Fișe tehnice pentru portofoliu

-Curente literare-

A. Romantismul

Curent literar apărut în Germania la sfârşitul sec. XVIII şi

începutul sec. al XIX-lea ca o reacţie împotriva clasicismului (ce
punea accent pe raţiune) răspândit apoi în restul Europei: Franţa,
Anglia, Rusia, curent care presupune cultivarea sensibilităţii şi a
pasiunii creatoare. Manisfestul romantic european a fost publicat de
Victor Hugo în Prefaţă la drama Cromwell 1827, iar manifestul
romantic românesc a fost publicat de M. Kogălniceanu în anul 1840
în articolul “Introducţie la Dacia literară “.
Principiile romantismului
1. Spre deosebire de clasicism care punea accent pe raţiune,
romantismul pune accent pe sensibilitate şi pe pasiune;
2. Acordă interes deosebit trecutului, romanticii erau dezgustaţi
de prezent, ei găsesc în istorie un refugiu;
3. Cultul naturii ca mediu ideal în care omul se desfăşoară în
voie.
4. Descoperirea valorilor folclorului;
5. Preferinţa pentru antiteză;
6. Apariţia unor categorii estetice ca grotescul, fantasticul, ironia
şi autoironia;
7. Opera romantică se caracterizează şi prin amalgamarea
(amestecul) mai multor specii: elegia, poemul filozofic, pastel,
balada ori legenda
Raportarea clasicismului la romantism a fost realizată de către
criticul George Călinescu în “Principii de estetică”, astfel omul
clasic este prin excelenţă omul de excepţie, în schimb omul romantic
e văzut ca un “monstru de frumuseţe sau urâţenie”.
 Teme romantice: iubirea, natura, condiţia omului de geniu,
istoria, folclorul, călătoria ca evadare dintr-un spaţiu insuportabil etc.
Motive romantice asociate acestor teme: luna, noaptea, ruinele,
visul, oglinda, codrul, apa, îngerul şi demonul, cuplul adamic, titanul
răzvrătit, geniul neînţeles, solitudinea etc.

B. Realismul

Este un curent literar apărut pe plan european la mijlocul secolului al

XIX-lea ca reacţie împotriva idealizării, subiectivismului şi fanteziei
promovate de alte curente literare şi care presupunea dezvoltarea
unei relaţii directe între artă şi realitate. Conceptul de bază de la care
se porneşte este acela de imitare fidelă a realităţii, sau arta ca
mimesis, concept antic despre care vorbea Aristotel în opera sa
intitulată Poetica apărută în secolul III î. e. n.
Principiul de bază pe care se fundamentează orice creaţie realistă
este acela al verosimilităţii, astfel încât viziunea despre lume şi viaţă
să fie cât mai aproape de realitate. Astfel, întâlnim contextualizarea
acţiunii operei într-un cronotop ale cărui coordonate sunt clar
definite. Personajele sunt şi ele construite pe principiul veridicităţii,
reprezentând o sumă de calităţi şi defecte. Dintre personajele
întâlnite în creaţiile realiste amintim: parvenitul, imorala, snobul,
avarul, ratatul etc… Dintre tehnicile narative predilecte utilizate în
creaţiile marilor realişti identificăm descrierea detaliului
semnificativ, tehnică susţinută de următorul citat din opera lui
Honore de Balzac: Descrieţi-mi vizuina, şi-am să vă spun cine este
animalul care o locuieşte.
Tot de creaţia realistă ţine şi obiectivarea perspectivei narative, dar
şi preocuparea autorului pentru social, temele favorite fiind avariţia,
parvenitismul şi influienţa nefastă a banului asupra unor destine care
sunt urmărite în drumul lor spre moarte, fapt pentru care s-a afirmat
că că marile creaţii realiste sunt istorii ale unor eşecuri (Foster)
 Dintre marii scriitori realişti din literatura universală şi cea
română amintim: Stendhal, Gustave Flaubert, Honore de Balzac,
Feodor Mihailovici Dostoievski, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda etc.

C. Simbolismul
Este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea în Franţa, ca o reacţie împotriva altor curente cum ar fi
romantismul, parnasianismul sau naturalismul. Cel care a dat numele
acestui curent a fost francezul Jean Moreas în anul 1886 în articolul-
manifest intitulat Le Symbolism în ziarul Le Figaro. Dintre
obiectivele pe care adepţii simbolismului le-au vizat amintim:
 descrierea unor stări sufleteşti neşigure şi nemaiexperimentate
până atunci;
 dorinţa de a inova limbajul poetic, de a scrie altfel de poezie
Enumerăm câteva dintre principiile şi tehnicile simboliste:
1. principiul corespondenţelor- oricărei stări sufleteşti îi
corespunde un element din natură (ex. ploaia-nevroza, plumbul-
apăsarea). În viziunea lui A. Rimbaud, se poate stabili o analogie
între sunete şi culori, după cum urmează: A-negru, E-alb, I-roşu, U-
verde,O-albastru;
2. Percepţia sinestezică-presupune amestecul unor senzaţii
vizuale, tactile, olfactive care să stea la baza alcătuirii versului
simbolist, după cum rezultă şi din citatul lui Charles Baudelaire:
Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund;
3. Tehnica sugestiei dezvoltată de Stefan Malarme care susţinea
că A numi un lucru înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea
poemului, …să sugerezi, iată visul!;
4. Accentul pus pe muzicalitatea versurilor conform citatului lui
Paul Verlaine: Muzica înainte de toate! În acest sens, în versul
simbolist şi-au făcut apariţia figurile de stil sonore (aliteraţia,
asonanţa), dar şi versul refren.
 Simboliştii au revoluţionat atât limbajul poetic, cât şi elementele
de prozodie care s-au descătuşat de sub tirania rimei, a măsurii şi a
ritmului. Cel care a pledat pentru versul liber a fost Paul Verlaine, a
se vedea în acest sens următorul vers care-i aparţine: Ah, rima
numai chin şi silă!

D. Tradiţionalismul

Este definit ca un curent cultural apărut la începutul secolului XX

care, aşa cum sugerează şi numele, promovează tradiţia ce este
percepută ca o însumare a valorilor arhaice, partiarhale ale
spiritualităţii şi expuse pericolului degradării. Pentru adepţii
tradiţionalismului, valorile trecutului sunt socotite superioare celor
modern împotriva cărora au luptat cu îndârjire.
În perioada interbelică, în literatura noastră s-au manifestat trei
direcţii tradiţionaliste:
1) Sămănătorismul, o direcţie ultratradiţionalistă ce promova o
simpatie ieşită din comun pentru omul din popor şi pentru lumea
satului, opunându-se oricăror mişcări moderniste şi evidenţiind
numai aspectele pozitive din mediul rural. Dintre susţinătorii acestei
direcţii cunoscută şi sub denumirea de idilism amintim pe George
Coşbuc, Nicolae Iorga, Şt. O Iosif şi Alexandru Vlahuţă;
2) Poporanismul, o direcţie mai moderată, mai rezonabilă şi mai
aproape de obiectivitate, ce manifestă şi ea simpatie faţă de omul din
popor, însă pe lângă aspectele plăcute din mediul rural, sunt
înfăţişate ci cele negative, degradante, umilitoare, după cum se poate
vedea şi din operele poporaniste ale lui Gala Galaction, Ion
Agârbiceanu, Octavian Goga sau chiar Mihail Sadoveanu;
3) Gândirismul, direcţie tradiţionalistă ce şi-a propus a apăra
ideea de specific naţional reprezentat la noi de credinţa ortodoxă
adânc înrădăcinată în sufletul românului, după cum preciza Nichifor
Crainic în studiile sale. Gândiriştii (printre care Vasile Voiculescu şi
Ion Pillat) cultivau miturile autohtone, ritualurile, credinţele străbune
şi motivele religioase abordate din perspectiva ortodoxismului.
Dintre trăsăturile tradiţionalismului amintim:
 apărarea şi promovarea tradiţiilor;
 simpatia exagerată faţă de omul asuprit din popor;
 respingerea oricăror forme ale modernizării;
 promovarea credinţei ortodoxe care este văzută ca axă
fundamentală a spiritualităţii româneşti;
 valorificarea miturilor, a ritualurilor şi a credinţelor
strămoşeşti;
 susţinerea ideii că mediul citadin este periculos pentru puritatea
sufletului;
 promovarea problematicii satului, în general şi a ţăranului, în
particular;
 ilustrarea specificului naţional etc.

E. Modernismul

Modernismul în literature noastră este un curent literar inovator, o

doctrină estetică promovată de criticul Eugen Lovinescu prin
intermediul revistei şi cenaclului său literar intitulat Sburătorul.
Principalele lucrări în care marele critic şi-a dezvoltat conceptele
sale despre modernism sunt Istoria civilizaţiei române moderne
(1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (1926-1929).
În principiu, teoriile promovate de Lovinescu pornesc de la ideea că
există un spirit al veacului (saeculum) care tinde spre sincronizarea
dintre culturile Europei. Conform acestei idei a sincronismului,
civilizaţiile mai puţin dezvoltate se lasă influienţate de civilizaţiile
mai avansate. Amintind de faimoasa teorie a imitaţiei despre care
sociologul francez Gabriel Tarde vorbea într-un studiu al său,
Lovinescu reitera ideea că popoarele evoluate exercită o influienţă
extraordinară asupra celor mai puţin dezvoltate, iar această influienţă
se manifestă în două trepte:
 Mai întâi prin imitarea formelor civilizaţiei superioare;
 Apoi prin stimulatrea acestor forme care să-şi poată crea fondul
propriu.
Teoria formelor fără fond de care vorbea Titu Maiorescu nu este
astfel contrazisă de Lovinescu, ci reconsiderată în sensul că formele,
după inplementare, pot determina crearea unui fond al lor.
Un obiectiv important al moderniştilor a fost acela de a promova
tinerii scriitori capabili să creeze opera originale pe baza unor
direcţii moderniste pe care Lovinescu le-a trasat. Aceste direcţii
trasate de marele critic şi îndrumător cultural cu scopul de a
determina modernizarea literaturii noastre au fost următoarele:
 evoluţia prozei de la liric la epic şi a poeziei de la epic la liric;
 tematica operelor să fie inspirată din viaţa citadină, şi nu din
cea rurală;
 dezvoltarea romanului de analiză psihologică;
 crearea intelectualului, ca personaj principal al operelor
literare;
 intelectualizarea prozei şi a poeziei prin ilustrarea în operele
scriitorilor a unor idei filozofice de mare profunzime etc.
Urmând aceste deziderate trasate de Lovinescu la cenaclul
Sburătorul, a fost posibilă ivirea unei pleade de scriitori modernişti
ce au creat o operă extrem de valoroasă în perioada interbelică,
dintre ei îi amintim pe Ion Barbu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu,
George Călinescu, Ilarie Voronca, Vladimir Streinu ş. a.
 VIZIUNEA DESPRE LUME ŞI VIAŢĂ
ÎN OPERELE SCRIITORILOR CANONICI

Alexandru Lăpuşneanul, Costache Negruzzi

Nuvelă romantică şi istorică
-eseu privind tema şi viziunea despre lume şi viaţă-

Opera literară “Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă

romantică de inspiraţie istorică publicată în revista “Dacia literară”
(1840) şi ilustrează una dintre sursele de inspiraţie pe care M.
Kogălniceanu le indicase în manifestul romantismului românesc,
intitulat “Introducţie”. Alexandru Lăpuşneanul este o nuvelă, adică o
specie a genului epic cu un singur fir narativ în care accentul cade pe
conturarea trăsăturilor personajului principal mai mult decât pe
acţiune. Această nuvelă prezintă o intrigă riguros construită cu fapte
verosimile, putându-se observa tendinţa de obiectivare a perspective
narative. Naratorul se implică pe alocuri prin intermediul unor
cuvinte cum ar fi “deşănţată cuvântare”; “crudul”, “tiranul” sau
“mişelul boier”. Nuvela aparţine curentului romantic datorită
următoarelor trăsături:
 Sursa de inspiraţie este istoria naţională, tema principală a nuvelei,
autorul alegând să înfăţişeze Evul Mediu târziu, oglindind această
epocă şi prezentând relaţiile interumane tensionate, vestimentaţia
pompoasă, limbajul arhaic şi mentalitatea umană specifică acestei
perioade (1554-1569);
 Nuvela prezintă un personaj excepţional aflat într-o situaţie
excepţională, e vorba de tiranul prin excelenţă, dornic de a-şi
păstra puterea şi aflat în conflict direct cu boierii, cu sine şi cu
lumea.
 Ca în orice altă operă romantică, putem semnala preferinţa
autorului pentru antiteză ca principal procedeu artistic.
 Utilizarea unor categorii estetice din arsenalul romantismului
(exemplu- grotescul: uciderii celor 47 de boieri şi aşezarea
 capetelor acestora în formă de piramidă “leacul de frică” promis
doamnei Ruxanda; o altă secvenţă care atinge grotescul este cea a
uciderii lui Lăpuşneanul prin deschiderea forţată a gurii acestuia
spre a i se turna ultimele picături de otravă.)
Raportul dintre realitate şi ficţiune în nuvela istorică. Opera se
inspiră din cronicile lui Ureche şi Costin de unde a preluat aspecte
legate de personalitatea tiranului AlexandruVodă, aflat la cea de a
doua domnie, între anii 1564-1569, din cronica lui Ureche, Negruzzi
a luat primul şi ultimul motto: “_Daca voi nu mă vreţi, eu vă vreu“ ,
“_De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu“. Tot din cronica,
preia şi amănunte din moartea prin otrăvire, însă modifică
circumstanţele în care boierul Moţoc a fost ucis, cronica vorbeşte
despre decapitarea acestuia în Polonia alături de Veveriţă, Spancioc
şi Tomşa. În conştiinţa romanilor s-a împământenit povestea
ficţională, urzită de Costache Negruzzi, realitatea istorică fiind mai
puţin cunoscută.
După cum am spus, tema nuvelei este istoria naţională,
domnia lui Lăpuşneanul reprezentând o pată de sânge în trecutul
nostru. O altă temă dezvoltată este cea a destinului unui tiran aflat în
conflict cu toată lumea şi cu sine spre a se menţine la putere.
Conflictul principal se desfăşoară între boieri şi domnitor. El se
arată de partea norodului, nu din iubire faţă de acesta, ci din ură faţă
de boieri. Conflictele secundare sunt între domnitor şi soţia sa, între
domnitor şi Moţoc, dar şi între domnitor şi cei doi boieri patrioţi al
căror caracter împrumută din răutatea domnitorului, devenind ei
înşişi răzbunători, de unde rezultă şi viziunea sumbră, pesimistă
asupra lumii şi vieţii, viziune care o anticipează pe cea eminesciană
de mai târziu.
Construcţia discursului narativ în nuvela romantică
În general, nararea evenimentelor se relatează cronologic prin
tehnica înlănţuirii secvenţelor epice, însă mai există şi tehnica
flashbackului prin care naratorul inserează biografia doamnei
Ruxanda, care, după moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş,
rămâne sub tutela fraţilor săi, Iliaş si Ştefan ce s-au dovedit a nu fi
demni să ocupe tronul. Tânăra domniţă urma să se căsătorească cu
tânărul boier Jolde, însă Lăpuşneanul, pe atunci doar un stolnic, i-a
retezat nasul, silindu-l să se retragă mutilat într-o mănăstire. Prin
acest tertip îngrozitor a reuşit Lăpuşneanul să ajungă pe tronul
Moldovei, prin căsătoria cu tânăra ce a rămasă fără iubitul ei.
Echilibrul compoziţional este realizat prin organizarea textului în
patru capitole, fiecare dintre acestea având ca motto câte o replică ce
are ca scop stârnirea interesului lectorului. Primul şi ultimul sunt
păstrate din cronica lui Ureche Acestea sunt: “Daca voi nu mă
vreţi , eu vă vreu …“, “Ai să dai samă, doamnă!“, “Capul lui
Moţoc vrem!“ şi “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!“.
Subiectul nuvelei este relativ simplu desfăşurat pe un singur fir
narativ, timpul şi spatiul acţiunii sunt precizate, fapt ce conferă
naraţiunii autenticitate sau verosimilitate. Faptele se petrec în timpul
celei de a doua domnii a lui Lăpuşneanul (1564-1569), de la
reîntoarcerea pe tronul Moldovei şi până la moartea acestuia prin
otrăvire. Spaţiul acţiunii este larg: debutul se face la graniţa de la
Tecuci, acţiunea desfăşurându-se apoi la curtea domnească, la
Mitropolie, dar şi la cetatea Hotinului.
Expoziţiunea - primul capitol relatează episodul venirii lui
Alexandru Lăpuşneanul în Moldova, hotărât să ocupe tronul pentru a
doua domnie.
Intriga - mânios cu ochii scânteind ca un fulger, Lăpuşneanul este
impunător şi decis să devină domnitor, chiar dacă boierii nu îşi
doreaua acest lucru.
Desfăşurarea acţiunii - începe cu înscăunarea lui Lăpuşneanul
care nu întâmpină nicio piedică, deoarece Tomşa fuge în Valahia.
Prima măsură pe care o ia Alexandru este aceea de a arde toate
cetăţile Moldovei cu scopul de a se răzbuna pe boierii trădători.
Doamna Ruxanda încearcă să-l înduplece să cruţe vieţile boierilor.
Conştientizând frica soţiei şi auzindu-i rugămintea, Alexandru
promite că îi va da un leac de frică
 Punctul culminant - începe cu ospăţul boierilor, unde
Lăpuşneanul porunceşte să fie ucişi 47 de boieri, iar capetele lor să
fie aşezate după ranguri, într-o uriaşă piramidă, această faptă
reprezentând leacul de frică promis doamnei Ruxanda.
Deznodământul - timp de 4 ani domnitorul n-a mai tăiat
capetele boierilor, găsind alte moduri de a-i tortura. Cade la pat răpus
de boală şi, după ce este călugărit, primind numele de Paisie, se
înfurie şi îşi ameninţă familia cu moartea. Ruxanda decide să-l
otrăvească dupa ce se sfătuieşte cu mitropolitul Teofan, împinsă
fiind şi de cei doi boieri tineri, Spancioc si Stroici, întorşi să se
răzbune.
În opinia mea, viziunea despre lume şi viaţă pe care Costache
Negruzzi o înfăţişează aici este una pesimistă, iar ideea care se
desprinde este aceea că puterea e un fel de mecanism infernal care îl
dezumanizează pe individul pus să o servească. Mai mult, răutatea
de care a dat dovadă Lăpuşneanul în timpul vieţii a ajuns să fie
molipsitoare în cazul celor doi boieri poatioţi pe care îi vedem
bucurându-se în timp ce-l chinuiau turnându-i pe gât otrava. Această
viziune pesimistă întâlnită şi în dramele lui Shakespeare o
anticipează pe cea din creaţia eminescină de mai târziu.
Aşadar, nuvela Alexandru Lăpuşneanul aparţine literaturii
paşoptiste în care semnalăm coexistenţa elementelor romantice cu
cele clasice şi realiste. Este o nuvelă istorică în care se zugrăveşte
Evul Mediul românesc, dar şi o nuvelă romantică atât prin tema
aleasă (istoria) cât şi prin zugrăvirea destinului unui om de excepţie
aflat în situaţii neobişnuite, ale cărui gesturi, fapte şi replici au rămas
în mintea tuturor românilor.

Povestea lui Harap-Alb, Ion Creanga

-eseu privind tema şi viziunea despre lume şi viaţă-
 Pornind de la pasiunea marelui povestitor Ion Creangă pentru
literatura populară, a fost posibilă scrierea şi publicarea basmului
cult Povestea lui Harap-Alb în anul 1877, mai întâi în revista
“Convorbiri literare”, iar mai apoi în ziarul “Timpul”. În scrierea
basmului, marele povestitor pornește de la structura tradițională a
acestei specii literare pe care o respectă, însă cu multă pricepere
îmbogățește textul narativ cu teme și motive mitologice sau
împrumutate din literatura universală. Produsul final a reușit să
devină o creație complexă și atractivă conform viziunii despre lume
și viață a autorului.
Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune
pluriepisodică, la a cărei acţiune participă numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice în care sunt prezentate
întâmplări fabuloase ale unor personaje pozitive aflate în conflict cu
unele forțe malefice care în final sunt înfrânte. Caracterul de
bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al
devenirii spirituale concretizat în trecerea probelor și modificarea
statutului social al protagonistului care devine împarat în final.
Atât în privința temei abordate cât și în cea a subiectului cu
momentele sale specifice, universul acestei creații este o îmbinare
între real şi fabulos. Remarcăm preferința marelui povestitor pentru
înfățișarea lumii într-o manieră carnavalescă, dar și tendința spre
hiperbolizare. În viziunea lui Călinescu, lumea din basme reprezintă
„o oglindire a vieții în moduri fabuloase”. Un alt critic literar avizat,
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, vorbește despre existența unei „lumi pe
dos, adevărată a doua lume, parodie a celei reale”. Această
afirmație este întărită și de vorbele gigantului Ochilă care într-un
monolog mărturisea următoarele: „Văd copaci cu vârful în jos, vitele
cu picioarele în sus și oameni umblând cu capul între umere”.
Supratema basmului este socotită lupta dintre bine și rău
încheiată cu triumful binelui. Concret, personajul parcurge un traseu
inițiatic plin de obstacole cu scopul de a dobândi acele calități care
să îl facă vrednic să ajungă pe tronul împărăției. Mai există în basm
și câteva subteme: aventura/călătoria inițiatică, iubirea, moartea.
Motivele literare sunt atât împrumutate din folclor, cât și din
literatura universală și mitologie: motivul împăratului fără urmași,
motivul probelor, motivul podului, motivul pădurii-labirint, motivul
fântânii, motivul supunerii prin vicleșug, motivul jurământului,
motivul probelor iniţiatice, motivul metamorfozei ș.a. Multe din
aceste motive sunt folosite cu valoare simbolică: spre exemplu,
motivul podului este interpretat ca o zonă specială care separă două
lumi antagonice, lumea familiară în care tânărul se simte protejat, de
lumea plină de primejdii în care acesta intră și căreia va trebui să îi
facă față; totodată, prin intermediul motivului pădurii-labirint,
aceasta este văzută ca un spaţiu infinit plin de capcane din care
naivul personaj nu poate ieși decât „ajutat” de antagonistul său,
Spânul.
Perspectiva narativă este auctorială, narațiunea se realizează
la persoana a III-a de către un narator omniscient, dar nu și obiectiv,
întrucât intervine pe parcursul evenimentelor prin comentarii și
reflecții. El încearcă detaşarea de diegeză și pretinde că este
responsabil numai de povestit: „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să
spun povestea”. Fabulosul povestit în evenimente nu produce spaimă
sau uimire nici cititorului și nici personajelor. Între cititor și narator
s-a instituit un pact conform căruia totul este posibil chiar prin
formula inițială „Amu cică era odată…”
Acțiunea se desfășoară firesc, succesiunea secvențelor fiind
redată cronologic, prin înlănțuire. Cele trei ipostaze ale
protagonistului corespund, în plan compozițional, unor părți
narative, etape ale drumului inițiatic: situația inițială în care eroul se
pregătește de drum – „naivul”, drumul ce corespunde formării și
marurizării sale – „novicele”și etapa finală în care eroul este matur,
pregătit pentru a ocupa tronul – „inițiatul”.
O altă situație particulară privește relația incipit-final. Prin
sintagma „Amu cică era odată”, naratorul ne introduce în lumea
fabuloasă și nu își asumă evenimentele narate. Formula finală „Și a
ținut veselia ani întregi. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă,
iară cine nu, se uită și rabdă” are rolul de a ne scoate din lumea
fabuloasă printr-o remarcă, o reflecție destul de amară pe tema
sărăciei sau a bogăției.
În incipit coordonatele spațio-temporale sunt vagi, marcate de
atemporalitate și aspațialitate. Reperele scot în evidență dificultatea
traseului protagonistului care e silit să meargă de la un capăt până la
celălalt al lumii, în plan simbolic de la imaturitate spre maturitate. El
depășește lumea aceasta, cunoscută, și trece dincolo, în lumea
necunoscută. Acțiunea basmului se desfășoară linear si respectă
modelul stereotip. Parcurgerea drumului maturizării de către erou
presupune un lanț de acțiuni convenționale care corespund
momentelor subiectului: o situație inițială de echilibru
(expozițiunea), o parte pregătitoare, un eveniment care tulbură
echilibrul inițial (intriga), apariția donatorilor şi a ajutoarelor,
acțiunea de recuperare a echilibrului prin trecerea probelor
(desfășurarea acțiunii), demascarea spânului (punctul culminant) și
restabilirea echilibrului și răsplătirea eroului (deznodământul).
Expozițiunea prezină un cadru inițial echilibrat: într-o
împărăție, un împărat avea trei fii, iar la capătul lumii, fratele său,
Verde Împărat, avea trei fiice.
Intriga reprezintă momentul care declanșează acțiunea,
schimbându-i cursul: sosirea „cărții” prin care Verde Împărat solicită
trimiterea celui mai vrednic dintre fii pentru a ocupa tronul. Prin
acest fapt, în aparență banal, se tulbură echilibrul. Din acest moment
începe efortul de recuperare a echilibrului, și anume, desfășurarea
acțiunii. Căutarea eroului se concretizează prin încercarea la care își
supune craiul băieții. Singurul ce reușește să treacă această probă a
curajului este fiul cel mic (motivul superiorității mezinului), după o
etapă pregătitoare, în care este ajutat de Sfânta Duminică, drept
răsplată pentru că a miluit-o cu un ban. După trecerea probei,
mezinul este sfătuit de tatăl său să se ferească de omul spân și de
omul roș (motivul interdicției) și primește de la acesta pielea de urs
şi calul. Rătăcindu-se prin pădurea-labirint, fiul cel mic al craiului își
ia drept slugă și călăuză un spân și încalcă astfel interdicția.
Naivitatea este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a
dreptului de a deveni împărat. Spânul îi fură identitatea, îl transformă
în rob, îi dă numele de Harap-Alb și îi trasează proiectul existențial,
spunându-i ca va trebui să moară și să învie ca să-și recapete
identitatea. „Răutatea” Spânului îl va supune la probe dificile, în care
va demonstra calitățile morale necesare unui viitor împărat:
înțelepciune, curaj, bunătate. Spânul îi cere să aducă „sălăți” din
Grădina Ursului, pielea cu pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și
pe fata Împăratului Roș. El reușește să treacă primele două probe cu
ajutorul unor obiecte magice primite de la Sfânta Duminică, ultima
probă, fiind una mai complexă ce necesită mai multe ajutoare. Pe
drumul spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor îi
dăruiesc câte o aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de
gâze, iar cei cinci tovarăși cu puteri supranaturale îl însoțesc
deoarece a fost prietenos: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și
Păsări-Lăți-Lungilă. Ajutat de aceștia, eroul reușește să treacă de
toate probele și reușește să o ia pe fata de împărat cu el.
O secvenţă semnificativă este cea a lichidării înșelătoriei și
acțiunea repetatorie ce corespund punctului culminant. Acestea se
petrec la curtea lui Verde-Împărat, unde Harap-Alb se întoarce cu
fata împăratului Roș, care dezvăluie adevărata identitate a
protagonistului. Prin violență, Spânul încearcă să se răzbune, tăind
capul lui Harap-Alb. Calul are rol de personaj justițiar, el este cel
care îl aruncă pe spân din nori, pentru a se face praf și pulbere. Cu
ajutorul celor trei smicele, a apei vieții și a morții, fata Împăratului
Roș săvârșește minunea de a-l învia pe Harap-Alb, care își recapătă
astfel drepturile de fiu de împărat.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului și răsplata
eroului. El reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe
fata Împăratului Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturizarea.
Așadar, conflictul se soluționează prin victoria forței binelui care se
sărbătorește la nunta tinerei perechi.
Personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele și
răul în diferitele lor ipostaze. Harap-Alb nu are puteri supranaturale
și nici măcar însușiri de excepție cum ar fi dârzenia, vitejia,
istețimea, însă dobândește prin trecerea atâtor probe grele câteva
calități care îl fac vrednic să ocupe tronul. Spânul are ca principală
însușire dorința de a parveni. Pe lângă rolul de personaj negativ, are
și calitatea de inițiator. Pe el nu îl ucide calul decât după ce procesul
de inițiere a lui Harap-Alb ia sfârșit. Conflictul dintre protagonist și
antagonist este sprijinit pe de-o parte de Sfânta Duminică, cei cinci
tovarăși și donatorii, iar pe de altă parte de împăratul Roș, personaj
vestit pentru răutatea sa. În vreme ce Sfânta Duminică și calul sunt
generoși și înțelepți, împăratul Roș și Spânul sunt vicleni și malefici.
Împotriva acestora din urmă se coalizează toate personajele spre a
soluționa conflictul.
Oralitatea stilului este o calitate particulară a unei opere literare
care dă impresia de zicere, de supunere în fața unui auditoriu
imaginar. În basmul nostru, oralitatea stilului se realizează prin
diferite mijloace precum expresii narative tipice („și atunci”, „și
apoi”, „în sfârșit”, „după aceea”), prin exprimarea afectivă realizată
cu ajutorul exclamațiilor („Mă rog, foc de ger ce era: ce să vă spun
mai mult!”), interogațiilor („Că altă, ce pot să zic?”), utilizarea
dativului etic („Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap”) sau a
versurilor populare („De-ar ști omul ce-ar păți,/Dinainte s-ar păzi!”)
Plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele
lingvistice de realizare a umorului, precum exprimarea mucalită („să
trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Unu-i Împăratul Roș
vestit pentru bunătatea și milostivirea lui”), porecle și apelative
hazlii („Buzilă”, „mangosiți”, „farafsiți”) și prin scene comice
precum cearta dintre Gerilă și ceilalți, în căsuța de aramă.
În opinia mea, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult ce
scoate în evidență idealul de dreptate, adevăr și cinste, o creație ce se
particularizează prin concepția cu totul fabuloasă și viziunea
spectaculoasă asupra lumii, prin individualizarea personajelor dar și
prin oralitate și umor. Harap-Alb este un personaj surprins în
evoluţie, un tânăr de soi bun, dar fără puteri spupranaturale care
săvarşeşte o călatorie initiatică ce are ca scop maturizarea lui,
reuşind să înveţe din propriile greşeli. Atitudinea de bunavointa a
autorului faţă de calităţile şi defectele personajului său se evidenţiază
pe tot parcursul basmului cult. Criticul literar Pompiliu
Constantinescu sublinia faptul că experienţa traită de Harap-Alb se
aseamănă în mare măsură cu experienţa trăită de Ion Creangă în
decursul vieţii sale tumultuoase: „ şi el s-a luptat cu spânii, cu
primejdiile şi cu nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul ca să treacă
punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa
moartă a creaţiei lui artistice”.
Aşadar, opera literară Povestea lui Harap-Alb are caracter de
bildungsroman, Harap-Alb fiind caracterizat în mare parte indirect
pentru a ieşi la suprafaţă ceea ce nu se vede, respectiv sufletul, după
schimbarea statutului şi trecerea prin dificultăţi, devenind mult mai
puternic şi demn să ocupe tronul împărătesc.

