere etc.)

61
h) estimarea globală a capacităţilor şi incapacităţilor personale (subiectul trebuie să aleagă un singur
domeniu în care crede că se simte cel mai mult capabil şi, din cele rămase, un singur domeniu în care crede că
se simte cel mai puţin capabil); lista de domenii cuprinde următorii itemi: comerţ, arte şi litere, ştiinţe,
conducerea oamenilor, relaţii umane şi mecanică (tehnică);
i) alegerea şi respingerea, dintr-o listă cu 6 itemi, a unor activităţi de timp liber (de exemplu: vânat,
lectura ziarului, jocul de şah etc.); subiectul trebuie să aleagă o activitate care îi place cel mai mult, respectiv
o activitate care îi place cel mai puţin;
j) alegerea şi respingerea, dintr-o listă cu 6 itemi, a unor activităţi profesionale (de exemplu: a
efectua muncă de cercetare, a aproviziona cu marfă un mare magazin, a ţine contabilitatea unei firme mici
etc.); subiectul trebuie să aleagă activitatea profesională care îi place cel mai mult, respectiv activitatea
profesională care îi place cel mai puţin;
k) alegeri profesionale explicite (subiectului i se prezintă 3 începuturi de fraze pe care acesta trebuie
să le completeze cât mai explicit posibil); este vorba despre menţionarea a trei alegeri de carieră profesională
în ordinea strict descrescătoare a atractivităţii lor pentru subiect;
l) evaluarea unor realizări şi performanţe anterioare (subiectul trebuie să răspundă la 6 itemi
desemnând tipuri de activităţi - de exmplu: sport, şcoală, arte etc. - alegând un singur răspuns din trei variante
precodificate);
m) indicarea în ordine cronologică a preferinţelor profesionale exprimate în copilărie şi adolescenţă
(subiectul primeşte consemnul de a indica pe foaia de răspuns toate meseriile sau profesiile la care s-a gândit
că le-ar putea practica într-o zi sau despre care a discutat cu alte persoane, indicând pentru fiecare şi vârsta
apsoximativă pe care o avea atunci).

Fiecare din itemii inventarului corespunde uneia din cele 6 orientări ale
personalităţii pe care le-a definit şi le-a descris Holland. Administrarea probei se poate face
atât individual, cât şi colectiv. În cazul administrării individuale, psihologul va indica
subiectului că este vorba despre o probă de investigare a domeniilor de interes pe care
acesta le are.
Timpul de completare a itemilor este cuprins, de obicei, între 15 şi 30 de minute.
Putând fi integrată, în principiu, în cadrul unei intervenţii care să urmărească consilierea în
orientarea şcolară şi profesională, proba este de obicei bine acceptată, chiar dacă unii
subiecţi pot manifesta o anumită reticenţă în abordarea secţiunii.
Corectarea cu ajutorul grilei durează în jur de 5 minute. Fiecare răspuns va fi
codificat prin litera corespunzătoare tipului de personalitate pentru care cotează (R, I, A, S,
E sau C). Se va stabili apoi un scor total pentru fiecare scală în parte. În cazul în care există
etaloane, diferenţiate pe sex, mediul de provenineţă, tipul de şcolarizare sau alte variabile

62
socio-demografice corespunzătoare subiectului investigat, se pot stabili scorurile standard
(de pildă, stanine sau decile) pentru fiecare scală în parte. Interpretarea profilului rezultat se
va face luându-se în considerare scorurile la toate scalele inventarului şi analizându-se
relaţiile dintre ele (se poate utiliza şi reprezentarea grafică hexagonală a tipurilor de
personalitate vocaţională propusă de Holland).

C 9 - PROBELE PROIECTIVE

Termenul de proiecţie este de origine psihanalitică. După Freud, proiecţia este


fenomenul prin care o persoană atribuie altei persoane o tendinţă proprie care-i aparţine,
dar care este o tendinţă refulată, deci inconştientă. Dar sensul proiecţiei poate fi şi altul.
Chiar Freud leagă termenul proiecţie de tendinţa identificării (a te contopi cu o anume
persoană în stări afective). Intră în discuţie şi fenomenul de empatie, de intropatie.
Proiecţia ar putea însemna şi atribuirea propriilor noastre tendinţe altor persoane cu
care ne identificăm mai mult sau mai puţin. Acest sens al proiecţiei se deosebeşte de sensul

63
iniţial a lui Freud pentru că proiecţia nu este totdeauna inconştientă, se proiectează şi
tendinţe pozitive, nu doar negative;

Cattell vorbeşte de mai multe fenomene care intervin în proiecţie:


• dispersia de coerenţă - subiectul justifică un sentiment deformând percepţia;
• dispercepţia prin autism - deformez lucrurile în sensul dorinţelor mele;
• raţionalizarea - justificarea unor acte reprobabile;
• atitudine reacţională - timidul poate fi arogant, agresiv;
• deprecierea unui obiect inabordabil.

