Christopher Marlowe - Tragica istorie a doctorului Faust

Marlowe pornește în conceperea dramei de la cunoscuta legendă germană medievală a

doctorului Faust care era însetat de cunoaștere. Transformă puțin personajul și reușește să
facă un erou tragic renascentist. Se luptă între setea de putere, de cunoaștere, de bogăție, dar
are și contradicții date de limitare și imposibilitatea realizării idealurilor și viselor.
Faust este sinteză a eroului renascentist dornic să cunoască și să stăpânească bunurile
materiale, să afirme bucuriile și plăcerile vieții, în el se împletesc măreția și slăbiciunile, înnoirile
dar și datoriile față de trecut, este un personaj ce cumulează momente istorice.
Faust vrea să fie un stăpân al pământului, dar mai presus de orice să cunoască tot ce se
ascunde ochilor, adevărul despre esența lucrurilor. Este însetat de cunoaștere, o cunoaștere a
totului care să îi dea putere absolută. Dar pentru a ajunge la absolut vrea să depășească
condiția de om, să fie Demiurg și uită că este un om simplu.

” Iar ce-mi doresc eu cu-nfocare acum

Sunt linii, cercuri semne și bucoavne
Ce lume de foloase, de-ncântări,
Putere, cinste și atotputință
L-așteptă pe artistul silitor! (……)
Tot ce viază între-ai lumii poli
Va fi-n puterea mea (……)
Hai, Faust, creierii ți-i chinuiește
Și află cum să-ajungi un Demiurg”.
Apoi recurge la magie și necromanție(cunoașterea trecutului și viitorului cu ajutorul
morților), poate această ocultă știință îi vor satisface nevoile, să-l ajute să cunoască tainele și
forțele lumii. Nimic nu-l mulțumește și este profund dezamăgit: ”Ce bine ar fi fost să nu văd
niciodată Wittembergul / Să nu fi citit niciodată nicio carte.”
Mefisto – mefistophiles(cel care urăște lumina) este și el înger căzut din împărăția lui
Dumnezeu, este din ceata îngerilor lui Lucifer. Nu se mai poate întoarce în Rai niciodată, este
pierdut, osândit, de aceea încearcă să atragă spre întuneric sufletele celor care se îndoiesc.
Faust este geniul care se revoltă și cade simplu în plasa diavolului. Faust dacă vede că
Dumnezeu a făcut omul slab și fără putință de a atinge culmi nevăzute, el rupe legământul cu
Cerul și face pact cu Mefisto care îi promite cunoașterea Totului.

” Eu suflete cât stele de-aș avea

Le-ași dărui pe toate lui Mefisto.
Prin el voi fi al lumii împărat
……………………………….
De dragul tău, Mefisto, iată brațul
Mi l-am tăiat; cu sângele meu propriu
Mă leg ca sufletu-mi să-l dăruiesc
Stăpânului neîntreruptei nopți!”
Astfel încheie pactul pe 24 de ani de putere, timp în care diavolul se obligă să-l
slujească pe Faust și să îi îndeplinească toate dorințele, apoi poate să-i ia sufletul. ”De ce să nu
fac ce vreau cu sufletul meu, din moment ce-mi aparține” zice Faust și se lasă purtat de Mefisto
peste tot. Străbate lumea, devine invizibil, este cel mai frumos cavaler, aduce personaje din
lumea morților, salvează regate și își bate joc de biserică. Faust încercând să învingă
slăbiciunile, teama de moarte și sfârșitul iremediabil, cere lui Mefisto și reușesc să aducă din
moarte pe Alexandru cel Mare, apoi pe Elena din Troia, ca modele ale umanității. Așa ar vrea
să rupă barierele de timp, să distrugă limitele și chiar să învingă moartea. Dar aceste personaje
nu sunt reale, sunt doar niște umbre, iluzii, amăgiri.
Îndoiala oscilează întotdeauna între bine și rău și de aceea autorul introduce personajele
Îngerul bun – Îngerul Rău, dualitatea bine–rău fiind dualitatea trup-suflet.
Chiar dacă zboară prin timp, ajunge în diferite medii, cunoaște nefericirile oamenilor și
trăiește bucurii multiple, răspunsurile categorice la întrebările majore ale vieții , ce este fericirea,
de unde venim, cum s-au creat toate în lume, nu i le poate da nici Mefisto. Faust intră în
îndoială și neliniște, cade în deznădejde și e cuprins de remușcare.

” Mi-e inima atât de împietrită

Că nu-s în stare să mă pocăiesc.
De-ajuns să spun ”credință”, ”cer”, ”iertare”,
Ca să-mi răsune-un tunet în urechi:
”Ești osândit!” apoi cuțite, săbii,
Otravă, puști, spânzurătoare, hangere,
Se-aștern în fața mea ca să-mi iau viața;”
Timpul trece, îl vedem pe Faust că se apropie de sfârșitul călătoriei promise, mai are
doar 1 oră de trăit și acum cere și vrea ca timpul să se oprească în loc. Obsesia timpului care
se scurge și trece rapid devine tortura personajului. Ar vrea să oprească sferele și chiar să
rămână damnat sute de ani, doar să știe că la capătul așteptărilor totuși există salvarea,
iertarea, ispășirea păcatelor, mântuirea.

”Ah, Faust,
Un ceas îți mai rămâne de trăit;
Apoi te-așteaptă veșnica osândă!
Opriți-vă, luminători cerești,
Ca vremea să stea-n loc și miezul nopții
Să nu mai bată; ochi frumos al firii,
Răsari din nou și-nveșnicește ziua;
De nu, prefă-te, ceasule-ntr-un an,
O lună, șapte zile, într-o zi…”
Cuprins de remușcări, înaintea morții Faust vede un cer însângerat cu sângele lui Iisus Cristos.
Simte că un strop de sânge l-ar salva, ar putea să-i răscumpere toate păcatele, să-l purifice.
”Cine este cel care mă trage-n jos
Priviți! De sângele lui Crist e plină bolta,
Un singur strop m-ar izbăvi.”
Dar totul este în zadar, ceasul ultim apare, bate orologiul cele 12 bătăi și diavolii vin și
iau sufletul promis a lui Faust.