O scrisoare pierdută, I. L. Caragiale

-tema şi viziunea despre lume şi viaţă-

Rămas defintiv în literature noastră printr-o operă memorabilă,

alcătuită din comedii, nuvele, momente şi schiţe, I. L. Caragiale,
scriitor ce aparţine perioadei marilor clasici, a realizat o adevărată
radiografie a societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX, societate chinuită de imoralitate, incultură,
corupţie şi parvenitism. Comedia O scrisoare pierdută, a treia din
seria celor patru elaborate de autor, este o creaţie dramatică ce
provoacă râsul prin prezentarea unor personaje ridicole cum ar fi
demagogul, adulterina şi junele prim, tipuri umane angrenate în
conflicte puternice care se soluţionează în mod cu totul surprinzător
în finalul operei. Jucată pentru prima dată pe scenă în anul 1884 şi
publicată în revista junimistă Convorbiri literare în 1885, această
comedie ironizează viaţa politică şi de familie a unor contemporani
ale căror defecte autorul vrea să le îndrepte prin râs. Abordarea
acestor aspecte ale realităţii se face în manieră fidelă, obiectivă,
veridică, personajelor fiindu-le dezvăluite atât defectele, cât şi
calităţile.
Din punct de vedere tematic, această operă este o comedie
realistă de moravuri ce ilustrează lupta pentru putere şi dorinţa de
parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru
alegerile parlamentare. Lupta neostoită se dă între reprezentanţii
partidului aflat în opoziţie care îl susţin pe Nae Caţavencu şi
reprezentanţii partidului de guvernământ în frunte cu Tipătescu,
Trahanache şi Zoe, cei care îl susţin pe Tache Farfuridi.
Acţiunea operei nu are clar delimitate reperele spaţio-
temporale, ştim doar că evenimentele s-au derulat pe durata a trei
zile, în capitala unui important judeţ de munte, în timpul campaniei
electorale pentru alegerea deputaţilor din anul 1883.
Titlul comediei anticipează elementul important al intrigii:
pierderea unei scrisori ce duce la răsturnări de situaţii nebănuite.
Acest titlu pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi
esenţă: lupta dintre politicieni nu se realizează prin confruntări de
idei, ci prin mijloace ridicole cum ar fi şantajul. Odată pierdută,
scrisoarea de amor devine o armă puternică prin intermediul căreia
avocatul Caţavencu speră să obţină mandatul de deputat. Articolul
nehotătât o demonstrează banalitatea gestului pierderii, dar şi
repetabilitatea acestei acţiuni ce aduce grave consecinţe asupra celor
implicaţi (a se preciza faptul că şi Dandanache tot prin intermediul
unei scrisori de amor a fost susţinut)
Conflictele dramatice sunt multe şi, în mod surprinzător, toate
soluţionate în finalul comediei. Conflictul principal se dă între
reprezentanţii puterii în frunte cu preşedintele Zaharia Trahanache şi
reprezentanţii opoziţiei conduşi de Nae Caţavencu, avocat de carieră,
director al ziarului Răcnetul Carpaţilor în care ameninţă că va
publica scrisoarea dacă nu va fi susţinut pentru mandatul de deputat
de către putere. Conflicte secundare au loc între prefectul Ştefan
Tipătescu şi amanta sa, Zoe; între Caţavencu şi Farfuridi pentru
obţinerea mandatului, între Zaharia Trahanache şi Caţavencu; dar şi
între reprezentanţii puterii şi grupul Farfuridi - Brânzovenescu ce îi
acuză pe primii de trădare.
Din punct de vedere structural, comedia O scrisoare pierdută
este alcătuită din patru acte a câte 9, 14, 7 şi respective 14 scene. Ca
specie a genului dramatic, această creaţie a fost destinată
reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu personajele şi statutul lor
aşezată la începutul textului. În plus, pe lângă succesiunea replicilor
personajelor, întâlnim şi didascaliile sau intervenţiile explicative ale
autorului legate de îmbrăcămintea personajelor, intrările şi ieşirile
din cadru, decorul sau modul în care trebuie să fie rostite replicile.
Această comedie aduce în prim plan o serie de întâmplări
legate de farsa electoral din anul 1883: în incipit, aflăm din discuţia
prefectului Tipătescu cu poliţist Pristanda că Nae Caţavencu a intrat
în posesia unui document care îl va ajuta să fie susţinut şi de
adversarii săi politici pentru a ajunge deputat. Acest document este
scrisoarea de amor pierdută de Zoe şi găsită de Cetăţeanul turmentat
pe stradă, de la care avocatul Caţavencu a furat-o, după ce l-a
îmbătat cu bere şi cu vin. Aflând că avocatul ameninţă cu publicarea
ei în ziarul său, Tipătescu şi Zoe îi fac diverse propuneri lui
Catavencu, însă acesta nu doreşte să cedeze, decât în schimbul
alegerii în funcţia de deputat. Trahanache, soţul amantei, este şi el
chemat pe la redacţie să i se arate scrisoarea, dar consideră că e o
plastografie, adică un fals pus la cale de şantajistul Caţavencu: Să
juri că-i scrisul tău, Fănică, nu alta…
Văzându-şi partenerii politici în vizită pe la redacţia
contracandidatului, cuplul format din Farfuridi şi Brânzovenescu îi
acuză pe aceştia de trădare. Ceea ce-i deranjează nu este trădarea în
sine, ci faptul că li se ascunde, că nu pot şi ei lua parte la ea:
Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi…
O altă secvenţă semnificativă din operă este cea în care cei doi
candidaţi îşi rostesc discursurile electorale: în timp ce Farfuridi se
dovedeşte ilogic şi imbecil în faţa electoratului, discursul său
reprezentând o adevărată beţie de cuvinte; Nae Caţavencu ţine un
discurs patetic, lacrimogen şi ipocrit încercând să emoţioneze
electoratul spre a-i lua votul şi pozând în ipostaza de mare patriot.
Între timp, Trahanache găseşte o polită falsificată de Caţavencu prin
care îşi însuşise nişte bani pe nedrept şi îl acuză cu demascarea. Are
loc după discursuri o încăierare între cele două tabere pusă la cale de
Trahanache şi de Pristanda pentru a anunţa pe noul candidat, trimis
de la centru, Agamemnon Dandanache. În această busculadă, Nae
Caţavencu pierde pălăria în a cărui căptuşeală ascunsese scrisoarea,
pălărie care, culmea ironiei, ajunge tot la Cetăţeanul turmentat. Cum
avea capul mai mare, acesta rupe căptuşeala, astfel că descoperă
scrisoarea şi o dă înapoi adrisantei, adică Zoiei. După ce pierde arma
şantajului, Caţavencu fiind ameninţat cu dezvăluirea poliţei
falsificate, renunţă la pretenţii şi accept să conducă festivităţile în
cinstea noului ales, care ajunsese în postura de candidat printr-o
scrisoare de amor găsită în buzunarul unei personae importante,
scrisoare pe care n-o înapoiază deoarece, spunea el, mai trebuie şalt-
dată…
Comedia O scrisoare pierdută este o creaţie dramatică
valoroasă şi datorită faptului că dezvoltă mai multe tipuri de comic:
 Comicul de situaţie (pierderea şi găsirea scrisorii de mai multe
ori, ridicolul instrumentului de şantaj, încăierarea de după
discursurile electorale, confuzia pe care o face Dandanache
numind-o pe Zoe consoarta lui Tipătescu, Caţavencu este silit
să conducă festivităţile în cinstea noului ales, el fiind marele
învins etc.)
  Comicul de caracter (triunghiul amoros Trahanache-Zoe-
Tipătescu; femeia imorală, Zoe îl ameninţă pe amant cu
sinuciderea dacă se va publica scrisoarea; Tipătescu şi-a ales ca
amantă pe soţia celui mai bun prieten; Trahanache,
încornoratul, crede că scrisoarea e o plastografie; Dandanache
este mai prost şi mai ticăţos decât ceilalţi candidaţi etc.)
 Comicul de limbaj (pronunţarea greşită a cuvintelor bampir,
boliclinică, soţietate, prinţipuri, enteres, renumeraţie,
famelie…; alăturări comice de termini cum ar fi curat murdar
sau să zică că nu le are; discursuri ale candidaţior incoerente şi
ridicole)
 Comicul de nume (criticul Garabet Ibrăileanu într-un studiu al
său demonstrează faptul că I. L. Caragiale nu a dat nume
întâmplătoare personajelor sale, acestea reprezintă nişte tipuri
umane bine conturate, astfel: Zaharia Trahanache- un om
zaharisit, ramolit, soţul încornorat sau o cocă uşor de modelat;
Caţavencu-tipul demagogului lătrător, caţa fără scrupule sau un
fel de cârlig ce agaţă pe cei din jur, caţaveică este numit şi
cojocul utilizat pe două fete, aluzie direct la caracterul său
duplicitar; Pristanda-un joc moldovenesc, o zbatere inutilă, un
slugarnic ce e capabil să joace aşa cum i se cântă; iar Tipătescu
este Don Juan, junele prim, abil şi imoral)
În opinia mea, comedia O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale
provoacă râsul prin situaţiile prezentate, prin limbajul şi prin tipurile
umane înfăţişate în manieră veridică, realistă, însă are menirea de a
atrage în mod critic atenţia asupra faptului că natura umană nu a
reuşit să se debaraseze de cunoscutele vicii. Lumea personajelor
acestei opere e alcătuită dintr-o galerie de arivişti, inculţi, snobi şi
imorali capabili să calce peste cadavre spre a-şi atinge scopurile prea
înalte în raport cu potenţialul lor. Ele acţionează după cunoscutul
principiu machiavelic Scopul scuză mijloacele urmărind menţinerea
sau dobândirea unui statut social nemeritat.
 Aşadar, comedia O scrisoare pierdută creată de autor cu mai
bine de un secol în urmă şi-a păstrat prospeţimea până în zilele
noastre, demonstrând că mentalitatea categoriilor sociale nu diferă
atât de mult de la o epocă la alta. Prin intermediul acestei opera,
autorul s-a poziţionat în tabăra opusă impostorilor de orice tip faţă de
care şi-a arătat întregul său dispreţ, după cum se poate vedea din
citatul Uite ce drăguţi sunt…Îi urăsc, mă!

Luceafărul, Mihai Eminescu

-tema şi viziunea despre lume şi viaţă-

Poemul romantic “ Luceafărul” este capodopera creaţiei

eminesciene publicat în anul 1883 în “ Almanahul Societăţii
Academice-Social-Literare „România Jună” din Viena şi republicat
în revista junimistă “ Convorbiri literare”. Este un poem romantic în
adevăratul sens al cuvântului ce a cunoscut un lung proces de
elaborare (5 variante) între 1880-1883, având mai multe surse de
inspiraţie.
a) Surse folclorice
- basmul popular “ Fata din grădina de aur” cules de germanul R.
Kunisch
- Mitul zburătorului cunoscut şi sub denumirea de mitul erotic.
Acest mit fundamental al poporului român a fost abordat şi de Ion
Heliade Rădulescu în poezia “ Zburătorul” dar şi de Eminescu, în
poemul “ Călin (file de poveste)”.
b) Surse filozofice – este vorba de filozofia lui Arthur
Schopenhauer din lucrarea “ Lumea ca voinţă şi reprezentare”, opera
în care se dezvoltă antinomia om de geniu- om comun.
c) Surse mitologice-din mitologia greacă Eminescu preia numele
de Hyperion ( mergător pe deasupra), unul din cei şapte titani ce a
fost ucis din invidie de fraţii săi.
 Luceafărul este un poem romantic amplu ce poate fi privit ca
alegorie, meditaţie şi lirism de măşti:
1) Alegorie pe tema locului omului de geniu în lume, ceea ce
presupune că iubirea acestuia pentru faţă de împărat e înfăţişează
printr-o suită de figuri de stil (metafore, personificări, simboluri) prin
intermediul cărora se evidenţiază un mesaj ascuns în spatele unei
exprimări încifrate.
2) Meditaţia – e vorba de o profundă meditaţie asupra destinului
trist al omului de geniu, o entitate care nu-şi poate găsi fericirea într-
o lume incapabilă să-l aprecieze la justa sa valoare, după cum rezultă
din citatul eminescian următor “ Geniul nu este capabil de a ferici
pe cineva nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.
3) Lirismul obiectiv (de măşti) – Tudor Vianu socoteşte că
“personajele” poemului eminescian sunt voci ale eului liric scindat
care este capabil să se ipostazieze în următoarele fiinţe: Cătălin –
omul comun fără aspraţii, Cătălina – omul care aspiră spre absolut,
Hyperion – ipostază a omului de geniu, fiinţă nefericită şi neînţeleasă
de contemporani, şi Demiurgul – creatorul absolut.
Viziunea romantică a poemului“ Luceafărul” este dată de:
a) Tema principală ( destinul omului de geniu) şi motivele literare
asociate: motivul cuplului, nopţii, oglinzii, visului, îngerului,
demonului etc.
b) Structura simetrică a operei bazată pe opoziţia dintre planul
terestru şi cel cosmic astfel: în partea I şi a IV-a cele două planuri
alternează, partea a II-a aparţine planului terestru, iar partea a III-a
corespunde planului cosmic.
c) Preferinţa pentru antiteză în ceea ce priveşte omul de geniu şi
omul comun ca exponent al societăţii care nu se pune accent pe
valorile spirituale.
d) Amalgamarea speciilor, astfel că poemul eminescian reprezintă
un amestec de meditaţie, basm, alegorie, pastel şi elegie.
Incipitul poemului stă sub semnul basmului în privinţa
timpului mitic nedeterminat “ A fost odată…”, în privinţa cadrului
natural luxuriant, dar şi în privinţa portretului fetei de împărat care se
realizează cu ajutorul superlativului, “ o preafrumoasa faţă”
Din punct de vedere compoziţional, opera este structurată în
patru părţi inegale, pornindu-se de la alternanţa planurilor cosmic-
terestru şi pe baza antinomiei omului de geniu cu omul comun.
Prima parte (strofele 1-43) dezvoltă o frumoasă poveste de
iubire ce se naşte treptat prin contemplaţie şi visare. Cadrul natural
în care se dezvoltă această iubire aduce în prim plan o serie de
motive romantice: luceafărul, marea, castelul, noaptea, visul,
fereastră, oglinda etc. Atracţia dintre cei doi îndrăgostiţi este
sugerată prin chemările repetate ale fetei care demonstrează dorul şi
puterea sentimentelor ei. Acestor chemări, Luceafărul le răspunde
prin două ipostaze, una de înger şi alta de demon. Sunt utilizate aici
motivele literare ale metamorfozei (îngerului, demonului),
metamorfoze care se bazează după cum vedem pe principiul
romantic al antitezei. Ipostaza de înger născut din cer şi mare este
refuzată în ciuda faptului că tânărul era de o frumuseţe romantică
nemaivăzută, cu ,,păr de aur moale”, cu ,,umerele goale”, şi cu faţa
străvezie, faţa motivându-şi refuzul şi spunând că ochiul lui o
îngheaţă. A două ipostază a Luceafărului este cea de demon, având
ca tată soarele, iar ca mama, noaptea. În antiteză cu prima ipostază
de înger, aceasta apare ca fiinţă cu păr negru, braţe de marmură, ochi
mari şi minunaţi şi privire care arde. În plus, refuzul fetei este
motivat şi de faptul că“ deşi vorbeşti pe înţeles / eu nu te pot
pricepe”. Dragostea dintre fata de împărat şi Luceafăr semnifică
atracţia contrariilor. Dacă această fată nu este capabilă şi dispusă a se
ridică la nivelul superior al omului de geniu, omul de geniu este
capabil prin iubire să se sacrifice coborând la condiţia, la nivelul
omului obişnuit.
Partea a II-a (44 – 64) a poemului romantic are în centru
povestea de iubire dintre Cătălina şi Cătălin, o altă ipostază a iubirii,
o ipostază ce aparţine numai planului terestru. Această poveste de
iubire este opusă celei din prima parte, iubirii ideale dintre Luceafăr
şi faţă de împărat. Asemănarea numelor celor doi îndrăgostiţi
evidenţiază aparteneţalor la aceeaşi tipologie umană, cea a omului
comun. În antiteză cu Luceafărul, Cătălin este întruchiparea
mediocrităţii, prin intermediul descrierii facandu-i-se un portret
sugestiv: guraliv, viclean, băiat din flori şi de nimic, îndrăzneţ şi cu
obrajii roşii. Idila dintre Cătălin şi Cătălina se desfăşoară sub forma
unui joc al seducţiei, lecţia de iubire fiind dată aici de Cătălin naivei
sale iubite, aceast lecţie prezentându-se sub forma unui dialog
jucăuş.
Partea a III- a a poemului Luceafărul este cuprinsă între
strofele 65-85 şi ilustrează exclusiv planul cosmic, redus la modul
cel mai simplist. Această parte ar putea fi divizată în următoarele
secvenţe lirice:
a) Zborul Luceafărului (Hyperion) către Demiurg, un veritabil
pastel cosmic
b)Dialogul iniţiat de Hyperion în care adresează rugămintea
fierbinte de a fi dezlegat de nemurire.
c) Lecţia de cunoaştere pe care o oferă Demiurgul lui Hyperion
d)Refuzul categoric şi motivaţiile.
Pastelul cosmic descris de Eminescu în această parte este
impresionant şi ne duce cu gândul la facerea lumii pe care o
înfăţişase atât de bine şi în poemul Scrisoarea I. Dintre elementele
acestui pastel amintim: cerul de stele, văile haosului, lumini care
izvorau, vremea ce se naşte din goluri etc..
Rugămintea lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire este făcută în
schimbul unei ore de iubire. Dialogul dintre cei doi scoate în
evidenţă lecţia de cunoaştere pe care Demiurgul o oferă lui
Hyperion, lecţie finalizată cu refuzul motivat al marelui creator.
Această lecţie de cunoaştere arată antinomia schopenhauniană în
următorul mod:
a) Omul comun trăieşte sub zodia norocului, este supus
voinţei oarbe de a trăi şi este incapabil să-şi depăşească sfera.
 b)Omul de geniu se află dincolo de timp şi spaţiu, e capabil să
îndeplinească idealuri măreţe şi nu se supune voinţei oarbe de a trăi.
În finalul expunerii sale, Demiurgul aduce ca argument hotărâtor
infidelitatea fetei spunându-i lui Hyperion “ du-te şi vezi ce te
aşteaptă”.
Partea a IV-a a poemului romantic ( strofele 86-98) prezintă
simetric alternanţa dintre planurile cosmic şi terestru. Iubirea dintre
Cătălin şi Cătălina are loc într-un cadru romantic de natură departe
de lumea rea, sub tei, în liniştea nopţii, aducând în prim plan motivul
cuplului adamic.
Fata adresează Luceafărului o ultimă chemare, însă acesta nu-i mai
răspunde ca altădată. În ultimele versuri ale poemului, ne sunt arătate
sentimentele de tristeţe sfâşietoare ale Luceafărului devenite
memorabile “ Ce-ţi pasă ţie chip de lut /Dac-oi fi eu sau altul /
Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.
Limbajul eminescian uimeşte prin încărcătura de semnifcaţii,
farmecul lui este dat de tumultul sentimentelor şi de mişcarea ideilor.
La nivel stilistic“ Luceafărul” se bazează pe:
a) Antiteză, procedeu specific romantismului (exemple date mai sus)
b) Metaforă – care vine să accentueze ideea iubiri absolute spre care
Luceafărul încearcă să o atragă pe faţă de împărat: „palate de
mărgean”, „cununi de stele”.
c) Epitet-„luceafăr bland”, „preafrumoasă fată”, „ochi senin”, „păr
bălai”, „dulce…domn”
d) Hiperbolă – utilizată în special în portretizarea Luceafărului“
scăldat în foc de soare”.
Muzicalitatea elegiacă (tristă) a versurilor este dată de
particularităţile prozodice specifice versului eminescian: măsură 7-8
silabe, ritmul iambic şi rima încrucişată.
În opinia mea, finalul poemului scoate în evidenţă dramatismul
trăit de Luceafăr, simbol al omului de geniu, care este conştient că
nu-şi poate găsi fericirea în iubirea alături de omul comun, asfel că
este nevoit să se izoleze în lumea rece a gândurilor, a raţiunii,
renunţând pentru totdeauna la sentimente.
Aşadar, prin amalgamarea speciilor, prin temele şi motivele
romantice, prin structura textului bazată pe simetrie şi preferinţa
pentru antiteză, poemul eminescian Luceafărul se înscrie în categora
marilor creaţii romantice. Este o creaţie care ilustrează condiţia
omului de geniu armonizând principalele teme şi motive ale
romantismului european şi îşi merită pe drept cuvânt titulatura de
capodoperă a lirismului românesc ce cultivă procedee stilistice şi un
imaginar poetic de excepţie.

