Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
I. Origine. Caracteristici
Principiile dreptului internațional reprezintă o serie de reguli, general acceptate, specifice raporturilor
intenaționale.
De-a lungul timpului, în cadrul procesului de stabilire a acordului de voință al statelor asupra anumitor
norme de comportament, s-au evidențiat anumite reguli cărora li s-a atribuit, inițial, o valoare politică.
Ulterior, o dătă cu evoluția societății internaționale, din ansamblul normelor de comportament au fost
desprinse unele dintre acestea, limitate ca număr, care, datorită importanței lor, au fost calificate drept
principii de drept internațional. Acestea au în comun un înalt nivel de abstractizare și generalitate. Ele se
detașează ca "norme de aplicație universală, cu un nivel maxim de generalitate și un caracter imperativ, ce
dau expresie și protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internațional."
Principiile dreptului internațional contemporan sunt expres consemnate într-o serie de acte internaționale,
în special art. 2 al Cartei ONU, completat cu alte articole ale Cartei, tratate multilaterale generale sau
regionale, sau cu alte rezoluții adoptate de organele unor organizații internaționale, în special ale Adunării
Generale a ONU.
În acest sens, un loc important, îl ocupă Declarația Adunării Generale a ONU din 1970, referitoare la
principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, în conformitate cu
Carta ONU, adoptată prin rezoluția 2625 din 14 octombrie 1970. Textul acestei Declarații a făcut
obiectul negocierilor, în cadrul unui Comitet special format din 31 de state, printre care și România, text a
cărei negociere a durat 8 ani.
În termeni simplificați aceste principii sunt:
1. Nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța;
2. Soluționarea pașnică a diferendelor;
3. Neamestecul în treburile interne ale altor state;
4. Îndatorirea statelor de a coopera între ele;
5. Dreptul popoarelor la autodeterminare;
6. Egalitatea suverană a statelor;
7. Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt servanda).
Un alt document în care sunt enunțate aceste principii și se aduc o serie de precizări ale conținutului
acestora este Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, semnat la Helsinki
în 1975 de 33 de state europene, SUA și Canada. Acest act stabilește un "decalog" de principii, la lista
celor șapte principii mai sus menționate adaugându-se alte trei principii:
1. Inviolabilitatea frontierelor;
2. Integritatea teritorială;
3. Respectul drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Cele zece principii din Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa sunt
reconfirmate în Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), semnată de 34 de state.
Principiile enunțate sunt interdependente, în sensul că respectarea unuia nu se poate realiza decât cu
respectarea celorlalte. Ele sunt legate în aplicarea și interpretarea lor, formând un corp omogen de norme
având ca obiectiv final garantarea păcii mondiale, scop final al Cartei Națiunilor Unite.
BIBLIOGRAFIE
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Editura All, Bucureşti, 2005;
Ion Diaconu, Normele imperative ale dreptului internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1977.
Mircea Duţu, Dreptul internaţional public, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008;