În esenţă, testele proiective cer subiectului să structureze un material vag, ambiguu,


incomplet. Subiectul poate proiecta astfel în exterior anumite structuri interne ale
personalităţii sale.
Spre deosebire de testele de aptitudine sau chestionarele de personalitate, testele
proiective diferă mai ales prin gradul de libertate pe care-l are subiectul în răspuns (nu
există răspuns bun prestabilit, se face de fapt o anchetă în jurul subiectului pentru a afla ce
i-a determinat răspunsurile). Psihologul procedează la o dublă analiză calitativă şi
cantitativă a conţinutului şi formei răspunsului.
Testele proiective sunt caracterizate, de asemenea, de o rigoare mai redusă în
privinţa calităţilor psihometrice - standardizarea şi etalonarea, ca şi prin dificultatea de le
estima sensibilitatea, fidelitatea sau validitatea. Iată de ce autorii preferă să le denumească
metode sau tehnici proiective în sensul strict al termenului.
Termenul de metoda proiectiva a fost pentru prima da folosit de psihoiogul
american L. Frank (1939) pentru a explica inrudirea existenta intre diferite probe
psihologice precum Testul asociatiei de cuvinte al lui C. Jung, Psihodiagnosticul lui H.
Rorschach si Testul de Aperceptie Tematic al lui H. Murray.

L. Frank a propus urmatoarea clasificare a testelor proiective:


a) tehnicile constitutive - subiectul structureaza un material nestructurat (ex: Testul
petelor de cerneala al lui Rorschach);
b) tehnicile constructive - subiectul pleaca de la un material definit si construieste
structuri mai largi (ex: Testul mozaicului de forme si de culori, Testul satului);

64
c) tehnicile interpretative - subiectul interpreteaza un material care are o semniflcatie
afectiva (ex: TAT – Testul de Aperceptie Tematic);
d) tehnicile chatartice - subiectul exteriorizeaza o reactie emotionala sub efectul
stimulului (ex: desen liber, pictura cu degetul, marionete, joc dramatic improvizat);
e) tehnicile refractive - subiectul supune la distorsiuni o activitate de comunicare curenta
(ex: grafologie, testul miokinetic creat de Mira & Lopez).

In practica, psihologii clinicieni utilizeaza urmatoarea distinctie:


- testele proiective tematice (improvizare de jocuri, de povestiri, de desene pe baza unor
elemente slab structurate) informeaza mai curind asupra naturii conflictelor psihice si
asupra calitatilor actiunilor cu anturajul;
- testele proiective structurale (pentru care prototipul este testul Rorschach) provoaca in
general o regresie mai intensa si pune in evidenta mai curand imaginile primitive ale
corpului si faliile narcisice in construirea ego-ului.
Este de dorit ca examenul psihologic al unei persoane să nu cuprindă un singur test
proiectiv, ci cel puţin unul tematic şi unul structural.

Asadar, testele proiective surprind dinamica psihica a unei persoane, cu elementele


ei constitutive si cu relatiile dintre ele. Trebuie sa aratam ca, neexistand raspunsuri
prestabilite (bune, mai putin bune), valoarea lor este data de capacitatea de proiectie a
subiectului si de cea de analiza, de codificare si interpretare a psihologului.
Intr-o apreciere asupra testelor proiective Eysenck afirma ca testele proiective se
bazeaza pe ipoteza ca oamenii au tendinta de a-si proiecta ideile, temerile, ambitiile si
gandurile asupra unui material slab structurat si ca specialistul poate specula fructele
imaginatiei subiectului si reface drumul catre ideile si gandurile din care ele au luat
nastere. Pana la urma este esentiala interpretarea facuta cu competenta evitandu-se
concluziile pripite.

THEMATIC APPERCEPTION TEST


Testul de Apercepţie Tematic (T.A.T), conform unei abrevieri uzuale, este o tehnică
proiectiva datorată lui C.D. Morgan şi H.A. Murray (1935), constând dintr-o serie de

65
imagini vagi, cu semnificaţie ambiguă, pornind de la care un subiect trebuie să inventeze o
întâmplare.
Ipoteza de bază este că subiectul, identificîndu-se cu eroul povestirii, îi atribuie
propriile lui idei, sentimentele tendinţele şi problemele sale. Interpretarea materialului
astfel obţinut, analoagă cu aceea a viselor, este dificilă. Ea necesită solide cunoştinţe
psihanalitice şi trebuie confruntată cu biografia subiectului.
O versiune a acestui test, destinată adolescenţilor, a fost pusă la punct de P. M.
Symonds. Children Apperception Test (CAT) este rezervat copiilor. Personajele sunt
înlocuite cu animale.
Testul TAT a devenit recent TAST (test aperceptiv sistemic tematic) prin
contributiile lui Eric Loonis, care a propus o varianta nedefinitivata pentru abordarea
relatiilor interpersonale si care valorifica lucrarile unor cunoscuti autori ca D. Anzieu, R.
Haes, A. Rufio. Aceasta proba este bazata pe un model psihosistemic rezultat din
transpozitia conceptelor psihologiei proiective individuale in psihologia grupurilor sau
familiala.