Moara cu noroc, Ioan Slavici

nuvelă realist-psihologică
-tema şi viziunea despre lume şi viaţă-

Ioan Slavici este unul dintre clasicii literaturii române, un

scriitor moralist, un fin psiholog și un mare creator de tipuri umane
și adept al filosofiei tradiţionale conform căreia sinceritatea, cinstea,
demnitatea și iubirea de adevăr sunt valori pe care orice om trebuie
să le respecte; orice abatere de la acestea va atrage după sine
sancționarea gravă a celui ce le încalcă. Moara cu noroc este o
nuvelă realistă, de factură psihologică, publicată de autor în anul
1881 în volumul “ Novele din popor”, creație în care este prezentată
viziunea autorului despre lume și viață, în general și despre lumea
satului ardelenesc, în special. Prin această operă epică de dimensiuni
medii, cu un singur fir narativ se urmărește un conflict psihologic
interior, dar și un conflict social exterior. Nuvela prezintă o intrigă
riguroasă, construită cu fapte verosimile, care scot în evidență două
tipologii diferite: omul harnic și cinstit care-și câștigă existența prin
sudoarea frunții sale; iar de cealaltă parte, tipul omului necistit care
și-a strâns averea prin mijloace incorecte.
Atât prin temă cât și prin veridicitatea întâmplărilor și
personajelor, nuvela Moara cu noroc se încadrează în categoria
nuvelelor realiste. Realist este și cadrul spațio-temporal al
întamplărilor și tot de realism ține și interesul pentru analiza
psihologică a trăirilor personajelor. Tema principală a nuvelei este
cea a familiei tradiționale peste care se suprapune tema destinului
unui om care s-a lăsat prins în patima distructivă a banului. Motivele
literare întâlnite în nuvelă: motivul hanului ca topos simbolic situat
la intersecţia dintre bine şi rău, motivul locului părăsit, motivul
personajului diabolic, motivul banului, motivul cuplului care se
destramă, motivul focului care purifică locul, motivul drumului și al
călătorului etc.
Din perspectivă socială, Ghiță înceacă să-și schimbe statutul de
om sărac, dar se confruntă cu antagonistul său, Lică. Din perspectivă
psihologică, nuvela prezintă zbuciumul interior al cârciumarului
Ghiță care este măcinat de două forțe contradictorii: pe de-o parte
dorința de a dobândi avere, iar pe de altă parte dorința de a rămâne
om cinstit. Utilizând tehnica analizei psihologice, naratorul detaliază
gesturile, gândurile și frământările sufleteşti ale personajului său care
încet, dar sigur, alunecă pe calea dezumanizării. Așadar, conflictul
nuvelei este unul complex, de natură socială (confruntarea dintre
două lumi cu mentalități diferite), dar și de natură psihologică și
morală evidențiind lupta dintre bine și rău și pedepsirea vinovaților.
Titlul Moara cu noroc se justifică numai în partea introductivă
a nuvelei, el devenind pe parcurs un titlu ironic, pentru că acest topos
arată mai degrabă un loc blestemat, aducător de nenorociri. Singurul
aspect în care am putea vorbi despre noroc se referă la ușurința
câștigării banilor, după ce la cârciumă și-a făcut apariția Lică
Sămădăul. Numai că banii câștigați cu usurință ascund abateri grave
de la normele creștine. Dorința sinceră a cârciumarului de a câștiga
prin muncă cinstită bani degenerează în lăcomie și patimă, ceea ce
atrage tragedia din final.
În nuvela realist-psilhologică, “Moara cu noroc” se obervă
tendința de obiectivare a perspectivei narative, naratorul omniscient
se detașează de diegeză, neimplicându-se în niciun fel. Pe lângă
narațiunea obiectivă la pesoana a III-a, mai este utilizată tehnica
punctului de vedere prin intervențiile simetrice ale bătrânei din
incipitul și finalul operei. Prin vorbele ei noi descoperim care este
viziunea despre lume și viață a scriitorului în problematica destinului
uman. În descrierea drumului, a morii părăsite cu lopețile rupte, dar
și în prezentarea ținutului locuit de porcari, autorul utilizează
tehnica detaliului semnificativ notând acele elemente care
anticipaseră alte secvențe. Simetria incipitului cu finalul în
descrierea aceluiași drum sugerează ideea că drumul vieții trebuie să
continue indiferent de greutățile de pe parcurs ”Apoi ea luă copii și
plecă mai departe” .
Din punct de vedere compoziţional nuvela este alcătuită din 17
capitole şi prezintă un subiect complex desfășurat pe parcursul unui
an între două repere temporale cu semnificație religioasă ( Sf.
Gheorghe și Sfintele Paști). Autorul înfășițează confruntarea dintre
două caractere puternice: cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Expozițiunea începe cu descrirea drumului ce ducea la Moara cu
noroc în manieră realistă, prin notarea unor detalii semnificative.
După sosirea la cârciumă, familia lui Ghiță se bucură o perioadă de
roadele hărnicie. Intriga este complexă și este determinată de apariția
lui Lică, șeful porcarilor, care tulbură echilibrul și fericirea familiei
lui Ghiță. Sămădăul Lică este individualizat printr-un portret realizat
de narator tot prin tehnica detaliului semnificativ, subliniindu-se
unele amănunte importante ”Lică, un om de 36 de ani, înalt uscățiv
și supt la față cu mustața lungă, cu ochii mari și verzi, cu
sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică era procar, însă dintre
cei care poartă cămasă subțire și albă, ca floricelele cu bombi de
argint și bici de carmagin”. Chiar de la venirea la moară, Sămădăul
încearcă să-și impună regulile, cerăndu-i lui Ghiță să-i dea toate
imformațiile despre cine vine și cine pleacă de la Moara cu noroc.
Ana intuiește că Lică e om rău și primejdios și iși avertizează soțul.
Ghiță nu se poate apăra de influența malefică a Sămădăului deoarece
își dorea înavuțirea.
Desfășurarea acțiunii: Înainte de începerea procesului de
dezumanizare, Ghiță își ia câteva măsuri de precauție: pleacă la Arad
de unde își cumpără pistoale, își ia doi câini pe care îi înrăiește spre
a-l apăra și mai angajează o slugă. Datorită generozității lui Lică, în
scurtă vreme Ghiță se îmbogățește, dar își pierde stima de sine și
încrederea în forțele proprii .
Sunt câteva întămplări semnificative care au contribuit la procesul de
înstrăinare și dezumanizare:
- Jefuirea arendașului la care Lică participă în noaptea în care a
rămas la cârciumă;
- Ucidera doamnei îmbrăcate în negru și a copilului acesteia;
- Pofta de joc a lui Lică cu soția sa, Ana, pe care el o îndeamnă
să intre în horă, însă când o vede îmbujorată de plăcerea dansului,
devine extrem de gelos;
- Mărturia mincinoasă depusă la procesul de la Oradea Mare,
prin care Buză-Ruptă și Săilă Boaru au fost condamnați.
Simțindu-se extrem de vinovat, Ghiță cere iertare soției sale
pentru depunerea mărturii mincinoase. În plus îi compătimește pe
copiii săi că nu mai au un tată om cinstit. Maestru în arta analizei
psihologice, Slavici dezvăluie abisul în care personajul se simte
căzut și îi descrie în detaliu fiecare gest/frămâtare sufletească,
subliniind ideea că setea pentru bani îl chinuie din ce în ce mai tare.
Lică se întoarce la cârciumă și îi plătește lui Ghiță împrumutul cu
bani despre care recunoște că ar proveni din atacul asupra văduvei
ucise, tot atunci mărturisind și alte grozăvii comise cu scopul de a-l
ține legat prin atătea secrete pe Ghiță. Îngrozit, Ghiță decide să-l
deconspire. A doua zi, Ana când face monetarul, descoperă bancnota
pe care o refuzase tinerei văduve. Ea îți întreabă soțul dacă nu cumva
este complice, însă el nu recunoaște, ci duce banii la Pintea. De
toamna până primăvara pendulează Ghiță între hotărărea de a-l da pe
ticălos pe mâna legii și tendința de a mai câștiga și alți bani de pe
urma lui. Ghiță promite femeilor din familia sa că de Paște vor
petrece alături de rudeniile de la Ineu, numai că Ana nu dorește să
părăsească hanul fără soțul ei.
Lică vine la han în duminica Paștelui având asupra lui mulți
bani furați și având mare chef de distrație. Ghiță profită de moment
să-l anunțe pe jandarmul Pintea, dar își abandonează soția în brațele
dușmanului său. Seducera Anei de către Lică nu ține de admiraţie
pentru frumos/iubire sinceră, ci mai degrabă de dorința diabolică de
a lua femeia iubită de alt bărbat, de a-i da acestuia o ultimă lovitură
gravă.
Punctul culminant: Ghiță se întoarce la han cu jandarmul și își
ucide soția prin înjunghiere. Lică se întoarce pentru a-și recupera
banii incriminatorii și dă ordin lui Răuț să-l împuște pe Ghiță. Pentru
a șterge urmele nelegiuirilor, tot el ordonă incendierea cârciumii.
Deznodămăntul: Un incendiu mistuitor distruge Moara cu
noroc, purificănd locul de spiritele malefice. Lică este urmărit de
jandarmul Pintea, dar decât să se lase prins, el decide să se sinucidă
aruncându-se cu capul într-un stejar. Jandarmul aruncă în râu
cadavrul pentru a nu afla nimeni că n-a reușit să-l prindă el.
În opinia mea, finalul nuvelei evidenţiază viziunea despre lume
şi viaţă a autorului suprapusă peste constatarea bătrănei că omul nu
se poate opune destinul său, dezvăluindu-se astfel concepţia
tradițională și fatalistă asupra vieții ,,Simțeam eu că n-are să fie
bine…. așa le-a fost dată” . În ciuda finalului trist, nuvela se încheie
într-o notă de speranță, căci viața își continuă cursul prin intermediul
generației viitoare “Apoi luă copiii și plecă mai departe“.
Aşadar, opera literară Moara cu noroc este o nuvelă realist-
psihologică privită ca sumă a unor trasături: oglindirea veridică a
vieții sociale și de familie din satul transilvănean de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, efectul pătrunderii relațiilor capitaliste,
importanța acordată banului, investigația psihologică a personajelor,
amploarea conflictelor, dar şi sobrietatea stilului.

Ion, Liviu Rebreanu

-tema şi viziunea despre lume şi viaţă-

Publicat de Liviu Rebreanu în anul 1920 după o perioadă de

gestaţie de 7 ani, romanul Ion are la bază personaje şi întâmplări
reale, pe care autorul le-a cunoscut în perioada în care a locuit în
satul Prislop de lângă Năsăud. În legătură cu aceste aspecte reale,
autorul însuşi a mărturisit că într-o dimineaţă a zărit un ţăran
îmbrăcat în straie de sărbătoare care a îngenunchiat pe holdă şi a
sărutat pământul ca pe o ibovnică. Apoi a aflat de la sora sa despre
destinul tragic al unei fete bogate pe nume Rodovica, din acelaşi sat,
care s-a lăsat ademenită de un flăcău sărac, ajungând să fie crunt
bătută de tatăl ei, care nu dorea să lase averea pe mâna unui fecior
netrebnic; tot din mărturiile scriitorului aflăm de existenţa unui tânăr
ţăran pe nume Ion Pop al Glanetaşului, care se plângea că e sărac,
dar care vorbea despre pământ ca despre un lucru sacru. Aceste trei
episoade s-au cristalizat într-o viziune artistică de mare forţă ce a dat
naştere unui roman realist în care tradiţionalul se îmbină cu
modernul.
Ca orice roman, „Ion” este o specie a genului epic de mare
întindere, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri
narative, organizate prin alternantă și înlănțuire cu o intrigă
complicată. Personajele numeroase sunt angrenate în conflicte
puternice, iar structura narativă amplă creează o imagine realistă
asupra vieții.
 Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de
tip obiectiv aparținând prozei interbelice. Proza realist obiectivă se
realizează prin intermediul narațiunii la persoana a III-a și viziunea
„dindărăt”, naratorul fiind omniscient, neimplicându-se deloc în
diegeză. Astfel, viața personajelor curge firesc, ele îndreptându-se
spre un destin dinainte stabilit (elemente anticipative: crucea strâmbă
de la intrare cu Hristosul de tinichea, sinuciderea lui Avrum, moartea
lui Dumitru Moarcas; aceste elemente prevestesc destinul tragic al
Anei și al lui Ion).
Romanul este de factură modernă prin utilizarea stilului
indirect liber, ce presupune ambiguizarea discursului narativ prin
suprapunerea gândurilor unui personaj peste vocea naratorului.
Modernă este și structura romanului, foarte bine gândită, dar și
tehnica nouă a contrapunctului prin intermediul căreia autorul
înfățișează același aspect aflat în planuri narative diferite (nunta
țărănească este înfățișată prin raportare la nunta din familia
intelectualilor Herdelea, destinul tânărului țăran Ion este raportat la
destinul unui tânăr din planul secundar: Titu).
În mod realist și obiectiv, autorul realizează o veritabilă
monografie a satului transilvănean de la începutul secolului XX pe
câteva teme care se îmbină armonios: destinul și lupta țăranului
pentru pământ într-o societate în care singura măsură a valorii era
mărimea averii și destinul intelectualului de la sat și lupta acestuia
pentru apărarea libertății, dar și încercarea de emancipare a
românilor. Peste aceastea se suprapune tema iubirii și a morții
înfățișându-se destinul unor personaje prinse între două coordonate:
Eros și Thanatos.
Autorul a gândit romanul că pe un corp geometric perfect ce
are o structură sferoida, începutul și finalul romanului prezentând
aceleași aspect, dar într-o manieră ușor modificată. Compozițional,
romanul este alcătuit din 13 capitole, titlul fiecărui capitol
sintetizând printr-un singur cuvânt conținutul: (Începutul,
Zvârcolirea, Iubirea...Sfârșitul)
 Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
drumului care apare personificat (se desprinde, aleargă, urcă,
înaintează, spintecă...) și simbolizează drumul oscilant al
personajului principal prin viață dar și intrarea și ieșirea din spațiul
ficțiunii. Atât la început, cât şi la final, atenţia naratorului cade
asupra crucii cu Hristosul de tinichea şi asupra unei petreceri (la
început hora satului, iar la final sărbătoare în cinstea noii biserici)
Dintre tehnicile narative utilizare amintim: alternanța și
înlănțuirea. Prin alternanță se realizează trecerea de la un plan
narativ la altul înfățișându-se atât destinul țăranilor cât și al
intelectualilor. Prin tehnica înlănțuirii, secvențele narative se succed
cronologic. Dintre tehnicile moderne autorul utilizează pe cea a
contrapunctului (autorul înfățișează același aspect aflat în planuri
narative diferite) dar și viziunea cinematografică, prin care ochiul
obiectivului vede orice aspect din realitate asemeni unei oglinzi
purtate de-alungul unui drum.
În funcție de coordonata sufleteasca dominantă a personajului
principal, romanul este împărțit în două secvențe inegale, intitulate
metaforic „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Acțiunea
propriu-zisă debutează într-o zi de duminică, la hora ținută în curtea
văduvei lui Maxim, prilej foarte bun de a ne fi prezentate personajele
participante, căci tot sufletul satului era acolo: în centrul horei sunt
descrişi dansatorii într-o descătușare dionosiacă de energii, pe lângă
dansatori stăteau chiaburii satului, care discutau cu primarul Tancu,
fetele neinvitate la dans priveau cu invidie, femeile discutau
probleme gospodărești, iar copiii se jucau învârtindu-se printre
adulți. Să vadă horă va veni și preotul Belciug, dar și familia
Herdelea, iar apoi sosește oloaga satului Savista, purtătoarea veștilor
rele (anunță venirea lui Vasile Baciu, beat, aspect ce anticipează
conflictul principal al romanului). Ion, cel mai harnic fecior din sat o
invită la horă pe Ana cea urâțica, deși o iubea din adâncul sufletului
pe Florica. Sosirea propriu-zisă a lui Vasile Baciu și jignirile pe care
acesta i le aduce lui Ion reprezintă intriga romanului. Simțindu-se
lezat în orgoliul său în fața întregului sat, feciorul ia decizia de a lua
prin orice mijloace averea lui Vasile Baciu. La sfârșitul petrecerii,
flăcăii se retrag la cârciumă, iar Ion pândește ocazia să se răcorească,
bătându-l pe George, feciorul preferat ca ginere de Vasile Baciu.
Pe lângă conflictul central desfășurat între fecior și tatăl Anei,
în roman mai întâlnim unele conflicte de mai mică amploare: Ion-
George, Ion-preotul Belciug, Ion-Simion Lungu, Herdelea-preotul
satului etc.
Dorința de a obține pământ a fost obsesia încă din copilărie a
personajului. Pentru a pune mâna pe averea Anei, Ion se
compromite, și o compromite și pe aceasta în ochii întregului sat.
Ideea seducerii a fost sugerată de Titu. În sufletul lui Ion ia naștere
un puternic conflict interior între glasul angelic al iubirii pentru
Florica și setea demonică de a pune mâna pe delnitele lui Vasile
Baciu. Din acest conflict personajul iese înfrânt, căci setea de a
obține pământ pârjolește sentimentul de iubire.
Cum înainte de nuntă Ion nu ceruse niciun fel de act pentru
pământul primit ca zestre a fetei, se simte înșelat de socrul său, iar
pentru Ana începe calvarul pendulării între cei doi bărbați violenți.
Conștientizând situația de victimă în care se află Ana, preotul
Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi țărani, de mila
bietei femei. Există în roman două elemente anticipative ale morții
Anei: sinuciderea cârciumarului Avrum la care și ea participă, dar și
moartea ușoară a lui Dumitru Moarcas, una dintre rudeniile
îndepărtate ale Zenobiei, care a locuit o perioadă în familia lui Ion.
Sinuciderea Anei nu trezește în sufletul soțului niciun fel de
regrete. Acesta nu are niciun fel de mustrare de conștiință în legătură
cu faptul că a contribuit indirect la moartea soției. Nici măcar
moartea fiului său Petrișor nu îl mișcă, întrucât procesul de
dezumanizare era instalat, iar singurul țel spre care tindea acum cu
toate forțele era acela de a o recuceri pe Florica, devenită acum soția
lui Geoge, alături de care gândea să-și întemeieze o nouă familie.
 În celălalt plan narativ ne este înfățișată soarta învățătorului
Herdelea, om modest, care avea trei copii: Titu, pasionat de scriitură,
și două fete, Laura și Ghighi, care trebuiau măritate, însă nu aveau
zestre. Chiar casa familiei era construită pe pământul bisericii, cu
învoiala preotului Belciug. Relațiile dintre învățător și preot s-au
deteriorat din cauza lui Ion. Astfel că învățătorul ajunge zile grele,
pierzandu-şi chiar și slujba, în ciuda faptului că acceptă compromisul
de a vota candidatul maghiar la alegeri.
Deznodământul romanului este previzibil, având în vedere
faptele îngrozitoare ale personajului principal. George este doar un
instrument care săvârșește actul dreptății. Finalul romanului
înfățișează moartea atroce a lui Ion, lovit cu sapa de antagonistul său,
care va fi arestat de autorități. Florica va ramane singură, iar averea
pentru care Ion s-a luptat atât de mult va ajunge pe mâna bisericii.
Preotul Belciug, un caracter puternic, reușește să-și vadă visul de a
finaliza construcția noii biserici împlinit. Din finalul romanului
deducem evidentul caracter moralizator al acestei opere, personajele
negative își primesc pedeapsa, iar cele pozitive sunt răsplătite.
Construcţia personajelor nu este lăsată la voia întâmplării:
Ion, personaj principal în roman, este individul a cărui existență este
grav guvernată de verbele „a râvni” și „a poseda”. Nu este un caz
singular în satul Pripas, chiar Vasile Baciu procedând similar,
căsătorindu-se pentru a obține avere, însă pe Ion îl singularizează
comportamentul imoral de după căsătorie: își bate joc de soție,
împingând-o pe drumul sinuciderii, iar mai apoi atentează la soția lui
George, pe care simulează a-l considera prieten. Dacă la începutul
romanului îi sunt evidențiate anumite calități care îl fac plăcut în
ochiul cititorului, pe parcurs , personajul se dezumanizează din cauza
dorinței de avere. Intenția moralizatoare a autorului este evidențiată
prin finalul tragic al acestui personaj.
Cele două femei, Ana și Florica, sunt conturate antitetic
simbolizând averea și iubirea. în dorința de a pune mâna și pe avere,
dar și pe iubire, Ion se confruntă mai întâi cu Vasile Baciu, iar mai
apoi cu George, personaj cu rol justițiar. Va sfârși învins simbolic de
pământul-stihie pentru care a făcut o pasiune bolnăvicioasă, cel care
îl va înghiți după moarte.
În planul intelectualității sătești se fac remarcați preotul, un fel
de voce a rațiunii care încearcă să păstreze drept drumul lui Ion prin
viață, dar și învățătorul Herdelea, greu încercat de soartă, și fiul său
Titu, un tânăr care încearcă să-și găsească un scop în viață.
Obicetivitatea romanului iese în evidență și prin stilul neutru,
sobru, fără prea multe artificii stilistice (excepție fac unele pasaje
descriptive, cum ar fi cel al drumului spre și dinspre sat, al relației
dintre Ion și pământ în fața căruia se simte ca o frunză, pământul
fiind personificat în mai multe secvențe ale romanului). În funcție de
tipul de interlocutor, în roman întâlnim cuvinte aparținătoare
registrului regional și popular, dar și cuvinte din registrul standard,
utilizate de către personajele din mediul intelectualilor. Pe lângă
stilul direct și indirect, în acest roman întâlnim și stilul indirect liber.
În opinia mea, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu este o creaţie
realistă de tip obiectiv ce reprezintă o vastă monografie a satului
transilvănean în care autorul a creionat principalele trăsături ale
țărănimii și intelectualităţii româneşti, relațiile acestora cu
autoritățile stăpânitoare austro-ungare, dar și obiceiuri strămoşeşti
legate de naștere, moarte sau nuntă. Dramă a dorinţei de a poseda
pământ, romanul Ion se dovedeşte un roman al iubirii tragice şi al
morţii. Pământul pe care Ion l-a iubit cu atâta ardoare rămâne
indiferent, şi mut, pe când personajul principal îşi încheie viaţa în
păcat şi sânge.
Aşadar, având în vedere incontestabila valoare a acestei creații
literare, putem afirma și noi alături de criticul George Călinescu
faptul că acest roman este „un poem epic, solemn ca un fluviu
american, o capodoperă de măreție liniştită”.

Aci sosi pe vremuri, Ion Pillat

-tema și viziunea despre lume și viață-
 Poet reprezentativ al tradiționalismului românesc interbelic,
Ion Pillat a îmbinat în creația sa elemente romantice, clasice și
simboliste. Creația literară Aici sosi pe vremuri face parte din
volumul Pe Argeș în sus publicat în 1923 și se înscrie în curentul
tradiționalist prin tematica timpului ireversibil, prin respectarea
prozodiei clasice, prin orientarea spre trecut și prin prezentarea
spațiului rural.
Tema și viziunea despre lume și viață
Tema iubirii, a timpului ireversibil și cea a spațiului rural
caracterizează această creație a lui Pillat, creație construită pe două
planuri temporale:
a) trecutul ce e recuperat prin povestea de iubire a bunicilor
b) prezentul care e trăit de eul liric prin repetarea aceleiași experiențe
de iubire în același spațiu mirific
Universul rural este particularizat prin unele motive literare specifice
spațiului arhaic: pridvorul, poarta, hornul, clopotul, zăvorul, lanul de
secară, câmpia și pânza de păianjen. Atmosfera specifică
romantismului se conturează prin motivele codrului, nopții, cuplului,
lunii, plopilor și berlinei.
Viziunea despre lume și viață este de influență tradiționalistă,
gingașă, melancolică și idilică și poate fi redusă la mărturisirea
poetului, cea a pământului ce rămâne același, chiar dacă timpul
fuge mereu furând fără milă fericirea oamenilor și frumusețea unor
clipe.
Titlul poeziei leagă adverbul de loc prescurtat aici de
locuțiunea adverbială de timp pe vremuri prin intermediul verbului
sosi la perfect simplu ce marchează o acțiune dinamică și subtilă ce
leagă povestea de iubire din trecut de cea din prezent prin venirea
celei așteptate.
Structural, poezia este alcătuită din 19 distihuri și un vers
liber organizate în patru secvențe lirice.
Prima secvență evocă atmosfera de altădată din spațiul nostalgic
numit casa amintirilor cu elementele sale arhaice: obloanele, hornul,
pridvorul, poarta și zăvorul. Imaginea vizuală Păianjeni zăbreliră și
poarta și zăvor sugerează trecerea ireversibilă a timpului care aduce
degradarea spațiul ce trezește nostalgie în sufletul poetului. Timpul
îndepărtat aflat cu prezentul în opoziție este unul idealizat prin
personificarea hornul ce trăgea alene din ciubuc.
A doua secvență poetică înfățișează sosirea cu berlina a bunicii
Calyopi așteptată de iubitul ei care i-a recitat versuri romantice scrise
de Lamartine și Heliade-Rădulescu. Calyopi este portretizată succint
aici având ochi de peruzea, rochie albă de crinolină, ea fiind subțire
și frumoasă. Finalul secvenței surprinde în acest decor specific
romantismului imaginea auditivă a clopotului din depărtare ce sună
de nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat, scoțându-se cu
ajutorul ei în evidență atât bucuria iubirii lor, dar și iminenta
apropiere a morții.
Secvența a treia se constituie ca o meditație gravă asupra trecerii
nemiloase a timpului Ce straniu lucru: vremea!, o exclamație
retorică ce reprezintă cheia de boltă a poemuui dezvotând motivul
filozofic fortuna labilis (soarta schimbătoare). Timpul idealizat al
fericirii este surprins prin intermediul epitetelor din versul Te vezi
aievea numai în ștersele portrete.
Ultima secvență poetică dezvoltă prin anaogie cu povestea de iubire
trecută, iubirea eului liric în acelașii spațiu natural. Ritualul întâlnirii
repetă succesiunea evenimentelor demult apuse, aspect evidențiat
prin utillizarea paralelismului unor termeni din planurile prezent și
trecut astfel: bunica-tu, berlina-trăsura, ieri-acum, ochi de peruzea-
ochi de ametist, versuri romantice-versuri moderniste etc…Trecerea
timpului este reluată prin reluarea aceeași imagini auditive a
clopotului(simbol central în poem ce sugerează moartea) ce sună în
turnul vechi pentru a prevesti finalul poveștii de iubire și al vieții.
Utimul vers se constituie ca laitmotiv al poeziei De nuntă sau de
moarte în turnul vechi din sat arătând că evenimentele esențiale din
viața omului se repetă de la bucurie spre nefericire, fapt ce imprimă
finalului un ton trist și meditativ.
Limbajul artistic se remarcă la nivel fonetic prin prezența
multor aliterații și asonanțe care conferă versurilor muzicalitate și
sonoritate armonioasă (ex. Păianjeni zăbreliră și poartă și zăvor…
sau ca umbre berze cad).
La nivel morfologic se observă aternanța timpurilor perfect simplu,
prezent și perfect compus pentru a sugera trecerea de la ideal spre
real, de la trecutul fericit spre prezentul trist și nostalgic.
La nivel stilistic, poetul utilizează paralelismul simbolic pentru a
susține temele iubirii și timpului, clopotele sugerând aici moartea.
Personificarea se remarcă în structuri ca hornul trăgea alene din
ciubuc sau îmbătrâniră plopii, iar epitetele metaforice în sintagmele
ochi de peruzea si ochi de ametist.
Elemente de prozodie sunt cele clasice și susțin încadrarea
operei în categoria operelor tradiționaliste. Strofele din două versuri
au rimă împerecheată, ritm iambic și măsura de 13-14 silabe.
Așadar, poezia Aici sosi pe vremuri este o creație ce se
încadrează în curentul tradiționalist atât prin compoziția de factură
clasică, cât și prin tematica rurală, prin exprimarea unor stări de
nostalgie față de trecut, dar și prin zugrăvirea atmosferei patriarhale
în care omul apare ca o entitate extrem de fragilă la discreția
timpului necruțător care produce daune atât mediului, cât și
oamenilor ce viețuiesc în el.

Fântâna dintre plopi, M. Sadoveanu

(tema și viziunea despre lume și viață)

Cu adevăra mare povestitor, Mihail Sadoveanu este unul dintre

prozatorii prolifici care a abordat toate speciile genului epic și care a
publicat peste 100 de volume, anul 1904 fiind declarat anul
Sadoveanu, deoarece atunci autorul a debutat cu nu mai puțin de 4
volume.
 Ca destin literar, Sadoveanu se înscrie în două epoci literare
distincte. Prin privirea sa orientată mai mult spre trecut, autorul se
apropie de scriitorii secolului IX, dar prin concepția artistică
sincretică, opera sadoveniană își găsește locul între operele marilor
scriitori ai secolului XX.
Construit prin tehnica povestirii în ramă, volumul Hanul
Ancuței publicat în 1928 este alcătuit din nouă povestiri inserate
într-o ramă după modelul Decameronul scris de Giovanni
Boccaccio sau Povestirile din Canterbury scrise de Geoffrey
Chaucer. Fiind a patra din cele nouă, povestirea Fântâna dintre
plopi este o creație a genului epic în proză cu un fir narativ subiectiv
care, spre deosebire de nuvelă, este concentrat pe arta narării, și nu
pe cea a construirii personajului principal.
Perspectiva narativă este de tip subiectiv și, întrucât
evenimentul narării întâmplării năpraznice este redus ca durată,
rolul naratorului este foarte important, deoarece el are misiunea de a
stârni interesul auditoriului de la han pe tot parcursul relatării,
putându-se astfel vorbi de un ceremonial al zicerii care cuprinde
captarea atenției și pastrarea ei în momentele povestirii. Aici
întâlnim mai mulți naratori: un narator al întregului volum, o
persoană ce nu-și dezvăluie identitatea, dar care descrie atmosfera
veselă de la han și personalele; un narator-personal principal al
povestirii noastre, Neculai Isac, participant direct la evenimentele
petrecute în urmă cu 25 de ani; un narator-martor al evenimentelor în
ipostaza comisului Ioniță, prieten bun al lui Neculai Isac. În sprijinul
acestor naratori vine și Ancuța, hangița cea tânără, care a auzit de
acea întâmplare năpraznică de la mama ei, Ancuța cealaltă.
Dacă tema întregului volum este delectarea livrescă (nevoia de
poveste), Fântâna dintre plopi are ca temă principală iubirea
imposibilă dintre doi oameni ce aparțin unor medii sociale și etnice
diferite. Ca teme adiacente pot fi socotite călătoria și confruntările
etice și civice, iar dintre motivele literare amintim hanul, călătorul
străin, ochii, fântâna, plopii, vinul, animalul credincios, complotul
etc…
Titlul are și aici menirea de a deschide un orizont de așteptare
în mintea cititorului. Inițial, spațiu protector al iubirii, loc sacru în
care animus și anima se întâlneau, fântâna a devenit simbolul
sfârșitulti tragic al eroinei, un fel de poartă între lumea viilor și cea a
morților, un mormânt al tinerei țigănci.Cei patru plopi din jurul
fântânii sugerează și ei un cortegiu funerar, dar și ideea solitudinii
omului pe acest pământ, în ciuda faptului că e înconjurat de semeni.
Viziunea despre lume și viață este una tradiționalistă și cu
evidente elemente romantice, o viziune ce rezultă din imaginea
lumii prezentată pe două planuri distincte:
a) lumea hanului, un spațiu ideal, o lume protectoare, aproape
sacră în care oamenii veniți de pretutindeni petrec încontinuu și
spun povești, e o lume utopică în care armonia și înțelegerea
sunt depline, fiecare știind să ofere celuilalt respectul de care și
el se bucură.
b) lumea din afara hanului, Moldova toată, un topos fabulos din
care sunt aduse la han povești incredibile, o lume plină de
primejdii, de griji și de nelegiuiri. Fiecare poveste este o lecție
de viață din care cei prezenți la han trag învățătură. Sadoveanu
ofera o alternativă la această lume rea și imperfectă oferindu-ne
o lume bună, frumoasă ce trăiește prin poveste într-o
dimensiune spirituală a existenței.
Elementele romantice abundă la tot pasul: pe lângă teme
iubirii imposibile cu motivele asociate noaptea, luna și fântâna,
autorul valorizează în povestire unele personaje marginalizate
cum ar fi țiganii Marga, Hasanache, Dimachi și Turcu. În plus,
povestea de iubire se desfășoară într-un cadru natural romantic
de o rară frumurețe, iar preferința pentru antiteză este și ea
prezentă: noapte-zi, bunătate-răutate, alb-negru, iubire-ură
etc…
Spațiul acțiunii este organizat pe două dimensiuni:
-una exterioară, Moldova de altădată, un spațiu al abundenței și
al libertății, dar și al primejdiilor;
-una interioară, a hanului situat la o răscruce de drumuri, un
spațiu al delectării și fericirii.
Toponimele utilizate sunt târgul Pașcanilor, ținutul Sucevei și
Bălibăneștii, localitatea de proveniență a lui Neculai Isac.
Timpul este vag precizat prin sintagma o toamnă aurie și
este și el proiectat pe două niveluri:
a) un timp al povestirii, prezent, al veseliei de la han ce
debutează cu venirea lui Neculai și hotărârea lui de a relata
o întâmplare năpraznică
b) un timp povestit, trecut în urmă cu 25 de ani pe vreme
tinereții lui Neculai și a comisului Ioniță
Conflictul povestirii este de două tipuri:
-exterior, de natură socială și etnică, născut între boierul
Neculai Isac și grupul marginalizat de țigani în frunte cu
Hasanache. A doua întâlnire a îndrăgostiților marchează
acest conflict care se acutizează spre finalul operei cu
rănirea protagonistului și uciderea fetei;
-interior și vizează bătălia psihologică trăită de tânără ce
trebuie să aleagă între pasiunea pentru Neculai și datoria față
de șatra din care face parte. Drama ei derivă din
imposibilitatea de a lua o hotărâre și din amânarea luării
unei decizii.
Subiectul povestirii cuprinde șirul întâmplărilor la care iau
parte cei doi îndrăgostiți. În peregrinările sale prin ținuturile
Moldovei, căpitanul Neculai Isac zărește într-un grup de țigani
o tânără frumoasă îmbrăcată în fustă roșie de care se
îndrăgostește fulgerător. Generos fiind, el dă câte un ban atât
șefului șetrei, Hasanache, cât și tinerei Marga. Sesizând atracția
irezistibilă dintre boierul Isac și țigăncușă, șeful acestui grup
marginal uneltește un complot de jefuire, momeală fiind chiar
tânăra fată. Magda acceptă planul mârșav pus la cale de ai săi,
însă cade pradă iubirii lui Neculai. Conștientă fiind că va plăti
scump clipele de fericire alături de boier, Marga dezvăluie
tânărului complotul după întoarcerea sa de la Pașcani cu mulți
bani de pe vinul vândut, astfel încât acesta, ajutat fiind de
câinele său credincios, Lupei, reușește să-și salveze viața, însă
în confruntarea corp la carp cu cei trei tâlhari își pierde o
lumină. Salvat de oamenii de la han din mâinile lui Hasanache,
Dimachi și Turcu, tânărul Neculai Isac află că frumoasa
țigăncușă a fost omorâtă de ai săi și aruncată în apa fântânii
dintre plopi.
În opinia mea, Sadoveanu vrea să pună în evidență în
această povestire o concepție străveche conform căreia iubirea
este o băutură tare ce anihilează rațiunea individului,
dominându-l și lăsându-l pradă unor sentimente devastatoare.
Iubirea dintre Neculai și Marga stă sub semnul hazardului și
reprezintă ceea ce francezii numesc un veritabil coup de
foudre. Întâlnirea dintre ei are consecințe dramatice care sunt
anticipate printr-o rafinată tehnică a sugestiei astfel: clopotele
auzite de Neculai simbolizează atât bătăile inimilor celor doi în
focul iubirii, fiind în egală măsură și element fundamental al
recuzitei de îngropăciune. Culoarea roșie a fustei tinerei și a
scurteicii pe care o primește cadou ne șugerează sacrificiul
sângeros pe altarul iubirii. În plus, apa râului în care este
văzută jucându-se prima data fata sugerează trecerea
ireversibilă a clipelor vieții ei, iar fântâna este simbolic privită
ca un mormânt înroșit de sângele nevinovat, fântână în care
Neculai poate vedea cu ochiul lui viu, mare și neguros în
lumea morților.
Așadar, prin oralitatea exprimări și prin efectul de eufonie
creat de repetarea unor vocale ce dau frazelor muzicalitate și
sonoritate armonioasă, autorul a reușit să redea poezia
sentimentelor umane fundamentale și frumusețea unor peisaje
naturale din vremurile de demult.
 Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război
Camil Petrescu
-tema şi viziunea despre lume si viaţă-

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai modernismului

interbelic ce a transpus în opera sa acele concept pe care mentorul
Eugen Lovinescu le considera esenţiale pentru sincronizarea
literaturii noastre cu literature europeană a fost Camil Petrescu, autor
al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Acesta este un roman modern de tip subiectiv apărut în 1930 ce are
ca sursă principală de inspiraţie experienţa trăită de sublocotenentul
Camil Petrescu pe frontul Primului Război Mondial şi al cărui jurnal
de campanie a fost împrumutat cu totul eroului său, Ştefan
Gheorghidiu. Naraţiunea este profund subiectivă, în consecinţă
construcţia romanului se bazează pe autenticitate. Viziunea despre
lume şi viaţă pe care o propune autorul aici porneşte de la ideea
situării eului narativ în central unei evocări personale despre
dragoste şi război, cele două mari teme pe care alege să le dezvolte.
Acest roman este o specie literara a genului epic, ce dezvoltă un
conflict puternic, şi un fir narativ amplu, desfăşurat pe mai multe
planuri narative, cu personaje numeroase oferindu-se astfel o viziune
amplă asupra vietii. Este o specie literară cu o acţiune la care
participă mai multe personaje, totul oferind o imagine amplă şi
profundă asupra epocii înfăţişate.
Ultima noapte de dragoste…” este un roman subiectiv pentru
că perspectiva narativă este unică, chiar dacă structura operei este
bipolară. Naratorul personaj se implica afectiv în diegeza, viziunea
împreună cu este părtinitoare, iar naraţiunea la persoana I scoate în
evidenţă un narator extraordinar de lucid, o fire problematică şi o
conştiinţă care suferă.
Titlul operei creează un orizont de aşteptare în mintea
cititorului. Ne este dezvăluită structura complexă a operei care
surprinde două experienţe importante trăite de protagonist.
Substantivul “noapte” simbolizează în titlu incertitudinea care îl
chinuie lăuntric pe acest personaj, iar cele doua adjective: ”ültima” şi
“prima” sugereaza disponibilitatea eroului de a depăşi drama
provocată de iubire printr-o alta experienţă, în cazul acesta, cea a
războiului.
Prin însăşi tema sa, romanul Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război ilustrează modul în care autorul încearcă să
analizeze impactul evenimentelor asupra conştiinţei chinuite a
personajului său, şi modul in care experienţa războiului modifică
relaţia dintre cele două personaje, Gheorghidiu şi soţia sa, Ela.
Iubirea şi războiul sunt cele două aspecte fundamentale prezentate în
roman, cuprinse înca din titlu, două experienţe esenţiale al caror
impact este analizat asupra constiinţei protagonistului. Atât iubirea,
cât si razboiul sunt prezentate din perspectiva originala a
personajului, care se delimiteaza de perceptţa comuna. Dintre
motivele literare pe care le găsim în operă asociate celor două teme
amintim: motivul cuplului, trădării, geloziei, camaraderie, solitudinii,
etc.
Textul romanului este strucurat în două părţi distincte, Camil
Petrescu utilizeaza formula narativa a romanului în roman în sensul
că povestea de iubire este dezvoltata în interiorul poveştii războiului.
Pe lângă tehnica insertiei, cele două planuri narative, al razboiului şi
al iubirii, alternează în funcţie de amintirile protagonistului
declanşate de memoria involuntară al carei flux nu poate fi controlat
de raţiune.
Acţiunea romanului este plasata atată în mediul citadin
(Bucuresti, Câmpulung) cât şi pe front şi cuprinde evenimente care
se petrec cu aproximativ doi ani şi jumate înainte de izbucnirea
Primului Razboi Mondial, dar şi în timpul desfăşurării acestuia, pe
front. În primavara anului 1916, protagonistul şi în acelaşi timp,
naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu, este
concentrat pe Valea Prahovei şi se află în aşteptarea momentului în
care România se va implica în război. Atât incipitul cât si finalul
aparţin planului narativ al războiului. Între incipit şi final se
stabileste o relaţie de opoziţie astfel: pe de-o parte, preocuparea că
soţia îl înşală în incipitul operei, iar pe de alta parte, indiferenţa de
care dă dovadă în finalul romanului faţă de aceasta. Între incipit şi
final, se interpune atât povestea de iubire, cât şi drama războiului,
cele două fiind prezentate în alternanţă.
O secvenţă narativă importantă este cea a disputei aprige de la
popotă pe tema fidelităţii sau infidelităţii în căsnicie. Prin memoria
involuntară şi discontinuitate temporală se aduce în prezentul
acţiunii experienţa erotică a lui Gheorghidiu ce fixează intriga
acţiunii: eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate şi bănuiam că mă înşală… Tânărul Ştefan, student la
Filozofie se căsătorise cu Ela, orfana crescută de o mătuşă, acum
studentă la Litere. După căsătorie, tinerii trăiesc în condiţii modeste
ducând o viaţă liniştită şi fericită.
O altă secvenţă semnificativă în structura operei este şi cea a
invitaţiei la masa bogatului unchi Tache, unde Ştefan îl înfruntă pe
avar, dar şi pe fratele acestuia Nae Gheorghidiu pe tema căsătoriilor
din dragoste sau din interes. Scena capătă accente balzaciene atât
prin descrierea detaliată a casei, cât şi prin prezentarea tipologiei
avarului ursuz şi dificil care, deşi bogat, locuia într-o singură
încăpere a casei lui ce îndeplinea multiple funcţiuni. După moartea
acestui bogat unchi, tânăra pereche va moşteni o parte din avere,
aspect ce va determina grave dezechilibre în plan familial. Soţul
descoperă că Ela e foarte interesată de partea materială a vieţii şi
asistă neputincios la destrămarea familiei lor. Sub influienţa
Anişoarei, verişoara lui, Ela e atrasă în societatea bucureşteană
intrând în sfera de interes a unui domn G, un vag avocat şi dansator,
foarte căutat de femei. Excursia la Odobeşti provoacă în sufletul
eroului adevărate catastrofe chinuitoare, nemaiputând să-şi
stăpânească unele crize de gelozie. Chinuit de suspiciune, Ştefan
soseşte pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga unde era concentrat
şi nu-şi găseşte soţia acasă. După o despărţire chinuitoare de ambele
părţi, cei doi se împacă. Fiind concentrate pe Valea Prahovei, o
aduce şi pe Ela în Câmpulung să fie mai aproape de el, însă îl zăreşte
în oraş pe G, iar gelozia îi întunecă minţile şi vrea să se răzbune.
Cartea a două a romanului dezvăluie povestea războiului care
e înfăţişat într-o viziune demitizată, totul bazându-se pe realitate şi
autenticitate. Frontul înseamnă mizerie, învălmăşală, ordine
contradictorii, laşitate şi amatorism. Operaţiunile de eliberare a
Ardealului de sub dominaţia austro-ungară sunt greoaie, soldaţii
trecând prin Bran, Tohanul Vechi, Vulcan, iar apoi, peste Olt, se
îndreaptă spre Sibiu. Eroismul este înlocuit cu spaima de moarte, iar
autenticitatea înfăţişării unor întâmplări ne surprinde: surorile Maria
şi Ana Mănciulea sunt acuzate mai întâi de spionaj, ca apoi una
dintre ele să fie decorată pentru curajul de a fi călăuzit armata în
trecerea Oltului.
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu este trimis acasă, dar se simte
detaşat de toată suferinţa provocată de gelozie. Pe Ela o priveşte cu
indiferenţă şi nu vrea să verifice dacă ceea ce aflase dintr-o scrisoare
anonimă în legătură cu faptul că l-ar fi înşelat e adevărat sau nu. Se
decide să divorţeze spunându-i: Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu
dacă ne-am despărţi?
Personajele romanului se conturează direct prin descriere şi
indirect din propriile fapte, gânduri şi vorbe cu ajutorul dialogului şi
al monologului interior. Personajul narator, Stefan Gheorghidiu,
reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior ce trăieste
drama îndragostitului de absolut. Toate evenimentele sunt filtrate
prin constiinţa sa, cu alte cuvinte viziunea pe care ne-o conferă
romanul e una pur subiectivă. Ela este construcţia integrală a minţii
lui Ştefan, iar cititorul nu-şi poate forma o părere obiectivă în
legatură cu fidelitatea sau infidelitatea ei, pentru că soţul a înfăţişat-o
atât în ipostaza de femeie sensibilă şi spirituală, cât şi în ipostaza de
femeie superficială şi demnă de dispreţ.
Registrul stilistic al romanului se caracterizeaza prin claritate,
fraza scurtă şi nervoasă, tonul analitic şi intelectulizat. Stilul adoptat
de Camil Petrescu este anticalofil, iar autorul considera că, într-o
opera literara, relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi bazată pe
concizie ,,ca într-un proces verbal”. Registre stilistice utilizate sunt
diverse, de la cel conceptualizat, eseistic cu referinţe culturale ale
personajui narator la cel colocvial, acesta din urmă fiind utilizat în
dialogurile dintre personaje.
În opinia mea, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război este un roman subiectiv, modern şi psihologic ce îmbină
unicitatea perspectivei narative cu timpul prezent şi subiectiv,
memoria involuntară afectivă cu autenticitatea trăirii şi stilul
anticalofil. Acest roman reprezintă un moment de referinţă în
literature noastră în ceea ce priveşte efortul scriitorilor de a se
racorda la înnoirile propuse de literatura universală.
Aşadar, în acest roman se prezintă drama unui intelectual ce
aspiră spre absolut în iubire, punându-se accent pe contrastul dintre
mentalitatea idealistă a eroului ce trăieşte în lumea ideilor pure şi
pragmatismul personajelor din jurul său fascinate de aspecte
superficiale ale vieţii cum ar fi banii sau distracţiile. Mai explicit, în
opoziţie cu lumea idealistă a intectualului rasat Gheorghidiu se
conturează o lume reală a oamenilor din aşa-zisa înaltă societate ce
trăiesc o viaţă plină de compromisuri, o lume populată de figuri tipic
balzaciene în care sinceritatea, dreptatea şi iubirea nu-şi au locul.

Maitreyi, Mircea Eliade

-tema şi viziunea despre lume şi viaţă-
 Apărut în anul 1933, romanul Maitreyi de Mircea Eliade face
parte din categoria romanelor moderne interbelice, un roman
subiectiv, al autenticităţii şi experienţei, o creaţie de dimensiuni
ample cu o acţiune complexă desfăşurată pe mai multe planuri
narative şi la care participă un număr mare de personaje, oferindu-
se o imagine amplă asupra vieţii, locului şi perioadei pe care
autorul alege să le înfăţişeze.
Ca sursă de inspiraţie în scrierea acestei opere a stat experienţa
trăită de Mircea Eliade în India, după plecarea la studii în anul
1928. Cu această ocazie, autorul a avut prilejul de a întâlni la
Universitatea din Calcutta pe redutabilul profesor de filosofie
hindusă, Surendranath Dasgupta, viitoarea sa gazdă, tatăl viitoarei
sale eroine Maitreyi. Tânărul student, fascinate de atmosfera
indiană, are buna inspiraţie de a consemna în jurnal fiecare
experienţă neobişnuită trăită de el în casa profesorului său. Aceste
file de jurnal vor sta la baza scrierii, de mai târziu, a romanului
Maitreyi.
Supratema romanului pe care autorul o abordează aici este
iubirea imposibilă. Pe lângă aceasta, mai apare şi tema călătoriei
şi a ciocnirii dintre cultura occidentală şi cea orientală. Dintre
motivele literare asociate acestor teme amintim pe cel al
călătorului străin, al femeii misterioase, al cuplunui incompatibil,
al drumului, al ochilor etc.
În central romanului se află conflictul dintre tânărul inginer
Allan şi inginerul Narenra Sen, ca reprezentanţi direcţi ai unor
mentalităţi diferite: libertinajul de tip european şi de cealaltă parte
constrângerea tradiţionalistă. Conflicte de mai mică anvergură
întâlnim în roman între grupul europenilor în frunte cu Harold şi
Allan, după ce acesta din urmă a îmbrăţişat mentalitatea hindusă,
dar şi între Allan şi dna Sen, după aflarea secretului relaţiei
nepermise. Pe lângă aceste conflicte exterioare, în operă este
dezvoltat un puternic conflict interior, născut în sufletul
englezului Allan dintr-un amalgam de sentimente: iubire pură,
teamă, gelozie, indiferenţă, egoism etc.
Titlul romanului este dat de numele personajului feminine
Maitreyi, simbol al sacrificiului în iubire, cel mai exotic personaj
din literature noastră, un amestec inexplicabil de inocenţă şi
senzualitate, numită şi în roman, dar şi de către critica literară cu
sintagma de fecioara bengaleză.
Fiind un roman modern al autenticităţii şi experienţei,
perspectiva narativă este subiectivă, naratorul faptelor este de
tip homodiegetic, total implicat în relatarea evenimentelor, astfel
că viziunea asupra evenimentelor este de tip împreună cu,
focalizare internă. Ceea ce confer un plus de credibilitate şi
autenticitate romanului este dat şi de existenţa mai multor
perspective temporale asupra faptelor narate:
a) însemnările zilnice din jurnal pe perioada sederii în India;
b) adnotările şi comentariile ulterioare care vin să contrazică
sau să explice faptele prezentate în jurnal;
c) confesiunea naratorului-personaj Allan, care, pe măsură
ce scrie romanul, retrăieşte cu emoţie unele fapte şi
analizează cu minuţiozitate fiecare gest sau vorbă.
Din punct de vedere structural, romanul Maitreyi este alcătuit
din cincisprezece capitole povestite din perspectiva tânărului
inginer englez Allan, un alter-ego al autorului, un european care
pe parcursul şederii sale în India trăieşte o dublă experienţă: o
iubire autentică şi absolută alături de tânăra bengaleză; o
experienţă excepţională de cunoaştere a culturii hinduse care l-a
cucerit iremediabil.
 Există o strânsă relaţie de simetrie între incipit şi final în
această opera, deoarece ambele aduc în prim plan preocuparea
naratorului-personaj pentru Maitreyi, însă trăirile sunt prezentate
în opoziţie: dacă în incipit desluşim emoţiile primelor întâlniri şi
un gen de indiferenţă; în final naratorul este total implicat
deoarece îi vedem durerea sufletească născută dintr-un sentiment
de autoculpabilizare. Incipitul romanului constituit ex-abrupto
surprinde prin tehnica punerii în abis cu tonalitatea înaltă a
confesiunii, luciditatea analizei, autenticitatea faptelor trăite şi
consemnate cu patimă. Finalul deschis lasă loc de interpretări
privind evoluţia relaţiei dintre protagonişti care s-a prelungit cu
mult dincolo de paginile cărţii.
Tânărul englez de numai 24 de ani, ajuns în India, este angajat
la o societate de canalizare a deltei în funcţia de desenator tehnic,
iar mai apoi, ca urmare a performanţelor sale deosebite, este
avansat ca supraveghetor al unor lucrări la Talmuk şi Assan.
Iniţial, Allan priveşte cu dezinteres existenţa indienilor, dar, o
dată cu intrarea în casa inginerului Sen alături de Lucien care
dorea să elaboreze un studiu despre civilizația indiană, viziunea
lui se schimbă. Cu acest prilej o reîntâlneşte pe frumoasa Maitreyi
îmbrăcată în sari de culoarea ceaiului, cea care i se păruse mult
mai urâtă la prima vedere, atunci când alegea cărţi pentru vacanţa
de Crăciun alături de tatăl său. Comunicarea dintre cei doi tineri
se fundamentează în această secvenţă narativă pe metafora
privirii, după cum rezultă din citatul …mi-a întâlnit ochii, şi eu
am zâmbit. Şi atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se
odihnească…
La noul loc de muncă, tânărul inginer se îmbolnăveşte de
malarie, iar cu ocazia spitalizării, este vizitat atât de prietenii săi
europeni, cât şi de inginerul Sen şi de fiica lui. Pentru a economisi
bani şi pentru că îl aprecia în mod special, inginerul îl invită să
locuiască în casa lui după spitalizare. Treptat, Allan devine
fascinate de atmosfera din casa gazdei sale şi mai ales de
complexitatea sufletului Maitreyiei.
Inginerul considera că fata lui mai mare are geniu întrucât era
capabilă să susţină conferinţe despre esenţa frumosului și scria
poeme filosofice apreciate de elita bengaleză şi de marele poet
Robi Takkur, în realitate genialul scriitor indian Rabindranath
Tagore, laureat al premiului Nobel.
Dialogurile dintre Allan şi Maitreyi pe teme literare, filosofice,
lingvistice sau religioase au avut menirea de a scoate la lumină
conştiinţa superioară a tinerei indiene care s-a făcut treptat
apreciată şi admirată de orgoliosul intelectual european. După ce
pătrunde în camera austeră a fetei în care nu existau obiecte de
mobilier decât un pat pe care dormea sora ei mai mică, Chabu,
admiraţia lui Allan pentru ea creşte nemăsurat, mai ales după ce
constată faptul că dormea pe jos, pe o banală rogojină asemeni
asceţilor.
În casa inginerului, Allan era tratat cu deosebit respect,
deoarece poporul indian socotea că un musafir este trimisul lui
Dumnezeu în mijlocul lor, şi deci trebuie iubit şi apreciat. Relaţia
dintre tineri se consolidează şi pe parcursul orelor de bengaleză şi
franceză pe care şi le dădeau reciproc. Văzându-se atras de forţa
erotismului fetei şi observând cât de bine este tratat de toată casa,
Allan cu mintea lui de european ajunge să creadă că toţi îl vor
prins în cursa căsătoriei cu Maitreyi, când de fapt lucrurile nu erau
deloc aşa.
 Maitreyi, tânăra inteligentă cu o frumuseţe rară, dincolo de
canoanele obişnuite, a reuşit să-l seducă pe Allan şi prin
intermediul unor jocuri abil regizate de ea:
a) jocul cu floarea de glicină în jurul căreia împleteşte un fir de
păr de-al ei pe care i-o dăruie şi i-o cere a doua zi spre a
vedea cum reacţionează;
b) jocul alinierii şi numărării unor cărţi alese de ea în bibliotecă
spre a-i sugera astfel tânărului că între ei există o relaţie
special de iubire;
c) jocul aringerilor cu picioarele, şi mai apoi jocul mângâierii
mâinilor care îi ajută pe amândoi să înţeleagă cât de pătimaş
se iubeau.
Allan parcurge toate etapele unei iubiri acaparatoare în mai
mulţi paşi:
1) negarea iubirii: eu n-o iubesc, mă amuz numai;
2) instalarea iubirii: mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt
îndrăgostit;
3) creşterea iubirii: nicio femeie nu m-a turburat atât;
4) apoteoza: sunt vrăjit şi îndrăgostit… suferinţa mea senzuală
e un bluestem…
Atât de îndrăgostit ajunge tânărul englez, încât este capabil să-
şi abandoneze propria religie pentru a-şi putea vedea îndeplinit visul
de a se căsători cu iubita lui. Înainte de a i se dărui, tânăra hindusă
oficiază un ritual, un fel de logodnă mistică invocând elementele
naturii. Această secvenţă narativă ocupă un loc important în structura
acestui roman. Pentru această logodnă, tânăra se pregăteste îndelung
comandând un inel confecţionat din aur şi fier şi prefăcându-se
obosită, a cerut spre seară să fie dusă la Lacuri, mergând numai cu
Allan, cu şoferul şi cu o tânără văduvă, sora lui Khoka. În vreme ce
şoferul a plecat să-şi ia limonadă, iar tânăra văduvă a preferat să
rămână în maşină spre a le da libertatea dorită, cei doi îndrăgostiţi s-
au retras într-o zonă ascunsă a parcului, loc în care Maitreyi a rostit
nişte incantaţii invocând elementele naturii și jurând pământului-
mamă că va rămâne veşnic credincioasă lui Allan. După săvârşirea
acestui ritual, teama fetei de păcate s-a risipit ca prin minune. Ea şi-a
exprimat dorinţa de a-l urma pe iubitul ei în lume, iar relaţia lor de
iubire a fost şi mai puternică după logodna oficiată de ea cu atâta
seriozitate. Iubirea puternică dintre cei doi a fost dată în vileag de
sora mai mică a Maitreyiei care era involuntar îndrăgostită de Allan,
aspect care apropie acţiunea romanului de punctual culminant.
O altă secvenţă narativă la fel de important este şi cea a
alungării tânărului din casă. După ce Chabu a dezvăluit mamei sale
secretul în timp ce o spăla pe cap, dl Sen îl minte pe Allan spunându-
i că va trebui să-şi caute o altă gazdă întrucât el s-a decis să se
opereze la ochi şi trebuie să-şi mute familia la nişte rude. La aflarea
acestei veşti, Allan a fost extreme de tulburat, principal sa
preocupare fiind aceea de a o vedea pe Maitreyi înainte de plecare.
Dna Sen a intrat şi ea în cameră obligându-l pe tânăr să mănânce
înainte de plecare sau măcar să bea un ceai. După ce inginerul a ieşit
din cameră şi după ce a primit prin Lilu, care plângea în hohote, un
bilet de la Maitreyi, Allan a încercat să se salveze cerând iertare dnei
Sen pe care o iubea ca pe o mamă. Degeaba a căzut în genunchi
implorând iertare şi ajutor, ea a rămas rece şi zâmbitoare spunându-i
mereu să-şi bea ceaiul. Înainte de plecare, i s-a permis să o vadă
numai pe fiica lor cea mică, iar după ce a ieşit afară, uitându-se spre
balconul iubitei sale, a văzut-o pe aceasta leşinând şi a avut impulsul
normal de a se întoarce să vadă cum este, însă, în coridorul casei, s-a
întâlnit cu dl Sen care l-a întrebat dacă şi-a uitat ceva, astfel că i s-a
blocat drumul şi a fost nevoit să plece. Abia după ce a urcat în
maşină şi a citit biletul pe care inginerul il dăduse, a descoperit Allan
amploarea conflictului dintre el şi Sen care îi interzicea astfel să mai
ia contact cu vreunul din membrii familiei sale. După despărţirea
bruscă a celor doi îndrăgostiţi, asupra familiei Sen s-au abătut mai
multe nenorociri: tatăl îşi pierde vederea, dna Sen albeşte brusc, sora
Maitreyiei înnebuneşte şi după multe crize moare, iar Maitreyi după
ce e bătută cu bestialitate, pentru a scăpa din familie se dă
vânzătorului de fructe din colţ, crezând că va fi repudiată astfel.
Allan se retrage alături de Harold o perioadă scurtă la dna
Ribeiro, umblând în rătăcire prin Calcutta şi împrejurimi, iar pentru a
se vindeca de suferinţa pierderii iubitei sale, se retrage în Hymalaya,
loc în care trăieşte o relaţie cu o evreică finlandeză pe nume Jenia
Isaac, o căutătoare a absolutului pentru care Allan n-a putut simţi
ceea ce a simţit pentru Maitreyi. Relaţia cu Jenia şi mai apoi cea cu
Geurtie l-au făcut pe tânăr să înţeleagă faptul că a trăit alături de
Naitreyi iubirea absolută.
Primind o slujbă, Allan pleacă din India spre Singapore şi
acolo află mai târziu de la unul din nepoţii familiei Sen că Maitreyi a
avut nenumărate tentative de a fugi din casă, inclusiv gestul
necugetat de a se da vânzătorului de fructe spre a avea libertatea de
a-l căuta pe el.
În opini mea, romnul Maitreyi se încadreză în modernismul
interbelic, fiind o creaţie literară bazată pe experienţa trăită şi
consemnată de Mircea Eliade, o natură intelectuală de excepţie, un
om interesat de tot ceea ce poate reprezenta obiect al cunoaşterii.
Spre deosebire de tragedia Romeo şi Julieta, opera marelui
dramaturg englez W. Shakespeare care se finalizează cu moartea
celor doi îndrăgostiţi, în romanul Maitreyi accentul nu se pune pe
caracterul tragic al întâmplărilor, ci pe drama interioară a celor doi
îndrăgostiţi, dramă care este generată de prejudecăţile părinţilor ce
au făcut imposibilă povestea lor de iubire.
Aşadar, prin intermediul acestui roman, Mircea Eliade a reuşit
să realizeze trecerea spre romanul subiectiv modern prin înlocuirea
mimesisului specific romanului tradiţional cu autenticitatea trăirilor
naratorului-personaj, un alter-ego al autorului.