Autorii au realizat 30 de fotografii de dimensiuni standard care reprezintă una sau


mai multe persoane intr-o situaţie incertă, atitudinile fiind redate ambiguu. Totdeauna
planşele se distribuie diferit: 10 sunt pentru femei, 10 pentru bărbaţi şi 10 pentru
adolescenţi. La terminarea probei se mai adaugă o planşă albă pentru care subiectul este
rugat să alcătuiască o poveste mizindu-se pe exteriorizarea de tip proiectiv a problematicii
individuale.
La baza proiecţiei şi a posibilităţii de identificare a subiectului cu unul dintre
personaje, prin intermediul unei povestiri, stă tocmai această prezentare neclară a situaţiilor
şi de aici tentaţia subiectului de a se asimila cu poza, cu imaginea din planşă.

Sunt analizate elementele formale ale povestirii (mărimea raportată la timp,


organizarea materialului, bogăţia limbajului şi a detaliilor etc.), care dau informaţii asupra
posibilităţilor cognitive, ca şi conţinutul, care aduce date asupra laturii afectiv-emoţionale
a personalităţii subiectului. Elementele de conţinut sunt ilustrate prin sesizarea temei de
bază, prin identificarea forţelor care acţionează favorabil sau nefavorabil, prin stabilirea

66
eroului cu care se identifică subiectul, prin felul cum se termină povestea (cu optimism sau
pesimism), ca şi perspectivele eroului.

Fig. 12. Planşa T.A.T. pentru adolescenţi

Fig. 13. Planşa T.A.T. pentru adulţi

TESTUL DE FRUSTRATIE
Tehnica proiectiva destinta evaluarii personalitatii unui subiect, pornind de la
modul sau de a reactiona in situatii de frustrare. Testul a fost formulat de catre S.
Rosenzweig, 1944. In Statele Unite Rosenzweig a fost profesor de psihologie la
Washington University (Saint Louis Missouri) si psiholog al Sectiei de psihiatrie infantila.
A elaborat o teorie a frustrarii, punand la punct in 1935 testul care ii poarta numele. Acest
instrument e utilizat cu precadere de clinicieni.
Testul consta dintr-un caiet cu 24 de desene ce reprezinta personaje plasate intr-o
situatie frustranta, la care subiectul trebuie sa dea raspunsuri. Acestea sunt apoi codificate
si interpretate cu referire la teoria generala a frustrarii elaborata de autor.
Intr-un prim sens, frustrarea, asa cum arata Anzieu (Doron & Parot, p. 339,
Humanitas, 1999), inseamna privatiunea, lipsa unui obiect susceptibil sa satisfaca trebuinta.
Frustrarea este starea cuiva care este privat de o satisfactie legitima, care este inselat in

67
sperantele sale. Frustrarea se poate datora lipsei unui obiect sau intilnirii unui obstacol pe
calea implinirii dorintelor.
Reactiile la frustrare sunt variabile. Ele depind de natura agentului frustrant si de
persoanlitatea celui supus actiunii acestui agent.
In general, raspunsul este agresiv. Ostilitatea poate viza obstacolul (copilul mic isi
manifesta furia la adresa mamei sale), se poate deplasa asupra unui substitut (copilui isi
bate ursuletul) sau vizeaza propria persoana (sinuciderile consecutive unor situatii
frustrante). In alte cazuri agresiunea, total inhibata, este inlocuita de regresiune la un stadiu
anterior al dezvoltarii.
Formată din 24 de imagini precum cele din figurile de mai sus, in care sunt
minimum 2 personaje in situaţii frustrante determinate de un obiect sau personaj, tehnica
solicită subiectului să-şi exprime spontan atitudinea prin citeva cuvinte sau o frază (in
primele 16 imagini). In următoarele 8 situaţii subiectul trebuie să răspundă unei acuzaţii
sau injurii.

Fig. 14. Varianta pentru adulţi Fig. 15. Varianta pentru copii

Răspunsurile sunt apreciate după: direcţia agresiunii, fapt care delimitează


subiecţii in mai multe categorii. Aceştia pot fi: extrapunitivi, intrapunitivi şi impunitivi,

68
respectiv subiecţi ce indreaptă reacţia agresivă in afară, spre ei insişi sau nu acordă
semnificaţie situaţiei transmise: „nimeni nu e vinovat”. In contextul acestor 3 tipuri de
răspunsuri se detaşează trei tiputi de situatii in care predomină ceva: predominarea
obstacolului şi a tot ce tine de el; apărarea eului; persistenţa – cerinţei – necesităţii.
Testul are o anumită gradaţie a situaţiilor frustrante şi evidenţiază destul de
satisfăcător toleranţa la frustraţie.