Enigma Otiliei, George Călinescu

-tema şi viziunea despre lume şi viaţă-

Critic şi istoric literar, dramaturg, poet şi romancier prolific,

George Călinescu a îmbogățit literatura română cu o operă
impresionantă ca dimensiune și valoare. În ipostaza de romancier,
acesta se înscrie în tradiția romanului realist românesc de tip
obiectiv, reprezentat de Nicolae Filimon prin Ciocoii vechi și noi și
de Liviu Rebreanu prin Ion, însă concepția estetică a marelui scriitor
se delimitează de cea a predecesorilor săi. Opera sa cuprinde
romanele ,,Cartea nunții”, ,,Bietul Ioanide”, ,,Scrinul negru”, și
binecunoscutul ,,Enigma Otiliei”. Romanul ,,Enigma Otiliei”, apărut
în 1938 este o creație epică de dimensiuni ample, cu o acțiune
complexă desfășurată pe mai multe planuri narative, cu puternice
conflicte între personaje complexe, autorul reușind să înfățișeze prin
intermediul acestui roman o imagine amplă a epocii pe care a ales să
o prezinte, aspect evidențiat și prin elementele de structură și de
compoziție din operă.
Tema fundamentală a romanului este existenţa/destinul
societății burgheze bucureștene de la începutul secolului trecut.
Ariile tematice desprinse din această supratemă sunt: avariția și
istoria unei moșteniri, familia și problematica paternității, iubirea,
destinul celor doi orfani aflați pe drumul devenirii lor, dar și
parvenitismul.
 Titlul romanului joacă un rol crucial în transmiterea mesajului
operei şi creează un orizont de aşteptare în mintea lectorului. Acesta
reliefează eternul mister feminin al Otiliei, o tânără atipică, un
amestec ciudat de luciditate și ștrengărie, de onestitate și
superficialitate, această fată neputând fi înțeleasă de niciunul dintre
cei doi bărbați pe care i-a iubit. Iniţial, autorul a denumit romanul cu
titlul Părinţii Otiliei, întrucât, sub o formă sau alta, mai toate
personajele operei se erijază în ipostaza de educabil, de părinte ce dă
sfaturi fetei.
Perspectiva narativă, un alt element important în înfățișarea
acțiunii romanului, este modernă și definește un punct de vedere al
unui narator omniscient, heterodiegetic, asupra unor evenimente
relatate la persoana a III-a. De modernitate ține și existența celui de-
al doilea narator, de data aceasta de tip homodiegetic, în persoana lui
Felix, care este practic un mediator între naratorul obiectiv și
cititorul fictiv (naratarul).
Conflictele în roman sunt multe şi bine conturate. Constatăm
faptul că pe lângă conflictul puternic pentru moștenirea averii lui
Giurgiuveanu, întâlnim și conflictul de natură erotică privind
rivalitatea dintre tânărul Felix Sima și moșierul Leonida Pascalopol,
pentru mâna Otiliei. Personajele romanului sunt numeroase și divers
construite. De o parte avem familia bătrânului moşier Costache
Giurgiuveanu și fiica sa vitregă, Otilia Mărculescu, ce îl primesc în
casa lor pe tânărul Felix, rămas și el orfan, alături de ei fiind foarte
des și Pacalopol, prieten bun al bătrânului. De cealaltă parte a
baricadei se află familia Tulea, alcătuită din Aglae, Simion şi cei trei
copiii, una din fete, Olimpia, fiind căsătorită cu Stănică Raţiu un
arivist ce stă la pândă şi el pentru a pune mâna pe averea lui
Giurgiuveanu.
Succesiunea secvenţelor narative este redată prin tehnica
înlănţuirii, care este din loc în loc întreruptă prin inserarea unor
micronaraţiuni. Semnalăm şi utilizarea unor tehnici narative modern
cum ar fi tehnica reflectării poliedrice ( Otilia este văzută în mod
total diferit prin ochii mai multor personaje, în mai multe oglinzi:
pentru Pascalopol, Otilia e o femeie capricioasă cu un temperament
de artistă, Stănică spune despre ea că este o fată faină, Aglae o
descrie ca pe o dezmăţată, Felix o consideră admirabilă, superioară,
iar Costache o priveşte ca fiind fe-fetiţa lui); tehnica
contrapunctului în prezentarea casei din Bucureşti în paralel cu
moşia lui Pascalopol din Bărăgan şi tehnica focalizării sau
restrângerii cadrului de la strada Antim, la casa avarului
Giurgiuveanu, la interiorul casei, ca în final atenţia să fie îndreptată
spre descrierea detaliilor semnificative ale fizionomiilor şi
gesturilor unor personaje.
Din punct de vedere structural, romanul Enigma Otiliei este
alcătuit din 20 de capitole care dezvoltă mai multe planuri narative:
 în prim plan se află istoria moştenirii averii şi lupta neostoită a
celor două animale urbane, Aglae Tulea şi Stănică Raţiu care îl
hăituiesc pe Giurgiuveanu grăbindu-i moartea;
 în planurile secundare sunt dezvoltate alte poveşti: destinul
tânărului Felix aflat între iubirea pentru Otilia şi visul de a se
realiza profesional, povestea arivistului Stănică Raţiu şi
monografia Bucureştiului de la începutul secolului trecut.
Relaţia incipit-final prezintă în bună tradiţie realist-obiectivă
aspecte legate de locul şi timpul acţiunii, precum şi de unele
personaje ale romanului. Luând modelul balzacian, în incipit
Călinescu, prin descrierea detaliului semnificativ, ne prezintă casa
din strada Antim, pe moş Costache, pe Otilia, pe o parte din membrii
clanului Tulea, evidenţiind trăsăturile lor fizice, pentru a dezvălui
apoi tipologia în care se înscrie fiecare dintre aceştia. Raportat la
incipit, finalul romanului formează cu acesta o relaţie de simetrie
prin descrierea aceloraşi aspecte, dar în moment diferite din viaţa
personajului principal Felix Sima: la venirea sa în Bucureşti, şi în
final, ajuns la maturitate, îşi aminteşte de casa mare, dar învechită a
bătrânului şi de replica ciudată, rostită de acesta cu ocazia sosirii
sale: nu-nu stă nimeni aici…
 Interesante în structura acestei opera sunt secvenţele în care
naratorul dezvăluie competiţia acerbă pentru moştenirea lui
Giurgiuveanu, un bun prilej pentru a observa efectele în plan moral
ale obsesiei banului. Deşi o iubeste sincer pe fiica sa vitregă,
bătrânul amână să treacă averea pe numele ei pentru a nu cheltui
bani cu actele. Aglae pândeşte ca nu cumva fratele ei să lase averea
celor doi orfani din casă. Stănică urmăreşte şi el să parvină dorind să
pună mâna şi pe averea bătrânului, dar şi pe cea a clanului Tulea,
prin căsătoria temporară cu fiica lor Olimpia alături de care va avea
şi un moştenitor, care va muri neîngrijit şi neiubit. Pe lângă avariţie
şi parvenitism ca teme favorite în operele realiste, Călinescu
dezvoltă şi tema iubirii şi a căsătoriei. Sub o formă sau alta, mai
toate personajele sunt obsedate de ideea de a se căsători: Aurica -
fata bătrână, vrea să se căsătorească alergând disperată spre bărbaţii
pe care-i vede în calea ei; Titi - se tulbură erotic îndrăgostindu-se de
Otilia şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială cu Ana Sohoţchi;
Pascalopol - se căsătoreste cu Otilia, iar eşuează; Stănică - trăieşte cu
Olimpia o relaţie falsă de iubire, dar după ce pune mâna pe bani, se
reorientează spre Georgeta; Felix - se va căsători mai târziu, ratându-
şi prima iubire din dorinţa de a-şi împlini visul de a deveni medic.
Planul narativ al devenirii lui Felix, student la Medicină,
urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa unchiului său şi în
special iubirea sinceră pe care o trăieşte pentru Otilia. Este gelos pe
maturul Pascalopol, dar nu ia nicio hotărâre în privinţa relaţiei cu
Otilia, deoarece pentru el primează dorinţa de a se face medic. După
moartea bătrânului, fata îi lasă libertatea de a-şi face o carieră, ea
alegând să plece cu Pascalopol. În epilog aflăm că soţul ei matur i-a
redat cu generozitate libertatea tinerei femei, devenind apoi soţia
unui conte din Buenos Aires.
În opinia mea, Enigma Otiliei de George Călinescu este un
roman realist balzacian cu o structură complexă în care este
prezentată în manieră critică şi obiectivă societatea bucureşteană de
la începutul secolului trecut, cu toate obsesiile şi viciile ei pe care
autorul vrea să le demaşte, considerându-le primejdioase pentru
întreaga societate. Această creaţie scoate în evidenţă multele
tipologii umane cum ar fi avarul cu o faţă umană în ipostaza lui
Giurgiuveanu, baba absolută fără cusur în rău în persoana Aglaiei,
Aurica, fată bătrână obsedată de ideea căsătoriei, arivistul în
persoana lui Stănică Raţiu, şi psihologiile deviante în ipostazele lui
Simion Tulea sau Titi.
Aşadar, acest roman este unul de factură clasică prin structura
sa bine organizată, dar modern prin prin tehnicile narative abordate
cum ar fi reflectarea poliedrică, contrapunctul sau cea a focalizării.
Autorul său s-a impus în literatură ca mare scriitor de romane
citadine urmând sfatul mentorului său Lovinescu în privinţa surselor
predilecte de inspiraţie.

Moromeții, Marin Preda

-tema şi viziunea desre lume şi viaţă-

Investigând în profunzime spaţiul rural, satul românesc din

Câmpia Dunării în care s-a născut şi a crescut, Marin Preda a dăruit
literaturii noastre o creaţie monumentală intitulată Moromeţii şi
situată în descendenţa operelor realist-obiective, reprezentate de Ioan
Slavici şi Liviu Rebreanu. Preda aduce o nouă viziune asupra satului
românesc, în general, şi asupra ţăranului roman, în special: El nu-l
prezintă pe Moromete devorat de patima înavuţirii, aşa cum i-a
prezentat Slavici şi Rebreanu pe Ghiţă din Moara cu noroc, sau pe
Ion din romanul omonim. Dimpotrivă, Preda a vrut să demonstreze
că tărănimea română e capabilă de reacţii sufleteşti surprinzătoare.
Inteligenţa, umorul, plăcerea de a comunica şi dorinţa de a-şi păstra
familia unită ne determină pe noi ca cititori să apreciem şi să-l iubim
pe Ilie Moromete.
"Moromeții" este un roman realist obiectiv elaborat în
perioada postbelică și publicat de către Marin Preda în două
momente diferite ale carierei sale literare: primul volum în anul
1955, iar după 12 ani, partea a II-a a acestui roman fluviu care însă
nu s-a bucurat de atâta succes precum primul volum care a fost
reeditat de nenumărate ori. Creație epică de mare întindere, acest
roman are o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri
narative cu personaje multe și complex caracterizate, autorul reușind
să creeze în mintea cititorului o amplă imagine privitoare la epoca
postbelică, dar și câțiva ani de dinaintea războiului.
Ca roman realist și obiectiv, "Moromeții" este construit pe
principiul verosimilității. Cronotopul utilizat este și el real, mai exact
este vorba de satul Siliștea-Gumești, cu puțin înainte și după cel de-
Al Doilea Război Mondial.
Perspectiva narativă este specifică romanului realist și
definește punctul de vedere al unui narator heterodiegetic, atitudinea
acestuia fiind detașată de diegeză, însă, fiind un roman modern,
întâlnim aici și situația personajului-reflector şi acelui martor în
persoanele lui Niculae, Ilinca, sau chiar Ilie Moromete, din al cărui
puncte de vedere cunoaștem multe evenimente. Prin acest fapt,
romanul capătă un evident caracter polimorf.
Din punct de vedere tematic, romanul are în prim plan destinul
unui țăran și destrămarea lenta a familiei sale în perioada
"obsedantului deceniu" (anii 50). Romanul dezbate tema istoriei și a
timpului nerăbdător, dar și tema crizei de comunicare dintre
generații.
Compozițional, romanul este alcătuit din opt părți, primele trei
publicate în 1955, iar ultimele cinci, 12 ani mai târziu. Acțiunea este
complexă și desfășurată pe mai multe planuri narative, în prim plan
aflându-se familia lui Ilie Moromete, o familie numeroasă și
măcinată de nemulțumiri mocnite al căror efect îl vedem în final.
 Conflictele romanului sunt multe şi bine detaliate de către
autor:
a) Dezacordul dintre Moromete, cap de familie autoritar și cei trei
băieți din prima căsătorie. În timp ce tatăl se străduiește și păstreze
intactă averea familiei, cei trei feciori își doresc cu ardoare să devină
independenți și să pună mâna pe bani prin orice mijloace;
b) Conflictul dintre Ilie și Catrina declanșat pentru pogonul vândut
din zestrea femeii cu promisiunea că va trece casa pe numele ei
astfel încât la bătrânețe să nu fie alungată;
c) Conflictul dintre Moromete și sora sa Maria, poreclită Guica,
femeie care și-ar fi dorit, ca după moartea primei soții, să rămână ea
în casă pentru a crește copiii, astfel ca la bătrânețe să se bucure de
sprijinul lor;
d) conflictul dintre Ilie Moromete și copilul mai mic, Niculae, pe
tema trimiterii acestuia la școală pentru a-și îndeplini visul de a
devein om şcolit. Niculae se luptă cu întreaga familie și în mod
deosebit cu tatăl său care nu considera atât de importantă educația
pentru copiii săi. Secvența serbării de la școală în care lui Niculae,
premiantul clasei, i se face rău în timp ce spunea o poezie, ne
dezvăluie sensibilitatea și duioșia tatălui vis-a-vis de soarta copilului
său plăpând și bolnăvicios.
Subiectul operei este unul complex şi dezvoltat pe mai multe
paliere. Moromete, țăran din clasa mijlocie, încearcă din răsputeri să
păstreze intact pământul familiei cu prețul uni trai plin de privațiuni.
Spre deosebire de el, cei trei fii sunt preocupați numai de bani și de
ideea de a-și obține libertatea care cred ei ca le-ar aduce fericire.
Alături de mătușa lor, Paraschiv, Nilă și Achim pun la cale un plan
distructiv de a pleca la București luând cu ei oile cumpărate cu bani
de la bancă și caii de care familia nu s-ar fi putut lipsi pe perioada
secerișului. Acești trei băieți erau furioșii pe tatăl lor pentru că
recăsătorindu-se îi punea pe ei în ipostaza de a împărți averea și cu
cei trei copii rezultați din relația cu Catrina. Îl mint pe tatăl lor
spunând că dacă vor duce la București oile, vor vinde mai scump
brânza și vor trimite bani pentru plata datoriilor familiei. Achim fuge
cu oile dar nu trimite banii făgăduiți, ba mai mult, vinde oile atât de
trebuincioase familiei.
Numai sensibilitatea lui Nilă a făcut ca fuga celorlalți băieți cu caii
să nu se petreacă înainte de seceriș. Fuga propriu-zisă se va petrece
după seceriș și după ce tatăl le va administra o bătaie întrucât au
vorbit ironic și n-au fost de acord să-l însoțească la muncă. Cei doi
vor fura și caii și o parte din hainele luate din cutia de zestre pe care
au spart-o.
Semnificative în structura acestui roman sunt secvențele luării
cinei și a tăierii salcâmului. Incipitul romanului prezintă întoarcerea
familiei de la munca istovitoare a câmpului și luarea cinei, prilej
potrivit pentru a ne dezvălui relațiile dintre membrii familiei: cea
mai importantă poziție este ocupată de Ilie Moromete care domnește
deasupra tuturor, așezat fiind pe pragul înalt dintre încăperile casei.
Aproape de ieșire stau cei trei băieți din prima căsătorie, care parcă
vor să părăsească familia, iar de cealaltă parte a mesei stătea Catrina
în apropierea oalelor cu mâncare, avându-i lângă ea pe copiii din
relația cu Moromete: Tita, Ilinca şi Niculae. Scaunele foarte mici pe
care sunt așezați copiii care între timp au crescut, scot în evidență
condiția socială a acestei familii în care mocnesc multe conflicte.
Interesantă este și secvența narativă a tăierii salcâmului,
arbore pe care Bălosu Tudor, vecinul lui Moromete, îl solicita de
multă vreme. Duminica dis-de-dimineață Ilie îl trezește pe Nilă
pentru a tăia mărețul arbore care în roman este un simbol al
verticalității, o veritabilă axis mundi, ce are în jurul său întregul sat și
a cărui prăbușire anticipează declinul, căderea lui Ilie Moromete şi a
întregii clase a ţărănimii. Peste prăbușirea zgomotoasă a arborelui se
suprapune bocetul sfâșietor al unei femei care își pierduse soțul
bolnav, întregul peisaj părând dintr-odata mai pustiu și mai trist.
După tăierea salcâmului, Nilă se pregătește să se ducă la premilitară,
un tip de joc periculos realizat sub îndrumarea învăţătorului
Toderici, un joc ce anticipează apropierea grăbită a războiului. După
Nilă, pleacă de acasă și Moromete spre Poiana lui Iocan, loc ce
simbolizează libertatea pentru sătenii din Siliștea-Gumești. Avându-i
alături pe cei mai buni prieteni ai săi, Cocoșilă și Dumitru lui Nae,
Moromete citea sătenilor din ziarele "Mișcarea", "Dimineața" și
"Curentul" făcând pe marginea lecturilor comentarii politice. Acum
facem cunoștință și cu alți oameni ai satului precum Țugurlan,
Boțoghină sau Din Vasilescu.
Planurile narative secundare dezvoltă povești de viață la fel
de interesante:
a) Relația de iubire dintre Polina și săracul Birică trece prin mai
multe etape: apriga fata își înfruntă tatăl care nu dorea să-i dea partea
ei de avere întrucât s-a căsătorit peste voia părinților. Ea îl îndeamnă
pe Birică să intre în conflict cu tatăl și fratele ei, seceră grâul care i
se cuvenea și dă mai apoi foc casei părinteşti;
b) Familia Boțoghină alcătuită din tatăl Vasile, bolnav de plămâni,
mama Anghelina și cei doi copii Vatică și Irina trăiesc o adevărată
dramă căci părinții se certau deoarece mama nu era de acord să
vândă din pământul familiei pentru a se trata, gândindu-se că va
rămâne și văduvă și săracă. După tratament, Boțoghină se vindecă
dar nu ascultă de sfatul medicului și se reapucă de muncă, fapt care îi
va grăbi moartea;
c) Țugurlan trăiește și el o adevărată dramă căci din cei 7 copii i-a
rămas numai unul pe nume Marinică și acesta slab și bolnăvicios.
Apăsat de sărăcie, Țugurlan devine violent verbal și fizic bătându-se
cu fiul primarului care fura din cerealele sătenilor, și, mai grav, intră
în conflict cu jandarmul satului, căruia îi fură arma, fapt ce atrage
după sine anchetare și trimiterea lui la închisoare.
În finalul volumului I, evenimentele se precipită căci timpul nu
mai avea răbdare, astfel că Moromete, după ce află de la Scămosu
că băieții lui nu se vor mai întoarce în sat, ia hotărâri decisive: vinde
pământ lui Tudor Bălosu, achită fonciirea, datoriile la bancă, plătește
taxele școlare ale lui Niculae și cumpără doi cai.
 Volumul al II-lea reia destinul unor personaje din volumul I,
dar introduce în scenă și personaje necunoscute. Incipitul acestui
volum se deschide cu întrebarea retorică "În bine, sau în rău s-a
schimbat Moromete?". N-a mai fost văzut ca alte dăți stând ceasuri
întregi pe stănoagă, și n-a mai răspuns cu multe cuvinte atunci când
trecătorii prin fața casei sale îl salutau. Cei trei feciori fugiți la
București n-au cunoscut succesul pe care-l visau:
a) Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, cu mari eforturi își strânge
bani spre a-și construi casa mult visată, dar moare în floarea vârstei;
b) Nilă ajunge portar al unui bloc, trăiește de asemeni în lipsuri
alături de frații săi, iar în timpul războiului moare la Capul Donului,
cadavrul lui fiind aruncat într-o fântână alături de alte cadavre;
c) Achim, ceva mai descurcăreț decât frații săi, reușește să pună
mâna pe un magazin alimentar şi să ducă un trai rezonabil.
Fără a-și anunța soția, Moromete îi vizitează pe băieți la
București, constată la fața locului în ce condiții mizere trăiau și îi
invită să se întoarcă acasă, promițând să le dea averea cuvenită.
După ce a aflat Catrina de vizita la București a soțului, s-a înfuriat și
în urma repetatelor conflicte cu Moromete, s-a mutat la fiica ei din
prima căsătorie, Alboaica.
Colectivizarea forțată a satului în perioada comunistă a scos în
evidență o serie de evenimente "pline de viclenie". Satul Siliștea-
Gumești a fost invadat de tot felul de indivizi fără caracter. Dintre
aceste personaje necunoscute și fără caracter amintim pe Mantaroșie,
moldovean de origine, Plotoagă, președintele consiliului popular,
Zdroncan, unul din mulții copii ai lui Pisică, ajuns secretar la sfatul
popular, dar și primarii Isosică sau Vasile al Moașei, ultimul dintre ei
odată ajuns în funcția de conducere, a avut ca principală preocupare,
răzbunarea pe propriile rudenii. Niculae, fiul cel mic al lui
Moromete, a ajuns activist de partid în satul natal. Are loc un
conflict puternic la aria Cotigioaia cu ocazia strângerii recoltei de
grâu pe care Niculae trebuia să o monitorizeze. A doua zi s-a plecat
pe la fiecare casă pentru a strânge cota de grâu, însă un țăran pe
nume Gheorghe s-a speriat de autoritățile venite în căutarea sa, a
fugit și vrând să treacă peste un râu, s-a înecat. Vinovat de acest
incident tragic a fost considerat Niculae Moromete, care a fost
destituit din funcția de activist. Tânărul își va continua școala după
plecarea din sat și va deveni un inginer horticultor respectabil. Spre
sfârșitul romanului, Niculae se va cupla cu Mărioara, fata lui Adam
Fântână, devenită asistentă medicală, tânăra care l-a iubit întreaga sa
adolescență pe băiatul lui Moromete, însă acesta nu i-a dat nicio
șansă atunci.
Secvențe narative importante în roman sunt și cele în care
autorul ne prezintă moartea unui țăran fără zbucium, fără suferință
provocată de vreo boală și fără dramatism. Din relatările Ilincăi,
devenită personaj reflector aflăm cum s-a stins Moromete la al cărui
priveghi sosește și fiul său educat, Niculae. Ultimele cuvinte ale
personajului înainte de moarte au fost următoarele: "Domnule, eu
totdeauna am dus o viață independentă.".
În opinia mea, romanul "Moromeții" de Marin Preda este o
creaţie epică de mare întindere ce reconstituie în mod realist spaţiul
rural din Câmpia Dunării aflat în momentele marilor schimbări
istorice: realitatea celui de-Al Doilea Război Mondial şi instaurarea
regimului comunist ce-a adus evenimente pline de viclenie. Este
demnă de admiraţie înverşunarea cu care personajul Ilie Moromete
luptă cu toată lumea şi cu propriii copii să ţină în loc existenţa
arhaică în perioada obsedantului deceniu în care destinul ţăranilor a
fost zguduit din temelii.
Aşadar, acest roman este o creație realistă în care Marin Preda
a dorit să demonstreze că țărănimea nu este stăpânită așa cum se
credea, de "instinctul posesiunii, ci e capabilă de reacții sufletești
nebănuite" (Alexandru Piru). Spre deosebire de Ion din romanul
omonim al lui Liviu Rebreanu, personaj dominat de instincte josnice,
Moromete dovedește că e tipul țăranului filozof și rațional, care nu
este sclavul avariției, întrucât pentru el pământul a reprezentat doar
un simplu simbol al libertății materiale și spirituale, un banal mijloc
de a-şi menţine familia unită.

CARACTERIZĂRI ALE UNOR PERSONAJE.

RELAŢII ÎNTRE PERSONAJE ÎN OPERA EPICĂ SAU
DRAMATICĂ

Alexandru Lăpușneanul
particularităţi de construcţie
a personajului principal într-o nuvelă studiată

Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei

Dacia literară (1840), nuvela Alexandru Lăpuşneanul ilustrează
două din ideile formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul-
program intitulat Introducţie: inspirarea din istoria naţională şi
promovarea unei literaturi originale. Pentru scrierea primei nuvele
istorice din literatura noastră, Costache Negruzzi s-a inspirat din
operele cronicarilor Grigore Ureche si Miron Costin, reușind să
creeze un personaj memorabil care s-a impus cu ușurință in
conștiinta tuturor românilor. În ciuda faptului că domnitorul este
ceea ce numim noi un antierou, autorul a reușit să-l înfățișeze într-o
lumină excepțională datorită talentului remarcabil în privința
construcției personajului.
 Tema principală a nuvelei este istoria, peste aceasta fiind
suprapusă tema destinului unui tiran însetat de sânge, aflat în conflict
cu toată lumea.
Conflictul de bază al operei este cel dintre domnitor și boierii
care l-au trădat în prima domnie.Conflicte secundare se desfășoară
între personajul principal, Lăpușneanul, și soția sa,dar și între
domnitor și Moțoc, exponentul boierului intrigant.
Având în vedere perspectiva narativă, se remarcă tendința
naratorului spre obiectivare, însă acesta intervine pe parcursul
relatării evenimentelor prin unele remarci încărcate de subiectivism
cum ar fi: mișelul boier, deșânțată cuvântare.
Acțiunea nuvelei este plasată într-un cronotop real. Fiind
vorba de o nuvelă, faptele sunt desfășurate pe spații largi (vama de la
Tecuci, palatul domnesc, Mitropolia, cetatea Hotinului), iar timpul
desfășurării evenimentelor corespunde celei de a II-a domnii a lui
Lăpușneanul.
Trăsăturile lui Lăpușneanul sunt evidențiate atât direct, prin
intermediul descrierii făcute de narator, prin intermediul altor
personaje, dar și prin caracterizarea indirectă rezultată din vorbe,
fapte, gânduri si frământări sufletești sau gesturi care trădeaza
anumite sentimente.
Alexandru Lăpușneanul este un personaj de factură
romantică, un individ dotat cu inteligență dar care își pune
capacitățile excepționale în slujba răului, în acest sens îl putem
denumi un geniu malefic. Este tipul domnitorului cu voință puternică
și ambiție, puse în slujba răzbunării, unica rațiune pentru care a ales
să se întoarcă pe tronul țării.
Portretul fizic al domnitorului este realizat de către narator prin
intermediul descrierii şi evidențiază rangul său înalt și un anumit
grad de galanterie „Purta coroana Paleologilor și peste dulama
poloneză de catifea stacojie avea cabaniță turcească”.
În incipitul nuvelei, autorul arată care este trăsătura principală a
lui Lăpușneanul: hotărârea nestrămutată de a se răzbuna pe
boieri, această trăsătură reiese în mod indirect din vorbele
personajului. Dacă voi nu mă vreţi,eu vă vreu…
Caracterizarea indirectă rezultată din gesturi și comportament
arată alte trăsături ale domnitorului, trăsături precum impulsivitatea,
violența si disimularea, rezultate din secvența în care soția,frumos
gătită,încearca să-l determine să nu mai ucidă : „muiere
nesocotită....și mâna lui se rezemă pe junghiul din cingătoarea sa,
dar îndată stăpânindu-se,se pleca”.
Din secvența narativă în care Moțoc este dat pe mâna mulțimii
furioase,vedem că Lăpușneanul este ironic, nemilos și își încalcă
promisiunea făcută în primul capitol, de a nu-l ucide.
În capitolul al IV-lea, prin caracterizarea directă făcută de
mitropolitul Teofan, principalul personaj este văzut ca adevărata sa
lumină de tiran crud și nemilos „Crud și cumplit este omul acesta... ”
Mitropolitul nu-i dă sfat soției direct de-al ucide, dar îi sugerează
făcând precizarea că merge să pregătească treburile pentru
purcederea cu noul domn, adăugând că pe cel vechi „Dumnezeu să-l
ierte”.
Inteligent și prefăcut, Lăpușneanul a demonstrat că nu are
nimic sfânt, jurând strâmb în fața icoanelor că s-a schimbat, reușind
să inducă în eroare pe mai toți boierii prezenți la slujba de la
Mitropolie, pe care îi invită la ospăț cu gândul ascuns de a-i ucide.
Cu o cruzime greu de priceput, el dă ordin să fie măcelăriți toți
boierii după ospăț iar rânjetele din timpul săvârșirii crimelor scot în
evidență nebunia care îi afecta psihicul.
Propriul sfârșit al domnitorului stă sub semnul cruzimii și al
răzbunării, el transformându-se din călău în victima celor doi boieri
tineri întorși cu misiunea precisă de a-l otrăvi. Scena otrăvirii este de
sorginte romantică, ea aparținând grotescului prin gestul deschiderii
maxilarului cu un cuțit spre a i se turna pe gât ultimele picături de
otravă, cele mai puternice.
În opinia mea, Alexandru Lăpușneanul este un personaj
complex, cu multe trăsături manifestate în latura negativă a
caracterului său, un personaj a cărui moarte este pe măsura faptelor
sale îngrozitoare care după cum bine spunea autorul, a lăsat “o pată
de sânge în istoria Moldovei”. Viziunea despre lume şi viaţă pe care
Costache Negruzzi o înfăţişează aici este una pesimistă, iar ideea
care se desprinde este aceea că puterea e un fel de mecanism infernal
care îl dezumanizează pe individul pus să o servească. Mai mult,
răutatea de care a dat dovadă Lăpuşneanul în timpul vieţii a ajuns să
fie molipsitoare în cazul celor doi boieri poatioţi pe care îi vedem
bucurându-se în timp ce-l chinuiau turnându-i pe gât otrava. Această
viziune pesimistă întâlnită şi în dramele lui Shakespeare o
anticipează pe cea din creaţia eminescină de mai târziu.
În concluzie, opera Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă
istorică întrucât zugrăvește o epocă îndepărtată din trecutul nostrum
(Evul Mediu cu obiceiurile, relaţiile interumane tensionate,
vestimentație, mâncare) dar și o nuvelă romantică de excepție care
conturează caracterul unui om pus în situații neobișnuite, un om
alcătuit din contraste ale cărui gesturi, fapte si vorbe au rămas în
conștiința românilor pentru totdeauna.