TESTUL RORSCHACH
Hermann Rorschach, psihiatru elvetian (1884-1922), specializat in clinica lui
Bleurer din Zurich a fost aderent al grupului psihanalitic din acest oras (prin urmare
influentat de conceptia lui C.G. Jung).
Excelent desenator, pasionat de pictura, Rorschach a fost interesat de modul in care
reactioneaza bolnavii la petele de cerneala si de culoare. Astfel, el compara raspunsurile
bolnavilor cu acelea ale subiectilor normali. Descopera astfel ca perceptia vizuala este
influentata de personalitate: raspunsurile "culoare", de exemplu, sunt legate de
introversiune (tipologie derivata din aceea a lui Jung). Petele de cerneala sunt mai mult
decat o proba de imaginatie, conform viziunii acestui autor, ele pot descrie structura
personalitatii.
Asadar, este vorba de o proba proiectiva larg utilizata in psihologia clinica si
patologica pentru evaluarea activitatii psihice.
Cuprinde 10 planse prezentate intr-o ordine precisa, subiectul fiind invitat sa spuna
"tot ce plansele il fac sa gandeasca".
Examinarea se deruleaza in doua secvente: una numita "spontana", cealalta numita
"ancheta", in cursul careia subiectii isi proiecteaza sau dezvolta raspunsurile. Analiza unui
protocol impune mai intai cotarea raspunsurilor in raport cu sistemul pus la punct de H.
Rorschach. Datele sunt apoi regrupate cantitativ si supuse unei analize calitative, care
permite sa se argumenteze interpretarea.
Interesul testului depinde de interpretarea aprofundata a factorilor in termenii
conduitelor posibile. Este intr-adevar necesar sa se inteleaga modalitatile de functionare de
care dispune subiectul, deopotriva in registrele conflictuale care il structureaza, ca si in
organizarea defensiva care il caracterizeaza.

69
Cotarea la aceasta proba se face in raport de numărul total al răspunsurilor (care pot
fi globale sau detaliu; formă, culoare etc.) şi de timpul necesar pentru toate cele 10 planşe.
De o mare importanţă pentru interpretare este conţinutul pe care subiectul il prezintă in
răspunsuri: forme umane, animale, plante, anatomie etc., ca şi raportul
banalitate/originalitate. Pe baza tehnicii Rorschach sunt descrise (Beck) arii centrale ale
personalităţii: activitate intelectuală, viaţă emoţională etc.

Planşe din proba Rorschach

Perceperea, in special special după culoare a stimulilor din planşe arată unele
,,deschideri” spre zonele de mai mare sensibilitate afectivă, specifică pentru femei, iar la
cele realizate preponderent după formă arată prezenţa unor capacităţi cognitive deosebite a
tendinţelor spre sinteză.

70
Cei care au o fire sociabilă realizează o bună asociere formă-culoare (FC+).

Cei ce dau răspunsuri construite pe elementul ,,umbră” denotă prezenţa unor trăiri
emoţionale negative: anxietate, depresii, inadecvare.

Utilizarea in mod deosebit a spaţiilor albe din imaginile planşelor arată


incapatinare, perseverenţă, ostilitate.
Viaţa interioară apare reflectată in răspunsuri care surprind mişcarea (K+), fiind
dovada unor elemente ale emoţiei interiorizate.

Daca răspunsurile tip mişcare (K) depăşesc numărul celor de tip culoare se
apreciază că gindurile predomină asupra acţiunilor. Predominanţa răspunsurilor de tip
culoare (C) asupra celor de mişcare (K) arată prezenţa exagerată a simptomelor somatice şi
motorii.

TEHNICA SZONDI
A fost elaborată de Leopold Szondi 1939 si vizează explorarea pulsiunilor intime
ale individului. Formal, bazindu-se pe noţiunea de preferinţă estetică, proba este alcătuită
din 48 fotografii ale unor bolnavi psihic – 6 serii a cite 8 fotografii, cu reprezentanţi din 8
entităţi nosologice recunoscute clinic. Bolnavul alege din fiecare serie 2 fotografii care-i
plac mai mult şi 2 care-i displac, in ansamblu va alege 12, considerate simpatice şi 12 drept
antipatice.

Alegerile sunt considerate ca reprezentind trebuinţe aprobate de persoană, iar


respingerile ca trebuinţe refulate, ele manifestindu-se in toate domeniile vieţii omului:
profesiune, prietenie, dragoste, boală.

Tehnica este bazată pe o metodologie psihologică originală, numită de Szondi


„analiza destinului”, ce explorează „inconştientul familial” situat intrere inconştientul
personal al lui Freud şi inconştientul colectiv al lui Jung.

71
TESTUL MIOKINETIC, tehnică proiectivă datorată lui Mira & Lopez (1939), înrudită cu
grafologia, care constă în reproducerea manuală a unor linii simple în diferite planuri ale
spaţiului. Sunt apoi studiate deviaţiile în raport cu modelele date, ceea ce permite obţinerea
de indicaţii privind personalitatea subiecţilor examinaţi.

TESTUL FABULEI, metodă proiectivă imaginată de L. Dus, care constă în a-l determina
pe copil să imagineze un final la mici istorioare care îi sunt povestite.
In general bine suportata de copii, care sunt incantati de latura vie, atragatoare a
acestuia, metoda da psihologului informatii pretioase cu privire la starea afectiva, dorintele
si temerile copiilor. Relativ complexa in ceea ce priveste interpretarea, aceasta tehnica face
apel la concepte psihanalitice.

TESTUL SATULUI, tehnica proiectiva care consta in a-i cere subiectului sa construiasca
un sat cu un anumit numar de elemente figurative (stana, moara, biserica, primarie...) si
nefigurative (betisoare, paralelipipede…).
Acest test, derivat din testul lumii a fost introdus in Franta de H. Althus (1939)
codificat de elevul sau P. Mabille si pus la punct de R. Mucchielli (1960), Interpretarea ia
in considerare utilizarea spatiului, dispunerea obiectelor, structura satului, raspunsurile
subiectului la o serie de intrebari.