Caracterizarea lui Harap-Alb

particularităţi de construcţie a personajului din basmul cult
studiat

Ion Creangă, considerat creatorul basmului cult în literatura

română, a scris numeroase opere ce au rămas în eternitate, făcând
parte din categoria marilor clasici. Se remarcă prin originalitate,
umor şi un stil oral încărcat cu expresiile specifice înţelepciunii
populare. Printre basmele de seamă ale literaturii noastre culte se
numara şi „Povestea lui Harap-Alb”, creaţie publicată în anul 1877
în revista junimistă „Convorbiri literare” iar mai apoi în ziarul lui
Eminescu, „Timpul”. În scrierea acestul basm, Creanga porneşte de
la structura tradiţională a acestei specii, pe care o dezvoltă însă prin
teme şi motive mitologice sau împrumutate din literatura universală,
în final rezultand o operă complexă şi atractivă.
Titlul acestui basm reprezintă o cheie de lectură şi deschide un
orizont de aşteptare în mintea cititorului. Astfel, încă de la simpla
lecturare a titlului aflăm care este numele personajul principal, nume
ce are o semnificatie oximoronică, „harap” însemnand slugă, rob sau
persoană aparţinătoare unei rase inferioare, negroide, iar albul
simbolizand, puritate, curăţenia sufletească şi apartenenţa sa la
categoria superioară a nobilimii, el fiind un fiu de crai.
Perspectiva narativa este auctorială, acţiunea fiind relatată la
persoana a III-a de catre un narator omniscient, dar nu şi obiectiv,
întrucât intervine pe parcursul întâmplărilor cu reflecţii şi comentarii
personale. El încearcă să se detaşeze de diegeza, asumându-şi
responsabilitatea doar în privinţa povestitului: „Ce-mi pasă mie ? Eu
sunt dator să spun povestea.”. De asemenea, trebuie să mai precizăm
că fabulosul nu produce spaimă şi uimire, nici cititorului şi nici
personajelor, deoarece între acesta şi narator s-a încheiat un pact
conform căruia totul este posibil.
Supratema basmului este lupta dintre bine şi rău, încheiata cu
victoria binelui. Aici, aceasta tema centrală este sustinută de alte
teme secundare şi motive literare, cum ar fi tema călătoriei, a iubirii,
a morţii, motivul probelor, al podului (cu valoare simbolică), al
pădurii-labirint, al fântânii (aminteşte de coborarea în Infern), al
învierii din morţi (aminteste de mitologia sumero-babiloniana în care
zeiţa Iştar îl învie pe Tamuz cu apa vieţii), al răsplătirii eroului,al
jurămantului, al supunerii prin vicleşug, al probelor iniţiatice, al
metamorfozei şi multe altele.
Conflictul, şi el în conformitate cu structura tradiţionala a
basmului, este soluţionat prin victoria binelui, Sfânta Duminică, cei
cinci tovarăşi şi donatorii coalizându-se cu Harap-Alb şi calul sau
împotriva împaratului Roş şi a Spânului, personaje viclene şi
malefice.
 În Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă a dorit să scoată în
evidentă evoluţia unui om „de soi bun” care traversează mai multe
etape, învătând din greşeli şi maturizându-se pe parcursul acestora.
Prin caracterizarea acestui personaj vom urmări să evidenţiem
nu doar locul ocupat în opera, ci şi trăsăturile fizice şi morale,
relaţiile pe care le stabileşte cu celalalte personaje, precum şi
atitudinea autoriului faţă de personajul său.
Harap-Alb este un personaj rotund, prezentat din perspectivă
socială ca fiul cel mai tânar al unui crai, fiind subestimat de tatăl şi
de cei doi fraţi mai mari ai sai. Din punct de vedere moral, eroul este
caracterizat atat prin mijloace directe, de catre narator şi personaje,
dar mai ales indirecte, prin fapte, gesturi, gânduri şi frământări
sufleteşti.
Initial, mezinul craiului este timid şi ruşinos, trăsături care
sunt dezvăluite indirect atunci când tatăl său îl mustră, iar el se
înroşeşte, însă este totodată modest, cerandu-i craiului să-l lase să-şi
încerce norocul, fără a promite că va reuşi, asemeni promisiunilor în
zadar făcute de fraţii săi.
O secvenţă importantă în completarea traseului său iniţiatic
este întalnirea cu bătrâna cerşetoare care se dovedeşte a fi Sfânta
Dumincă, în urma careia sunt relevate mai multe trăsături pozitive
ale eroului, fiind caracterizat în mod direct de catre femeie ca un om
bun şi milos,vrednic, iubit, slavit şi puternic : „ai s-ajungi (...) aşa de
iubit, de slavit si de puternic”.
Secventa întalnirii cu Spanul din pădure îi evidenţiază indirect
alte trăsături, şi anume lipsa de experienţă şi naivitatea, prin
incapacitatea sa de a realiza că sub cele trei măşti se ascunde o
singură persoană malefică. Tot indirect este caracterizat şi prin
numele pe care acesta îl capată de la Span, după ce acesta îi fură
identitatea, nume ce pune în contradicţie statulul său de flăcău de
viţă nobilă, cu cel de robul umil al unei persoane netrebnice.
Personajul se autocaracterizează ca fiind un tânăr ascultator :
„din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata”. Din vorbele sale
deducem şi că este realist şi capabil să-şi asume propriile greşeli
„dacă n-am ţinut samă de vorbele lui am ajuns slujă la dârgoală”.
Dimensiunea psihologică a caracterului său reiese din relaţia
cu celalalte personaje şi din felul său de a fi, de a se comporta.
Harap-Alb este demn de admiraţie şi altruist în toate relaţiile pe care
le leagă pe parcursul traseului său iniţiatic. Deşi relaţia dintre
protagonist, Spân şi Împăratul Roş este bazată pe antagonie, ei
aflându-se în medii sociale diferite şi care se conduc dupa legi
diferite, Harap-Alb se dovedeşte o slugă credincioasă. Relaţii de
colaborare şi camaraderie sunt dezvoltate între erou şi cei care îi
acordă sprijinul pentru a învinge forţele răului, dintre care cei cinci
tovaraşi, Sfânta Duminică, calul, regina albinelor şi regina furnicilor,
dar şi fiica împaratului Roş, care evoluează pe parcursul basmului şi
reuşeşte la rândul ei să se schimbe şi să treacă de partea binelui,
devenind în final soţia protagonistului. La sfârşitul poveştii, Harap-
Alb este maturizat şi valorile îi sunt recunoscute, iar personajele
negative primesc fiecare pedeapsa meritată.
În opinia mea, Harap-Alb este un personaj surprins în evoluţie,
un tânăr de soi bun, dar fără puteri spupranaturale care săvarşeşte o
călatorie initiatică ce are ca scop maturizarea lui, reuşind să înveţe
din propriile greşeli. Atitudinea de bunavointa a autorului faţă de
calităţile şi defectele personajului său se evidenţiază pe tot parcursul
basmului cult. Criticul literar Pompiliu Constantinescu sublinia
faptul că experienţa traită de Harap-Alb se aseamănă în mare măsură
cu experienţa trăită de Ion Creangă în decursul vieţii sale
tumultuoase: „ şi el s-a luptat cu spânii, cu primejdiile şi cu nevoile,
şi el s-a făcut frate cu dracul ca să treacă punţile vietii, iar
nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui
artistice”.
Aşadar, opera literară Povestea lui Harap-Alb are caracter de
bildungsroman, Harap-Alb fiind caracterizat în mare parte indirect
pentru a ieşi la suprafaţă ceea ce nu se vede, respectiv sufletul, după
schimbarea statutului şi trecerea prin dificultăţi devenind mult mai
puternic şi demn să ocupe tronul împărătesc.

Relaţia dintre Catavencu şi Farfuridi

Scriitor reprezentativ pentru epoca marilor clasici, potrivit

etichetării pe care criticul George Călinescu a făcut-o, I. L. Caragiale
a înfăţişat în creaţiile sale în mod realist moravurile secolului al
XIX-lea., fiind interest să prezinte felul în care unele personaje
reuşesc să se lase mânate de instinctele de parvenire.
Comedia O scrisoare pierdută, a treia din seria celor patru
elaborate de autor, este o creaţie dramatică ce provoacă râsul prin
prezentarea unor personaje ridicole cum ar fi demagogul, adulterina
şi junele prim, tipuri umane angrenate în conflicte puternice care se
soluţionează în mod cu totul surprinzător în finalul operei.
Din punct de vedere tematic, această operă este o comedie
realistă de moravuri ce ilustrează lupta pentru putere şi dorinţa de
parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru
alegerile parlamentare. Lupta neostoită se dă între reprezentanţii
partidului aflat în opoziţie care îl susţin pe Nae Caţavencu şi
reprezentanţii partidului de guvernământ în frunte cu Tipătescu,
Trahanache şi Zoe, cei care îl susţin pe Tache Farfuridi.
Acţiunea operei nu are clar delimitate reperele spaţio-
temporale, ştim doar că evenimentele s-au derulat pe durata a trei
zile, în capitala unui important judeţ de munte, în timpul campaniei
electorale pentru alederea deputaţilor din anul 1883.
Titlul comediei anticipează elementul important al intrigii:
pierderea unei scrisori ce duce la răsturnări de situaţii nebănuite.
Acest titlu pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi
esenţă: lupta dintre politicieni nu se realizează prin confruntări de
idei, ci prin mijloace ridicole cum ar fi şantajul. Odată pierdută,
scrisoarea de amor devine o armă puternică prin intermediul căreia
avocatul Caţavencu speră să obţină mandatul de deputat. Articolul
nehotătât o demonstrează banalitatea gestului pierderii, dar şi
repetabilitatea acestei acţiuni ce aduce grave consecinţe asupra celor
implicaţi (a se preciza faptul că şi Dandanache tot prin intermediul
unei scrisori de amor a fost susţinut)
Una din cele mai interesante relaţii din comedia noastra este
cea dintre Caţavencu şi Farfuridi, ambii făcând parte din triunghiul
politic. Ambele personaje participă la acţiune şi la farsa electorală.
Cele două personaje intră în relaţie de opoziţie, dar şi de simetrie:
Catavencu doreşte să ajungă deputat din partea gruparii
independente, iar Farfuridi este reprezentantul puterii pentru
ocuparea aceluiaşi post.
Autorul, prin intermediul didascaliilor ne prezintă statutul
iniţial al celor două personaje: în timp ce Caţavencu este avocat de
carieră, director al ziarului Răcnetul Carpaţilor şi reprezentantul de
frunte al grupării independente Ionescu, Popescu, Popa Pripici;
Tache Farfuridi este avocat mediocru, mai puţin cunoscut, membru
în multe comitete şi comisii ale partidului de la putere.
Chiar de la începutul comediei, cei doi se situează pe poziţie
adversă în sensul că avocatul Catavencu deţine arma de santaj
(scrisoarea trimisă de Fănică amantei sale, Zoe) ameninţând cu
publicarea ei, iar Farfuridi îi vede pe membrii propriului partid
trecând pe la redacţia contracandidatului său, Caţavencu. Astfel,
acesta simte că i se ascunde ceva, de aceea îi acuză pe membrii
propriului partid de trădare. Deşi cei doi candidaţi luptă din toate
puterile pentru a învinge în alegeri, acestea vor fi câştigate de un al
treilea despre care autorul ne precizează că este mai prost decât
Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Dacă despre avocatul
Caţavencu putem spune că este tipul demagogului desăvârsit,
Farfuridi este prin excelenţă prostul fudul.
Caracterul celor două personaje iese bine în evidenţă în actul
întâi, dar şi în cel de al treilea, scena discursurilor în care se
prezintă simetric prin intermediul limbajului felul candidaţilor de a
vedea lumea şi viaţa. După ce intră prin mijloace necinstite în
posesia armei de santaj, pe care o fură de la cetăţeanul turmentat
(dă-i cu vin, dă-i cu bere, dă-i cu bere, dă-i cu vin… ) Caţavencu
devine leu speriindu-i pe cei de la putere cu publicarea scrisorii.
Chiar dacă i se promit multe beneficii (funcţii înalte, bani, chiar şi o
moşie) el nu renunţă la ambiţia prostească de a deveni deputat. După
ce pierde scrisoarea, din leu se transformă în mieluşel linguşindu-se
pe lângă Zoe. Farfuridi este enervat teribil de faptul că i se acunde
adevărul despre vizitele lui Trahanache şi ale soţiei sale pe la
redacţia revistei Răcnetul Carpaţilor şi scrie o depeşă prin care
anunţă pe reprezentanţii de la centru de tradare. El nu este înpotriva
trădării, ci îl deranjează faptul că nu poate participa şi el la ea.
,,Tradare să fie, dacă o cer intersele partidului, dar s-o ştim şi
noi…’’
Şi din scena discursurilor candidatilor rezultă uşor alte
trăsături ale personajelor. Principala trăsătură a lui Caţavencu
evidenţiată prin vorbe lungi şi plângăcioase este demagogia ,,Ca
orice român, ca orice fiu al ţării mele, în aceste momente solemne
mă gândesc la ţărişoara mea, la Romania, la progresul ei...’’
Caţavencu este un arivist, un mahalagiu, un ipocrit şi un ambiţios
peste măsură, o canalie ce vrea să parvină cu orice chip şi prin
orice mijloace. Alte defecte ale personajului Farfuridi sunt şi ele bine
conturate: laşitatea, îngâmfarea şi zelul exagerat în privinţa
apărării partidului de trădători. Discursul său nu este altceva decat
vorbărie goală, o adevărată beţie de cuvinte despre care mentorul
junimiştilor, Titu Maiorescu, a vorbit în studiul Oratori, letori şi
limbuţi.
În opinia mea, relaţia dintre aceste două personaje caragialiene
este prezentată în manieră veridică, autorul reuşind să surprindă în
mod magistral vicii ale unora din contemporanii săi pe care i-a
dispreţuit cu adevărat, vicii care pot fi identificate şi în cazul unor
politicieni ai zilelor noastre, demonstrându-se astfel că natura umană
n-a reuşit să evolueze de-a lungul timpului.
 Aşadar, adversarii politici, Catavencu şi Farfuridi au trăsături
comune, defectele acestora fiind înfăţişare în grade diferite.
Constantă devine însă latura comică a caracterelor acestora care se
evidenţiază prin aceleaşi modalităţi de carcterizare (limbajul,
numele, relaţiile cu celelate personaje şi faptele reprobabile dintre
care amintim furtul, corupţia, minciuna, şantajul şi trădarea). Lumea
personajelor acestei opera e alcătuită dintr-o galerie de arivişti,
inculţi, snobi şi imorali capabili să calce peste cadavre spre a-şi
atinge scopurile prea înalte în raport cu potenţialul lor. Ele
acţionează după cunoscutul principiu machiavelic Scopul scuză
mijloacele urmărind menţinerea sau dobândirea unui statut social
nemeritat.

Relaţia dintre Ghiţă şi Lică

Ca scriitor realist, Ioan Slavici creează personaje tipologice,

caractere dominate de pasiuni puternice, reprezentative pentru
mediul în care s-au format. Este unul dintre clasicii literaturii
române, un scriitor moralist, un fin psiholog și un adept al filosofiei
tradiţionale conform căreia sinceritatea, cinstea, demnitatea și iubirea
de adevăr sunt valori pe care orice om trebuie să le respecte; orice
abatere de la acestea va atrage după sine sancționarea gravă a celui
ce le încalcă.
Moara cu noroc este o nuvelă realistă, de factură psihologică,
publicată de autor în anul 1881 în volumul “ Novele din popor”,
creație în care este prezentată viziunea autorului despre lume și viață,
în general și despre lumea satului ardelenesc, în special. Prin această
operă epică de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ se
urmărește un conflict psihologic interior, dar și un conflict social
exterior. Nuvela prezintă o intrigă riguroasă, construită cu fapte
verosimile, care scot în evidență două tipologii diferite: omul harnic
și cinstit care-și câștigă existența prin sudoarea frunții sale; iar de
cealaltă parte, tipul omului necistit care și-a strâns averea prin
mijloace incorecte.
O relaţie demnă de a fi scoasă în evidenţă este cea dintre
cârciumarul Ghiţă şi antagonistul său, Lică. Din punctual de vedere
al statutului său social, Ghiţă este prezentat în incipit ca un cizmar
modest legat de mentalitatea şi de normele morale ale satului
tradiţional, chiar dacă ia la un moment dat în arendă hanul de la
Moara cu noroc. La începutul nuvelei ne este prezentat ca om cinstit,
harnic şi iubitor. Mutarea la cârciumă înseamnă dezrădăcinarea lui şi
pătrunderea într-o lume necunoscută pentru el, o lume plină de
primejdii de care e incapabil să se apere. E o lume a oamenilor
periculoşi, un spaţiu în care se impune cel mai puternic, un topos
viciat al cărui stăpân absolut e Lică Sămădăul. În timp ce sămădăul
este construit ca un personaj plat, răul absolut de la începutul până la
sfârşitul nuvelei, Ghiţă este un personaj rotund, văzut în permanentă
evoluţie. Modul lui de a gândi şi de a acţiona se schimbă atunci când
schimbă mediul social. Astfel, omul cinstit, iubitor, blând şi harnic
se transform după venirea la han într-un bărbat însetat de bani şi
indiferent faţă de soţia şi copiii săi. Visul lui modest de a-şi deschide
un atelier cu zece calfe din ceea ce câştiga se transformă într-un
proiect măreţ de a pune mâna pe cât mai mulţi bani alături de Lică.
Banii pun stăpânire pe sufletul lui, ajungând să regrete până şi faptul
că are o familie care-l împiedică să câştige şi mai mult.
Tema principală a nuvelei este cea a familiei tradiționale peste
care se suprapune tema destinului unui om care s-a lăsat prins în
patima distructivă a banului. Motivele literare întâlnite în nuvelă:
motivul hanului ca topos simbolic situat la intersecţia dintre bine şi
rău, motivul locului părăsit, motivul personajului diabolic, motivul
banului, motivul cuplului care se destramă, motivul focului care
purifică locul, motivul drumului și al călătorului etc.
Din perspectivă socială, Ghiță înceacă să-și schimbe statutul
de om sărac, dar se confruntă cu antagonistul său, Lică. Din
perspectivă psihologică, nuvela prezintă zbuciumul interior al
cârciumarului Ghiță care este măcinat de două forțe contradictorii:
pe de-o parte dorința de a dobândi avere, iar pe de altă parte dorința
de a rămâne om cinstit. Drama lui Ghiţă are drept cauză principală
incapacitatea sa de a face o alegere atunci când e tras în cele două
direcţii: cinstea şi banii. Neputând face o alegere clară, se
dedublează, minţindu-se pe sine şi pe cei din jurul său. Nu mai ştie
de unde a pornit mistificarea în viaţa lui, se interiorizează şi se
îndepărtează de familia lui, cea care l-ar fi putut salva din ghearele
patimii banilor. Utilizând tehnica analizei psihologice, naratorul
detaliază gesturile, gândurile și frământările sufletești ale
personajului său care încet, dar sigur, înaintează pe calea
dezumanizării. Așadar conflictul nuvelei este unul complex, de
natură social (confruntare dintre doi oameni din două lumi cu
mentalități diferite), dar și de natură psihologică și morală
evidențiind lupta dintre bine și rău și pedepsirea vinovaților.
Titlul Moara cu noroc se justifică numai în partea introductivă
a nuvelei, el devenind pe parcurs un titlu ironic, pentru că acest topos
arată mai degrabă un loc blestemat, aducător de nenorociri. Singurul
aspect în care am putea vorbi despre noroc se referă la ușurința
câștigării banilor după ce la cârciumă și-a făcut apariția Lică
Sămădăul. Numai că banii câștigați cu usurință ascund abateri grave
de la normele creștine. Dorința sinceră a cârciumarului de a câștiga
prin muncă cinstită bani degenerează în lăcomie și patimă, ceea ce
atrage tragedia din final.
După sosirea la cârciumă, familia lui Ghiță se bucură o
perioadă de roadele hărniciei. Apariția lui Lică, șeful porcarilor,
tulbură grav echilibrul și fericirea familiei lui Ghiță. Sămădăul este
individualizat printr-un portret realizat de narator tot prin tehnica
detaliului semnificativ, subliniindu-se unele amănunte importante
”Lică, un om de 36 de ani, înalt uscățiv și supt la față cu mustața
lungă, cu ochii mari și verzi, cu sprâncenele dese împreunate la
mijloc. Lică era procar, însă dintre cei care poartă cămasă subțire și
albă”. Chiar de la venirea la moară, Sămădăul încearcă să-și impună
regulile, cerăndu-i lui Ghiță să-i dea toate informațiile despre cine
vine și cine pleacă de la Moara cu noroc. Ana intuiește că Lică e om
rău și primejdios și își avertizează soțul. Ghiță nu se poate apăra de
influența malefică a Sămădăului, deoarece își dorea înavuțirea.
Spre deosebire de Ghiţă care are slăbiciuni, vulnerabilităţi, şi în
privinţa iubirii pentru Ana şi în cea a iubirii banilor, Lică este un
caracter puternic şi nu este stăpânit nici de bani, nici de vreo femeie.
Pe Ana o seduce numai pentru a-l vindeca pe Ghiţă de iubirea pe
care i-o poartă şi pentru a-i da o ultimă lovitură puternică în orgoliul
lui de soţ. Şi totuşi, chiar şi Lică are o slăbiciune pe care numai
fostul său camarad, Pintea, i-o cunoaşte: îi place să-i ştie lumea de
frică, este cu alte cuvinte un bărbat vanitos. Personaj de factură
romantic, Lică reprezintă un amestec antagonic de umanitate şi
demonism, de cruzime şi mister, el are misiunea de a marca în mod
nefast destinele oamenilor cu care intră în contact.
Înainte de începerea procesului de dezumanizare, Ghiță își ia
câteva măsuri de precauție: pleacă la Arad de unde își cumpără
pistoale, își ia doi câini pe care îi înrăiește spre a-l apăra și mai
angajează o slugă. Datorită generozității lui Lică, în scurtă vreme
Ghiță se îmbogățește, dar își pierde stima de sine și încrederea în
forțele proprii.
Sunt dezvoltate în operă câteva secvenţe semnificative care au
contribuit la procesul de înstrăinare și dezumanizare a lui Ghiţă:
jefuirea arendașului la care Lică participă în noaptea în care a rămas
la cârciumă; ucidera doamnei îmbrăcate în negru și a copilului
acesteia; mărturia mincinoasă depusă la procesul de la Oradea Mare,
prin care Buză-Ruptă și Săilă Boaru au fost condamnați. Simțindu-se
extrem de vinovat, Ghiță cere iertare soției sale pentru depunerea
mărturii mincinoase. În plus îi compătimește pe copiii săi că nu mai
au un tată om cinstit. Maestru în arta analizei psihologice, Slavici
dezvăluie abisul în care personajul se simte căzut și îi descrie în
detaliu fiecare gest/frămâtare sufletească, subliniind ideea că setea
pentru bani îl chinuie din ce în ce mai tare. Lică se întoarce la
cârciumă și îi plătește lui Ghiță împrumutul cu bani despre care
recunoște că ar proveni din atacul asupra văduvei ucise, tot atunci
mărturisind și alte grozăvii comise cu scopul de a-l ține legat prin
atătea secrete pe Ghiță. Îngrozit, Ghiță decide să-l deconspire. A
doua zi, Ana când face monetarul, descoperă bancnota pe care o
refuzase tinerei văduve. Ea îți întreabă soțul dacă nu cumva este
complice, însă el nu recunoaște, ci duce banii la Pintea. De toamna
până primăvara pendulează Ghiță între hotărărea de a-l da pe ticălos
pe mâna legii și tendința de a mai câștiga și alți bani de pe urma lui.
Ghiță promite femeilor din familia sa că de Paște vor petrece alături
de rudeniile de la Ineu, numai că Ana nu dorește să părăsească hanul
fără soțul ei. Lică vine la han în duminica Paștelui având asupra lui
mulți bani furați și având mare chef de distrație. Ghiță profită de
moment să-l anunțe pe jandarmul Pintea, dar își abandonează soția în
brațele dușmanului său. Ghiță se întoarce la han cu jandarmul și își
ucide soția prin înjunghiere. Lică se întoarce pentru a-și recupera
banii incriminatorii și dă ordin lui Răuț să-l împuște dpe Ghiță.
Pentru a șterge urmele nelegiuirilor, tot el ordonă incendierea
cârciumii. Un incendiu mistuitor distruge Moara cu noroc, purificănd
locul de spiritele malefice. Lică este urmărit de jandarmul Pintea, dar
decât să se lase prins, el decide să se sinucidă aruncându-se cu capul
într-un stejar. Jandarmul aruncă în râu cadavrul pentru a nu afla
nimeni că n-a reușit să-l prindă el.
În opinia mea, finalul nuvelei evidenţiază tema şi viziunea
despre lume şi viaţă a autorului suprapusă peste constatarea bătrănei
că omul nu se poate opune destinuil său, dezvăluind-se astfel
concepţia tradițională și fatalistă asupra vieții ,,Simțeam eu că n-are
să fie bine…. așa le-a fost dată” . Aşadar, opera literară Moara cu
noroc este o nuvelă realist-psihologică privită ca sumă a unor
trasături: oglindirea veridică a vieții sociale și de familie din satul
transilvănean de la sfârșitul secolului al XIX-lea, efectul pătrunderii
relațiilor capitaliste, importanța acordată banului, investigația
psihologică a personajelor, amploarea conflictelor, dar şi sobrietatea
stilului. Teza morală pe care autorul vrea să o evidenţieze este cea
conform căreia omul plăteşte scump toate viciile pe care le are: Ghiţă
va plăti cu viaţa incapacitatea sa de a alege între avere şi cinste, de
aici rezultă şi laşitatea de a-şi folosi nevasta drept momeală pentru a-
şi învinge adversarul, de aici rezultă şi crima săvârşită asupra
propriei soţii, dar şi moartea sa violentă prin mâna lui Răuţ, devenit
o simplă unealtă de-a lui Lică. Acesta din urmă plăteşte şi el păcatul
vanităţii, preferând să se sinucidă spărgându-şi capul de un trunchi,
decât să se lase prins de Pintea, fostul său camarad de afaceri. În
ciuda finalului trist, nuvela se încheie într-o notă de speranță, căci
viața își continuă cursul prin intermediul generației viitoare pe care
femeia vârstnică înţeleaptă va avea grijă să o protejeze “Apoi luă
copiii și plecă mai departe“.

Relaţia dintre Ion şi Vasile Baciu

Publicat de Liviu Rebreanu în anul 1920, romanul Ion are la

bază personaje şi întâmplări reale, pe care autorul le-a cunoscut în
perioada în care a locuit în satul Prislop de lângă Năsăud. În legătură
cu aceste aspecte reale, autorul însuşi a mărturisit că într-o dimineaţă
a zărit un ţăran îmbrăcat în straie de sărbătoare care a îngenunchiat
pe holdă şi a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Apoi a aflat de la
sora sa despre destinul tragic al unei fete bogate pe nume Rodovica,
din acelaşi sat, care s-a lăsat ademenită de un flăcău sărac, ajungând
să fie crunt bătută de tatăl ei, care nu dorea să lase averea pe mâna
unui fecior netrebnic; tot din mărturiile scriitorului aflăm de
existenţa unui tânăr ţăran pe nume Ion Pop al Glanetaşului, care se
plângea că e sărac, dar care vorbea despre pământ ca despre un lucru
sacru. Aceste trei episoade s-au cristalizat într-o viziune artistică de
mare forţă ce a dat naştere unui roman realist în care tradiţionalul se
îmbină cu modernul.
Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de
tip obiectiv aparținând prozei interbelice. Proza realist obiectivă se
realizează prin intermediul narațiunii la persoana a III-a și viziunea
„dindărăt”, naratorul fiind omniscient, neimplicându-se deloc în
diegeză. Astfel, viața personajelor curge firesc, ele îndreptându-se
spre un destin dinainte stabilit (elemente anticipative: crucea strâmbă
de la intrare cu Hristosul de tinichea, sinuciderea lui Avrum, moartea
lui Dumitru Moarcas; aceste elemente prevestesc destinul tragic al
Anei și al lui Ion).
În mod realist și obiectiv, autorul realizează o veritabilă
monografie a satului transilvănean de la începutul secolului XX pe
câteva teme care se îmbină armonios: destinul și lupta ţăranilor
pentru pământ într-o societate în care singura măsură a valorii era
mărimea averii și destinul intelectualului de la sat și lupta acestuia
pentru apărarea libertății, dar și încercarea de emancipare a
românilor. Peste aceastea se suprapune tema iubirii și a morții
înfățișându-se destinul unor personaje prinse între două coordonate:
Eros și Thanatos.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
drumului care apare personificat (se desprinde, aleargă, urcă,
înaintează, spintecă...) și simbolizează drumul oscilant al
personajului Ion prin viață dar și intrarea și ieșirea din spațiul
ficțiunii. Atât la început, cât şi la final, atenţia naratorului cade
asupra crucii cu Hristosul de tinichea şi asupra unei petreceri (la
început hora satului, iar la final sărbătoare în cinstea noii biserici)
În funcție de coordonata sufleteasca dominantă a personajului
principal, romanul este împărțit în două secvențe inegale, intitulate
metaforic „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”.
O relaţie demnă de a fi scoasă în evidenţă este cea dintre Ion şi
Vasile Baciu, cei doi având trăsături asemănătoare. Ion, cel mai
harnic fecior din sat o invită la horă pe Ana cea urâțică, dar bogată,
deși o iubea din adâncul sufletului pe Florica. Sosirea propriu-zisă a
lui Vasile Baciu la horă și jignirile pe care acesta i le aduce lui Ion
reprezintă intriga romanului. Simțindu-se lezat în orgoliul său în fața
întregului sat, feciorul ia decizia de a lua prin orice mijloace averea
lui Vasile Baciu. La sfârșitul petrecerii, flăcăii se retrag la cârciumă,
iar Ion pândește ocazia să se răcorească, bătându-l pe George,
feciorul preferat ca ginere de Vasile Baciu.
Pe lângă conflictul central desfășurat între fecior și tatăl Anei,
Vasile Baciu, în roman mai întâlnim unele conflicte de mai mică
amploare: Ion-George, Ion-preotul Belciug, Ion-Simion Lungu,
Herdelea-preotul satului etc. Dorința de a obține pământ a fost
obsesia încă din copilărie a personajului principal. Pentru a pune
mâna pe averea lui Baciu, Ion se compromite, și o compromite și pe
Ana în ochii întregului sat. Ideea seducerii a fost sugerată de Titu. În
sufletul lui Ion ia naștere un puternic conflict interior între glasul
angelic al iubirii pentru Florica și setea demonică de a pune mâna pe
delnitele lui Vasile Baciu. Din acest conflict personajul iese înfrânt,
căci setea de a obține pământ pârjolește sentimentul de iubire.
Ion al Glanetaşului este individul a cărui existență este grav
guvernată de verbele „a râvni” și „a poseda”. Nu este un caz singular
în satul Pripas, chiar Vasile Baciu procedând similar, căsătorindu-se
pentru a obține avere, însă pe Ion îl singularizează comportamentul
imoral de după căsătorie: își bate joc de soție, împingând-o pe
drumul sinuciderii, iar mai apoi atentează la soția lui George, pe care
simulează a-l considera prieten. Dacă la începutul romanului îi sunt
evidențiate anumite calități care îl fac plăcut în ochiul cititorului, pe
parcurs personajul se dezumanizează din cauza dorinței de avere.
Intenția moralizatoare a autorului este evidențiată prin finalul tragic
al acestui personaj.
Cum înainte de nuntă Ion nu ceruse niciun fel de act pentru
pământul primit ca zestre a fetei, se simte înșelat de socrul său,
Vasile Baciu, iar pentru Ana începe calvarul pendulării între cei doi
bărbați violenți.
 Sinuciderea Anei nu trezește în sufletul soțului niciun fel de
regrete. Acesta nu are niciun fel de mustrare de conștiință în legătură
cu faptul că a contribuit indirect la moartea soției. Nici măcar
moartea fiului său Petrișor nu îl mișcă, întrucât procesul de
dezumanizare era instalat, iar singurul țel spre care tindea acum cu
toate forțele era acela de a o recuceri pe Florica, devenită acum soția
lui Geoge, alături de care gândea să-și întemeieze o nouă familie.
Moartea Anei este înţeleasă de Baciu ca un obstacol depăşit în
intenţia de a-şi recupera pamântul. Nici pentru viaţa lui Petrişor,
nepotul său, nu are prea multă preţuire. Decăderea morala a lui
Vasile Baciu este determinate de patima băuturii şi de despărţirea de
pamânt, el fiind ca şi Ion o fire pătimaşă, care nu poate exista fără a
avea, a poseda pământ.
Modalităţile de caracterizare a celor două personaje sunt cele
consacrate de proza realistă: directe prin portretul făcut de narator şi
alte personaje, elemente de autocaracterizare şi indirect prin gânduri,
frământări sufleteşti, mediul de existenţă şi caracterizarea prin
propriile fapte.
Fundamentală în caracterizarea lui Vasile Baciu este
surprinderea gesturilor, a reacţiilor organice şi a nuanţelor vocii în
fiecare întâlnire cu Ion, a cărui prezenţă activează latura brutală a
fiinţei sale. Cele două personaje au trasaturi comune: setea de
pământ, dorinţa de îmbogăţire şi de a fi respectaţi în sat .
Deznodământul romanului este previzibil, având în vedere
faptele îngrozitoare ale personajului principal. George este doar un
instrument care săvârșește actul dreptății. Finalul romanului
înfățișează moartea atroce a lui Ion, lovit cu sapa de antagonistul său,
care va fi arestat de autorități. Florica va ramane singură, iar averea
pentru care Ion s-a luptat atât de mult va ajunge pe mâna bisericii.
Preotul Belciug, un caracter puternic, reușește să-și vadă visul de a
finaliza construcția noii biserici împlinit. Vasile Baciu va rămâne
fără pământ, singur şi chinuit de vechea lui patimă, băutura. Din
finalul romanului deducem evidentul caracter moralizator al acestei
opere, personajele negative își primesc pedeapsa, iar cele pozitive
sunt răsplătite.
În opinia mea, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu este o creaţie
realistă de tip obiectiv ce reprezintă o vastă monografie a satului
transilvănean în care autorul a creionat principalele trăsături ale
țărănimii și intelectualităţii româneşti, relațiile acestora cu
autoritățile stăpânitoare austro-ungare, dar și obiceiuri strămoşeşti
legate de naștere, moarte sau nuntă. În drumul său spre a pune mâna
pe pământurile dorite, Ion se loveşte de Vasile Baciu, om atins de
aceeaşi patimă a înavuţirii, dar într-o altă proporţie. Dramă a dorinţei
de a poseda pământ, romanul Ion se dovedeşte un roman al iubirii
tragice şi al morţii. Pământul pe care Ion l-a iubit cu atâta ardoare
rămâne indiferent, şi mut, pe când personajul principal îşi încheie
viaţa în păcat şi sânge.
Aşadar, acest roman prezintă drama unor ţărani ardeleni pentru
care pământul este singurul criteriu după care erau respectaţi în sat,
fericirea sau nefericirea lor depindea de posedarea sau pierderea lui.
Având în vedere incontestabila valoare a acestei creații literare,
putem afirma și noi alături de criticul George Călinescu faptul că
acest roman este „un poem epic, solemn ca un fluviu american, o
capodoperă de măreție liniştită”.

Relația Neculai Isac-Magda

Autor al unei opere impresionante prin valoare și dimensiuni,

Sadoveanu a excelat în aproape toate speciile literare și nu a ignorat
nicio categorie de cititori, de la cel inocent, căruia i se adresează în
Dumbrava minunată, până la cel experimenat și cunoscător al
mitologiei în Creanga de aur. Acest autor a surprins în creația sa
bogăția sufletească și atitudinea etică exemplară a oamenilor din
popor, personajele sale fiind socotite apariții legendare demne de
admirație. Formula estetică pentru care Sadoveanu a optat este
expresia unei viziuni mitice și tradiționale asupra lumii, lume în care
personajele sunt învăluite într-o aură legendară menită să fascineze
cititrul chiar de la primele pagini.
Dacă tema întregului volum este delectarea livrescă (nevoia de
poveste), Fântâna dintre plopi are ca temă principală iubirea
imposibilă dintre doi oameni ce aparțin unor medii sociale și etnice
diferite. Ca teme adiacente pot fi socotite călătoria și confruntările
etice și civice, iar dintre motivele literare amintim hanul, călătorul
străin, ochii, fântâna, plopii, vinul, animalul credincios, complotul
etc…
Titlul are și aici menirea de a deschide un orizont de așteptare
în mintea cititorului. Inițial, spațiu protector al iubirii, loc sacru în
care animus și anima se întâlneau, fântâna a devenit simbolul
sfârșitulti tragic al eroinei, un fel de poartă între lumea viilor și cea a
morților, un mormânt al tinerei țigănci.Cei patru plopi din jurul
fântânii sugerează și ei un cortegiu funerar, dar și ideea solitudinii
omului pe acest pământ, în ciuda faptului că e înconjurat de semeni.
Viziunea despre lume și viață este una tradiționalistă și cu
evidente elemente romantice, o viziune ce rezultă din imaginea
lumii prezentată pe două planuri distincte:
a) lumea hanului, un spațiu ideal, o lume protectoare, aproape
sacră în care oamenii veniți de pretutindeni petrec încontinuu și
spun povești, e o lume utopică în care armonia și înțelegerea
sunt depline, fiecare știind să ofere celuilalt respectul de care și
el se bucură.
b) lumea din afara hanului, Moldova toată, un topos fabulos din
care sunt aduse la han povești incredibile, o lume plină de
primejdii, de griji și de nelegiuiri. Fiecare poveste este o lecție
de viață din care cei prezenți la han trag învățătură. Sadoveanu
ofera o alternativă la această lume rea și imperfectă oferindu-ne
o lume bună, frumoasă ce trăiește prin poveste într-o
dimensiune spirituală a existenței.
Elementele romantice abundă la tot pasul: pe lângă teme
iubirii imposibile cu motivele asociate noaptea, luna și fântâna,
 autorul valorizează în povestire unele personaje marginalizate
cum ar fi țiganii Marga, Hasanache, Dimachi și Turcu. În plus,
povestea de iubire se desfășoară într-un cadru natural romantic
de o rară frumurețe, iar preferința pentru antiteză este și ea
prezentă: noapte-zi, bunătate-răutate, alb-negru, iubire-ură
etc…
Conflictul povestirii este de două tipuri:
-exterior, de natură socială și etnică, născut între boierul
Neculai Isac și grupul marginalizat de țigani în frunte cu
Hasanache. A doua întâlnire a îndrăgostiților marchează
acest conflict care se acutizează spre finalul operei cu
rănirea protagonistului și uciderea fetei;
-interior și vizează bătălia psihologică trăită de tânără ce
trebuie să aleagă între pasiunea pentru Neculai și datoria față
de șatra din care face parte. Drama ei derivă din
imposibilitatea de a lua o hotărâre și din amânarea luării
unei decizii.
În povestirea noastră, Neculai Isac este naratorul subiectiv al
întâmplării năpraznice și personaj principal, direct implicat în
diegeză. Cea mai interesantă relație este cea dintre protagonist și
tânara Magda, o relație pasională sfârșită brusc prin intervenția
pedepsitoare a șetrei.
Statutul social al personajului masculin este conturat chiar din
expozițiune, el fiind căpitan de mazâli originar din Bălăbănești, un
tânăr în permanentă căutare a iubirii, un om bogat ce se ocupa și de
comerțul cu vinuri. Spre deosebire de el, tânăra țigăncușă provenea
dintr-o șatră pauperă, fiind socotită proastă de membrii grupului
marginal din care provenea și fiind utilizată drept momeală în
nelegiuirile organzate de aceștia.
Din punct de vedere psihologic, Neculai Isac este un barbat
romantic, energic si pasional ce se implică în relațiile sale total,
suferind și bucurându-se alături de femeia iubită. Marga este o tânără
voluntară care vrea să își depășească limitele și să își obțină
libertatea refuzând să rămână simplu obiect al atracției carnale.
Refuzul ei de a continua să fie momeală s-a soldat cu moartea,
deoarece Neculai n-a fost suficient de hotărât și puternic pentru a o
apăra.
Din punct de vedere moral, portretul lui Neculai Isac este
bine realizat, acesta fiind un om care are calități și defecte
deopotriva. După cum se autocaracteriză, vedem că tânărul era un
om buiac și ticălos…om nevrednic nu pot să spun c-am fost, dar
îmi erau dragi ochii negri și pentru ei călcam multe hotare. Prin
caracterizarea indirectă, rezultată din fapte și gesturi observăm că
Neculai era un tânăr de lume ce iubea vinul și petrecerile, însă când
pierdea în dragoste, nu-i plăcea băutura și nu suferea în preajma sa
lăutarii, preferând singurătatea. Țigăncușa Marga era o tânără
plină de viață, o persoană demnă și complexă, o fire voluntară al
cărei trup curat și frumos a furat inima lui Neculai. Aceasta este
inițial subestimată de șatra ei și considerată proastă, însă refuză să
fie toată viața părtașă la nelegiuirile grupului marginalizat în care a
avut ghinionul să se nască.
Caracterizarea directă a lui Neculai Isac rezultă și din
descrierea pe care comisul Ioniță i-o face în inipit spunând că a fost
în tinerețe voinic și frumos și rău.
Tot în incipitul povestiii aflm că la maturitate, deși vârstnic, Neculai
se ținea drept și sprinten pe cal. Portretul fizic al acestuia
evidențiază nasul vulturesc, barba căruntă și rotunjită, sprâncenele
întunecoase, iar ochiul rămas era viu mare și neguros.
Secvența narativă a întâlnirii celor doi la râu îl arată pe Neclai
ca fiind un om puternic și generos, dar și extrem de naiv, deoarece
nu este capabil să intuiască pericolul în satele aparențelor
ademenitoare ale șetrei. Fata, subestmată de cei din clanul ei, se
arată stăpână pe sine și, prin jocul ei, reușește să-l seducă pe boier
care-i oferă și ei un ban.
O altă secvență importantă ce arată modul în care a evoluat
relația celor doi este cea a ultimei întâlniri în care Neculai se arată
îngrijorat de pericolul care pândeste să-i despartă, în vreme ce tânăra
țigancă trăiește zbuciumul lăuntric pricinuit de iubirea sinceră pentru
Neculai și datoria față de clanul din care făcea parte. Privită în
evoluția ei, ceea ce impresionează în relația celor doi este mai ales
firea lor complexă, pasională, manifestată prin sinceritatea și
profunzimea sentimentelor de iubire, în felul acesta ea putându-se
încadra în categoria relației romantice de iubire în care sentimentele
se nasc furtunos și se consumă vulcanic și pătimaș. Personajul
feminin demonstrează în povestire prin vorbe, fapte și gesturi că este
o tânără demnă și puternică, însă iubitul ei, generos și pasional nu
reușește să salveze nici iubirea lor și nici pe ea de furia răzbunătoare
a șetrei. Și pe ea, dragostea a acaparat-o total, chiar dacă mai târziu,
o dragoste sinceră care a transformat-o, dându-i puterea să nu se mai
lase umilită și folosită de cei din grupul de răufăcători. A avut
puterea de a alege binele de rău, însă prea târziu, ezitarea ei în a
dezvălui mai repede complotul aducându-i moartea. Chiar și după
sacrificarea ei, Neculai a reușit să-i păstreze vie memoria, el putând
să o vadă în fântâna timpului cu ochiul salvat din acea întâmplare
năpraznică pe care a simțit nevoia să o redea în povestire la han.

Caracterizarea lui Ştefan Gheorghidiu - particularităţi de

construcţie a personajului principal din romanul subiectiv

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un

roman modern de tip subiectiv apărut în 1930 ce îşi are ca sursă de
inspiraţie experienţa trăită de sublocotenentul Camil Petrescu pe
frontul Primului Razboi Mondial, al cărui jurnal de campanie a fost
împrumutat cu totul eroului său, Gheorghidiu. Acesta este un
personaj-narator care îşi analizează cu luciditate toate stările
interioare pe care le trăieşte sub dominant chinuitoare a
incertitudinii. Eroul trăieşte două realităţi temporale distincte: cea a
timpului cronologic, obiectiv, pe frontal războiului austro-ungar; cea
a timpului subiectiv, reprezentat de drama poveştii sale de iubire.
Naratorul omniscient, obiectiv şi naraţiunea la persoana a III-a
(specific romanului obiectiv) sunt înlocuite în acest roman modern
de tip subiectiv cu naraţiunea la persoana I, viziunea împreună cu şi
focalizarea internă, urmând astfel una dintre directivele trasate de
mentorul său, Eugem Lovinescu la cenaclul Sburătorul care credea
că a venit momentul potrivit ca literatura noastră să se sincronizeze
cu cea europeană, în general şi cea franceză, în special. Din opera lui
Marcel Proust împrumută autorul tehnica memoriei involuntare prin
care un eveniment exterior (discuţia de la popotă) declanşează
rememorarea unor întâmplări care provoacă multă suferinţă
protagonistului, care trăieşte un răscolitor conflict interior pe care
nu-l poate gestiona.
Statutul social al personajului şi evoluţia acestuia sunt
evidenţiate pe parcursul romanului: Gheorghidiu era, iniţial, student
la Filosofie, inteligent, carismatic, dar sărac. El se căsătoreşte mai
mult din orgoliu, decât din iubire, cu Ela, o studentă la Litere, iubită
şi admirată în rândul tinerilor. După căsătorie, tinerii trăiesc în
condiţii modeste ducând o viaţă liniştită şi fericită. La moartea unui
bogat unchi, Gheorghidiu va moşteni o parte din averea lui, aspect
ce va determina grave dezechilibre în plan familial.
Dimensiunea psihologică şi morală a personajului dezvăluie
alte laturi ale personalităţii sale: fire puternică, pasională şi
interiorizată, Ştefan disecă fiecare vorbă, fiecare gest săvârşit de
soţia sa, devenind extreme de gelos. Incertitudinea iubirii devine o
tortură atât de mare, încât nu mai poate citi, gândi şi respira.
Principala modalitate de caracterizare pentru a ilustra zbuciumul
interior al personajului este introspecţia, iar prin intermediul
monologului interior ni se dezvăluie un Ştefan extreme de sensibil, o
fire lucidă şi pasională ce adună progresiv nelinişti, îndoieli pe care
le pune sub lupă în mod exagerat. Soţul descoperă că Ela e foarte
interesată de partea materială şi asistă neputincios la destrămarea
familiei lor. Sub influienţa Anişoarei, verişoara lui, Ela e atrasă în
societatea bucureşteană intrând în sfera de interes a unui domn G, un
vag avocat şi dansator, foarte căutat de femei. Excursia la Odobeşti
provoacă în sufletul eroului adevărate catastrofe chinuitoare,
nemaiputând să-şi stăpânească unele crize de gelozie. Chinuit de
suspiciune, Ştefan soseşte pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga
unde era concentrat şi nu-şi găseşte soţia acasă. După o despărţire
chinuitoare de ambele părţi, cei doi se împacă. Fiind concentrate pe
Valea Prahovei, o aduce şi pe Ela în Câmpulung să fie mai aproape
de el, însă îl zăreşte în oraş pe G, iar gelozia îi întunecă minţile şi
vrea să se răzbune.
Iubirea şi războiul sunt cele două teme importante prezentate
în roman, cuprinse înca din titlu, doua experiente esenţiale al caror
impact este analizat asupra constiinţei protagonistului. Atat iubirea
cât şi razboiul sunt prezentate din perspectiva originala a
personajului, care, un intellectual rafinat fiind, se delimiteaza de
perceptia comună. Dintre motivele literare pe care le găsim în operă
asociate celor două teme amintim: motivul cuplului, trădării,
geloziei, camaraderie, solitudinii etc. Pe front, eroul se confruntă cu
o altă mare dramă: gelozia este înlocuită cu spaima teribilă de
moarte, ajungând la concluzia că suferinţa provocată de iubire e doar
un scâncet de copil în raport cu realitatea cruntă pe care o întâlneşte
alături de camarazi în bătaia puştii. Între incipit şi final se stabileste o
relaţie de opoziţie astfel: pe de-o parte, preocuparea că soţia îl înşală
în incipitul operei, iar pe de alta parte, indiferenţa de care dă dovadă
în finalul romanului faţă de aceasta. Între incipit si final, se iterpune
atât povestea de iubire, cât şi drama razboiului, cele două fiint
prezentate în alternanţă.
O secvenţă narativă importantă în care personajul principal
este bine pus în lumină este cea a disputei aprige de la popotă pe
tema fidelităţii sau infidelităţii în căsnicie, prilej bun de-al vedea pe
Gheorghidiu furios şi ironic. Prin memoria involuntară şi
discontinuitate temporală se aduce în prezentul acţiunii experienţa
erotică extreme de dureroasă a lui Gheorghidiu ce fixează intriga
acţiunii: eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate şi bănuiam că mă înşală… Ideaist de felul său, Ştefan
nu accepta jumătăţi de măsură, el considerând că soţii au drept de
viată şi de moarte unul asupra altuia
O altă secvenţă semnificativă în structura operei este şi cea a
invitaţiei la masa bogatului unchi Tache, unde Ştefan îl înfruntă pe
bogatul avar, dar şi pe fratele acestuia Nae Gheorghidiu pe tema
căsătoriilor din dragoste sau din interes. Scena capătă accente
balzaciene atât prin descrierea detaliată a casei, cât şi prin
prezentarea tipologiei avarului ursuz şi dificil care, deşi bogat, locuia
într-o singură încăpere a casei lui ce îndeplinea multiple funcţiuni.
În ipostaza de sublocotenent pe frontal Primului Război
Mondial reuşeşte Gheorghidiu să se descopere şi se debaraseze de
toate problemele. Rănit şi spitalizat, acesta este trimis acasă, dar se
simte detaşat de toată suferinţa provocată de gelozie. Pe Ela o
priveşte cu indiferenţă şi nu vrea să verifice dacă ceea ce aflase
dintr-o scrisoare anonimă în legătură cu faptul că l-ar fi înşelat e
adevărat sau nu. Se decide să divorţeze spunându-i: Ascultă, fată
dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?
Personajele romanului se conturează direct prin descriere şi
indirect din propriile fapte, gânduri şi vorbe cu ajutorul dialogului şi
al monologului interior. Personajul narator, Stefan Gheorghidiu,
reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior ce trăieste
drama îndragostitului de absolut. Toate evenimentele sunt filtrate
prin constiinţa sa, cu alte cuvinte viziunea pe care ne-o conferă
romanul e una pur subiectivă. Ela este construcţia integrală a minţii
lui Ştefan, iar cititorul nu-şi poate forma o părere obiectivă în
legatură cu fidelitatea sau infidelitatea ei, pentru că soţul a înfăţişat-o
atat în ipostaza de femeie sensibilă şi spirituală, cât şi în ipostaza de
femeie superficial şi demnă de dispreţ.
 În opinia mea, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război este un roman subiectiv, modern şi psihologic ce îmbină
unicitatea perspectivei narative cu timpul prezent şi subiectiv,
memoria involuntară afectivă, autenticitatea trăirii şi stilul
anticalofil. Acest roman reprezintă un moment de referinţă în
literature noastră în ceea ce priveşte efortul scriitorilor de a se
racorda la înnoirile propuse de literatura universală.
Aşadar, în acest roman se prezintă drama unui intelectual ce
aspiră spre absolut în iubire, punându-se accent pe contrastul dintre
mentalitatea idealistă a eroului ce trăieşte în lumea ideilor pure şi
pragmatismul personajelor din jurul său fascinate de aspecte
superficiale ale vieţii cum ar fi banii, aparenţa sau distracţiile. Mai
explicit, în opoziţie cu lumea idealistă a intectualului rasat
Gheorghidiu se conturează o lume reală a oamenilor din aşa-zisa
înaltă societate ce trăiesc o viaţă plină de compromisuri, o lume
populată de figuri tipic balzaciene în care sinceritatea, dreptatea şi
iubirea nu-şi au locul.