TESTUL LUMII, proba psihologica derivata din "Jocul Iumii" (World apparatus) de M.
Lowenfeld si codificata (1941) C. Btihler.
Apare ca un joc de constructie libera utilizand 150 de jucarii care reprezinta cladiri,
vehicule, personaje umane, animale, etc. Dupa autorii lor, acest test da indicatii si despre
aptitudinile intelectuale si afectivitatea copiiior examinati.

TEHNICA ASOCIATIV-VERBALĂ a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima


tehnică proiectivă, ulterior dezvoltată de Jung. Acesta din urma utilizează testul ca un
,,detector” de complexe: la atingerea unor astfel de complexe printr-un cuvint inductor, se
presupune că se va produce o tulburare sau o blocare a răspunsurilor, manifestată prin
mărimea timpului de reacţie in raspuns sau chiar uitarea cuvintului indus. Jung arăta că
pornind de la această tehnică, cu unele suplimentări (ritmul şi amplitudinea respiraţiei,

72
observarea modificărilor mimicii) se pot studia reacţiile emoţionale, componente ale
structurii de personalitate.

C 10 - OBSERVAŢIA

Ca metodă de cercetare, observaţia constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea


exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului),
ca şi a contextului situaţional al comportamentului (Mielu Zlate, 1990).
Sillamy N.(1995) defineşte observaţia în corelaţie cu experimentul: „observaţia -
metodă care are drept scop relevarea unui număr oarecare de fapte naturale, pe baza cărora
va fi posibilă formularea unei ipoteze, care va fi supusă verificării experimentale".
De asemenea, M. Richelle defineşte observaţia tot prin raportare la experiment:
"observaţia este metoda de investigaţie ştiinţifică care constă în înregistrarea sistematică
prin simţuri, a caracteristicilor şi transformărilor obiectului studiat” si ea „constituie
primul demers al oricărei ştiinţe empirice care îşi păstrează întreaga importanţă în
experimentare”.

Fie în ştiinţele naturii, fie în cele socio-umane şi comportamentale, observaţia


trebuie să fie o constatare exactă a unui fapt cu ajutorul unor mijloace de investigare şi
apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Dar, intre observaţia în ştiinţele naturii şi
observaţia în domeniul ştiinţelor socio-umane si comportamentale în general, şi observaţia
psihologică în special, există o diferenţă provenită din specificul faptelor si fenomenelor
psihice.
Deosebirea între observaţia din ştiinţele naturii şi observaţia psihologică nu rezulta
doar din obiectul cunoaşterii, ci şi din subiectul cunoaşterii (cel care realizează observaţia)
şi care de asemenea diferă în psihologie faţă de ştiinţele naturii.
Intra astfel in discutie conceptele de:

73
subiect epistemic - eul în calitatea sa de agent al cunoaşterii, al cercetării şi
observării ştiinţifice;
subiect egocentric - eul în individualitatea sa, în calitatea sa de corp, istorie,
subiectivitate.
In condiţiile cunoaşterii psihologice, atât decentrarea, cât şi obiectivitatea (calitate
a enunţurilor noastre de a concorda în esenţa lor cu realitatea pe care o exprimă) sunt greu
de realizat, sunt limitate. Ancelin-Schutzenberger consideră că "observatorul trebuie să fie
obiectiv şi implicat fara a se angaja efectiv. Este vorba de o implicare controlată".

Pentru corectarea deformărilor privind atitudinea subiectului cunoscător în


procesul observaţiei psihologice, pentru a asigura ceea ce numim sensul psihologic impus
fiecărui observator, Roger Mucchielli, propune următoarele repere în procesul de observare
metodică:
1. a fi atent la comportamente şi atitudini, a învăţa să le notezi şi să le descrii aşa cum
se prezintă, sensul lor direct şi imediat fiind de cele mai multe ori aparent;
2. a sesiza contextul situaţional al comportamentelor observate pentru a-l putea
înţelege aşa cum este el trăit de subiect;
3. a dispune de un fel de simpatie intelectuală, prin intermediul căreia suntem capabili
de a înţelege existenţa, trăirile altora fara a le încerca în mod real în propria noastră
afectivitate.

PROTOCOLUL DE OBSERVAŢIE
Incepem înregistrarea fenomenelor cu inventarierea lor, urmând apoi o clasificare,
o taxonomie, ceea ce presupune un reperaj sistematic al asemănărilor şi deosebirilor, apoi
căutarea relaţiilor.
Protocolul de observaţie presupune o serie de elemente:
1. descrierea contextului (data, timpul, spaţiul, ambianţa fizică etc.);
2. descrierea participanţilor, a actiunilor si conduitelor lor (sex, vârstă, etnie, conduite
verbale, motorii, expresiv-emotionale etc);
3. interpretarea situaţiei (încercarea observatorului de a înţelege ce înseamnă situaţia
pentru subiecţi, care este contextul etc);
4. interpretări alternative ale situaţiei;

74
5. notarea şi explorarea de către observator a propriilor trăiri şi sentimente (analiza
reflexivă este întotdeauna necesară într-o cercetare calitativa deoarece include
propria experienţă a observaţiei).

Protocolul de observaţie trebuie sa ţină seama şi de ceea ce K. Lewin numea câmp


psihologic (toate aspectele fizice, biologice, sociale, psihologice - conştiente şi inconştiente
- care există la un moment dat pentru individul sau grupul observat).

CONŢINUTURILE OBSERVAŢIEI
Simtomatologia stabilă, adică trăsăturile bioconstituţionale ale individului
(înălţimea, greutatea, lungimea şi grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică,
abdominală), ca şi trăsăturile fizionomice (aspectul capului, al feţei, relaţiile dintre
diferitele detalii anatomice ale feţei:fruntea,nasul,bărbia,ochii,etc).
Simtomatologia labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile,
mobile ale individului, cum ar fi: conduita verbală, motorie, mnezică, ca şi varietatea
expresiilor afectiv-atitudinale. Simptomatologia labilă poate fi observata în orice situaţie şi
context de viaţă, inclusiv cu prilejul efectuării unor experimente în laborator, a unei
convorbiri sau al administrarii unui test.

CALITATEA OBSERVAŢIEI
- depinde de multitudinea factorilor implicaţi în observaţie: obiectul de observat,
subiectul observator, relaţia observaţională, interacţiunea şi feed beack-urile acesteia, dar în
primul rând este factorul central care conduce observaţia şi care este subiectul epistemic
observator cu particularităţile sale psihoindividuale (în care includem capacitatea sa de
concentrare a atenţiei, capacitatea de a sesiza esenţialul, gradul de sugestionabilitate etc).
S-a vorbit deseori de "ecuaţia personală a observatorului". In această privinţă Binet
arăta că unii observatori aparţin tipului descriptiv (înregistrează minuţios, exact, sec); alţii
tipului evaluativ (cu tendinţa de a face aprecieri, estimări, interpretări); unii tipului erudit
(furnizând informaţii savante suplimentare), alţii tipului imaginativ si poetic (neglijând
faptele şi dând frâu liber imaginaţiei, ajungând de aceea ,deseori, la deformarea realităţii).

CONDIŢIILE UNEI BUNE OBSERVAŢII:

75
- stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
- selectarea celor mai potrivite forme de observatie, a condiţiilor şi mijloacelor
necesare (cronometre, aparat foto, cameră video etc);
- elaborarea unui plan riguros de observaţie (sistem conceptual, ipoteze, locatie si
durata, limbajul standard în care vor fi consemnate datele, ritmicitate ş.a.m.d.);
- consemnarea imediata a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară ar putea
fi afectată de uitare;
- efectuarea unui număr optim de observaţii - desfăşurare în condiţii cât mai variate.

Evaluarea observaţiilor efectuate presupune apelul la o serie de concepte precum:


unităţile de observaţie, grade de estimaţii, grile de observaţie sau "categorii" interacţional-
comunicaţionale evidenţiate de Bales.
Unităţile de observaţie exprimă de fapt cuantumul de elemente observate pe
intervale de timp.
Gradele de estimaţii ale unor însuşiri psihice exprimă în ce măsură este prezentă o
însuşire psihică la un individ: în foarte mare măsură, în mare măsură, într-o măsură
potrivită, în mică măsură, într-o foarte mică măsură..
Grilele de observaţie facilitează recoltarea şi compararea rapidă a datelor de
observaţie. S-a remarcat în acest domeniu R. F. Bales, care a cercetat grupurile umane din
punctul de vedere al interacţiunilor comunicaţionale şi comportamentale.

Combaterea obstacolelor ce ar putea împiedica realizarea unor observaţii


adecvate, trebuie sa tina cont de:
- influenţa dispoziţiilor mintale în care se află observatorul în momentul efectuării
observaţiei (schema sa pre-perceptiva putând deforma faptele observate);
- tendinţa observatorului de a decodifica faptele observate în conformitate cu teoria
(explicită sau implicită) la care aderă - aşa numitul "efect distorsionant al
paradigmei";
- tendinţa ca aşteptările şi anticipările observatorului să inducă rezultate în
conformitate cu acestea – sunt cunoscute asa numitele efecte de "anticipare" sau
teoria "profeţiei care se împlineşte".

76
C11 - INTERVIUL CA TEHNICA DE EVALUARE

CONCEPTUL DE INTERVIU
Prin definitie, interviul este o situatie de evaluare în care doua persoane (evaluatul
si evaluatorul) poarta o discutie prin care se doreste evaluarea modului în care anumite
competentele sunt în acord cu anumite asteptari.
Ca metoda de evaluare, interviul are menirea, conform tendintelor actuale, sa se
centreze, mai mult decât pe urmarirea într-o maniera structurata a unor specificatii, pe
identificarea gradului în care un anumit candidat se potriveste ca structura atitudinala
culturii organizatiei în care urmeaza sa intre. Performantele si comportamentele trecute
sunt cei mai fideli factori prognostici pentru performanta si comportamentele viitoare.
Datorita acestui fapt, multe dintre sesiunile de interviu sunt construite în jurul
performantelor trecute ale candidatului relationate cu ariile considerate ca a fi importante
pentru succes. Aceste arii sunt cunoscute, în limbaj comun, drept criterii.
Acesta este motivul pentru care tehnicile de interviu s-au diversificat, încercând sa înlature,
pe lânga clasicele erori de evaluare si credinta conform careia un candidat se va putea
integra fara probleme doar daca poate performa.