Caracterizarea lui Felix Sima - particularităţi de construcţie a

personajului principal din romanul realist-balzacian
,,Enigma Otiliei”

Critic literar și creator prolific, George Călinescu a îmbogățit

literatura română cu o operă impresionantă ca dimensiune și valoare.
Ca romancier, acesta se înscrie în tradiția romanului românesc de tip
obiectiv, reprezentat de Nicolae Filimon(,,Ciocoii vechi și noi”) și de
Liviu Rebreanu(,,Ion”), însă concepția estetică a marelui scriitor se
delimitează de cea a predecesorilor săi. Opera sa cuprinde
romanele ,,Cartea nunții”, ,,Bietul Ioanide”, ,,Scrinul negru”, și
binecunoscutul ,,Enigma Otiliei”. Romanul ,,Enigma Otiliei”, apărut
în 1938 este o creație epică de dimensiuni ample, cu o acțiune
complexă desfășurată pe mai multe planuri narative, cu puternice
conflicte între personaje complexe, autorul reușind să înfățișeze prin
intermediul acestui roman o imagine amplă a epocii pe care a ales să
o prezinte, aspect evidențiat și prin elementele de structură și
compoziție din operă.
Unul dintre aceste elemente este tema fundamentală a
romanului, ce dezvoltă imaginea societății burgheze bucureștene de
la începutul secolului trecut. Ariile tematice desprinse din această
supratemă sunt: avariția și istoria unei moșteniri, familia și
problematica paternității, iubirea și destinul celor doi orfani aflați pe
drumul devenirii lor, dar și parvenitismul.
De asemenea, titlul romanului joacă un rol crucial în
transmiterea mesajului operei. Acesta reliefează eternul mister
feminin al Otiliei, un amestec ciudat de luciditate și ștrengărie, de
onestitate și superficialitate, această fată neputând fi înțeleasă de
niciunul dintre cei doi bărbați pe care i-a iubit.
Perspectiva narativă, un alt element important în înfățișarea
acțiunii romanului, este modernă și definește un punct de vedere al
unui narator omniscient, heterodiegetic, asupra unor evenimente
relatate la persoana a III-a. De modernitate ține și existența celui de-
al doilea narator, de data aceasta de tip homodiegetic, în persoana lui
Felix, care este practic un mediator între naratorul obiectiv și
cititorul fictiv (naratar).
Aruncând o privire și spre conflictul și personajele romanului,
se observă că pe lângă conflictul puternic pentru moștenirea averii
lui Giurgiuveanu, întâlnim și conflictul de natură erotică privind
rivalitatea dintre tânărul Felix Sima și moșierul Leonida Pascalopol,
pentru mâna Otiliei. Personajele romanului sunt numeroase și divers
construite, împărțite în familia alcătuită din Costache Giurgiuveanu
și fiica sa vitregă, Otilia Mărculescu, ce îl primesc în casa lor pe
tânărul Felix, fiul surorii bătrânului, rămas și el orfan, alături de ei
fiind și Pacalopol, prieten bun al bătrânului, și familia Tulea, ce
aspiră la moștenirea lui Giurgiuveanu.
 Fiind un roman realist, obiectiv, de tip balzacian, ,,Enigma
Otiliei” înfățișează destinul unor personaje complexe, unul dintre ele
fiind Felix Sima.
Statutul personajului Felix este bine precizat chiar de la
începutul romanului: din punct de vedere social, acesta este un tânăr
ce rămas orfan după moartea tatălui său, lăsat în grija tutorelui şi
unchiului, Costache Giurgiuveanu. Portretul fizic al acestui personaj
este prezentat de către narator prin intermediul descrierii
(caracterizare directă): ,,un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat
în uniformă de licean”, cu ,,fața încă juvenilă și prelungă”. Înspre
finalul romanului, statutul social al lui Felix se schimbă, el devenind
student la medicină și cunoscând succesul în carieră.
Din punct de vedere moral, Felix este tipul intelectualului
ambițios care dorește cu orice chip să se realizeze mai întâi pe plan
profesional, în relația de iubire cu Otilia el cunoscând eșecul. E
fascinat de frumusețea și enigmaticul din firea acestei fete. Este,
însă, destul de naiv, de neexperimentat, deoarece oscilează între
iubirea pură pentru Otilia și relația carnală cu Georgeta, o femeie
întreținută.
O trăsătură fundamentală a lui Felix este înfățișată în secvența
narativă de la începutul romanului, când acesta pătrunde în familia
lui Costache Giurgiuveanu și cunoaște clanul Tulea, pe Otilia si
Pascalopol. Astfel, prin caracterizare indirectă, desprinsă din
gândurile sale, reiese că acesta este un fin și lucid observator al lumii
înconjurătoare, ce caută dreptatea și e oripilat când descoperă
absența acesteia în relitate:,,Pe Felix îl obosea, îl neliniștea această
lume fără instinct de rudenie, aprigă, în care un om nu se poate
încrede în nimeni și nu era sigur de ziua de mâine. Îi deveniseră
odioși toți, și Costache și Aglae, și ceilalți și un gând îi stăruia în
minte: să fugă cât mai repede și cât mai departe de această casă”. În
relațiile cu aceste ființe odioase, Felix se definește ca un intelectual
superior, rămânând deasupra mediocrității lor.
 O altă trăsătură a acestuia, desprinsă tot prin caracterizare
indirectă, de data aceasta prin faptele sale, este naivitatea, trăsătură
ce se conturează în secvența narativă în care se produce inițierea
erotică a personajului. Obișnuit să analizeze cu luciditate totul, el
înțelege curând că ,,o iubește pe Otilia”, dar comportamentul fetei îl
derutează. Chiar dacă Felix își idealizează iubirea, o trădează prin
relația cu Georgeta, după care trăiește un sentiment de vină față de
gestul său și unul de gelozie față de Pascalopol, pe care îl privește ca
pe un pretendent la dragostea Otiliei. Toate aceste fapte și gânduri
subliniază naivitatea tânărului neștiutor în tainele iubirii.
Din punct de vedere psihologic, Felix este neîmplinit
emoţional din cauza pierderii timpurii a părinților, dar acest lucru
este compensat de maturitatea de care dă dovadă mai târziu învățând
din propriile greșeli și evoluând astfel.
În opinia mea, elementele de structură și de compoziție a
romanului se reflectă în construcția personajului Felix, ajutând la
crearea unui caracter complex, reprezentativ pentru epoca înfățișată,
ce oferă exemplul unui tânăr ce trece peste piedicile întinse de
societate pentru a-și urma visul. Romanul Enigma Otiliei de George
Călinescu este o creaţie realist balzaciană cu o structură complexă în
care este prezentată în manieră critică şi obiectivă societatea
bucureşteană de la începutul secolului trecut, cu toate obsesiile şi
viciile ei pe care autorul vrea să le demaşte, considerându-le
primejdioase pentru întreaga societate. Această creaţie scoate în
evidenţă multele tipologii umane cum ar fi avarul cu o faţă umană în
ipostaza lui Giurgiuveanu, baba absolută fără cusur în rău în
persoana Aglaiei, Aurica, fată bătrână obsedată de ideea căsătoriei,
arivistul în persoana lui Stănică Raţiu, şi psihologiile deviante în
ipostazele lui Simion Tulea sau Titi.
Aşadar, acest roman este unul de factură clasică prin structura
sa bine organizată, dar modern prin prin tehnicile narative abordate
cum ar fi reflectarea poliedrică, contrapunctul sau cea a focalizării.
Autorul său s-a impus în literatură ca mare scriitor de romane
citadine urmând sfatul mentorului său Lovinescu în privinţa surselor
predilecte de inspiraţie.

Relația dintre Felix și Otilia

în romanul realist-balzacian „ Enigma Otiliei „

Publicat în anul 1938, romanul „Enigma Otiliei„ scris de

George Călinescu apare la sfârșitul perioadei interbelice, fiind al
doilea roman din cele patru publicate de autor. Acesta este un roman
obiectiv de tip balzacian, fiind constituit ca o amplă frescă a
societății bucureștene de la începutul secolului trecut.
Tema fundamentală din acest roman este una realistă și
dezvoltă societatea burgheză bucureșteană de la începutul secolului
XX, societate care este chinuită de avariție, după cum spunea și
Balzac: „Zeul la care toți se închină este banul“. Din această
supratemă derivă mai multe teme, cum ar fi: avariția și istoria unei
moșteniri, familia și problematica paternității, iubirea și destinul
celor doi orfani aflați pe drumul devenirii lor și parvenitismul.
Motivele literare prezente sunt și ele de factură realistă: motivul
moștenirii, motivul orfanului, motivul paternității.
Titlul operei reliefează eternul mister al Otiliei, un amestec de
luciditate cu ștrengărie, de onestitate cu superficialitate, aceasta fiind
neînțeleasă de niciunul dintre cei doi bărbați pe care i-a iubit. Inițial,
romanul s-a intitulat „Părinții Otiliei„ întrucât multe personaje din
operă încearcă să îi dea sfaturi tinerei.
Tehnicile moderne sunt și ele prezente în roman:
contrapunctul, tehnica evidențiată la descrierea în paralel a moșiei
din Bărăgan și a casei din București, tehnica focalizării, tehnica
detaliului semnificativ și tehnica reflectării poliedrice, utilizată în
caracterizarea Otiliei, care este făcută din perspectiva mai multor
personaje.
Descrierea personajelor se face după principii balzaciene
privind vestimentația, fizionomia, mediul în care trăiește, pornind de
la citatul balzacian„ descrieți-mi vizuina și-o să vă spun cine este
animalul care locuiește“. În incipitul operei, atenția este îndreptată
către elementele temporale ( „Într-o seară de la începutul lui iulie
1909„ ) si cele spațiale ( „în capitală„ ). Din acest motiv,
expozițiunea este tipic balzaciană, deoarece se descrie mediul de la
exterior spre interior, prin tehnica focalizării care, constă în
restrângerea treptată a cadrului. După ce Felix este primit în casa
unchiului său Costache Giurgiuveanu de către Otilia, acesta începe
să cunoască membrii familiei: matușa Aglae, unchiul Simion și
copiii acestora Titi, Aurica, Olimpia, ginerele Stanică Rațiu precum
și prietenul de familie Leonida Pascalopol. Încă de la început, fata îi
poartă de grijă lui Felix, oferindu-i cu mare generozitate tânărului
camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi personalitatea Otiliei în
amestecul de dantele, partituri, romane franțuzești, cutii de pudră și
parfumuri. În ziua ce urmează, aceasta îi prezintă casa, moment în
care băiatul este surprins de o scrisoare adresată fetei, fiind curios de
numele acesteia: Mărculescu. După un timp, ajunge să descopere că
și fata avea o soartă asemănătoare cu a sa, fiind și ea orfană. Cu
timpul, între cei doi se clădește o relație de prietenie și atașament.
Astfel, se ajunge într-un punct în care Felix realizează că o iubește
pe Otilia, încercând să fie din ce în ce mai aproape de fată,
considerând orice gest mărunt o dovadă de iubire. Însă aceasta îl
iubea pe Felix ca pe un frate. Totuși, acesta decide să îi scrie o
scrisoare în care să îi mărturisească sentimentele, scrisoare pe care i-
o lasă pe pat, însă pe care fata pare să nu o fi citit. După o vreme,
acesta îi spune ceea ce simte față de ea. Otilia recunoaște și ea că are
sentimente față de Felix, dar îi mai spune și că trebuie să aștepte,
acela fiind un moment nepotrivit.
Ultima întâlnire dintre Felix și Otilia, înaintea plecării din țară
a acesteia, este esențială pentru ilustrarea concepției diferite despre
viață și iubire a celor doi. Dacă el este intelectualul care nu poate
concepe ideea de a nu realiza nimic în viață, Otilia este cocheta prin
excelenţă și crede că rostul femeii este să fie plăcută. Ea concepe
iubirea într-un stil aventuros specific unui artist, iar el este romantic,
fiind gata să aștepte oricât în virtutea promisiunii că se va căsători
într-un final cu Otilia. Contradicțiile fetei îl derutează pe Felix, care
este lipsit de experiența vieții. Inițial, acesta ezită între a crede
bârfele clanului Tulea și a-i păstra o dragoste pură Otiliei. Apoi
Otilia pleacă pe neașteptate la Paris, împreună cu Pascalopol, iar în
ciuda faptului ca este deznădăjduit, Felix nu renunță la carieră,
acesta fiind foarte ambițios, eșecul în dragoste maturizându-l. În
acest timp acesta are chiar și o aventură cu Georgeta, „pupila“ unui
general, pe care i-o prezintă Stănică. Cele două femei, Otilia și
Georgeta, contribuie în egală măsura la maturizarea lui Felix,
reprezentând două ipostaze diferite ale iubirii: cea spirituală și cea
fizică. Tânărul o iubea pe Otilia foarte mult, încât „o voia ca pe o
viitoare soție“. Ulterior, tânărul Felix află că Otilia s-a căsătorit cu
Pascalopol.
Anii au trecut, iar Felix a devenit un doctor de renume, cu
multe cărți publicate, având o carieră înfloritoare. Într-o zi, el se
reîntâlnește cu Pascalopol, care îi arată o poza cu Otilia. Acesta
observă o schimbare radicală între Otilia, tânăra jucăușă și spontană
pe care o știa el și Otilia, femeia matură și ștearsă ce era surprinsă în
poză.
În opinia mea, romanul Enigma Otiliei de George Călinescu
este o creaţie realist balzaciană cu o structură complexă în care este
prezentată în manieră critică şi obiectivă societatea bucureşteană de
la începutul secolului trecut, cu toate obsesiile şi viciile ei pe care
autorul vrea să le demaşte, considerându-le primejdioase pentru
întreaga societate. Această creaţie scoate în evidenţă multele
tipologii umane cum ar fi avarul cu o faţă umană în ipostaza lui
Giurgiuveanu, baba absolută fără cusur în rău în persoana Aglaiei,
Aurica, fată bătrână obsedată de ideea căsătoriei, arivistul în
persoana lui Stănică Raţiu, şi psihologiile deviante în ipostazele lui
Simion Tulea sau Titi. Relaţia dintre tinerii Otilia şi Fleix a fost
sortită eşecului, întrucât aceştia aveau moduri total diferite de a
vedea lumea şi viaţa.
Aşadar, acest roman este unul de factură clasică prin structura
sa bine organizată, dar modern prin prin tehnicile narative abordate
cum ar fi reflectarea poliedrică, contrapunctul sau cea a focalizării.
Autorul său s-a impus în literatură ca mare scriitor de romane
citadine urmând sfatul mentorului său Lovinescu în privinţa surselor
predilecte de inspiraţie.

Caracterizarea Otiliei
Particularităţi de construcţie (personajul feminin)

Romanul Enigma Otiliei de George Călinescu, apărut în 1938

creionează o veritabilă frescă a societăţii burgheze bucureştene de la
începutul secolului XX şi impresionează prin multitudinea faptelor
relatate, dar şi prin dezvoltarea poveştilor unor personaje tipice.
Tema fundamentală a romanului este realistă fiind reprezentată
de societatea burgheză bucureşteană chinuită de avariţie de la
începutul secolului trecut. Subtemele romanului sunt: istoria unei
moşteniri, familia şi problematica paternităţi, iubirea şi destinul celor
doi orfani aflaţi pe drumul devenirii lor, dar şi parvenitismul .
Iniţial, opera s-a intitulat ,,Părinţii Otiliei” pentru că, sub o
formă sau alta, multe personaje din operă s-au ,, străduit” să-i dea
sfaturi tinerei fete orfane. Titlul propriu-zis al romanului reliefează
eternul mister feminin al Otiliei. Trăsăturile acesteia reprezentând un
amestec ciudat de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi
superficialitate, aceasta fată neputând fi înţeleasa de niciunul dintre
cei doi bărbaţi pe care ia iubit.
Perspectiva narativa este modernă si defineşte un punct de vedere al
unui narator omniscient heterodiegetic asupra unor evenimente
relatate la persoana a III a. Tot de modernitate ţine existenţa celui de-
al doilea narator de tip homodiegetic în persoana lui Felix care este
practic un mediator între naratorul obiectiv şi cititorul fictiv.
Relaţia incipit-final este una de opoziţie în privinţa descrierii
Otiliei în momente diferite ale vieţii lui Felix. Între imaginea iniţială
a adolescentei văzute de Felix in capul scărilor din casa lui Costache
Giurgiuveanu şi imaginea finală din fotografia luiPascalopol,
personajul evoluează printr-o complexitate de stări sufleteşti care
simbolizează drumul de la adolescenţa la maturitate. Relaţia dintre
început şi final este de simetrie în privinţa descrierii străzii Antim şi
a casei bătrânului Giurgiuveanu în momente diferite din viaţa lui
Felix: la început venirea tânărului în casa rudeniei bogate iar la final
ajuns la maturitate îşi aminteşte cu nostalgie replica unchiului său ,,
Nu-nu stă nimeni aici”.
Personajele romanului sunt numeroase şi divers construite.
Între ele se evidenţiază Otilia Mărculescu, personajul eponim al
romanului. Acest caracter complex conturează imaginea unei fete de
aproximativ 18 ani, cu un comportament atipic ce răspândeşte in
jurul ei o aură de mister. Ea iese în evidenţă prin contrast, într-o
societate burgheză snoabă şi delăsătoare, Otilia fiind o fire libertină,
lipsită de prejudecăţi şi mereu atentă la ceea ce se petrece în jurul ei.
În ceea ce priveşte statutul social al protagonistei, aceasta este
orfană, fiind considerată ingrată, întrucât nu este adoptată legal de
către tatăl ei vitreg, moş Costache. Tânăra este provenită dintr-o
relaţie conjugală a mamei ei dinaintea căsătoriei cu Giurgiuveanu,
avarul asumându-şi obligaţia de a o îngriji pentru că moştenise
averea lăsată de mama Otiliei.
Din punct de vedere psihologic se dovedeşte o fire năstruşnică şi
imprevizibilă, fapt pentru care oamenii maturi precum Costache şi
Pascalapol se lasă cuceriţi de tinereţea şi exuberanţa ei. Totodată,
Felix este fascinat de frumuseţea şi enigmaticul din firea acestei fete.
Protagonista se autocaracterizează astfel: ,,am un temperament
nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată, sunt
foarte capricioasă…vreau să fiu liberă”.
Moralitatea acestui personaj derivă şi din faptul ca îşi
cunoaşte foarte bine statutul de orfană. Ea oscilează între afecţiunea
sinceră pentru Felix şi nevoia de lux pe care numai Pascalopol i-o
poate satisface. Personajul susţine că reuşita unei femei ţine de
farmecele pe care le poate răspândi în jurul ei, nefiind adepta
studiului. Totuşi îl admiră pe Felix pentru perseverenţa lui şi decide
să-l părăsească pentru a nu-i umbri viitorul.
Imaginea Otiliei Mărculescu este construită utilizându-se atât
mijloace directe de caracterizare cât şi modalităţi indirecte. Prin
intermediul caracterizării directe Pascalopol o considera pe Otilia o ,,
fata fină” , Stănică spune despre ea că este o ,,fată faină” , Aglae o
descrie ca pe o ,,dezmăţată”, iar Costache o priveşte ca fiind ,, fe-
fetiţa” lui. Totuşi, cel mai important mod de caracterizare este cel
indirect, Otilia este un personaj complex care se defineşte prin
acţiuni, atitudini, gesturi şi limbaj.
O prima scena care scoate în evidenţă trăsături precum
bunătatea, naivitatea dar şi sinceritatea este cea în care bătrânul
Costache se îmbolnăveşte. Otilia este protectoare şi iubitoare faţă de
tatăl ei în ciuda faptului că el amână recunoaşterea ei legală. Ea are
grijă de tatăl ei şi încercă să o apere de răutatea clanului Tulea.
Naivitatea şi lipsa de experienţă a fetei sunt sugerate de momentul
când Otilia este păcălită de Stănică, care îi fură banii bătrânului lucru
ce îi produce moartea. După moartea lui Costache eroina îşi
dăruieşte pianul Aurichii, dând dovadă de altruism şi dărnicie.
Totodată deşi normele societăţii impun purtarea hainelor negre după
moartea unei rude atât de apropiate, Otilia spune ca doliul o
,,învineţeşte la faţă” lucru ce sugerează sinceritatea excesivă şi
independenţa personajului.
O altă secvenţă importantă în conturarea caracterului
protagonistei este cea în care îi face unele mărturisiri lui Felix. Ea
susţine că rostul unei femei în viaţă este să se facă plăcută, socotind
că mai are numai zece ani până la începutul declinului, care, din
punctul ei de vedere, îşi va face simţită prezenţa după treizeci de ani.
În faţa lui Felix, tânăra face o comparaţie între Aglae şi Pascalopol
încercând să demonstreze ca femeile îmbătrânesc mult mai repede şi
mai urât decât bărbaţii. Această secvenţă sugerează luciditatea,
intuiţia fetei şi dezvăluie profunzimea caracterului acesteia întrucât
vorbele sale se adeveresc mai târziu când Pascalopol îi arată lui Felix
o poză cu ea.
În opinia mea, romanul Enigma Otiliei de George Călinescu
este o creaţie realist balzaciană cu o structură complexă în care este
prezentată în manieră critică şi obiectivă societatea bucureşteană de
la începutul secolului trecut, cu toate obsesiile şi viciile ei pe care
autorul vrea să le demaşte, considerându-le primejdioase pentru
întreaga societate. Această creaţie scoate în evidenţă multele
tipologii umane cum ar fi avarul cu o faţă umană în ipostaza lui
Giurgiuveanu, baba absolută fără cusur în rău în persoana Aglaiei,
Aurica, fată bătrână obsedată de ideea căsătoriei, arivistul în
persoana lui Stănică Raţiu, şi psihologiile deviante în ipostazele lui
Simion Tulea sau Titi. Otilia, orfana cu suflet de artistă, a ales o
viaţă de lux alături de mai vârstnicul Pascalopol, lăsându-i
posibilitate lui Fleix de a-şi urma visul. Alegerea ei s-a dovedit
greşită, Pascalopol a fost generous până la final redându-i libertatea.
Aşadar, acest roman este unul de factură clasică prin structura
sa bine organizată, dar modern prin prin tehnicile narative abordate
cum ar fi reflectarea poliedrică, cotrapunctul sau cea a focalizării.
Autorul său s-a impus în literatură ca mare scriitor de romane
citadine urmând sfatul mentorului său Lovinescu în privinţa surselor
predilecte de inspiraţie.
Caracterizarea lui Ilie Moromete - particularităţi de construcţie
a personajului principal dintr-un roman postbelic

Talent narativ de o forţă excepţională înrudit cu marii

povestitori ai literaturii noastre, Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail
Sadoveanu, dar şi cu realiştii obiectivi cum au fost Ioan Slavici sau
Liviu Rebreanu, Marin Preda a fundamentat în creaţia sa o concepţie
nouă în legătură cu viaţa satului, în general, şi cu destinul ţăranului
român, în special. Avându-l drept model pe însuşi tatăl său, Tudor
Călăraşu, scriitorul a creat în romanul Moromeţii un personaj
complex şi credibil, construit într-o atitudine polemică faţă de
personajul principal din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, ţăran
măcinat de numeroase patimi, una dintre acestea fiind setea de a
poseda cât mai mult pământ, patimă ce i-a adus moartea în finalul
operei.
Ca roman realist și obiectiv, "Moromeții" este construit pe
principiul verosimilității. Cronotopul utilizat este și el real, mai exact
este vorba de satul Siliștea-Gumești, cu puțin înainte și după cel de-
Al Doilea Război Mondial. Perspectiva narativă este specifică
romanului realist și definește punctul de vedere al unui narator
heterodiegetic, atitudinea acestuia fiind detașată de diegeză, însă,
fiind un roman modern, întâlnim aici și situația personajului-reflector
în persoana lui Niculae din al cărui punct de vedere cunoaștem multe
evenimente în volumul al doilea. Prin acest fapt, romanul capătă un
evident caracter polimorf.
Din punct de vedere tematic, romanul are în prim plan destinul
unui țăran și destrămarea lenta a familiei sale în perioada
"obsedantului deceniu" (anii 50). Romanul dezbate tema istoriei și a
timpului nerăbdător, dar și tema crizei de comunicare dintre
generații.
Conflictele romanului sunt bine detaliate de către autor:
a) Dezacordul dintre Moromete, cap de familie autoritar și cei trei
băieți din prima căsătorie. În timp ce tatăl se străduiește și păstreze
intactă averea familiei, cei trei feciori își doresc cu ardoare să devină
independenți și să pună mâna pe bani prin orice mijloace;
b) Conflictul dintre Ilie și Catrina declanșat pentru pogonul vândut
din zestrea femeii cu promisiunea că va trece casa pe numele ei
astfel încât la bătrânețe sa nu fie alungată;
c) Conflictul dintre Moromete și sora sa Maria, poreclită Guica,
femeie care și-ar fi dorit ca după moartea primei soții să rămână ea în
casă pentru a crește copiii, astfel ca la bătrânețe să se bucure de
sprijinul lor;
d) conflictul dintre Ilie Moromete și copilul mai mic, Niculae, pe
tema trimiterii acestuia la școală pentru a-și îndeplini visul de a
devein om şcolit. Niculae se luptă cu întreaga familie și în mod
deosebit cu tatăl său care nu considera atât de importantă educația
pentru copiii săi. Secvența serbării de la școală în care lui Niculae,
premiantul clasei, i se face rău în timp ce spunea o poezie, ne
dezvăluie sensibilitatea și duioșia tatălui vis-a-vis de soarta copilului
său plăpând și bolnăvicios.
Însuşirile şi statutul personajului literar Ilie Moromete sunt
evidenţiate atât de către narator prin intermediul descrierii, de către
alte personaje sau de către însuşi personajul prin autocaracterizare,
dar şi indirect, prin fapte, vorbe, gesturi, gânduri şi frământări
sufleteşti etc…
Referitor la statutul social al personajului, trebuie să precizăm
faptul că Ilie Moromete este un ţăran din clasa mijlocie, tată a şase
copii rezultaţi din două relaţii, un bărbat în floarea vârstei cu zece ani
mai mare decât consoarta sa, Catrina. Cap de familie şi fire
autoritară, el conduce cu o mână de fier destinele copiilor săi, ale
căror nevoi nu le înţelege. Excesul de autoritate de care dă dovadă
acest tată va duce la dorinţa fiilor din prima căsătorie de a fugi din
sânul familiei, aspect anticipat de poziţia lor la cina din incipit foarte
aproape de uşă. După fuga propriu-zisă la Bucureşti cu bunurile
familiei, tatăl îi va chema spre a le împărţi averea cuvenită, însă
aflând de gestul lui Ilie, Catrina se va supăra teribil şi-şi va părăsi la
bătrâneţe soţul. Relaţia dintre cei doi parteneri de viaţă este una
conflictuală. El o tratează nu ca pe o parteneră de viaţă cu drepturi
egale, ci ca pe o slugă obligată în permanenţă să se sacrifice pentru
bunăstarea şi confortul celor din familia lui. Această relaţie se
deteriorează pe parcursul romanului în mai multe etape: de la răceală
spre lipsa de comunicare, apoi la ură, agresivitate şi în final la
indiferenţă.
Statutul psihologic al lui Ilie Moromete evidenţiază un
caracter puternic, un maestru în arta disimulării, un veritabil actor
ce este capabil să-şi ascundă gândurile şi emoţiile în spatele unor
vorbe şi gesturi derutante: când vecinul Tudor Bălosu îl întreabă
despre tăierea salcâmului, schimbă brusc subiectul spunându-i că la
noapte o să plouă; când Jupuitu solicită plata datoriei către stat,
strigă în gura mare că nu are bani, cu toate că avea în sân banii luaţi
pe salcâmul vândut lui Bălosu; în secvenţa luării mesei în ţarină, se
frige straşnic cu mâncare, dar nu spune nimic, lăsându-l astfel şi pe
Paraschiv să se ardă.
Statutul moral al personajului principal scoate la lumină o
serie de calităţi şi defecte. Din caracterizarea directă făcută de către
Jupuitu, vedem că Moromete e privit ca un specimen rar, atipic:
Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit… Toată lumea plăteşte,
numai dumneata o întinzi ca gaia maţul… Ciudat şi sucit este văzut
Ilie şi de soţia sa, Catrina, şi de vecinul său Tudor Bălosu.
Bărbat inteligent, cunoscător de carte, el se consideră
superiorul celorlalţi săteni, şi drept urmare întârzie la întâlnirile
duminicale din poiana lui Iocan ca o vedetă, intrând mai întâi să-şi
radă barba şi să-şi ascută secerile. Hrana sufletească a lui Moromete
o reprezintă citirea ziarelor în faţa întregii comunităţi flancat de cei
doi prieteni ai săi, Dumitru lui Nae şi Cocoşilă. Această lectură era
urmată de ample analize pe baza celor citite, de cele mai multe ori
având loc discuţii în contradictoriu între sătenii din Siliştea-Gumeşti.
 Ilie adoră să glumească inteligent, să ironizeze prostia şi
neîndemânarea celor din jur. Nici pe propriii copii nu îi menajează,
ci vrea să le ofere adevărate lecţii de viaţă. Avizi de îmbogăţire cât
mai rapidă, ei îşi învinuiesc tatăl că nu ştie câştiga bani ca alde
Bălosu, şi că pierde prea mult timp discutând şi fumând.
Şi relaţia dintre Moromete şi fiul său Niculae cunoaşte
schimbări pe parcursul romanului. Dacă la început, tatăl privea cu
neîncredere insistenţa băiatului de a merge la şcoală, în secvenţa
narativă a serbării şcolare când fiului său i se face râu, atitudinea lui
se schimbă, îl vedem sensibil şi iubitor aducându-l acasă,
culegându-i premiul şi coroniţa de pe jos şi lăudându-l în faţa surorii
sale, Ilinca.
În caracterizarea directă făcută de amicul său, Cocoşilă,
Moromete este numit ironic prost şi pârlit: Unde eşti, mă,
pârlitule? Mă, prostule, ieşi afară că ţi-ai uitat urma… Ca urmare a
acestei catalogări ironice, relaţia dintre cei doi se va răci.
Autocaracterizându-se Ilie Moromete în finalul romanului se
declară ca fiind un om liber, după cum rezultă din replica dată în
faţa medicului venit să-l trateze: Domnule, eu totdeauna am dus o
viaţă independentă…
Ceea ce apreciem în mod special la personajul nostru este
plăcerea de a comunica, iniţiativa de a-şi păstra familia unită, lupta
sa demnă cu vicleniile istoriei şi spiritul său contemplativ manifestat
prin dorinţa de a privi cu admiraţie spectacolul lumii şi de a se
amuza pe seama sa şi a celor din jurul său.
În opinia mea, atitudinea de admiraţie a autorului faţă de
inteligenţa lui Moromete şi atitudinea de înţelegere a defectelor sale
sunt evidenţiate pe tot parcursul romanului. Ilie este un personaj
excepţional, prototip al ţăranului filosof din Câmpia Dunării cu o
concepţie tradiţională în privinţa traiului în familie şi în privinţa
pământului. Eşuarea lui Moromete în păstrarea echilibrului familiei
îl va determina pe acesta să se schimbe total, devenind de
nerecunoscut în faţa sătenilor şi în faţa alor săi. La prăbuşirea lui
Moromete au contribuit în primul pând cei trei feciori din prima
căsătorie, exponenţi ai modernizării rapide, ce au fugit la Bucureşti
cu bunurile familiei din dorinţa oarbă de a se îmbogăţi, dar şi
Niculae, activistul de partid întors în satul natal să ajute la
implementarea noii religii, comunismul, care a minat din temelii
destinul ţăranului român în obsedantul deceniu.
Aşadar, Ilie Moromete este un personaj rotund ce trăieşte o
dramă a muţeniei, a schimbărilor traumatizante şi a iluziilor înşelate,
personaj care nu acceptă să se compromită şi de aceea preferă să
moară decât să-şi încalce principiile după care s-a călăuzit întreaga
viaţă, aspect ce rezultă din replica interogativă memorabilă rostită de
el în finalul romanului: Şi dacă lumea e aşa cum zic ei, nu aşa cum
cred eu, ce mai rămâne de făcut?