Exista autori care sustin, în baza unor studii recente, faptul ca exista tehnici de
interviu care pot diferentia între candidatii ce obtin performante „superioare” si candidatii
care obtin performante „medii”. Profilulul celui secund arata cel mai probabil astfel :
- inteligenta sociala si emotionala bine dezvoltata,
- isi adapteze discursul în functie de persoana din fata sa
- a învatat tehnicile de interviu “pe de rost”

77
- este un foarte bun vânzator al propriei imagini
- are o încredere debordanta în sine si în capacitatea sa de persuasiune
- nu concepe sa piarda
- sustine ca s-a întâlnit cu multe aspecte în viata sa, dar despre putine poate sa
vorbeasca specific.
Un astfel de candidat învinge multi intervievatori, mai ales daca acestia din urma nu
au o experienta si daca interviul este nestructurat.
In cele ce urmeaza sint prezentate aspecte legate de cele mai frecvent întâlnite tipuri
de interviu, cele mai utilizate tehnici de interviu precum si aspecte ce tin de strategiile
abordate în cadrul unui interviu.

TIPURI DE INTERVIU
In literatura curenta sint mentionate urmatoarele tipuri de interviu: interviul initial
de „scanare” (screening interview), interviul cu un grup de evaluatori (group interview),
interviul structurat si interviul nestructurat, interviul situational.

INTERVIUL INITIAL DE „SCANARE”


Este un interviu cu o durata relativ scurta, utilizat pentru a determina daca
potentialul candidat are suficiente „date”pentru a fi supus unui proces de intervievare mai
larg. De regula, acest interviu este condus de o singura persoana si nu dureaza mai mult de
o jumatate de ora. O întelegere mai aprofundata asupra persoanei va urma într-o etapa
ulterioara.

INTERVIUL CU UN GRUP DE EVALUATORI


Intervievatorii pot întâlni candidatul simultan, dar de cele mai multe ori il întâlnesc
separat si confrunta ulterior notele de interviu. De regula, echipa de evaluatori este
compusa din responsabili cu diverse competente

INTERVIUL NESTRUCTURAT. INTERVIUL STRUCTURAT.


Interviul nestructurat este o forma de interviu cu un grup de evaluatori în care
rolurile acestora nu sunt bine determinate, fiecare dintre acestia având libertatea de a adresa
orice întrebare pe care o considera relevanta. Fara îndoiala acest tip de interviu are

78
dezavantajele sale, dintre care cele mai importante ar fi lipsa criteriilor riguros stabilite si
respectiv imposibilitatea de a aplica aceeasi procedura pentru toti candidatii. Din punctul
acesta de vedere, interviul structurat are avantajul structurarii criteriilor, a asumarii
rolurilor clar stabilite între evaluatori în functie de aria lor de compententa, asa încât
candidatul sa fie evaluat din perspectiva mai multor persoane dar si din perspectiva mai
multor arii de compententa.

INTERVIUL SITUATIONAL
Interviul situational se situeaza între a fi un “stil” de interviu si o “tehnica” de
interviu. Când se foloseste interviul situational, sunt selectate anumite dimensiuni (drept
criterii pentru evaluare) relationate cu performanta. Pentru fiecare dintre aceste dimensiuni
se defineste o situatie, reala sau ipotetica, care simuleaza aspecte cu care persoana este
posibil sa se confrunte.

Candidatul este apoi întrebat asupra modului în care el/ea ar actiona în acea situatie,
iar membrii echipei de intervievatori evalueaza calitatea raspunsului candidatului raportat
la raspunsurile standard. Pe lânga aceasta, membrii echipei fac observatii asupra celor mai
importante aspecte legate de comportamentul candidatului confruntat cu situatia prezentata.
Aceste observatii se pot referi la aspecte precum: creativitatea, abilitatile de comunicare
etc.

TEHNICI DE INTERVIU
Exista candidati care dezvolta automat, atunci când sunt confruntati cu situatia de
interviu, o masca sociala care îi ajuta sa faca fata presiunii create de evaluare. Acesti
candidati nu iau în considerare faptul ca interviul nu este un monolog pe care ei sunt
obligati sa-l sustina în fata unei comisii.

Abordarea pe care candidatii obisnuiti cu conditia de intervievat au început sa o


adopte este aceea a unei discutii libere, în care ambele „tabere” prezente au un interes bine
conturat. Libertatea în exprimare si comportament a candidatului poate fi un punct forte în
relatia cu evaluatorul, ea fiind interpretata ca siguranta. De asemenea, faptul ca un candidat

79
participa la interviu gindind la situatia de câstig reciproc a partilor, confera acestuia un
avantaj real în comparatie cu acei candidati care nu privesc la fel interviul.

Exista o serie de tehnici de interviu, dintre care, pe cele mai comune le vom
prezenta mai jos, asa cum au fost ele descrise în literatura de specialitate.

ÎNTREBARILE DESCHISE
Bunele practici în domeniu tin sa sublinieze faptul ca în cadrul unui interviu
întrebarile deschise solicita candidatului un raspuns mai vast decât „da” sau „nu”. Un
evaluator experimentat care foloseste cu usurinta tehnica întrebarilor deschise îl va
determina pe candidat sa formuleze un raspuns mult mai complet si mai putin superficial
decât ar face-o raspunzând la o întrebare închisa.

TEHNICA PENETRARII
Pentru a aprofunda o arie de interes, intervievatorul experimentat foloseste tehnica
penetrarii care se constituie dintr-o serie de întrebari deschise adresate succesiv. Acesta
tehnica determina candidatul sa detalieze din ce în ce mai mult subiectul abordat, în masura
în care rezistenta initiala a candidatului este ridicata. Intrebarile deschise încep cu: „Ce”,
„Unde”, „Când”, „Cine”, „De ce”, „Cum”. De retinut ca întrebarile care încep cu „De ce?”
este de preferat sa nu fie adresate ca prime întrebari datorita faptului ca maresc
probabilitatea defensei din partea candidatului. De ce atrage dupa sine o justificare,
moment în care candidatul a îmbracat deja „scutul de aparare” si, implicit, abordeaza
adaptat (respectiv falsificat) situatia de interviu. Acesta întrebare poate fi înlocuita prin
formulari de genul „Ce v-a determinat sa”, care, cu toate ca au acelasi înteles, sunt întelese
indirect si, respectiv, mai putin agresiv, de catre candidat.

PAUZA /TACEREA
Utilizarea tacerii sau a pauzei este o tehnica extrem de eficienta la care
intervievatorii experimentati recurg de multe ori. Aceasta tehnica este destul de dificil de
utilizat de catre începatori pentru ca poate bloca persoana intervievata daca nu este folosita

80
într-o maniera adecvata. De obicei, tehnica este folosita pentru a facilita candidatului
detalierea unui subiect, prin continuarea unei idei deja exprimate.

REPETITIA
În cadrul acestei tehnici, intervievatorul repeta, pur si simplu, ceea ce a spus
candidatul. O atentie sporita trebuie, însa, alocata utilizarii acestei tehnici pentru ca, nu
trebuie folosita în exces si într-o maniera evidenta. Daca un intervievator nu se simte
confortabil utilizând-o, este de sfatuit sa o înlocuiasca cu o alta.
COMPARATIA /CONTRASTUL
Tehnica comparatiei /contrastului este utilizata pentru a determina candidatul sa
ofere mai multe informatii despre un subiect propus. Aceasta tehnica se bazeaza pe a
solicita candidatului sa gaseasca asemanari si deosebiri între doi sau mai multi itemi sau
situatii.

UTILIZAREA EXEMPLELOR
De cele mai multe ori, în cadrul unui interviu, evaluatorul cere candidatului sa ofere
exemple prin care sa sustina afirmatiile formulate. Prin folosirea acestei tehnici se doreste
sa se evalueze raspunsuri mai specifice decât afirmatii generale.

Tehnicile de interviu descrise mai sus sunt la fel de eficiente pentru ambii parteneri
de discutie. Singurul amendament care trebuie facut este ca tine de experienta utilizarea
uneia sau alteia dintre tehnici, astfel încât discursul sa fie unul adecvat si natural. În lipsa
acestei fluente în discurs, celalalt partener poate realiza ca demersul este unul studiat (fals)
si pierde încrederea în partenerul de discutie.

BIBLIOGRAFIE GENERALA
Albu M., (1998), "Construirea şi utilizarea testelor psihologice", Edit. Clusium, Cluj.
Albu M., (2000), „Metode şi instrumente de evaluare în psihologie”, Edit. Argonaut, Cluj.
Birch Ann, Hayward Sheila, (1999), “Diferenţe interindividuale”, Edit. Tehnică, Bucureşti.
Dafinoiu I., (2002), „Personalitatea. Metode de abordare clinică – Observaţia şi interviul”, Editura
Polirom, Iaşi,
Havârneanu C., (2000), „Cunoaşterea psihologică a persoanei”, Edit. Polirom, Iaşi.
Horghidan V., (1997), "Metode de psihodiagnostic", EDP, Bucureşti.
Westhoff K & Kluck Marie-Luise, (2010), “Raportul Psihologic: Redactare si Evaluare“ ,
TestCentral / D&D Consultants, Bucuresti.

81
Minulescu M., (2003), “Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate“, Editura
România de Mâine, Bucuresti (reeditată în 2005);
Minulescu M.,, D. Iliescu, C. Nedelcea, (2005), “Chestionarele nonverbale de personalitate“, Ed.
PsyhoCover, Bucureşti,
Minulescu M. (2007), “Teorie si practică in psihodiagnoză. Fundamente in masurarea
psihologică”, Edit. Fundatiei Romania de Miine, Bucuresti.
Mitrofan N. (2005) – “Testarea psihologică”, Polirom, Iaşi.
Pitariu H., (1996), "Măsurarea şi interpretarea diferenţelor individuale" în "Psihologia
personalului", Edit. Cluj,
Stan A, (2002), „Testul psihologic”, Editura Polirom, Iaşi.
Șchiopu U., (2002), „Introducere în psihodiagnostic”, Edit Fundației Humanitas, București.Zlate
M., (2001) „Psihologia la răspântia mileniilor”, Edit Polirom, Iaşi.

82